Oct 28 2012

Dumnezei privati…

Vitalie Sprînceană

 

Aici trăiește Jiji Becali, om cuviincios și cu frică față de Dumnezeu și Fiu Său…

Pe care Fiu al lui Dumnezeu și l-a aburcat în curte și l-a aurit, că doar n-o să se roage la un Dumnezeu de gips ori și mai rău – de lemn.

Fenomenul e interesant nu doar prin prisma unor senzaționalități estetice sau religioase. Astea tot dau culoare.

Mai curios, pentru mine, e antropomorfismul religios ce se produce în timp real, aproape în regim de transmisiune live. Își face omul Jiji un Dumnezeu pe potrivă și măsură: bogat că Jiji e bogat și nu-și poate permite un Dumnezeu sărac ce nu i-ar reflecta bogăția, aurit, pentru că Jiji trăiește într-o lume ce-și exprimă valorile în kile de aur, spectaculos, pentru că așa-i Jiji – sparge tipare, privat, că Jiji vrea un Dumnezeu doar pentru e și nu pentru sărăntoci, la fel ca și o mașină doar pentru el sau o casă doar pentru el.

 


Oct 22 2012

de ce-uri si pentru ce-uri in legatura cu protestul din scuarul de langa Kentford

Vitalie Sprînceană

Protestul împotriva construcției bisericii în scuarul din fața clădirii Kentford a avut loc. Mic, cum se și cuvine. Miile de oameni ce dau like pe facebook nu au timp să vină pe 5 min în parc.

– A fost și Maia Laguta care a vorbit mult și pe alocuri aiurea. Un fapt ce nu contează deloc. Putea veni oricine. La moment prioritară e salvarea parcului. Dacă vine Voronin protestez și cu el împreună. Dacă vine Șelin, o sa fiu temporar camarad și cu el. În numele scuarului.

– Realitatea devine, de obicei, prima jertfă a luptei pentru ”adevăr”. Și vai de capul ei dacă nu se conformează rigorilor patriotice sau estetice.

În discuțiile privind adoptarea legii anti-discriminare primarul Dorin Chirtoacă a declarat în mod expres că consideră problema drept una inventată și că autoritățile ar trebui să se focuseze pe probleme reale precum sărăcia, familiile distruse și conflictul transnistrean. Realul funcționa atunci ca un fel de ”duș cu apă rece” ce ar fi trebuit să ”aducă în starea de trezie mințile înfierbântate”.

Azi realul încurca primarului și din acest motiv nu a mai fost invocat. Prioritate a avut frumosul. Și grandomania. Că așa, zice primarul, o fi în Europa.

Brusc orașul nu mai are problema sărăciei și nici familii distruse. Și nici străzi ce nu-s iluminate ori țevi ce curg.  Ori troleibuze în care au călătorit până și părinții edilului. Un frumos megalomaniac stă în capul mesei.

– Am fost întrebat de un reporter de la Prime (și nu a mai apărut materialul nicăieri) de ce am venit să protestez împotriva construcției Bisericii. Am răspuns: protestez nu neapărat împotriva Bisericii. Mă interesează spațiul acela public și protestez pentru el. Aș fi protestat chiar dacă se construia pe acel loc o grădiniță. Sau un spital. Pentru că orașul are nevoie și de spitale, și de grădinițe, dar și de spații publice. Cu scaune. Cu trotuar. Cu flori. Cu copaci. Pentru oameni.

 – Primăria are dreptate: lucrurile au fost făcute legal. Dar imoral. Imoral a fost să se anunțe o licitație publică la ora 9 a unei zile iar licitația să aibă loc la ora 14 a aceleiași zile. Imoral a fost să se vândă un teren într-o zonă ultra-centrală cu 18 euro un metru pătrat. Chiar dacă e legal. De vreme ce legea o face tot Primăria.

–  Ar trebui să re-discutăm chestiunea priorităților pentru urbe. A lucrurilor esențiale de care acesta are nevoie: spații publice de recreare, servicii publice de transport teafăr, infrastructură de șosele și parcări.

Bisericile tot sunt necesare. Dar nu e scris nicăieri în Cărțile Sfinte că ele ar trebui amplasate în spații publice deja amenajate și cu o lungă istorie de folosință. Ele pot fi construite și în alte locuri. Alături de Kentford se găsește uzina de tractoare TRACOM. Ea posedă mult spațiu liber ce stă pustiu. Acolo Mitropolia Moldovei ar putea ridica chiar o replică fidelă a Sfintei Sofia. Dacă vrea. Ar și contribui la amenajarea unor locuri părăsite. Ar demonstra și niște bun simț.

– Chirtoacă suferă de grandomanie. Vrea clădiri imense și metrou într-un oaș cu trei mahalale și străzi ca pe vremea lui Decebal.

  Mitropolia Moldovei are aceeași boală. Și leacul nu se vede la orizont.

 

Dacă Mitropolia dispune de atâția bani încât să-i ajungă de o ditamai catedrală, atunci poate ar fi cazul să o rugăm frumos (că ea soveste nu are) să ia 100 troleibuze pentru oraș. Să repare un capăt de drum. Și să hrănească niște guri flămânde.

Update: Îmi iau niște cuvinte critice înapoi. Cele cu privire la Mitropolia Moldovei. O investigație făcută de TV 7 a scos la iveală faptul că Mitropolia Moldovei și cea a Basarabiei nu au vreo treabă cu construcția viitoarei catedrale. Cică e inițiativă privată. Biserică privată. Dumnezeu privat.

 


Oct 18 2012

lipsa de creatie in legile cu privire la creatie

Vitalie Sprînceană

Comisia pentru cultură, educaţie, cercetare, tineret, sport şi mass-media a Parlamentului examinează la moment un proiect de lege cu privire la oamenii de creație și uniunile de creație. Intenția declarată a acestei măsuri este să protejeze oamenii de creație și să le ofere ceva garanții și sprijin din partea statului.

La o adică, o intenție potrivită și nimerită.

Însă partea bună sfârșește acolo unde încep mecanismele de realizare ale intenției. Căci procedurile propuse nu-s bune deloc. Din contra.

Bunăoară proiectul încurajează închiderea oamenilor de creație în țarcuri instituționale – uniuni și asociații ale uniunilor de creație. Structurilor asociative li se oferă facilități și sprijin – înlesniri, scutiri de taxe vamale, cheltuieli de arendă.

Pe de altă parte această lege cu privire la oamenii de creație nu prevede și sprijin – burse, rezidențe – pentru artiști individuali ce nu fac parte din uniuni și carteluri de creație.

…La un nivel mai general cred că e vorba de o deficiență de viziune – guvernarea nu are, și nu prea vrea să aibă, ochelari noi pentru o viziune actualizată a procesului de dezvoltare a culturii și creației culturale în Republica Moldova. E mai comod să se meargă pe modelul vechi al consolidării comunității artistice sub forma unor uniuni. Care uniuni ar putea condiționa, pentru membrii lor, accesul la sprijin guvernamental și finanțare în baza unor criterii idiosincratice, ideologice sau preferințe personale. Cum e acum Uniunea Scriitorilor…

Nu-i vorbă, creația trebuie ajutată și încurajată. Dar nu oricum. Cu atât mai mult nu prin instrumente ce nu stimulează deloc creativitatea individuală.

E loc pentru un Institut Cultural Moldovenesc (după modelul ICR) ce ar da bani pe proiecte și intenții individuale. Ce ar oferi înlesniri pentru oameni concreți ce vor să creeze și nu pentru asociații cu interese.

Oamenii de creație ar trebui să beneficieze de asistență – pe bază de concurs, proiect și merit individual a unor burse de creație – întâi ca indivizi și nu ca membri ai unor asociații. Cam ceea ce face ICR-ul. Sau Alianța Franceză. Ori Fundația Soros. Și alte organizații tefere.

Așa ar trebui. Dar nu e vreme pentru cultură. Suntem în criză economică. Și de imaginație. Ne-am obișnuit cu kolhozuri și vrem kolhozuri în continuare.


Oct 15 2012

Fiul celeilalte – Le Fils de l’autre (2012)

Vitalie Sprînceană

– Dacă vrei, poți deveni evreu…

– Ce înseamnă ”dacă vreau”? Am fost circumcis, am făcut bar mitzvah (un fel de comuniune),  am frecventat ieșiva (școala religioasă) și am ținut sărbătorile religioase. Am trăit întotdeauna în acest fel… Rabi, ați spus că sunt unul dintre cei mai buni elevi.

– Iudaismul nu e o convingere, Joseph. E o stare spirituală atașată propriei tale naturi. Mama ta adevărată nu e evreică și deci nici tu nu ești. Încă nu.

– Eu nu m-am schimbat! Și…cel cu care am fost schimbat?

– El a fost născut evreu după mamă. Aceasta e natura lui.

– Vreți să spuneți că el e mai evreu decât mine?

– Așa e.

– Dar el e arab! E arab!

 

Recomandarea a venit via Roger Ebert, iar filmul m-a prins mai ales pentru că m-am lăsat atras în niște discuții cu privire la identitate, la consistența și, de ce nu, rostul acesteia.

Câteva cuvinte despre subiectului filmului: o familie descoperă că fiul lor pe care l-au crescut, nu e feciorul biologic. Investigațiile arată că copilul a fost confundat cu un alt copil pe când se aflau în maternitate. Contează? În general nu, dar în acest caz, faptul e de o importanță enormă: un copil a fost crescut în tradiția iudaică iar celălalt e musulman. Și ambii trăiesc în Israel, doar că pe părți opuse ale Zidului. Și au mai fost învățați să se urască. Fiecare băiat pricepe că el, într-un anume sens, nu e el și că adevărul său biologic e diferit de cel cultural.

Întregul film e despre aducerea acestei disonanțe într-un punct de compromis. Pe alocuri e hazliu – eu nu mi-am putut stăpâni râsul la momentul menționat la începutul postului în care ravinul explică unui băiat evreu ce i-a fost elev de ce acest băiat nu e evreu din cauza naturii sale. Și copilul pricepe că e o înșelăciune la mijloc, de vreme ce ”natura” nu trimite spre nimic mai mult decât un joc de cuvinte.

Un drum spre biologic nu înseamnă întotdeauna un drum înapoi.

Mai e acolo o natură – cea a legăturilor părintești. Mamă-fiu. Tată-fiu. Mame-tați-fii. Familia extinsă. E un fel de natură ce reușește să demoleze cercurile sociale și culturale ce înfășoară pe ambii eroi: religia, ideologia urii și clivajele politice. La final familiile separate se contopesc într-o familie unică și extinsă. Diversă ca religie și ideologie. Dar unită ca sentiment.

Nu pot emite judecăți despre plauzibilitatea filmului. S-ar putea să fie mai degrabă din zona doritului decât a posibilului. Pe de altă parte, există numeroase familii mixte israeliano-palestiniene,  cu probleme de legiferare, dar cu sentimentele în ordine.

Nu reușește, un film, să soluționeze dezbateri cu barbă și interese, precum cea identitară. Dar e o meditație. La legăturile ce se găsesc în biologic. Și care sunt ulterior prelucrate cultural. La empatiile ce-și au origini în umanitatea noastră comună. La dușmăniile ce se nasc din lecturi ”naționale” diverse. M-a pus pe gânduri.


Oct 15 2012

Furtuna in paharul literar din Chisinau. Victime nu-s.

Vitalie Sprînceană

Urmăresc uneori, când adun chef și interes, dezbaterile literare din Moldova. Le-aș citi mai des dar, din mari și multe păcate, acestea au aerul de vendete personale și cel mai des includ și atacuri voalate la oponent. De obicei atacurile au justificări extra-literare: cutare nu e bun patriot, cutare nu-și iubește țara suficient de mult. Literatura? Ea nu contează. Patriotismul e cel cu prioritate.

Așa e bunăoară articolul Singuraticii al lui Andrei Țurcanu.

Mostrele:

Mai întâi, constatăm că, pentru acest „trio” de basarabeni, România, ca și Basarabia copilăriei lor, nu mai sunt decât un m-a-a-a-a-re, ca să folosesc titlul unui roman ce a făcut anumite valuri în critica românească, pizdeț. O „nică” scârboasă și dezgustătoare, demnă de toată greața de care e capabil un plăpând burduhan adolescentin plin cu bere, rachiu, vin și alte băuturi, ingurgitate fără alegere și cu o tipică indiferență postmodernistă.

Apoi:

Nici la Chișinău, nici la București ori în vreun alt colț din România sau R.M. ei nu au sentimentul de Țară. Acesta e înlocuit de un compex de senzații tulburi și reprezentări obscure, care, toate la un loc, formează o învolburare cu chip de Tzară. Nomazi ai postmodernității în căutarea unei afirmări rapide, ei sunt ghidați de oportunități, nu de sentimente sau vise.

 Ernu cel vizat a răspuns, spre cinstea lui, teafăr:

Lucrul cel mai important pe care l-a înţeles, cred eu, generaţia noastră după multe frămîntări identitare este faptul că identitatea nu este un dat, ci e mereu în construcţie, iar singurul lucru stabil şi sigur pe care-l avem este limba. De aceea, nu trebuie să urîm sau să iubim trecutul, nu trebuie să luam de-a gata prezentul, ci trebuie să-l chestionam, să ne raportăm critic, sa-l înţelegem şi să-l povestim. Iar în demersul nostru, un lucru la fel de important pe care l-am înţeles şi ni l-am asumat conştient sau inconştient, este următorul: spaţiul cultural românesc are nevoie nu de mimetism, nu de repetiţie, ci de diferenţa pe care o reprezentam noi. Noi nu am vrut să fim a miia copie de escu, ci am ales să fim noi înşine cu problemele, fracturile şi diferenţele nostre. Noi am ales să fim Ernu, Crudu, Vakulovski, Baştovoi. Asta a fost marele nostru pariu şi cred că am mizat corect.

Cam atât despre literatura basarabeană.


Oct 10 2012

universitatile de la taraba

Vitalie Sprînceană

În Piața agro-alimentară de la Ciocana doi vânzători de legume se joacă de-a capitalele și țările lumii. Își strigă nume peste capetele cumpărătorilor. În momentul când eu trec pe lângă tarabele lor, ei au ajuns la litera P. Spune unul: Phnom Penh. Celălalt răspunde corect: Cambodgia.

În contrapartidă, vânzătorul al doilea oferă un alt nume de oraș: Pyongyang (Phenian). Primul răspunde: Vietnam.

– Nu băiete – al doilea vînzător e mai bătrân decât primul –  nu-i Vietnamul ci Corea. Cea de Nord.

– Moșule – nu se dă bătut tipul mai tânăr – chiar e Vietnam.

– Nu mă face nebun, copile…

Jocul continuă.

Recunosc, acești doi vânzători de legume au purtat o discuție mai inteligentă decât multe alte convorbiri auzite pe coridoarele unor universități, redacții și sedii de uniuni unde am avut ocazia să muncesc…

Am luat de la un vânzător porumbi dulci și de la celălalt varză.


Oct 4 2012

negru, istoriile unei culori

Vitalie Sprînceană

Am participat azi, așa cum anunțasem anterior, la o lansare de carte: Negru, Istoria unei culori de Michel Pastoureau, tradusă în română de Emilian Galaicu-Păun. Am și vorbit, în chiar două ipostaze: cea de blogger și sociolog.

Din prima postură am zis: Citiți cartea, ea merită.

Din a două am fost ceva mai elaborat. Am găsit că, pentru mine, cartea povestește trei istorii paralele:

– a succesiunii regimurilor de cunoaștere a lumii în Occident.

Într-un anume fel, Pastoureau povestește, pe cazul negrului, istoria căderii culorii în calitate de criteriu esențial al cunoașterii lumii, o evoluție ce se întinde din Evul Mediu și bătăliile centrale pentru semnificațiile culorilor (mai ales la ordinele călugărești) până în epoca modernă când culoarea este marginalizată și înghesuită în categoria percepții/senzații, deci la etapa întâi, cea mai inferioară a cunoașterii. Cea care poate fi înșelătoare, falsă, manipulatoare sau amăgitoare. Cea care este ulterior distilată de intelect și rațiune și transformată în concepte abstracte. Și incolore. Așa-i la Kant.

– a evoluției sistemelor de clasificare și distincție socială. Negrul nu e decât un pretext. Culoarea, zice corect Pastoureau, reprezintă un fapt social iar istoria ei e întâi de toate o istorie socială. Funcția culorii, în orice societate, stă în a ”clasa, marca, proclama, asocia sau contrapune” (p.21). Culoarea neagră, ca orice culoare, marchează granițe și ierarhii. De clasă, de rang, de funcții, de statut și de ierarhie. De rasă și etnie. Negrii din America dar și romii din țările noastre nu doar că sunt negri, dar sunt inferiori de negri. Sub-umani de negri pe alocuri.

– a variației simbolurilor legate de culoarea neagră. Pe alocuri legătura între simbol și lucrul simbolizat e directă: sol-fertilitate, noapte-beznă-moarte, în alte locuri e arbitrară: negru-lenjerie-erotism. La un nivel general, istoria percepției și semnificației culorii negre aduce o dovadă în plus că omul, așa cum zicea Cassirer, e un animal simbolic. Trăim încp cu simboluri, între simboluri, murim și lupătm pentru ele.

E de citit nu doar pentru specialiști ci și pentru toată lumea cu interese în științele sociale, cultură, religie, filosofie.

Au mai fost și niște bâlbe, dar pe alea le omit hoțește.