blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Month: July 2011

viata la tara (Coropceni, Telenesti – vara 2011)

Doi copii care tocmai au cumpărat 2.5 l de lichidități pentru părinții lor.

Pescar…ce încearcă să ademenească niscaiva pește la fatcă – două prajini încrucișate ce fixează cele patru colțuri ale unei plase. În plasă este aruncată de obicei mămăligă, boțuri de făină și semințe presate de floarea soarelui, alte hrănuri…

Rațe burzuluindu-se…

Troleibuze acvatice între două sate – Coropceni și Suhuluceni. Localnicii utilizează aceste bărci improvizate, construite de obicei din scândură și care sunt puse în mișcare prin manipularea/împingerea unei prăjini lungi (șoști), pentru a merge pe calea cea mai scurtă în satul vecin…Iarna apa iazului îngheață și distanța dintre cele 2 sate devine infimă.

 

Drum de țară după ploaie. Apa a săpat, după cum i-a fost puterea, șanțuri și gropi…

Alt drum de țară…La fel de neregulat…

Un semn rutier ce păzește o băltoacă de glod…Sau invers…Fragment de drum pietruit…Asemenea drumuri, pe timp de toamnă, se cheamă mocirlă. Și-și merită numele.

Drum cu suflete vii…

Oameni, animale, mingi…Se joacă fotbal…Atât de captivant e jocul încât și vacile-l privesc.

Troiță…

Detaliu al troiței…În 1943 bunicul meu făcea încă instrucție în centrul satului…

Fragment de sacru…

Oameni și animale, tehnică și natură…Simbioze…

Grădinița…Aici am stat din 1985 până în 1988…Aici am făcut, între 1988-1989 clasa întâi. Tot aici am învățat să scriu. Și să citesc.

Sala în care am fost educat…Alături se găsea cantina.

Fragment de perete. Făcuse sovhozul ”Boris Glavan” grădiniță nouă în 1985 și eu am făcut parte din prima generație ce urma să fie internată acolo. Pereții exteriori aveau zugrăvite fragmente din povești…Asta era gogoașa. Care-mi plăcea cel mai mult.

Jucărie. I se spunea Racheta. Și din ea se trăgeau visele mele de a deveni cosmonaut. Ori măcar pilot. Pentru maică-mea atracția fiului față de zboruri și spații însemna lucruri ceva mai triviale: pantaloni și cămăși rupte cu regularitate în partea dorsală (că agățam, în calitate de obstacole și ținte, bucăți de sârmă metalică), haine pătate abundent de rugină – trebuia să șteargă cineva cu fundul pantalonilor rugina adunată pe rachetă din zăpada iernii…Eu eram acela.

Altă jucărie. Cu nume la fel de spațial – Soarele. Acolo făceam echilibristică, încercând să mă cocoțez în vârful ei fără mâini. Reușeam. Alții nu. Un prieten și-a fracturat piciorul încercând să mă imite. Eu am făcut un cucui. Încercând să imit pe altcineva.

Stadionul școlar. După ploaie.

Gimnaziul…Am mers aici 7 ani…S-au mai schimbat niște lucruri. Bunăoară lipsește cada imensă în care ne spălam, dimineața devreme, înainte de a intra în clase, toamnă sau primăvară, cu apă călduță, cizmele și ciubotele…Mai e glod…Primarul a pus termopane în locul vechilor ferestre. A schimbat și ușa.

 

p.s. Fotografiile cu rezoluție mai mare pot fi găsite pe albumul public Picasa.

Voda Filat, Voda Plahotniuc si prostimea

S-ar putea găsi totuși o virtute în recentele certuri politice cu privire la Păpușar, Regele Contrabandei și restul lumii. Adică polemica-disputa-bălăcăria între Vladimir Filat și Vladimir Plahotniuc. Unul prim-ministru pe față. Celălalt ar avea cică influență de vreo trei guverne. În umbră…

Partea (relativ) frumoasă a acestui urât război de bârfe e că acesta se joacă în public. Nu cu automatul Kalashnikov în pădurile de la Orhei, cum se făcea în veselii ani ai începutului de tranziție. Nici în cabinetul lui Vladimir Voronin ori la reședința acestuia de la Condrița, cum se făcea în anii când Partidul Comunist avea plăcinta…În fine, războiul a ieșit, din fericire, și de sub masca ”dialogului despre principii și valori” purtat după termopanele de la Nobil Club acu niște luni în urmă.

E în public, în spațiul mediatic, în piață, dacă vreți.

Ceea ce nu poate să fie decât bine și foarte bine. Pentru că spațiul public înseamnă (multă) transparență. Reguli clare și comune de joc: probe legale, declarații, martori, interviuri, mărturisiri. Modele standard de procedură: procese, polemici, dezvăluiri. Toate în lumina reflectoarelor, în studiourile televiziunilor și radiourilor, pe paginile ziarelor sau blogurilor. Adică la vedere.

Ambii actori (un termen cât se poate de potrivit) iau publicul drept martor al conflictului lor. Tot publicul este chemat să judece dreptatea fiecăruia. Cine altul decât publicul era destinatarul unor mesaje precum: păpușarul, șeful contrabandei cu țigări, krâșa de la Metalfieros și restul? Publicul (prin mass-media și ONG) constituie și insituția cu care primul ministru se consultă. Pe care al doilea o seduce prin mass-media ce o are. Ar fi poate primul caz când publicul cu toate instanțele lui – mass-media, societatea civilă, puterea de vot – ar avea putere de decizie și ar fi vizat în mod direct.

La limită am putea specula că electoratul și opinia lui publică ar avea doar de câștigat din acest război retoric. Pentru că s-ar întări mai mult ca oricând. Pentru că ar aduna importanță. Pentru că ar putea deveni exact arbitrul puternic și controlorul spațiului politic. De care avem nevoie. Cearta dintre Plahotniuc și Filat ar putea face mai mult bine societății civile decât sutele de granturi ale donatorilor internaționali…

Eu nu m-aș plângepoliticienii se ceartă. Eu tot mă cert uneori cu prietenii. Cu soția. Am și divorțat chiar. Și nu e tragedie. M-aș plânge dacă aceste certuri ar avea loc în beciuri neștiute. Ori în bordeie la margine de codru. Sau în cluburi luxoase. Atâta timp cât certurile-s în public eu îs ok. Chiar foarte ok.

 

 

tineri de imprumut

Am participat sâmbătă, mai mult din întâmplare, la picnicul prilejuit de Ziua Independenței SUA. Îl însoțeam pe Frank, un student de la Santa Clara University (California), care a venit să studieze, pentru teza sa de licență, istoria recentă a Moldovei. Se va afla la Chișinău doar o lună, dar a deprins deja câteva zeci de cuvinte românești. Și va mai face o chestie grozavă: voluntariat la o organizație ce se ocupă cu copiii cu dizabilități locomotorii. E obligatoriu și necesar, zice Frank. Am un număr oarecare de ore de voluntariat pe care trebuie să le fac pe durata anului școlar…

La picnic multă lume și bună care are sau a avut treabă cu America – studenți, profesori, specialiști. Apoi americani. Persoane oficiale, alde ambasadorul. și, cei mai mulți (și mai pitorești), voluntari din Corpul Păcii. (Erată: e vorba de absolvenți de universități, cetățeni ai Statelor Unite, ce fac muncă de voluntariat pe probleme sociale și de dezvoltare comunitară în țările în curs de dezvoltare. Adică alde Moldova, Ghana, Uganda și altele din aceeași serie.)

Am prins un capăt de vorbă cu unul dintre ei, Sam, ce activează la Sadova, în raionul Călărași. Sam povestește că e absolvent al unei specialități de business. De loc se trage din Cincinnati, Ohio. Moldova se afla ultima în lista proprie a opțiunilor de voluntariat dar circumstanțele s-au adunat cumva împotriva voinței lui și l-au trimis în Moldova. Unde i-a plăcut enorm. Și de care, îmi zice, s-a îndrăgostit pe o viață. Îmi zice că încearcă să ajute fermierii locali să crească iepuri.

– Am elaborat o analiză preventivă a pieței, am calculat riscurile și costurile și m-am gândit că merită să încercăm. S-ar putea să nu fie o afacere super-profitabilă, dar încerc să-i ajut pe fermieri să gândească nu doar la profit, ci să și mai facă planuri, și analize. Adică să simtă piața înainte de a se lansa în ea.

Mai are, spune Sam, un proiect în curs de desfășurare. Amenajarea unui teren de baschet/volei în sat.

– Am aduna și o echipă. Dar nu prea am cu cine să realizez ideea. Nu-s tineri în sat. Unii muncesc în străinătate. Rusia, Italia. Unii învață. La Chișinău sau aiurea. Ei ar contribui, nu-i vorbă, dar nu stau în sat și nu revin decât temporar. Alții stau, nu-i vorbă, în sat. Dar se ocupă cu băutul. Ori cu nimic. Dar tot nu au chef să facă ceva.

…Despre lipsa asta cronică de tineri mi-au mai vorbit și alți voluntari. Semn că este o problemă. Care ar putea fi soluționată. Prin introducerea voluntariatului ca activitate obligatorie pe durata studenției, bunăoară. În sat, sau orașul de baștină, bunăoară.

 

invitatie la lecturi: Pierre Bourdieu

Împreună cu Dorel am inițiat, cu titlul de experiment, un reading-group, adică un fel de cerc-de-lectură în disciplinele socio-umane. Intenția noastră este de a citi atent-discuta-evalua contribuțiile unor nume importante precum Michel Foucault, Pierre Bourdieu, Judith Butler, John Rawls, Robert Putnam, Claude Lévi-Strauss și alții. Încă mai lucrăm asupra formatului întâlnirilor: 1-2 ori pe săptămână, în parc sau cafenea dacă vremea e proastă, 2-3 ore, muzică, ghitare, bere. Toate pe durata lunii iulie. Anul acesta.

Am decis că primul pe lista noastră va sta sociologul francez Pierre Bourdieu. Întâi din motivul că e mai puțin cunoscut decât ceilalți. Apoi că sociologia și filosofia socială reprezintă o zonă ambiguă și necunoscută pentru majoritatea studenților de la umanioare, o pată albă în conștiință care trebuie să-și găsească Columbul său.

Vom citi fragmente din cele mai importante lucrări ale lui Bourdieu, ”pescuind” conceptele și ideile cruciale – habitus, câmp, capital social – precum și aplicațiile lor în diverse zone sociale: educație, literatură, mass-media, politici sociale. Preconizăm și lecturarea unor sociologi-filosofi ce și-au construit interogațiile și căutările în tradiția lui Bourdieu, ucenicul său Loic Wacquant în mod special. De asemenea, vom citi-analiza și unele critici ale sociologiei lui Bourdieu așa încât să dobândim, spre sfârșitul lecturilor, o perspectivă aproximativ informată asupra relevanței sociologiei lui Bourdieu, avantajelor și problemelor acesteia precum și asupra locului ei în tradiția sociologică contemporană.

Adițional, prevedem și vizionarea unui interesant și lămuritor film documentar despre Pierre Bourdieu – La sociologie este un sport de combat – realizat de Pierre Carles.

Nu eliberăm certificate pentru CV, nu plătim traininguri, nu dăm markere și nici maiouri/pix-uri pe gratis, doar citim și discutăm.

Vine cine vrea, citește cine poate. În română. Rusă. Engleză. Franceză.

Doritorii de a participa sunt rugați să trimită un e-mail cu subiectul Bourdieu pe adresa mea electronica: vitalie.sprinceana@gmail.com

Joi-vineri (7-8 iulie) ar fi un timp taman ok să începem.

Horia Roman Patapievici: Nu ne ingaduim deloc unii pe altii

Un remarcabil interviu al lui Horia Roman Patapievici, președintele Institutului Cultural Român în Adevărul.

„Adevărul”: În martie 2009, la precedenta noastră întâlnire, aţi afirmat că „românii nu reuşesc să se împace cu varianta de societate pe care ei înşişi o produc continuu”. S-a schimbat ceva de atunci?

Horia Roman Patapievici: Cred că starea de lucruri s-a înrăutăţit sub un anume raport, pe care l-aş numi îngăduinţa reciprocă. Nu ne îngăduim deloc unii pe alţii. Fie pentru că ne situăm spontan în centrul perfecţiunii şi-i judecăm pe ceilalţi necruţător, cu ferocitatea perfecţiunii, fie pentru că e în noi un soi de ţâfnă, care ne face să fim mereu cu capsa pusă împotriva cuiva şi care ne împiedică şi să vedem binele, şi să îl practicăm: de aici decurge că şansele de a îmbunătăţi – adică de a face bun – răul pe care-l constatăm în jur sunt foarte reduse. Noi am interiorizat eroarea medievală că relele se vindecă prin celebrarea publică a sărbătorilor ţapului ispăşitor. De dimineaţa până seara noi nu facem decât să participăm, virtuos şi tenebroşi, la aceste sărbători. Dar ţapii ispăşitori se schimbă, răul public rămâne. În modernitate, problemele publice nu se rezolvă prin pelerinaj la stâlpul infamiei ori prin aruncarea cu pietre în vicioşi. Dificultatea de a trata răul public nu ţine de incorecta identificare a vicioşilor, cum se crede la noi, ci de absenţa mecanismelor prin care energia irosită pe confruntare ar putea fi mobilizată în beneficiu comun, prin cooperare. Noi nu am descoperit beneficiile cooperării, asta este problema societăţii româneşti. Din acest punct de vedere, ne deosebim dramatic de cei din Occident, care au ştiut să construiască, de-a lungul timpului, societăţi ale încrederii. Noi preţuim aceste societăţi, dovadă că am dori să locuim şi să lucrăm în ele. Şi asta nu doar pentru că acolo câştigăm mai bine, ci şi pentru că ne simţim mai bine, ne simţim mai valorizaţi, e o atmosferă mai bună. Acea societate se bazează pe încredere şi pe buna funcţionare a unui mic mecanism elementar. Când se adună murdărie pe palier, între doi vecini – e vorba de gunoiul normal, care se adună în mod obişnuit -, nici unuia dintre ei nu îi trece prin cap să îl denunţe pe celălalt ca răufăcător şi sursă a răului. Dimpotrivă, cei doi vecini încearcă să construiască împreună o înţelegere privind înlăturarea pe viitor a murdăriei. Amândoi contribuie cu câte ceva şi fiecare se ţine de cuvânt. Acest aranjament, în principiu, este durabil, pentru că nu îi aduce în război pe cei doi. La noi, în mod spontan, imediat, fiecare taxează murdăria ca datorându-se exclusiv celuilalt. Începe războiul. Unul îl indică pe celălalt ca vinovat, şi reciproc. Fiecare se instalează într-o poziţie de perfecţiune ori de superioritate şi pune totul în cârca celuilalt. Rezultatul este dublu: gunoiul rămâne nestrâns, iar cu vecinul meu voi fi duşman până la moarte – fireşte, şi el cu mine. Aşa arată societatea noastră: şi cu gunoiul nestrâns, şi învrăjbiţi până la moarte.

 

citește mai mult…

28 iunie care ne doare

A fost și anul acesta. Ca de obicei. Sărbătoare de partid în PMAN. Două partide chiar. Unul doar liberal. Celălalt liberal și încă național. Alte partide nu se zăreau. Că nu era sărbătoarea lor. Pe ogorul lor istoric, în dreptul zilei de 28 iunie sta un cer senin și o filă albă în calendar. Mă rog, așa-i de când lumea: la cel sărac și istoria-i curvă…

Asta pentru că memoria de dreapta a unora se afla în incompatibilitate cronică cu amintirile de stânga ale altora dar și cu aducerile-aminte pragmatiste unor ai treilea, cu tăcerile corecte politic ale alor patrulea. Și tot pentru că fiecare partid pretinde că reprezintă țara, de fiecare dată și cu fiece partid o nouă țară, ne-am trezit cu 7 trecuturi paralele prășite și îngrijite de 7 partide ”istorice” diferite. Care nu merg în nici un caz pe ogorul vecinilor…

Tot în jurul zilei  28 iunie, doar că 1941, Țara Mamă, de durerea căreia plângem cu 7 rânduri de lacrimi înjurându-l pe satrapul Stalin, e, Românica declanșa un război. Cu propriii cetățeni. N-au fost prea multe comentarii azi cu referire la Pogromul din Iași dintre 27 și 29 iunie 1941. Chit că venea o cifră rotundă. 70 ani. Asta nu intra în vreun ogor. Ar fi fost o bucată legitimă în moșia comună, dar aia e inexistentă.

Dacă războiul începea cu o săptămână mai devreme, îmi zicea un prieten, bunicul meu, care a fost ridicat în 13 iunie 1941, ar fi avut un alt destin. Poate trăia în satul natal, poate mergea pe front, poate murea mai târziu de foame… E cumva tragic de ciudat să zici că ai fi preferat o năpastă alteia, un război altuia, o nenorocire altei nefericiri.

Avem nevoie de o zi măcar. Pe an. Una de gândire. O sărbătoare comună a tuturor morților. O zi a tragediei. În care ne-am aduna în cimitire și ne-am gândi. La viața noastră. La cea a strămoșilor noștri…Un 28 iunie declarat Ziua Memoriei. Ori poate a Tuturor Victimelor Nebuniilor Politice.

Prea ne lăsăm obsedați de memoria și definiția politică a lui 28 iunie ca să mai facem loc și pentru alte feluri de a-l privi. În fapt, nu avem nici măcar răgazul să-l gândim cumsecade căci vin de sus tipare de memorie: pe cine-l jelim, pe cine-l hulim și tot așa…

Mult peste și între memoriile politice stau poveștile individuale și concrete găvozdite în adâncuri de suflet, pitite de teama că s-ar putea să nu se potrivească cu discursul de partid. Fratele, bunicul, mama, sora, tatăl. Deportați. Schingiuiți. Înfometați. Exterminați. Fără motiv. Avem prea mulți morți și prea diferiți și nu ne putem permite memorii fragmentare ori trecuturi de partid. Morții comuni ar trebui să fie cauza unor memorii comune. Poveștile individuale ar fi cele care fixează șirul de întâmplări dinaintea și de după 1940 în contextul lor firesc. Adică în tragic. Și nebunie.

Tot poveștile individuale ar fi cele care ar rezista generalizărilor pripite și a înregimentării memoriei în partide. În platforme electorale. În jocuri cu păpușari și păpuși.

 

Page 2 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén