blog implicat

Nişte  gânduri despre plecări, reveniri şi străinătăţi adunate ad-hoc în cadrul unui interviu la Radio Chişinău.

A se asculta aici.

Un remarcabil interviu al lui Horia Roman Patapievici, președintele Institutului Cultural Român în Adevărul.

„Adevărul”: În martie 2009, la precedenta noastră întâlnire, aţi afirmat că „românii nu reuşesc să se împace cu varianta de societate pe care ei înşişi o produc continuu”. S-a schimbat ceva de atunci?

Horia Roman Patapievici: Cred că starea de lucruri s-a înrăutăţit sub un anume raport, pe care l-aş numi îngăduinţa reciprocă. Nu ne îngăduim deloc unii pe alţii. Fie pentru că ne situăm spontan în centrul perfecţiunii şi-i judecăm pe ceilalţi necruţător, cu ferocitatea perfecţiunii, fie pentru că e în noi un soi de ţâfnă, care ne face să fim mereu cu capsa pusă împotriva cuiva şi care ne împiedică şi să vedem binele, şi să îl practicăm: de aici decurge că şansele de a îmbunătăţi – adică de a face bun – răul pe care-l constatăm în jur sunt foarte reduse. Noi am interiorizat eroarea medievală că relele se vindecă prin celebrarea publică a sărbătorilor ţapului ispăşitor. De dimineaţa până seara noi nu facem decât să participăm, virtuos şi tenebroşi, la aceste sărbători. Dar ţapii ispăşitori se schimbă, răul public rămâne. În modernitate, problemele publice nu se rezolvă prin pelerinaj la stâlpul infamiei ori prin aruncarea cu pietre în vicioşi. Dificultatea de a trata răul public nu ţine de incorecta identificare a vicioşilor, cum se crede la noi, ci de absenţa mecanismelor prin care energia irosită pe confruntare ar putea fi mobilizată în beneficiu comun, prin cooperare. Noi nu am descoperit beneficiile cooperării, asta este problema societăţii româneşti. Din acest punct de vedere, ne deosebim dramatic de cei din Occident, care au ştiut să construiască, de-a lungul timpului, societăţi ale încrederii. Noi preţuim aceste societăţi, dovadă că am dori să locuim şi să lucrăm în ele. Şi asta nu doar pentru că acolo câştigăm mai bine, ci şi pentru că ne simţim mai bine, ne simţim mai valorizaţi, e o atmosferă mai bună. Acea societate se bazează pe încredere şi pe buna funcţionare a unui mic mecanism elementar. Când se adună murdărie pe palier, între doi vecini – e vorba de gunoiul normal, care se adună în mod obişnuit -, nici unuia dintre ei nu îi trece prin cap să îl denunţe pe celălalt ca răufăcător şi sursă a răului. Dimpotrivă, cei doi vecini încearcă să construiască împreună o înţelegere privind înlăturarea pe viitor a murdăriei. Amândoi contribuie cu câte ceva şi fiecare se ţine de cuvânt. Acest aranjament, în principiu, este durabil, pentru că nu îi aduce în război pe cei doi. La noi, în mod spontan, imediat, fiecare taxează murdăria ca datorându-se exclusiv celuilalt. Începe războiul. Unul îl indică pe celălalt ca vinovat, şi reciproc. Fiecare se instalează într-o poziţie de perfecţiune ori de superioritate şi pune totul în cârca celuilalt. Rezultatul este dublu: gunoiul rămâne nestrâns, iar cu vecinul meu voi fi duşman până la moarte – fireşte, şi el cu mine. Aşa arată societatea noastră: şi cu gunoiul nestrâns, şi învrăjbiţi până la moarte.

citește mai mult…

Mircea Cărtărescu într-o emisiune pe care am văzut-o mai bine târziu decât niciodată: Depresiile pe care le trăim rămân în noi. Nimeni nu s-a vindecat de o depresie vreodată. Ea a rămas undeva, într-o cameră secretă, încuiată. Dar ajunge să treci în dreptul ușii ca ea să apară.

Articol/interviu tradus pentru portalul CriticAtac.ro

Benoît Mandelbrot, părintele geometriei fractale, a decedat pe 14 octombrie 2010. Ziarul ”Le Monde” republică un interviu din 18 octombrie 2009 în care matematicianul discută despre responsabilitatea matematicilor în criza financiară.

Încă din 1964, Benoît Mandelbrot sesizase că modelele matematice utilizate în lumea financiară erau eronate și a încercat să tragă semnalul de alarmă. Ultima sa carte, ”Une approche fractale des marchés ” (O perspectivă fractală a piețelor, Odile Jacob, 2004) aparută cu 4 ani înainte de declanșarea crizei financiare a fost premonitorie. Dar nimeni nu l-a ascultat.

Aflat la Paris cu ocazia proiecției filmului ”Fractales, à la recherche de la dimension cachée” (Fractalii, în căutarea dimensiunii ascunse) din cadrul festivalului Pariscience, Benoît Mandelbrot este sceptic că avertismentul său va fi luat în seamă chiar dacă de data aceasta, în plină criză.

În cartea Dvs, afirmați că „sectorul financiar ar trebui să abandoneze obiceiurile sale proaste și să adopte o metodă științifică”. Or, s-a spus că această criză financiară se datorează în parte matematicilor financiare, cu ajutorul cărora au fost create produse prea sofisticate, ale căror riscuri nu puteau fi măsurate. Cum comentați aceasta?

Economiștii au utilizat o teorie inaplicabilă – cea a lui Merton, Black și Scholes, inspirată din lucrările lui Bachelier ce datează din 1900 – și care nu are nici un sens. Am susţinut asta încă din 1960. Această teorie nu ia în calcul schimbările instantanee ale prețurilor, care fac totuşi regula în economie, şi ignoră informații esențiale. Fapt care influenţează grav mijloacele. Această teorie susține aşadar că nu implică decât riscuri minime, ceea ce e fals. Era inevitabil ca lucruri grave să se întâmple. Catastrofele financiare sunt provocate de cauze foarte vizibile, pe care însă experții nu au dorit să le vadă.

Credeți că măcar acum aceste riscuri sunt luate in considerare?

Acum câteva zile am luat prânzul cu persoane din conducerea unei importante bănci americane. Îmi ziceau că sunt mulțumiți de modelele lor. Nu doresc să recunoască că s-au înşelat. Sper că ceea ce mi-au zis nu e adevărat. Nimeni nu-i obligă să spună ce fac ei cu adevărat. Cei din industria financiară par foarte atașați de această teorie de o simplitate uimitoare, ce poate fi învățată în câteva săptămâni și din care să trăieşti apoi toată viaţa. Dar această teorie a fost întotdeauna falsă. De ceva vreme totuşi, sunt ascultat din ce în ce mai mult. Mulţi dintre marii bancheri îmi spun în cadrul unor conversații private, că am perfectă dreptate, dar că nu ține de responsabilitatea lor să adopte sau să refuze o teorie.

În 2004, la câțiva ani după spargerea bulei Internet, sugerați ca o mică parte a bugetelor de cercetare și dezvoltare ale marilor instituții financiare de pe Wall Street să fie direcționate spre cercetarea fundamentală. Sugestiile dvs. au fost luate în considerare?

Astăzi, o mare parte a acestor companii şi-au dat afară cercetătorii. Atunci, se pune întrebarea: după ce teorie se conduc? După cea a degetului înmuiat cu care verifici direcţia vântului? Habar n-am.

Dar discipolii Dvs. sunt ascultaţi mai mult?

Mulți dintre elevii mei, dintre cei mai buni, și-au schimbat ideile după susținerea tezei. Au făcut cariere foarte bune, negând tot ce au afirmat în propriile teze. Deci, n-am prea mulți discipoli. Mulți tineri au fost interesaţi de ideile mele, dar li s-a părut prea periculos să le adopte.

Pentru că nu eraţi recunoscut de establishment?

Exact.

Să zicem că acesta e cazul în SUA. Cum rămâne însă cu Europa și Asia?

E greu de ştiut. Pe de o parte, toată lumea este unificată; pe de altă parte însă, nu e. Ştiu că lucrarea mea s-a vândut foarte bine în Japonia. Atât de bine încât au decis să retipărească și alte cărți ale mele. Franța e mai pasivă în această privinţă. Școala matematicilor financiare nu s-a schimbat; există în domeniu profesioniști foarte stimabili, matematicieni foarte buni, care sunt satisfăcuți de maniera lor de lucru și nu mă ascultă. În Germania, d-na cancelar (Angela Merkel) ținea, se pare, cartea mea pe noptieră, iar un mare cotidian german m-a făcut foarte cunoscut în această țară.

Care este subiectul cărţii la care lucraţi acum?

Am fost rugat să îmi scriu autobiografia. Faptul că m-am născut în 1924, că eram aşadar adolescent în timpul războiului, că am trăit vremuri incredibile, cărora le-am supraviețuit m-au făcut să fiu un om independent. Nu aparțin niciunei școli – dar am creat una. Care este însă independentă de puterile și de interesele zilei.

Dialog purtat de Annie Kahn.

Traducere: Vitalie Sprânceană