May 28 2011

suspendat intre timpuri: Drum bun

Vitalie Sprînceană

așa se cuvine să pornesc călătoria spre Moldova…adică în același mod în care am părăsit-o. cu o republicare a postului de despărțire.

 

În legătură cu plecarea mea iminentă (deseară zbor la Istanbul, la o școală de vară, de unde mă întorc abia pe 30 iulie, apoi, pe 20 august, pentru patru ani, la studii de doctorat în SUA), m-am cufundat brusc într-un tip nou de ritualuri: despărțirile. Ultimele săptămâni au fost dedicate în exclusivitate unor petreceri/seri de adio: rude, prieteni, cunoscuți…

 

Chit că nu sunt anunțate explicit, aceste despărțiri anunță rupturi inevitabile: prietenii își fac planuri în care  nu mai încapi, colegii construiesc  proiecte grandioase în care nu mai e loc pentru tine, rudele modelează țesături de evenimente și ritualuri care te evită, însă, ca pe un străin, pentru că ești cumva prea departe… Un fel de moarte socială locală:  se discută despre tine de parcă ai fi un răposat care nu mai are treabă cu lumea asta… Eventual, te vor pomeni la slujbe, reuniuni de familie, dar o vor face rar, pentru că doar atunci când se adună cu toții grămadă, se va vedea că lipsește cineva: Tu.

 

Ai abandonat majoritatea proiectelor sociale, politice și economice în care erai prins și în locul libertății multrâvnite s-a iscat un fel de vid temporal și de comunicare: reperele obișnuite, serviciu, prieteni, proiecte universitare sau de alt gen fiind dizolvate, plutești neputincios cumva pe valul orelor ce se scurg alandala… Descoperi că ești o ființă socială într-o măsură mai mare decât credeai: îți lipsește dependența de alarma deșțeptătorului care te trimitea undeva în urbe cu misiuni precise, acum te trezești la o vreme oarecare, hălăduiești fără rost pe străzile orașului, descumpănit de bruma de timp liber căzută parcă din cer… Cât e de bine, îți zici, să te afli veșnic în treabă! E atât de mare ispita de a renunța la plecare și la schimbarea anunțată de ea: noul te sperie, pe de altă parte, cărările bătătorite ale obișnuinței te seduc cu siguranța lor aparentă: ești tentat să alegi cunoscutul în detrimentul unui inedit incert – un prag psihologic, care, odată trecut, îți promite libertatea. Majoritatea oamenilor însă, se lasă speriați de acest prag și preferă să rămână dincoace de el: fie că își închid circuitele spirituale și de comunicare cu lumea, prin retragerea în contextul cunoscut, fie se refugiază într-o veșnică nostalgie după un Rai originar, fie se străduie să reducă bogăția lumii la niște situații cunsocute și răscunoscute…

 

Dar există și un farmec al plecărilor: brusc, ai devenit, pentru a-l cita pe Iurie, un om important, pentru că ai vreo treabă cu America, cu centrul de putere al lumii, cu depărtarea, cu raiul financiar, și alți indivizi, de existența cărora vei fi uitat deja, își amintesc de tine și te învie, sugerându-ți, printre amabilități că adicătelea ai fost dintotdeauna un om iubit, respectat, că…vezi de dă o mână de ajutor dacă e nevoie…


May 27 2011

modestii ale lecturii

Vitalie Sprînceană

Laconic: nici Umberto Eco n-a citit toate cărțile.

E o modă (aproape sport) printre scriitori și critici să infuzeze în spațiul public o modestie a lecturii. O cumpătare chiar. ”N-am citit totul”, zic ei.


May 24 2011

Issac Bashevis Singer. magicieni si profeti.

Vitalie Sprînceană

Magicianul din Lublin. Are Isaac Bashevis Singer un grozav talent de a ține respirația.  Când tocmai credeam că povestea se închide într-un moralism pedagogic cu iz religios, în care Yasha Mazur ar fi reprezentat prototipul păcătosului ce hoinărește bludnic prin lume și ajunge într-un sfârșit la dreapta credință, hop că Singer îi bagă lui Yasha o scrisoare în chilie, de la Emilia, fosta amantă impenetrabilă. Care s-a descurcat minunat și fără el…Semn că lumea cumva se aranjează și fără noi, ceea ce e dezolant. Atâta speram să fie altfel.

Religia abstractă, care nu e legată de concret prin intermediul unei practici disciplinare constante, nu face Om din om…Biserica trebuie construită după modelul unei garnizoane: repetarea metodică și la infinit a ritualului este cea care creează ostașii Domnului. Și-i ferește de îndoieli…

Yasha Mazur, o capcană. Nu cea a gândirii libere. Ci alta, cea a religiozității libere, care atașează sacrul aleatoriu. Temporar. Pe lucruri și situații trecătoare. De aia e promiscuu.

Ironic, revelația și experiența radicală a abandonării lumii în favoarea Dumnezeului, nu-i spulberă îndoielile. Dar îl dotează cu o morală. Adică cu un răspuns la întrebarea: ce-i de făcut?

sursa imagine: Amazon


May 23 2011

lumea intre un viol si o omucidere

Vitalie Sprînceană

Recunosc că afacerea Dominique Strauss-Kahn (DSK) m-a intrigat puțin…Mă rog, nu se întâmplă zilnic ca șeful FMI, organizația care ”taie și spânzură” prin țările lumii a Treia, să fie arestat pentru viol ca  un criminal ordinar, să fie băgat într-o pușcărie comună și să-i fie refuzată, inițial, punerea în libertate sub cauțiune. Destul scandal până aici. Cu cât mai departe, cu atât mai vesel. Încât și clovnul de Bernard Henry-Levy cât e el de conservator și anti-comunist a găsit timp să scrie un fel de apărare-elogie la adresa fostului prezidențiabil socialist. Din care reieșea că supectatul de viol DSK  nu ar fi semănat deloc cu omul tandru DSK pe care BHL îl cunoștea, deci era vorba la mijloc de un complot al lumii întregi împotriva unei păreri a lui BHL…

Astea nu înseamnă că justiția din SUA e perfectă ori că procesul DSK ar proba egalitatea reală a inșilor în fața justiției. S-ar găsi destule contra-dovezi: Guantanamo, Teo Peter și rasializarea pușcăriilor, bunăoară.

Și totuși, asta zice multe lucruri pozitive despre justiția americană, așa cum e ea, mult mai bună decât altele. O mașinărie grea și complexă, care însă merge. Bine chiar, pe alocuri.

Poziția mea personală în acest proces ar fi următoarea: Violatorul, dacă e violator dovedit, trebuie să-și ispășească pedeapsa cuvenită, prevăzută în lege, obținută la capătul unui proces echitabil. Rangul social ori funcția oficială nu contează. Mi se pare o atitudine de bun simț.

Totuși, lumea reală funcționează nițel altfel. Întâi a fost vestea că rezidenții unui cartier new-yorkez, Bristol Plaza, au refuzat să-l adăpostească pe durata procesului. Ulterior, administrația Columbia University s-ar fi declarat deasemenea împotriva faptului ca fiica lui DSK, studentă la Columbia și proprietara unui apartament situat ”în apropierea” campusului universității să-și găzduiască tatăl pe durata procesului (Le Monde)…

Ironie destulă în faptul că multimilionarul fost șef al FMI umblă ca un cerșetor pe străzile New York-ului și nu-și poate găsi o locuință temporară… Cu toți banii pe care-i are…

Ironia însă sfârșește aici, pentru că mai încolo începe farsa:

– refuzul de a-l caza eventual pe DSK ar fi de înțeles și chiar legitim dacă vina insului ar fi fost dovedită deja. Dar procesul e abia la început. Nu mă bag cu prezumția nevinovăției, care-i prea greu de apărat într-un scandal atât de mediatizat încât orice articol/poză sau presupoziție reprezintă un fel de cui în sicriul vieții politice și a presupusei nevinovății a lui DSK, ci mă gândesc la prevederea că fiecare ins are dreptul la un proces echitabil. Asta înseamnă însă posibilitatea pentru un individ, fie el DSK fie uultimul ucigaș de a-și pregăti și conduce apărarea, de a beneficia de avocați ce ar putea lucra în condiții normale. Lucruri greu de obținut pe fugărite. Și dacă aceste condiții nu sunt asigurate, ce fel de proces echitabil îl așteaptă pe DSK? N-ar trebui cumva să oprim mânia publică până apare sentința? Nu de alta, da dacă totuși iese la urmă că DSK e nevinovat și ar fi plătit pentru o vină inventată? Și chiar dacă ar fi vinovat, n-ar trebui să plătească de 7 ori pentru aceeași chestie…Asta așa, la  capitolul procedură.

– la modul general și speculativ, cel al teoriei politice, cazul lui DSK se pretează cumva pe o dezbatere inițiată de Giorgio Agamben cu privire la fascism, comunism și …democrație. Cazul lui homo sacer. A unui reprezentant al speciei umane căruia i se retrag toate drepturile ”politice”, adică cele ce derivă din apartenența lui la polis, societate și a cărui existență este redusă la cea corporală. Adică un organism biologic, nu însă și unul social. S-ar părea că o asemenea interpretare exagerează situația lui DSK, întrucât insul nu a fost scos în afara ordinii sociale. Totuși, faptul că, bunăoară i se refuză un drept elementar, cel la libera alegere, care afectează la rândul său posibilitatea organizării normale a unui proces echitabil, reprezintă deja un pas spre ”sacratio”, adică spre procesul de scoaterea omului DSK din câmpul legal…

În aceeași linie de logică cazul lui Osama Bin Laden se pliază mult mai bine pe categoria homo sacer, pentru că Osama chiar a fost scos din câmpul legal. Omorul lui reprezintă cea mai pură formă a lui sacratio – corpul biologic putea fi omorât de oricine, iar acel cineva ar fi fost scutit de crima omicidului.

Întreg ”cazul Bin Laden și Al Quaeda” reprezintă un proces de scoatere graduală a lui Bin Laden și a grupului politico-social pe care-l reprezenta/conducea acesta din ordinea politică.

Întâi a fost Guantanamo și decizia statului american de a le refuza captivilor arabi, afgani și irakieni statului de prizonier de război, așa cum prevedeau reglementările internaționale. Aceștia au fost tratați drept prizonieri extrajudiciari ai SUA. Scoaterea acestor inși din ordinul politico-legal a însemnat că asupra lor putea fi exercitată tortura sub orice formă (ceea ce s-a și întâmplat). Și mai însemna că indivizii captivi n-aveau dreptul la avocat, proces de judecată, și, după eliberare, la despagubiri pentru suferințe administrate sub false motive…

Cu Bin Laden lucrurile au stat și mai simplu: președintele Bush, dar și urmașul său Obama au declarat că îl vor pe Osama, viu sau mort… Și dacă prima parte e ok, pentru că reprezintă dorința unui lider politic al unei țări de a-l trage de barbă pe presupusul vinovat al atentatelor din 11 septembrie, atunci partea a doua, cu mortul, e mai problematică din punct de vedere legal. Pentru că n-ar trebui ca un președinte al unei țări, fie și America, să aibă dreptul de a decide viața și moartea unui om, cetățean al altei țări. La limită Osama putea fi deferit justiției și condamnat. Fie și la moarte. Dar în interiorul cadrului legal. Așa zice teoria, inclusiv cea a dreptului. Sigur, realitățile politice merg dincolo de prevederile teoriei, și totuși…

Cazul lui Bin Laden pornește (ori continuă, zic scepticii) o serie și reprezintă, simultan, un precedent. De decizii prin care suveranul, adică autoritatea politică supremă poate decide scoaterea unui individ/grup din ordinea socială și tratarea lui doar ca corp biologic. După care homo sacer, omul golit de drepturi politice este urmărit  până când a fost posibilă exterminarea lui fizică…E paradigma lagărului de concentrare sau a totalitarismului.

E un precedent extrem, pe care n-ar trebui însă să-l neglijăm, din cauza excentricității lui…Pentru că pare a fi doar unul din multele precedente. Cel mai la limită. Dar se găsesc și altele, aparent nevinovate. E bunăoară cazul imigranților ilegali, care-s fie lăsați să se înece în largul mării, fie sunt internați în lagăre și apoi re-deportați acasă. Aceste procese sunt fundamentate de o nerecunoaștere fundamentală a calității de membru al comunității politice. Imigranții sunt tratați ca pure corpuri biologice, unelte grăitoare. Iar uciderea lor nu e considerată crimă. Semn că drepturile nu se transferă.

p.s. a se citi acest post și ca unul despre diferența între teoria și practica dreptului internațional.

 

post publicat pe blogul Laboratorului de Analiza Politică și Relații Internaționale.

 


May 22 2011

memoriile despre trecut au si ele un trecut

Vitalie Sprînceană

Daniel Kahneman, psiholog american, laureat al premiului Nobel pentru cercetări în domeniul proceselor de luare a deciziilor și economiei comportamentale (behavioral economics) despre cele două tipuri de Sine ale noastre – un Sine experiențial (experiencing selves) și celălalt Sine memorant (remembering selves). Sinele trăitor, zic studiile ar fi secundar față de Sinele memorant. Uneori chiar intră în conflict: trăirea sublimă a unei piese muzicale fascinante, zice Kahneman, poate fi ștearsă complet din memorie de sunetul strident al unei bormașini ce intervine la ultimul acord. Sinele memorant va păstra în stocurile memoriei, în majoritatea cazurilor, fragmentul infim (ca timp și plăcere) al intruziunii bormașinii…

Asta ar trebui să însemne că ”memoriile personale și istoriile orale”, utilizate în istorie, sociologie, antropologie și alte discipline sociale, ar trebui crezute doar pe jumătate. Ele reprezintă ”aduceri aminte”, adică memorări, nu reproduceri exacte ale lui cum a fost. Vechea poveste a credibilității surselor.

Formulat altfel: memoriile despre trecut au și ele un trecut.


May 21 2011

cine n-are educatie, n-o sa aiba nici pe viitor

Vitalie Sprînceană

Sistemul meritocratic moldovean are un fundament. Șubred. Vorbesc de educație. E vorba, ca în orice alt sistem progresist, de un model universal de apreciere-notare a cărui piloni sunt examenele de stat, cu programe stabilite la Chișinău, de Ministerul Educației, cu comisii republicane de observatori la examene (am fost și eu membru nedormit și neplătit al uneia din ele). Ca să nu se copie sau favorizeze unii în defavoarea altora. Ca să li se dea șanse egale. Cu baremuri clare ce măsoară obiectiv cunoștințe, nu cumătri, vecini sau rude. Așa zice lectura oficială.

În glod, adică pe loc, lucrurile stau altfel. Ca de obicei. Soră-mea îmi zice astăzi că o învățătoare de-a ei suplinește tocmai 5 obiecte: geografie, biologie, limbă română, matematică și educație fizică. Are pregătire oficială doar pentru ultimul obiect. Un colegiu pedagogic. Și predă cel puțin 3 obiecte examinabile. Elevilor clasei a 11-a. Profesoara de engleză a unei alte școli din vecinătate n-are nici o treabă cu obiectul. Asta pentru că nu-l știe aproape deloc. E, de fapt, specialist pe calculatoare. Informatică. Competențele ei se reduc la a porni și opri calculatoarele.

Într-o lună încep și se termină examenele de absolvire pentru școlile medii și licee. Ca și în alți ani, copiii vor susține teste standard trimise de la Capitală, care vor fi verificate tot la Chișinău. Ca să se asigure aprecierea obiectivă. A (ne)cunoștințelor. Așa zice povestea oficială.

Cea neoficială sugerează că sistemul ăsta frumos, închegat și bine adunat nu măsoară/apreciază nimic. Decât, în mod obiectiv, mizeria. Cea a componentului educațional. Cea a satului, în care lucrurile au murit de-o veșnicie. Cea a tranziției spre ”economia de piață”. Piața Centrală.


May 21 2011

opinii eretice despre crestini “cuminti”

Vitalie Sprînceană

Cumva se întâmplă în Moldova ultimilor ani că Biserica Ortodoxă a țării întoarce spatele, adică curul, celor păcătoși, marginali și excluși (homosexuali, invalizi și alți discriminați, prostituate și victime ale traficului), iar fața o arată ba unor șefi de partiduțe, ba celor ce-s sănătoși spiritual!

Ca și cum Biserica n-ar fi fost a săracilor și a celor ce plâng căci lor li se promitea o împărăție….

Și mă întreb foarte serios: dacă nici în religie nu mai e loc pentru toți, și nici iubire suficientă pentru toată lumea, atunci unde naiba să le mai căutăm? Cred că Hristos nu i-ar recunoaște drept ”ai săi”.