Apr 26 2011

un fel de vers

Vitalie Sprînceană

Mă tot chinui să scriu un poem

Despre faptul că nu pot scrie poezie

Despre cum se sparg versurile în drumul meu

Despre rușinea cuvintelor de a mi se arăta

Ori poate despre lumea care îmi apare

Doar ca sunete și litere disparate

Despre lucrurile care nu reușeșc să se adune în cuvinte.

( o versificare nu neapărat reușită construită ca un refugiu într-o perioadă a-poetică).


Apr 25 2011

Big Brother ca afacere

Vitalie Sprînceană

 

I-a scăpat lui Orwell un detaliu: regimul supravegherii generale poate deveni o afacere rentabilă. Nu doar că toți am putea să ne supraveghem unul pe altul (asta se știa) ci și faptul că  am putea vinde/cumpăra supravegherea…Cu profit (emoțional, financiar) inclus…

Cum ar veni: regimul zilelor noastre nu crește din control sponsorizat de stat ori de instituții (pace, Foucault) , ci din eforturile ”altruiste” ale ”societății” civile…Ultima, cu această ocazie, poate servi drept pușcărie excelentă…


Apr 24 2011

intre Lenin si Hristos

Vitalie Sprînceană

una veche, de prin 2007 (originalul e aici). Ca o metaforă a unei lumi ce se zbate între Lenin și Hristos! Hristos a înviat (lângă Lenin)!

Nu explic poza de mai sus. Îmi displac astfel de încercări. Pe urmă, nu cred că aş putea adăuga mare lucru…

Încerc s-o folosesc însă ca o pistă pentru o idee. E vorba de distanţă, interval, spaţiu. Între simboluri. Încerc să găsesc o limită a toleranţei, un fel de reguli de „bună vecinătate” a simbolisticii. Cum ar veni, un soi de Constituţie. Mă gândesc, bunăoară, că un simbol, oricare ar fi el, ar trebui să posede un spaţiu vital, un fel de „rezervaţie semiotică” care să-i fie proprietate exclusivă. O piaţă, un perete, o galerie, o stradă, o pânză, un drapel etc.

În fapt, esenţa simbolului este de a fi încărcat, de a nu fi neutru faţă de o stare afectivă, un lucru, o valoare, un loc. Vorbind în limbaj magnetic, simbolul are o încărcătură, pozitivă sau negativă care creează în jur un câmp. Un câmp care se desfăşoară într-un spaţiu geografic şi social.

…Revin la poză. Poate nu sunt 6 m între bustul lui Lenin şi Cruce. Poate sunt ceva mai mulţi. Vreo 10, să zicem. Câţiva metri în plus nu contează.

Important este altceva: faptul că împart acelaşi spaţiu, acelaşi câmp de vizibilitate, acelaşi loc „sacru”. Încaltea, cetăţenii oraşului Ceadîr-Lunga, căci despre ei este vorba, ar fi putut înălţa un zid între cele două semne. Pentru o delimitare a sacrului.

Ar fi o naivitate să cred că la mijlocul acestei ciudăţenii arhitectural-urbanistice stă lipsa simţului estetic, sau kitschizarea accentuată a spaţiului public. E altceva: o problemă mai veche, gestiunea sacrului. Două „sacre” care se interpun: o cişmea înnobilată de Cruce, „urmă” a sacrului neoficial, underground, semn al unei tradiţii care a mers când de mână cu statul, când în răspăr. Celălalt „sacru”, monumentul lui V.I.L. este o prezenţă demonstrativă a sacrului oficial, cu licenţă şi „binecuvântare” de la Stat, de la Ideologie.

A pune „obiectele sacre” (nu mă pronunţ asupra cantităţii de numinos din Lenin şi din Sfânta Cruce, iau obiectele acestea ca fiind simboluri gata construite) la kilogram, unul peste altul, laolaltă, fără nici un criteriu ordonator este probabil, tot un act de impietate, tot o pângărire chiar dacă voalată, chiar dacă insancţionabilă juridic.

fon muzical:

 


Apr 20 2011

dusmaniile din farfurie…

Vitalie Sprînceană

Ca ieri și azi, 19-20 aprilie 1903 (pe stilul vechi 6-7 aprilie), Chișinăul scria una din cele mai rușinoase pagini ale istoriei sale: Pogromul Evreiesc care a făcut 47 (în unele surse 49) de jertfe, inclusiv femei și copii, toți evrei, toți măcelăriți de ”bunii” creștini.

 

sursa: Institutul pentru Studii Evreiești

Motivul formal al Pogromului a fost dispariția unui copil, Mihail Râbacenko, la Dubăsari. Ulterior corpul acestuia a fost găsit și, deși se știa în mod sigur că fusese ucis de o rudă apropiată din motive pecuniare, cotidianul Besarabeț (Basarabeanul), sub conducerea lui Pavel Crușeveanu – un strămoș spiritual al lui Anatolie Cibric, adică la fel de prost informat și rău intenționat, a difuzat, apoi insistat pe știrea că copilul ar fi fost ucis de comunitatea evreiască în scopuri religioase: sângele acestuia, glăsuia ”dezvăluirea”, urma să fie folosit la pregătirea mâncărurilor evreiești de Paști, Matzo în principal.

sursa: Kishinevprogrom.com

Nu țin minte să fi intrat vreuna din aceste date în calendarul oficial al țării, nici în cel al zilelor de pomenit. Am văzut niște sfada electorală cu vedere spre niște zile ale libertății și alte masturbări retorice, dar o sărbătoare a Iertării, Vinei sau măcar Regretului, nu avem. Deși s-ar găsi niște motive. Pogromul Evreiesc ar constitui un prim motiv. Holocaustul, la care au participat activ și localnicii (mai puțin decât în Ucraina, Polonia sau la Baltici, dar e cert că nu ne-am sfiit să ne omorâm vecinii), deportările operate cu eșaloane sovietice dar după liste făcute de localnici, lista s-ar lungi mult. Dacă am adăuga la această listă și păcatele invididuale comise zi de zi pentru care am putea iar găsi motive relevante de a zice Iartă-mă, cred c-ar fi de-o zi cu roșu/albastru în calendar…

Dar de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, și dacă n-am dreptul să-i cer poporului ceva, am doar un drept de a-mi cere mie orice așa că mă gândii să călătoresc spre capătul unui stereotip…Să prepar Matzo, adică. Să fiu un fals evreu pentru 2 ore așa încât să devin un creștin mai bun după aia.

Călătoria mea nu-i decât culinară, deci cumva nepericuloasă, dar tocmai aici se găsește marele paradox: scurtătura de gândire care a alimentat ură și resentiment își găsea sursele într-o necunoaștere, voită sau involuntară, a unor conținuturi ale farfuriei, pliate, așa cum se (ne)cuvine, pe alte scurtături de gândire mai ”fundamentale”.

sursa: Iudaism-ro

Mai jos stă înșirat, și la vedere, jurnalul meu de călătorie în lumea evreiască.

…Nu dispun de cerealele cuvenite (grâu, orz, secară plus polemicile cu privire la ”originalitatea” lor – istoricii evrei încă mai dispută care o fi specia cultivată în vremurile vechi), deci a trebuit să le cumpăt de la un supermarket local…Giant, în cazul meu, că se găsește cel mai aproape și oploșește o decentă secție de mâncăruri internaționale, inclusiv alimente și produse evreiești, majoritatea koșer, adică cu ștampila de conformitate cu regulile religioase pusă de rabin.

Pentru că-i Paști și la ei – mai corect ar fi să zicem că și la noi e Paști, după modelul lor, că omenașii ăia serbau Paștii mult înaintea lui Hristos și deci a creștinilor – e, pentru că-i Paști asta înseamnă, la America, reduceri și ieftineală la produsele ”specifice”: ouă, iepurași de ciocolată, cărnuri. Să mai adaug că pe malul Bâcului lucrurile stau fix așa doar că invers și că ouăle costă zilele astea de 3 ori prețul obișnuit?

Ca să fac din vorba lungă una scurtă, am procurat un pachet de Matzo Ball Mix, la preț de 1 dolar (în zilele obișnuite e 3).

Dincolo: am stricat două ouă într-un blid (poate fi farfurie, strachină ori altceva) peste care am adăugat două linguri de ulei vegetal și conținutul pachetului de Matzo Ball Mix care-i pur și simplu cereale. Tustrele lucrurile au fost amestecate cu furculița pănă am obținut o masă omogenă de consistența unui terci care trebuie băgată pe 15-20 min în congelator. După, cu mâinile ude, am făcut gogoașe de diferite mărimi (m-am străduit să le rotunjesc la dimensiuni ”mâncabile” adică să le pot înghiți întregi) care pot fi adăugate în supe, fierte singure ca aperitiv și tot așa.

De reținut: gogoașele Matzo au nevoie de măcar 25-20 min de fierbere.

Și sângele ritualic de copil creștin unde e? E în prostia și necunoașterea noastră…Adică exclusiv în capul nostru, nu în farfuria lor.

E drept, evreii ucid viață ca să-și prepare Pasca: strică 2-3 ouă în unele produse. Dar mult mai puțin decât creștinii care bagă câte 15-20 ouă într-un cozonac, taie un porc,  1 miel, 15 găini și 6 rațe cu ocazia asta…

Ca să mă repet: mâncarea e importantă, fundamental de importantă. Pentru indivizi, dar și pentru grupuri. Ea definește și păzește granițele simbolice ale comunității, ea stabilește și reproduce  ierarhii, include, dar și exclude. A găti, conform fericitei expresii a Marjoriei L. DeVault înseamnă a produce familie și comunitate/comuniune.

Mâncarea reprezintă de multe ori o esență în jurul căreia se definește o apartenență colectivă. Dar, pentru a da culturii ceea ce este a culturii, mâncarea nu epuizează cultura unui grup (asta ca să mă slăbească inșii ce se vaită că ne-am vinde culturalicește Occidentului doar pentru că bem Coca Cola).

Așa încât mâncarea poate acționa și ca puntea care leagă o comunitate de alte comunități. Pe români de acteci și maya, bunăoară.

Mămăliga n-a fost dintotdeauna mâncare tradițională românească: porumbul veni târziu, adus fiind în Europa după descoperirea Americilor. Azi ne facem că credem că până și Decebal iubea mămăligă cu mujdei.

Dușmăniile dintre popoare pot începe și din farfurie, anti-semitismul fiind proba cea mai elocventă – în neștiința lor despre Matzo creștinii bănuiau/știau/credeau că evreii pun sânge de copil în cereale. Pacea tot de acolo, din farfurie, ar trebui să pornească.

Dumnezeul creștin n-o să se supere dacă voi mânca, săptămânile astea niscaiva Matzo, ceva cozonac și pască creștină, dar și 2-3 Samosa orientale cu cartofi și mazăre…

În Rai, vorba unui prieten, se mâncau de toate, doar mere nu.

 


Apr 19 2011

epoca post-Abundentei

Vitalie Sprînceană

un text ce stătea prin calculator de prin 2007, și abia azi l-am scos dintr-un morman de alte fișiere dintr-un cimitir electronic…Sper că încă mai e bun la ceva.

 

Epoca Post-Abundenţei

 

Michael T. Klare | Noiembrie 30, 2006

Editor: John Feffer, IRC

“Foreign Policy In Focus”

După destrămarea Uniunii Sovietice analiştii de politică externă au încercat să găsească o noţiune rezonabilă pentru a caracteriza epoca în care trăim. Deşi termenul „Epoca Post-Război Rece” (“Post-Cold War Era”) era dominant, astăzi el s-a învechit şi nu reflectă pe deplin caracteristicile epocii actuale. Alţi experţi au început să vorbească despre „Epoca Post 9/11” (“Post-9/11 Era”) ca şi cum atacul terorist asupra Pentagonului şi WTC ar fi fost momente definitorii pentru întreaga lume. Dar această noţiune nu mai e la modă nici chiar în Statele Unite.

Propun, în schimb, un termen care surprinde mai bine trăsăturile mai importante ale perioadei actuale: ERA POST-ABUNDENŢEI.

Dacă există un lucru care unea majoritatea oamenilor ce au trăit în a doua jumătate a secolului XX, acest lucru era iluzia unei abundenţe în toate sferele de activitate: energie, hrană, case, bunuri, modă, cultura de masă şi aşa mai departe desigur, existau şi zone ale sărăciei cumplite, dar majoritatea oamenilor din majoritatea ţărilor de pe glob simţeau o creştere în veniturile lor personale şi în numărul de obiecte în folosinţa lor[…]

La sigur, mulţi oameni vor resimţi o creştere a bunăstării proprii şi în secolul 21, dar sensul abundenţei care a caracterizat secolul 20 va fi pierdut pentru majoritatea din noi. Într-o bună zi, obiceiul vacanţelor peste mări şi ţări va deveni doar un vis, iar necesităţi elementare de genul curentului electric, apei şi hranei vor deveni mai greu de satisfăcut şi mai scumpe. Această austeritate globală va crea mari greutăţi pentru cei săraci şi va forţa multe familii din clasa de mijloc să aleagă între lungi călătorii cu automobilul, prânzurile în restaurant, aerul condiţionat în timpul verii şi încălzirea foarte scumpă a casei pe timp de iarnă.

 

Mai puţină ofertă, mai multă cerere

Efectul acestei schimbări în viaţa majorităţii este o dereglare a balanţei între oferta şi cererea de resurse. Pentru majoritatea oamenilor din secolul 20 rezervele globale de materie primă vitală de petrol, gaz natural, cărbune şi minereuri creşteau pe măsură ce giganticele corporaţii multinaţionale investeau miliarde de dolari pentru localizarea şi exploatarea depozitelor naturale de resurse extractibile. Aceasta permitea consumatorilor de pe glob să-şi crească consumul şi să fie siguri că majoritatea acestor bunuri vor fi disponibile şi în anul următor, şi în anul care vine după cel următor, şi tot aşa în viitor.

Această condiţie este, însă, tot mai greu de îndeplinit. Multe din cele mai promiţătoare bazine de resurse extractibile au fost deja localizate şi exploatate, iar miliardele de dolari cheltuite de corporaţiile multinaţionale pentru localizarea altor bazine aduc rezultate modeste. După deceniul 1960-70, cea mai fructuoasă decadă în descoperirea noilor zăcăminte de petrol, se înregistrează un declin constant în identificarea unor noi bazine, conform unui raport recent al Corpului de Ingineri al Armatei Americane (U.S. Army Corps of Engineers). Rata descoperirii noilor câmpuri petroliere era ţintuită sub rata consumului global de petrol în anii 80, şi de atunci a căzut cu încă o jumătate. Deci, ne bizuim doar pe zăcămintele petroliere localizate în deceniile precedente pentru a astâmpăra setea noastră nesfârşită de petrol – situaţie care nu va dura probabil prea mult, căci va trebui să cunoaştem atunci experienţa declinului resurselor globale de petrol.

Acest lucru este valabil şi pentru alte resurse vitale cum ar fi gazul natural, uraniul, cuprul şi alte minerale. Ar trebui create rezerve de aceste materiale pentru zile negre, dar corporaţiile multinaţionale încă nu au identificat noi zăcăminte  pentru a înlocui consumul. În viitor crizele vor fi inevitabile.

Apa este ceva diferit – noi primim anual o cantitate  considerabilă prin evaporarea apei din oceane şi căderea ei pe pământ sub formă de precipitaţii. Dar şi această materie primă atât de necesară va deveni insuficientă în anii următori din cauza creşterii numărului populaţiei globale, urbanizării, globalizării, supraexploatării resurselor freatice şi a încălzirii globale ( prin secetă persistentă şi evaporare accelerată a râurilor şi lacurilor).

Scăderea a resurselor globale de resurse vitale va afecta viaţa noastră în multiple moduri. La nivel personal, vom fi constrânşi să consumăm mai puţin – de exemplu, să procurăm automobile mai mici, cu un consum redus de carburanţi, case mai mici pentru a căror încălzire vor fi cheltuite mai puţine resurse. Şi alte schimbări vor interveni în viaţa noastră: vom face mai puţine călătorii lungi la mare, mai puţine călătorii cu avionul, temperaturi mai scăzute în case în timpul iernii şi aşa mai departe. Aceste schimbări vor fi puţin resimţite de unii, însă pentru alţii – săraci, bătrâni, familii cu venit fix – vor deveni greutăţi de netrecut. În special pentru fermieri şi agricultori vin timpuri grele.  Toate resursele necesare agriculturii mecanizate: motorină, pesticide, ierbicide, îngrăşămintele, suplimentele nutritive – vor deveni mult mai scumpe.

 

Mai puţine resurse, mai multe conflicte

La nivel naţional ne putem aştepta la schimbări semnificative în politica externă a statelor. În condiţiile când rezervele de energie şi alte necesităţi de bază vor deveni mai sărace, oficialii vor simţi o presiune socială enormă pentru a „rezolva” problema cu orice mijloace, inclusiv cu uzul formei militare.

În sectorul energetic, în particular, acest fapt va genera în viitor războaie pentru petrol. Chiar dacă petrolul nu a fost unicul motiv pentru invazia SUA în Irak, americanii vor căuta să asigure o poziţie dominantă în Golful Persic atât de bogat în petrol. Prezenţa militară permanentă în Irak va facilita eforturile americane  de a pune mâna pe petrolul din Iran şi din ţările vecine dacă va fi luată o decizie în acest sens. Departamentul de Stat al Apărării va încerca, de asemenea, să „proiecteze” dominaţie militară în zonele petroliere ale Africii şi Bazinului Caspic. Nimeni din oficiali nu va admite că „apărarea şi controlul asupra câmpurilor petroliere” este ultimul scop al planurilor militare ale Pentagonului, dar devine din ce în ce mai evident că strategia militară americană se reconfigurează pentru a îndeplini anume acest scop.

Ar fi greşit să credem că doar Statele Unite gândesc în acest mod. China încearcă şi ea să-şi îmbunătăţească capacitatea de a proiecta dominaţie în câmpurile petroliere străine. Şi Rusia, cu un surplus net de resurse naturale caută să exploateze situaţia sa avantajoasă pentru a obţine concesii de la ţări mai puţin privilegiate.

Criza apei este şi ea probabilă într-un viitor nu chiar îndepărtat. Egiptul, căruia Nilul îi asigură întregul consum de apă, a ameninţat că va ataca Sudanul şi Etiopia dacă aceste ţări vor bara Nilul şi vor utiliza o parte din apa acestuia în schemele irigaţionale interne pentru a hrăni populaţia lor în creştere rapidă. Israelul a ameninţat şi el statele arabe dacă acestea vor merge mai departe cu planurile de baraj ale râului Yarmuk (unul din afluenţii râului Iordan) sau vor pune în pericol resursele acvatice şi aşa limitate ale Israelului. Aceste ameninţări ar putea deveni realitate obişnuită dacă cererea globală de resurse acvatice va creşte, iar rezervele se vor epuiza.

 

Etica Austerităţii

Sfârşitul abundenţei nu înseamnă neapărat sărăcie completă. Unele materii prime, precum petrolul, vor deveni într-adevăr rare în ultimele decenii ale secolului 21, dar ele nu vor dispărea complet. Bogaţii vor fi încă capabili să procure gaz, carburanţi, aer condiţionat şi alte produse de lux. Dar sfârşitul abundenţei va crea o nouă situaţie la nivel internaţional – o nouă etică, dacă doriţi –  în care aşteptările sunt mai reduse, iar lupta pentru ceea ce rămâne va deveni mai crudă şi mai violentă.

Diferenţele ideologice, politice şi etnice îşi vor avea locul lor în această nouă etică, dar vor fi „infectate cu” sau chiar subordonate presiunii cererii de resurse. Tensiunea în creştere în relaţiile dintre China  şi SUA, de exemplu, poate fi intepretată şi prin prisma vânătorii globale pentru noi bazine de petrol. În acelaşi fel, răceala în creştere a relaţiilor americano-ruse poate fi atribuită, în parte, lejerităţii cu care Moskova utilizează monopolul său asupra gazelor naturale pentru a condiţiona politica externă a vecinilor săi Ucraina şi Georgia. Acest model este exact acel spre care vor evolua relaţiile internaţionale în Era Post-Abundenţei.

Previziunile sunt întotdeauna riscante şi este foarte posibil ca unele evenimente imprevizibile de genul 9/11 sau Războiul al Doilea Mondial să intervină şi să schimbe radical epoca în care trăim. Dar o asemenea calamitate, însoţită de sfârşitul abundenţei globale şi lupta pentru resurse nu va face decât să accelereze venirea epocii Post-Abundenţei.

 

 

Michael T. Klare este profesor de Studii de Securitate Globală şi Pace la Hampshire College, editorialist la Foreign Policy In Focus şi autor al cărţii „Sânge şi petrol: pericole şi consecinţe ale dependenţei în creştere a SUA de petrolul importat” (Metropolitan Books, 2004).

 

 


Apr 18 2011

printre noi, “oamenii”

Vitalie Sprînceană

Limba poate fi un bun indicator al schimbului de vânturi în ideologie…

Surprinzător pentru ”tradiționalul” (deci cumva înapoiatul) de mine, pisicile și câinii au ieșit deja lingvistic și faptic, în America, din categoria generică animale, din cea specifică – animale domestice de companie – ”pets” și simultan din categoria gramaticlă ce le adăpostea – ”it”, fiind ridicate, cel puțin gramatical, la statutul de El și Ea, adică de ființe ”umane”, cu toate onorurile ce li se cuvin.

Mutație semnificativă, mai ales pentru o limbă atât de segregată și homo-centristă precum e engleza, unde El (he) și Ea (she) se referă exclusiv la ființe umane…

Juridic lucrurile vin probabil din urmă – pe campusul nostru a venit un circ și se învârt în jurul lui o căruță de activiști cu slogane și lozinci prin care cer interzicerea ”tratamentului crud” exclusiv pentru distracție al necuvântătoarelor (ca și cum animalele utilizate în scopuri ”nedistractive” ar duce-o mai bine!).

Logistic și economic, o întreagă economie a serviciilor pentru prietenii patrupezi a fost pusă la punct demult: cimitire pentru animale (Gates of Heaven al lui Earl Morris e un must see!), centre veterinare, hoteluri și frizerii, site-uri și locuri de socializare etc.

Oare pisicile și câinii beneficiază de acest tratament de aia că nu-s animale comestibile și nici ”utile”?

(am scăpat niște estetică rurală utilitară în întrebarea mea retorică, sper să nu se prindă apărătorii drepturilor animalelor)

 


Apr 16 2011

Alo, mai merg trenuri spre Siberia?

Vitalie Sprînceană

Oleg Voronin, ditamai fecior de prezident, și-a tras barieră și semafor la stradă, să nu-l deranjeze zgomotul de mașini. Vrea liniște și confort.

O ONG-istă care-i sâmbăta luptătoare avană cu discriminarea, iar lunea n-ar avea nimic împotrivă dacă poliția ar scoate cerșetorii din spațiul public pentru că ”vai, dar mă stresează cerșetorii când vin la terasă/restaurant să-mi ceară ruble, of, da-i aiurea că dorm la intrarea în blocul meu, că eu mă simt în nesiguranță, că ei emană miros urât, aoleu, da dacă vrem turiști în oraș și-n țară atunci trebuie să-i alungăm la mama dracului (nahren s pliaja pare o direcție potrivită), poliția să-i numere și izgonească, să nu se simtă relaxați…”, vrea și ea liniște și tihnă pe strada ei. Și frumusețe, cât p-aci să uit, c-așai moldoveanul, se topește după frumos.

Hai și în fine sictireala asta de știre cu niște moldoveni noi îmbogățiți, în retuji cu pete și cofte ce se opun construcției unui centru pentru copiii cu dizabilități pe un teren din vecinătate pentru că, citez din prostia infinită: ”Ei o să circule pe aici cu cărucioarele, iar când îi vor aduce cu maşinile se va bloca drumul. Noi n-o să putem veni acasă, vom fi deranjaţi şi ne vom enerva. Îi tare dureros pentru noi, cum dă voie statul să se construiască așa prostii. Aista-i sector de locuitori. Se mai găsește loc în țara asta. Am auzit că-i centru privat, dar dacă-i privat noi știm de unde vine banul.” Aferim, mătușică, după ce că nu dai o rublă pentru cei mai puțin norocoși decât tine și aștepți să vină un britanic să aibă grijă de invalizii tăi, acum te mai faci și ”etică”, vorba vine…

În imagine locul cu case ”vechi” unde urma să fie construit centrul. Sursa imagine: Articolul despre moldoveni din ziarul cu pricina.

Altă păpușă, mai educată în ale limbii, dar la fel de intolerantă: ”Va fi dureros pentru copiii noştri sănătoşi să-i aibă în preajmă, dar şi pentru ei, deoarcece vor simţi că nu-s doriţi aici. Anume pentru că sunt altfel decât noi“. Așa-i mămaie, dacă te-a ajutat neDomnul și-ai fătat un copil sănătos, restul care n-au avut ”norocul” ăsta să meargă în câmp cu odraslele lor, să fugă din sat/oraș să nu care cumva să vă sperie progenitura...

O iubitoare a frumosului și tihnei…Sursa imagine: Articolul despre moldoveni din ziarul cu pricina.

Puțin socialism real am avut noi, prea puțin. Pot zice, aproape deloc. Ar mai fi fost nevoie de vreo 50 de ani de viața în kolhoz și fabrică. Fără bani, și pe gratis, umăr la umăr, cot la cot, să sorbim unul din sudoarea celuilalt. Fără apă, încât să bem ca prizonierii unul din urina altuia, să facem femeile și bărbații proprietate comună. Utopia ”republicană” a lui Platon ar fi mers de minune ca terapie colectivă.

Așa ca să dispară din neadâncurile sufletului orice urmă de gândire de mic-burghez cu casă, mașină și ogradă…

Alo, mai merg trenuri spre Siberia?