Jan 30 2011

jurnal duminical(1)

Vitalie Sprînceană

N-am multe argumente, ci doar niște intuiții: ce-ar fi dacă Iluminismul (Luminile) nu ar reprezenta decât un accident al istoriei, o epistemă (Foucault) apărută într-un context particular al istoriei unei regiuni (Occidentul) și răspândită apoi, în mare parte cu forța militară sau violență – arme, războaie, colonialism și rasism – în restul lumii?

Ironiile pe care le adresăm astăzi, legitim, pretențiilor americane de a impune democrația, libertatea și drepturile omului prin bombardamente, ocupații militare și exploatare ar putea fi adresate, cu aceeași legitimitate și argumentare morală, armatelor lui Napoleon sau administrațiilor coloniale în Africa, Asia și Americi, ori la limită, administratorilor lagărelor de concentrare…Nicăieri nu s-ar vedea mai bine legătura intrinsecă a cunoașterii și puterii, legătură fundamentată în ambele direcții, dinspre cunoaștere spre putere (că epistema furnizează aparatul conceptual și discursiv, economia argumentativă și sistemele de adevăr pentru putere), dar și dinspre putere spre cunoaștere (dacă nu se apuca Ataturk să construiască, în mod violent, un stat laic și secular, Turcia ar fi fost astăzi probabil în situația Afganistanului)…

Nu argumentez pentru vreun determinism militaro-rațional, sau vreo cauzalitate regulată, ci doar sugerez slăbiciunea surprinzătoare a ”ieșirii omului din stare de minorat” laolaltă cu raționalismul cartezian și ”triumful Rațiunii” atunci când nu se găsește pe aproape o armată-două, sau măcar o pușcă.


Jan 28 2011

Ramzan Kadirov: trimisul nostru special

Vitalie Sprînceană

Littell, Jonathan. 2009. Tchétchénie, An III. Editions Gallimard.

Recunosc că am fost puțin dezamăgit de ”Cecenia, anul III” a lui Jonathan Littell: după maratonul de o săptămână cu ”Les Bienveillantes” (în română Binevoitoarele) ce mi-a luat o zăpadă, 2 nopți nedormite și căutări lungi în dicționar, așteptam o ”poveste” la fel de intensă, aprinsă, și, de ce nu, măcar similar de scandaloasă…

N-a ieșit atât de înflăcărată, ci din contra, pe alocuri mi s-a părut nițel cam plată: înșiruirile de nume, situații și locuri puteau fi povestite și altfel decât cu tonul jurnalistic al reportajului de pe teren (Littell chiar o poate face!), cantitatea de nou (informație inedită, cum ar veni) e cam subțire, și ar mai fi absența unui punct fix al narațiunii (nici măcar pe Kadyrov nu-l fixează permanent în obiectiv) ce face ca narațiunea să zboare rapid de la un om la altul o situație la alta…Poate că motivul insuccesului se leagă de reluctanța lui Littell de a inventa o inspirație – un nou Maximilian Aue, soldat al trupelor federale rusești, bunăoară, ce ar fi livrat personajul-cadru în care ar fi fiert conflictele umane, politice și religioase ale războaielor cecene.

Mă gândesc, pe de altă parte, la o altă rațiune, mai obiectivă, adică ce ține de ordinea discursivă și tropologică a lucrurilor: Cecenia despre care scrie Littell reprezintă totuși, în această lume, un loc cunoscut și cumva accesibil, fiind într-un loc de frunte al multor agende politice (ale organizațiilor pentru drepturile omului), religioase (rețelele interesate de răspândirea islamului), economice etc.

Cecenia și problemele cecene – absența unor garanții elementare pentru drepturile omului, corupția generalizată, autoritarismul cu iz de feudalism al lui Ramzan Kadyrov – se văd din Washington, Paris, Londra, Berlin, apar în buletine de știri și emisiuni de analiză, fac subiectul unor dezbateri sau scrieri – de la reportajele cutremurătoare ale Annei Politkovskaya la scrierile subiective ale lui Gherman Sadulaev. Așa încât vizita lui Littell la Groznîi nu ar fi putut, în principiu, să furnizeze noutăți șocante ori aspecte necunoscute ale chestiunii cecene, a cărei soartă, o recunoaște Littell, o știe și Departamentul de Stat american, dar și activiștii pentru drepturile omului și opinia publică din lumea întreagă, depinde în mod exclusiv de aranjamente geopolitice globale, mult în afara sferei de competență sau acțiune a lui Kadyrov. Ultimul nu e, până la urmă, decât un dictator cu voie de la Primărie, adică Moskova/Putin/Medvedev…A se vedea, prin contrast isteria stârnită în America de apariția cărții ”Nothing to envy: Ordinary lives in North Korea”, semnată de Barbara Demick, ce dezvăluia cititorului occidental bucăți din viața cotidiană a Coreii de Nord, o zonă pe care camerele video ale CNN-ului n-o pot încă cuceri)…

Contribuția cea mai importantă a lui Littel s-ar putea să fie mai degrabă una atașată exclusiv de numele său și de rezervele de prestigiu conținute în acesta, decât de calitatea propriu-zisă a reportajului. Așa se face că e încă principial de frumos că un laureat al premiului Goncourt merge pe 2 săptămâni în una din regiunile contradictorii ale Federației Ruse. Desigur, gestul trage mult la cântarul justiției morale, și mai puțin la cel al stării de fapt (câte divizii, vorba lui Stalin, avea Littell?).

Dacă valoarea literară e așa cum e, iar cea politică stă și mai jos, cartea lui Littell are cel puțin meritul de a oferi o speranță de vizibilitate pentru niște oameni din Cecenia pentru care cuvântul ”drept” și ”libertate” înseamnă mai mult decât hatârurile lui Ramzan Kadyrov.

Termeni cheie pentru cei care se întreabă care-o fi subiectul cărții: dictatura lui Kadyrov, corupție, sfârșitul (probabil definitiv) al ideii unei Cecenii independente, încălcarea drepturilor omului, Putin, geopolitică.

Au mai scris:

Vladimir Bulat

Le Figaro

Rue89.com

Marc Riglet (Lire)

Prague Watchdog

sursa imagine: Decitre.fr


Jan 26 2011

despre o bucurie ce nu se mai termina – fuhrerismul

Vitalie Sprînceană

Am recunoscut în acest pasaj șefi de instituții de stat ”democratice”, ganguri la universități, politicieni și șefi de partid, gazetari, polițiști și puzderie de altă gloată… Ar fi, după mine, unul dintre principiile fundamentale ale funcționării dictaturilor autoritare aiurea pe glob și pe malurile Bâcului. Esența lui constă în exaltarea voinței ca sursă a normelor în detrimentul  legii. A ști să anticipezi ce vrea Șefu și să i-o furnizezi pe tavă – iată marea șemecherie ce face legătura între ”democrația” lui Pinochet, împărăția lui Vladimir Voronin (cu spahii alde Gurbulea și Papuc), domnia lui Vladimir Filat (în care un șef al unei instituții de forță ”anticipa” voința Domnitorului de a da la bot) și feuda oricărui director de gheretă…

“Que les ordres restent toujours vagues, c’est normal, c’est même délibéré, et cela découle de la logique même du Führerprinzip. C’est au destinataire de reconnaître les intentions du distributeur et d’agir en conséquence. Ceux qui insistent pour avoir des ordres clairs ou qui veulent des mesures législatives n’ont pas compris que c’est la volonté du chef et non ses ordres qui comptent, et que c’est au receveur d’ordres de savoir  déchiffrer et même anticiper cette volonté. Celui qui sait agir ainsi est un excellent national-socialiste, et on ne viendra jamais lui reprocher son excès de zèle, même s’il commet des erreurs; les autres, ce sont ceux qui, comme dit le Führer, ont peur de sauter par-dessus leur propre ombre.” (Jonathan Littell, Les Bienveillantes, Gallimard 2006,  p.505)

Traducere: ”E un fapt normal și chiar legitim că ordinele rămân întotdeauna vagi, iar asta decurge din însăși logica Führerprinzip. Ține de răspunderea destinatarului să recunoască intențiile emițătorului și să acționeze în consecință. Cei care insistă să primească ordine clare sau doresc măsuri legislative n-au înțeles încă faptul că contează în mod primordial voința Fuhrerului și nu ordinele sale; în acest caz răspunderea destinatarului e să știe să descifreze aceste mesaje și chiar să anticipeze această voință. Un bun național-socialist este cel care reușește să acționeze astfel și acestuia nu-i vor fi reproșate niciodată excesul de zel și chiar erorile; ceilalți sunt inși cărora, cum zicea Fuhrerul, le e frică să sară dincolo de propria umbră.”

p.s. Traducerea îmi aparține, la fel și sublinierile.


Jan 26 2011

despre speranta numai bine

Vitalie Sprînceană

Privit prima ediție a emisiunii ”50 minute” cu Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu (sper să țină mai mult decât ratatele încercări cu Altfel de acu niște ani). A fost despre speranță. Nu pot zice mai bine impresia generală despre emisiune decât a făcut-o Ioan Suciu:

Discuţie foarte elevată, dar foarte abstractă. De fapt, cum s-ar putea vorbi despre speranţă ? Doar aşa, fără să te fixezi asupra cuiva, fără să stabileşti o perioadă de timp, să ocoleşti cu grijă vreun exemplu concret. Că unii speră să aibă ce mânca iar alţii speră să dispună de cât mai multe ambasadoare în jacuzzi. Aşa că e mai bine pentru vremurile noastre să se vorbească despre speranţă la general, ca despre foame la general.

De, e mai ușor să vorbești despre o speranță abstractă de a ajunge la Dorohoi sau Tecuci decât să intri în glodul realității și să vezi că s-ar găsi niscaiva diferențe între speranța de a găsi un post de muncă, niște bani pentru încălțăminte, pâine sau bomboane și speranța de a prinde mâine cursul cel mai bun al acțiunilor Lukoil, primul avion spre Paris pentru shopping sau ultima reducere la BMW-ul Ziegfried…

Așa, au conchis ”înțelepții”, viața nu e o ”coregrafie cu zâne” (apud Andrei Pleșu) și prezintă neplăceri la orice palier, atât la milionari cât și la cei ce pier de foame…Care cică s-ar găsi egali în fața speranței.


Jan 24 2011

razboi total cu moarte inclusa in pachet. Domodedovo si altele

Vitalie Sprînceană

Un kamikaze a explodat la aeroportul din Domodedovo. Între 25 și 35 de cadavre au ”împlinit” misiunea teroristului.

Mă gândesc la câteva lucruri:

  • Cum ne putem feri/păzi de această violență distribuită la nimereală? Ce se poate face atunci când liniile dușman-prieten, război-pace, front-spațiu în spatele frontului, militar-civil sunt blurate, fluide, șterse așa încât orice situație poate deveni luptă, orice individ dușman și orice proces social (călătorie, nuntă, odihnă) se transformă lesne în front și câmp de bătălie?
  • Suntem gata să ne împăcăm cu ideea că trăim într-o lume a războiului total, în care, alături de milioanele de roluri ce le avem: tată, facebook-ist, șofer, profesor, mulgător, bucătar, s-au mai adăugat și cele ale potențialei victime, în orice moment și în orice timp? Putem liber desființa Armata Națională, cine dracu are nevoie de ea și de tancurile ei când se explodează în aeroport?
  • Explozii ca astea, dacă se repetă și dacă măsurile rămân aceleași, ne vor priva, într-un sfârșit de unicul lucru ce ne face animale sociale – spațiul public. Transformarea acestuia în amenințare, loc populat de posibile pericole ce trebuie pacificate adică securizate la infinit (bariere, megafoane, camere de supraveghere, soldați cu câini, scanere). Nu știu dacă teroriștii își vor atinge scopurile politice, dar o sanitizare a spațiilor publice prin sterilizarea lor și prin eliminarea lor ca locuri ale întâlnirilor spontane ale oamenilor, deja poate fi prezentată ca un rezultat intermediar… Înapoi, la grotă, pardon, în casă, pe cuptor, asta-i calea de evoluție a omenirii…Vom comunica on-line, vom cumpăra on-line, vom învăța on-line, vom fute on-line, vom trăi on-line, vom face politică on-line…
  • Mă gândesc și la absurditatea strigătoare la cer a gesturilor criminale ale unor taximetriști (eu aș da 10 ani de pușcărie unor asemenea tipi) ce deservesc aeroportul Domodedovo și care cer acum până la 20 mii ruble (600 dolari, adică de vreo 30 ori mai scump) călătorilor îngroziți ce vor pur și simplu să se întoarcă acasă după coșmarul ăsta sângeros…Sper să nu aud voci ale unor fundamentaliști ai pieței ”libere” ce mi-ar demonstra că, mă rog, prețul e legitim, pentru că așa-i cererea (multă-multă) și oferta (prea puțină) și prețul n-ar reflecta decât un fel de ”echilibru” temporar al pieței. Eu încă cred că piața trebuie abolită în situații excepționale ca astea!


Jan 23 2011

practici alternative de restaurare a monumentelor istorice

Vitalie Sprînceană

Pentru Moara Roșie dar și pentru alte afaceri legate de deciziile unor birocrați sterili de a demola tot ce le stă în cale în materie de monumente arhitecturale/culturale/istorice:

Aflu că Primăria se dă cu părerea despre starea de conservare a monumentului, prin vocea viceprimarului, un oarecare Nistor Grozavu, şi decide că: “…solicităm Ministerului Culturii chestiunii privind exluderea imobilului din str.Moara Roşie, 5, mun. Chişinău (fostă moară cu aburi) din registrele respective, în ordinea stabilită, pentru ca ulterior să fie posibilă eliberarea autorizaţiei de desfiinţare”; iar mai sus citim această motivaţie: “construcţia respectivă… prezintă risc real de ruinare şi nu este pasibilă restaurării pentru a exclude acest pericol. Această concluzie este bazată atît pe raportul de expertiză nr. 219-04-05/T efectuat de către Direcţia verificare şi expertizare a proiectelor de construcţii a Inspecţiei de Stat în Construcţii cît şi pe investigaţiile efectuate recent la faţa locului de către specialiştii în domeniu”. citește mai mult…

O soluție alternativă ar putea fi culeasă de aici:

Timp de un an, începând cu septembrie 2005, chiar sub nasul pazei Pantheonului, care nu avea nici cea mai mică bănuială, un grup de curajoşi „restauratori în ilegalitate” şi-au făcut un atelier secret şi o odăiţă într-un spaţiu gol de sub cupola faimoasei clădiri. Sub supravegherea unuia dintre membrii grupului, Jean-Baptiste Viot, un ceasornicar profesionist, ei au demontat şi au reparat ceasul vechi din clădire, care fusese lăsat să ruginească încă din anii 1960. Grupul s-a descoperit abia după ce lucrările de renovare a ceasornicului au fost finisate. citește mai mult…


Jan 22 2011

stare cu carte

Vitalie Sprînceană

Rareori am scris posturi pe blog despre sau cu stări și emoții. De obicei împărtășesc idei, gânduri de mirare, critici și eventual, polemici de idei. Prea rațional și impersonal, cumva.

Azi încerc să compensez, măcar atât cât (încă) se (mai) poate. Starea pe care aș vrea s-o transmit se trage dintr-o carte: Les Bienveillantes, scrisă de Jonathan Littell – m-a absorbit efectiv de-a întregul de vreo 5 zile, încât nu pot să mă apuc de altceva și nici nu pot duce la capăt alte proiecte pe o durată indefinită (900 pagini înseamnă totuși ceva).

Nu promit că o să vă placă, nu garantez că veți fi de acord cu autorul în unele puncte nedelicate, nu pot să zic că veți reuși să păstrați distanța cuvenită față de convențiile tradiționale Rău-Bine, dar ceea ce pot promite oricui se apucă de carte sunt: 1-2 săptămâni de beție literară, punctate cu întrebări dureroase ce vor declanșa neliniști și, probabil, insomnii, uneori veți simți că fuge pământul de sub picioare, alteori vă veți prinde cu ideea că faceți simpatii, o, Doamne, pentru eroii ”răi”. În orice caz cartea nu lasă pe nimeni rece…Ș-apoi e foarte erudită.

p.s. Cartea a fost distinsă cu Premiul Goncourt în 2006 (tradusă în românește cu titlul Binevoitoarele la RAO, în 2008).