Mar 29 2010

glosar/a sexual corect

Vitalie Sprînceană


După ce lui Moş Crăciun, alias Sfântul Nicolae i s-a anexat o fiică/nepoţică/verişoară/amantă de provenienţă dubioasă în persoana Crăciuniţei, Alba ca Zăpada sau Snegurochka la ruşi, asta pentru ca istoria să fie corectă din punct de vedere sexist, Sf. Valentin nu putea să rămână mult timp celibatar. Inconştientul colectiv l-a însoţit rapid cu o … Valentină, iscată şi ea din negura luptei de clasă – un triumf târziu al proletariatului sexual…

Eliberarea nu este definitivă cât timp rămâne intact bastionul forte al sexismului de toate orientările: limbajul. Acesta ascunde, în profunzimile sale cele mai intime, adevărate structuri discriminatorii, armament care serveşte opresiunii sexuale. Se cere o revizuire imediată.

Vă propun un limbaj foarte corect din punct de vedere al egalităţii sexuale.

Pornim de sus:

(un) Dumnezeu – (o) Dumnezea sau Dumnezeie (ce face moşneagul ăla bătrân acolo, solitar şi neconsolat? Au nu cumva El este arhetipul celibatarului care scapă logicii diviziunii muncii sexuale? Să fie „măritat” şi El!)

(un) Hristos – (o) Hristoasă

(un) Înger – (o) Îngerea sau Îngeră sau Îngeriţă

(un) Arhanghel –(o) Arhanghelă

(un) Sfântul Duh –(o) Sfântă Duhă

(un) Cer – (o) Ceră

(un) Nor – (o) Noară

(un) Soare – (o) Soară

(un) Abur – (o) Abură

(un) Aer – (o) Aeră sau un Văzduh-o Văzduhă

(un) Strop – (o) Stroapă

(un) Timp – (o) Timpă

(un) Spaţiu– (o) Spaţie

(un) copac– (o) copacă

(un) Om – (o) Oamă , în nici un caz femeie, concept totalitar din vremea neagră a exploatării sexiste)

Coborâm mai jos:

(un) lapte – (o) laptă

(un) tată – (o) tată

(un) telefon – (o) Telefoană

(un) cal – (o) Cală

(un) tractor – (o) tractoară

(un) automobil – (o) automobilă

(un) sat – (o) sată

(un) oraş – (o) oraşă

(un) băiat – (o) băiată

(un) dulap – (o) dulapă

(un) roman – (o) romană

(un) text – (o) textă

(un) sentiment – (o) sentimentă

(un) ceainic – (o) ceainică

(un) autobuz – (o) autobuză

(un) picior – (o) picioară

(un) motan – (o) motană

(un) peşte – (o) peştă

(un) brad – (o) bradă

(un) viţel – (o) viţelă (cuvântul viţea trebuie scos din limbă)

(un) cuvânt – (o) cuvântă

(un) concept – (o) conceptă

(un) unt – (o) untă

(un) ziar – (o) ziară

(un) luceafăr – (o) luceafără

(un) blog – (o) bloagă

(un) sait – (o) saită

(un) chat – (o) o chată

(un) televizor – (o) televizoară

(un) disc – (o) discă

(un) deget – (o) degetă

(un) ban – (o) bană

(un) măr – (o) mară

(un) cartof – (o) cartofă (deja se utilizează în unele părţi ale Moldovei, mai ales la nord)

(un) cântec – (o) cântecă

(un) concurs – (o) concursă

(un) loc – (o) loacă (locul doi la concursul – loaca a doua la concursa)

(un) bloc – (o) blocă

(un) pod – (o) poadă

(un) şirag– (o) şiragă

(un) somn – (o) soamnă

(un) lac – (o) lacă

(un) an – (o) ană

dar şi

(o) Ploaie – (un) Ploi (un strop de ploi, o stroapă de ploaie)

(o) Rază – (un) Raz (avem două propoziţii diferite: o rază de soară, un raz de soare)

(o) casă – (un) cas

(o) ceaşcă – (un) ceaşc

(o) mamă – (un) mam

(o) maşină – (un) maşin

(o) pâine – (un) pâin(e) (pâinea mea ce de toate zilele – pâinul sau pâinele meu cel de toate zilele)

(o) ţară – (un) ţar J

(o) carte – (un) cart

(o) întrebare – (un) întrebar

(o) poezie – (un) poeziu

(o) proză – (un) proz

(o) iubire – (un) iubiriu (mă încearcă un sentiment de iubiriu – o sentimentă de iubire)

(o) cameră – (un) camer

(o) vacă – (un) vac

(o) fiinţă – (un) fiinţ

(o) limbă – (un) limb

(o) comoară – (un) comor

(o) pădure – (un) pădur

(o) cale – (un) cal (n-am găsit altă variantă)

Scopul acestei terapii lingvistice este eradicarea structurilor sexiste ascunse şi purificarea limbajului de această murdărie obscenă, primitivă şi patriarhală numită discriminare sexuală. Noul registru lingvistic permite construirea unor texte pur feminine sau pur masculine, în sensul originar, înălţător al cuvântului şi va curma orice tentativă de dominaţie sexuală, mai ales prin faptul că nu va admite raporturi de ierarhie între principiul masculin şi feminin, ci doar o veşnică armonie. Exemple:

1) Variantă sexistă a unei poezii cunoscute:

Tresărind scânteie lacul

Şi se leagănă sub soare;

Eu, privindu-l din pădure,

Las aleanul să mă fure

Şi ascult de la răcoare

Pitpalacul.

(M. Eminescu, Freamăt de codru)

2) variante fără sexisme

Masculin

Tresărind scânteie lacul

Şi se leagănă sub soare

Eu, prinvindu-l din pădur

Las aleanul să mp fure

Şi ascult de la răcor

Pitpalacul.

Feminin

Tresărind scânteie laca

Şi se leagănă sub soară

Eu, privind-o din pădure

Las aleana să mă fure

Şi ascult de la răcoare

Pitpalaca.

Alt exemplu:

1) varianta sexistă

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

2) variante fără sexisme

Feminin:

La steaua care-a răsărit

e-o cale atât de lungă

că mii de ane i-au trebuit

luminii să ne-ajungă.

Masculin:

La stelul care-a răsărit

e-un cal atât de lung

că mii de ani i-au trebuit

luminului să ne-ajungă.

p.s. e doar un experiment poetic. îmi plac însă unele sonorităţi, alternanţe şi sugestii de rimă.

p.p.s. Cineva l-a întrebat pe Lao Zi: „ce-ai face dacă ai fi împărat?” şi el a zis: „aş numi corect lucrurile.” (sursa)

p.p.s. acest psot a fost publicat initial in februarie 2008…


Mar 23 2010

despre acasa…

Vitalie Sprînceană
cell phones for soldiers

cell phones for soldiers

Cred că și pacifiștii, și fundamentaliștii islamici,și Ben Laden din Tora Bora, și Hugo Chavez din Venezuela, precum și marele vânzător de trabucuri Fidel Castro s-ar lăsa înduioșați de acest apel ”umanitar”: să ajutăm bieții soldați americani, oameni și ei la urma urmei, deși răspândiți strategic în toată lumea, uneori în țări care impun prețuri nesimțite la convorbirile internaționale să vorbească cu cei de acasă…Nu e oare ”acasă” o valoare universală care transcende relativismele și particularismele la care fac referință ”amatorii de trucuri postmoderne”, teroriștii și cei din axa răului?

Curios că acest plic de celofan a venit, ca însoțitor, cu niște detalii de clarinet pe care le-a comandat un prieten… Mă rog, dacă cumpăra armă, haine sau insigne militare era cumva de înțeles…mult mai de înțeles…


Mar 22 2010

cine e gata sa moara pentru Patrie?

Vitalie Sprînceană

Vorbeam, la una din lecțiile despre globalizare, de dizolvarea iminentă a unor noțiuni ”tradiționale” precum Patria și Națiunea, fie prin contopirea lor în structuri identitare mai mari, transnaționale, precum identitățile de clasă sau identitățile corporative, fie prin sfărâmarea lor în cioburi mai mici ca identitățile locale sau regionale – o temă la modă în mediul academic american, a cărei popularitate imensă se datorează atât cererii de oameni cu orizonturi largi din partea think-tank-urilor, statului și a corporațiilor, cât și eternului vis de umanitate universală…

La un moment, proful întreabă, pe nepusă masă:

– Câți dintre voi ar fi gata să-și dea viața pentru Patrie?

O singură voce a rostit: Eu – cea a unui militar în serviciu (avem mulți militari în Universitate, armata le plătește studiile).

În dezbaterea care a urmat am încercat să clarificăm că, chit că nu ne prea doare în cot de Patrie, avem un atașament coerent și intens față de comunitate – nu vreau să mor pentru o patrie înțeleasă ca entitate geografică, dar, cred, m-aș jertfi pentru o idee sau o valoare…Cumva ăsta a fost răspunsul general, și, din câte ne-a zis dascălul, asta e situația la nivel federal…


Mar 20 2010

ceva despre reguli

Vitalie Sprînceană

…Obama a declanșat discursul în maniera cunoscută: fat cats contra the american people, corporations împotriva american families, the Big Capital vs middle class/small business. Un amestec de populism, maniheism și abilități de interacțiune cu publicul, pe care președintele american le are în surplus. 9 mii și ceva de spectatori adunați în Patriots Center, sala de sport&entertainment a universității noastre (vezi fluxul fotografic de pe Flickr) apaludă frenetic: întâi că Obama utilizează un limbaj combativ, facil de înțeles și urmărit, translează în trilioane de bani economisiți beneficiile reformei sistemului de asigurări medicale, apoi, lucru deloc neglijabil, printre amenințările la adresa celor din Wall Street și republicanilor, șeful statului nu uită să amintească numele universității, rolul pe care aceasta l-a avut în ascensiunea sa fulminantă spre fotoliul de președinte… Un tip gălăgios, republican probabil – Virginia e, totuși, un stat tradițional conservator, chiar dacă regiunea de nord, acolo unde se află campusul, datorită vecinătății imediate a capitalei federale, s-a molipsit ușor de un soi de liberalism – se agită în spate, fluieră, strigă lozinci negative, gesticulează, arată cu degetul în jos, aruncă replici, încercând disperat să lupte pe un font dublu: să continue acel dialog ”ideologic” inegal cu Obama, dar și să acopere ovațiile frecvente ale celorlalți. Bătălie inegală, a cărei rezultat e decis, în parte, de implicarea factorului instituțional: doi inși care asigură securitatea evenimentului (poartă scurte galbene și nu-mi dau seama dacă sunt din paza personală a președintelui ori din mulțimile recrutate de voluntari locali) îl iau de umeri și-l duc spre ieșire… Tipul, atât de gălăgios câteva momente în urmă, îi urmează supus și resemnat, cu un aer de ”Așa-i regula!”… Toată alura sa de rebel a rămas probabil pe scaunul de pe care tocmai a fost ridicat…Mă așteptam să strige, să urle: vedeți, mă iau, dreptul meu etc. Dar n-o face, semn că nu vrea să strice evenimentul, că înțelege, poate,  că politica e un joc frumos cu regulile lui, între care intră și spectacolul, și nu-i bine să-i lipsești, de dragul unei idei, fie ea și bună, pe ceilalți de plăcerea regulamentară, că și-a spus cele ”5 copeici proprii” și probabil, că a oferit un bun material pentru televiziunile anti-Obama, prezente și ele la eveniment…


Mar 19 2010

povestiri plate despre o lume rotunda

Vitalie Sprînceană

Citesc  bestsellerul internațional ”The World is Flat” a lui Thomas Friedman, unul dintre editorialiștii ”de la The New York Times. Cartea a făcut marea vâlvă pentru că a introdus un fel de metaforă-umbrelă – ”lumea a devenit plată” – pentru o groază de fenomene și procese legate de globalizare și de revoluția informațională, creând astfel iluzia unei cunoașteri. E scrisă tipic americănește: cu istorioare ilustrative, melanj de observații personale și discuții cu activiști sau  șefi de corporații, exotism și succes stories care o fac credibilă  – un soi de jurnalism viu dispărut la noi de când cu criza economică și cea de conștiință care leagă jurnaliștii moldoveni de fotolii și de patrulaterul strategic (cu latura de cel mult 200 m) Președinție-Parlament-Guvern-Primărie (de Chișinău, nu Chișcăreni).

Friedman incearcă să convingă că lumea a devenit dintr-o dată netedă, că timpul s-a comprimat, că spațiul aproape nici nu mai contează, că ”agenții platitudinii” (nu am o traducere mai buna la flattener): căderea Zidului Berlinez, apariția Netscape, invenția SMTP, HTML și a comunicației calculator-calculator, fără intervenție umană, open source, outsourcing, offshoring, lanțul de aprovizionare (tip Wal-Mart), insourcing, informare și tehnologii ”steroid” (telefoane mobile) au reușit să construiască un fel de chip plan și uniform al planetei, în care fiecare punct e conectat în timp real cu oricare alt punct și e posibil ca, zece șefi de firmă, din zece locuri diferite ale lumii (să zicem SUA, Franța, Marea Britanie, India, China, Angola, Brazilia, Australia, Indonezia șl Africa de Sud), să se adune virtual într-o sală virtuală (ecrane, fibră optică și restul) și să facă ședințe ”virtuale” în timp real… capitolele sunt, fiecare, un Uau! Minunat! Frumos! Fantastic! și tot așa în același duh….

Ceea ce autorul nu vede (sau nu vrea să vadă), în spatele acestei retorici  neoliberale triumfaliste despre victoriile fără număr ale tehnologiei digitale și ale globalizării, este faptul că, între acești șefi de corporații, digitalizați, globalizați, deteritorializați și denaționalizați, pe de o parte, și angajații sau concetății lor, pe de altă parte, distanțele (un eufemism pentru ”inegalități” ) culturale, sociale și mai ales economice, au rămas cel puțin aceleași, ba  chiar, pe alocuri,  au și crescut.


Mar 17 2010

power in the global age (book review)

Vitalie Sprînceană

E un eseu la cursul de Sociologie a  Globalizării. Poate interesează pe cineva.

Beck, Ulrich. Power in the Global Age: A New Global Political Economy. Cambridge: Polity, 2005

Ulrich Beck`s “Power in the global age: A new global political economy” attempts to accomplish two ambitious goals: one methodological and one ideological (understood as a connection between an understanding of the world and the practice to transform the world derived from this understanding). On the one hand, Beck aims to formulate a new scientific paradigm that would take into account the transformations brought by the second modernity, defined by global and ecological crises, widening transnational inequalities, individualization, precarious forms of paid work and the challenges of cultural, political and military globalization (xvii). On the other hand, based on the knowledge acquired as a consequence of this new perspective, a new practice is proposed, the practice of cosmopolitan realism – a set of attitudes that focuses not only on the crucial role of global economic power, but also on global business actors in relations of cooperation and competition among states.

Beck’s epistemological innovation, captured in the powerful metaphor of cosmopolitan imagination (analogous to C. Wright Mills’ sociological imagination) is the paradigm shift from methodological nationalism (a theoretical approach that considers nation-state society to be equated with society per se, while states and their governments are considered to be cornerstones of political science analysis) to methodological cosmopolitanism (i.e. dismantling of space and politics, despatialization of state and society, the emergence of the world civil society, plural political membership, and pluralized religions and ethnicities). This methodological conversion is motivated by the logic of globalization and the “great transformation” induced by the economic and political developments associated with globalization: the power, argues Beck, has moved into another place, and if political science still wants to study the power in an adequate manner, it has to go to this other place, and to change the conceptual framework.  The power shift has to be understood not only in a spatial/geographical sense (from nation-states, with particular and well defined boundaries to transnational business corporations, impersonal undemocratic bodies that exert economic sovereignty – a new, non-public organizational form of private, law-making violence that stands above sovereign states without itself possessing state sovereignty, 144), but also in a societal and cultural sense – the very criteria upon which power resided in the first modernity – force, military strength or intervention, democratic consensus and territorial principle, have been transformed into a different kind of domination based on efficiency, knowledge and economic flexibility, understood as the ability of investing more cheaply elsewhere, in other countries. This homelessness of the global capital has tremendous implications both for state policies, life and for the well being of citizens around the world. Accordingly, states are constrained to compete between them in order to attract flows of money while citizens become increasingly depend on voluntaristic actions of transnational corporations in the pursuit of profits.

Surprisingly enough, this theoretical pessimism (the belief in the backwardness of traditional concepts and the impetuous need for change) is associated with a quite optimistic ideological and praxiological standpoint: “globalization is not destiny; it can be shaped and influenced” (xiii). As a result, global processes appear not as an inevitable fate (as the narrative of global capitalism claims), but an open-ended course of actions that could be transformed and directed according to the equilibrium of forces existing at any given moment. Consequently, the ideological efforts of Beck are intended to investigate how this equilibrium of forces emerges and changes, what the strategies and assets are and, finally, how the “good players” (here the sympathies of Beck are evident) can avoid losing their advantages.

First of all, the very game of globalization, argues Beck, is very different from the old games. In contrast to the old political game (in the nation state era) which worked by applying a certain set of rules, the new world politics works by constantly changing them. Neither players, nor their strategies are pre-determined; instead, participants gain their status in the meta-game, by organizing themselves politically within the game (15). Since the scenario is open, other players can, and usually do enter the stage: for example, terrorist networks (NGOs committed to violence, as Beck defines them). Three main actors acquire, usually, the power to participate in this process of shaping and influencing globalization: nation-states, the capital (the new neoliberal economic order) and the global civil society (a confusing term that incorporates occasionally world citizens grouped into global parties and sometimes the generic type of “global customer”). Each of these players has a set of available strategies and resources of all types (discursive, financial, ethical and political), as well as different levels of self organization. The outcomes of the globalization game rely upon the abilities of players to take advantage both of their strengths and of the weaknesses of their rivals. In essence, suggests Beck, a disadvantaged player can only be marginalized but not annihilated from the table – there is a reciprocal link between them that makes the destruction of any actor undesirable. The global business needs a strong state (market deregulation, privatization of public services and enforcing global business norms cannot be achieved by a weak state), as well as obedient global citizens that would consume the goods and services provided by the corporations. By the same token, the state needs both big capital (in order to pay for security and military force) and citizens (for, the very legitimacy of the state is built on citizens’ will). Thus, coexistence is not only possible, but necessary.

For now, the main game is being played by the state and the big capital, since global civil society appears to be a future project, rather than a palpable reality. Capital uses various stratagems to weaken the state that can be grouped into 4 main categories: autarchic strategies (to make the state easily replaceable and fully interchangeable), substitution strategies (to put the state in a competition with the greatest number of comparable states as possible), monopolization strategies (the state must have internalized the neo-liberal world market regime, a monopoly on economic rationality for global business) and strategies of preventive dominance – the state must use its monopoly on violence in order to enforce autonomy and the binding power of global business actors (122).

Thereupon, state policies and efforts will be directed to combat these strategies of global capital, and states can choose between: strategies of indispensability, strategies of irreplaceability, strategies aimed at reducing competition between states, strategies aimed at repoliticizing politics, strategies aimed at cosmopolitanizing states (169-170)

As for global civil society (surprisingly, only 12 pages out of 365 are dedicated to the effort of understanding its role and possibilities), its main source of power resides in rhetoric and narratives. Beck conceives this situation in a kind of legitimation trap: transnational corporations and business organizations have a great deal of power but little legitimacy; social movements, on the other hand, have only little power but a high level of legitimacy (75). This legitimacy originates in the prestige of morality as a source of power in the global age.  The basis of the counter-power of global civil society mainly contains two amazing tools: NGOs (through which citizens can impose a global ethical regime of human rights that can depreciate the assets of global capital in perspective) and the global customer, which possesses the tremendous global power of refusal, of non-purchase that can influence the policies of global capital here and now.

States appear to occupy an intermediary role between big capital and citizens, and the future battles, suggests Beck, will be fought for the access and manipulation of it.

Philosophical and political difficulties arise when speculative and highly abstract notions such as cosmopolitanism, world parties, and global civil society are translated into political practice: Beck fails to offer discursive and institutional frameworks through which these notions come into being. How a global discourse of human rights could emerge if the very content of the concept “human rights” varies across cultures and communities? How the humanistic substance of “cosmopolitanism” and “global civil society” could resist the rich imagery of capitalism that can pervert these notions and impose on them different new meanings through advertising and publicity? In other words, will the global citizen choose the mustached militant figure of José Bové or the seductive bodies of Pamela Anderson look-a-likes on tropical beaches – the standard imagery of the capitalist paradise?

Similarly, Beck’s cosmopolitanism (the struggle for a human culture in which very different traditions are able to live alongside one another) seems to be inspired from the Habermasian “public sphere”, where actors are equally empowered with the capacities of discourse (the ideal speech situation). Beck commits the same error: despite the proclaimed ideological neutrality, cosmopolitanism embeds in it a strong and dangerous illusion. It is based on unawareness (or repression) of the conditions of access to the political sphere and the factors of discrimination which limit the chances of access, i.e. the equality of traditions is a rhetorical illusion rather than a kind of reality: the discursive resources that a community posses are different and unequal.  Also, big capital is able to buy and use more discursive resources than an NGO or a network of NGOs in order to buy ethical legitimacy and prestige (see, for example, how companies position themselves as “green” or “ecologically friendly”).


Mar 16 2010

patterns (fragment dintr-o bucata in lucru)

Vitalie Sprînceană

tocmai am vorbit cu ey –

știi fata aia cu părul cârlionțat, ochii adânci

și  vocea zuruitoare…

mi-a zis de  căutările ei

despre prințul tradițional în asemenea cazuri,

cel călare pe calul său alb neschimbat –

pe care încă-l așteaptă să vină s-o fure

(e drept, ey și-a mai muiat puțin așteptările:

măcar pe jos să vină, măcar desculț, dar să vină)

e cumva singură și nu prea are timp decât pentru singurătatea ei

nu iese decât la piață+lecții+bibiliotecă, rareori la dansuri clasice,

de anul nou la pationar, de paști la biserică

citește poeți romantici, cunoaște în detalii viața eroinelor nefericite,

îmi spune: nu mai găsesc  cât veacul un suflet pereche

unde să-l caut? în stradă? în cărți? să-l trag de mână ca nebuna?

de parcă pe străzi circulă doar idioți, nebuni și prostituate…

s. a chemat-o ieri în oraș, p. alaltăieri îi făcu o invitație la un club cu o reputație puțin pătată,

m. a stat de veghe lângă telefon s-o găsească acu 2 zile în urmă

nici unul din ei nu avu norocul unui ”da”…

îmi e greu, se plânge ey, deși în drum spre prințul

ei ideal pășește pe corpuri și inimi sfărâmate ale unor oameni reali,

idioți și nebuni ce i-au cerut, pe timpuri, mâna.