Sep 29 2009

separatisme…

Vitalie Sprînceană

La Chișinău, de vreo 10 ani încoace s-a născut (a fost născut mai degrabă – forma reflexivă a verbului tănuiește nu doar Subiectul, ci și Arhitectul, cel (cei) care a (u) tras sforile) un nou fel de separatism (pe lângă cel teritorial, folosit de politicienii moldovenii pe post de nadă pentru gogomani, apoi cel de clasă), e vorba de separatismul generațional. Bătrâni și tineri se aștern cumva perfect pe două părți ale baricadei,  ăși trag palme retorice, se înjură reciproc.

”Moșnegii” au regretat, în parte, că poliția moldovenească nu a dat mai multe coate în gură sau bastoane pe spate protestarilor din 7 aprilie, a mai fost apoi o părere de rău că oamenii (fărăde)legii nu au violat (fizic și moral) copiii ieșiți în stradă… că Puterea nu a avut curajul să termine odată cu ”bandiții” ăștia…

Tinerii au strigat și ei azi, ieri, întotdeauna, pe facebook sau aiurea, în stradă sau printre prieteni, că ”boșorogii” nu au obraz, că trebuie puși la zid, spânzurați sau deportați… Că de ce adicătelea Moartea nu-și prea face treaba: să vină să-i ia odată pe toți, că ”votează aiurea”, se ”plimbă prea mult cu troleibuzul”, că…profită de pe urma studenților…că

Junii au meetingurile lor, bătrânii pe ale lor. Tinerii nu merg la meetingurile bătrânilor. La rândul lor, bătrânii nu merg la meetingutile tinerilor..ei nu-și vorbesc…ca două vecine…

Tinerii moldoveni, cu fața spre Europa, iar în spate având background de Work and Travel sau părinți peste hotare, trăiesc sărac, primesc o educație proastă care-i condamnă la o sărăcie perpetuă…și visează la un pașaport pentru ”lumea bună”.

Seniorii trăiesc la fel de prost. În Occident, majoritatea călătorilor…sunt bătrâni care s-au retras din munca activă și călătoresc…din pensii…văd lumea, trăiesc la hotel, merg la mare, la munte, în destinații exotice (Cuba, Alaska)… La noi schimbă două-trei autobuze ca să ajungă la Piața Centrală. Unii mai dau în chirie ceva din spațiul locativ (faptul că piașa chiriilor e în afara legii generează alte noi tensiuni între tinerii, ce se consideră exploatați, și bătrânii, văzuți ca exploatatori), ca să lege tei de curmei…

Între generații s-au oploșit două întâmplări. O prezență și o absență. Absentă e generația medie, emigrată cu tot cu vise… Prezentă e tagma politicienilor care-și permit să tragă ceva puncte de rating (sau șuturi concurenților) din confruntarea ”principială” a două sărăcii…

E simplu să învrăjbești niște oameni săraci într-o țară săracă…Și mai simplu e să-i conduci…


Sep 26 2009

Jurnal cu turci sau despre cum nu trebuie sa vizitezi o tara

Vitalie Sprînceană

Jurnal cu turci sau despre cum nu trebuie să vizitezi o țară

„Cât de prăpădit este murul ăsta!”, exclamă un turist, arătând cu degetul, ironic, spre fragmentele semiruinate din Zidul Bizanțului, ce mai pot fi văzute din curtea Palatului Topkapi, în centrul istoric al Istanbulului. „Atât de scund – la noi, în Chișinău (putea fi oricare oraș), chiar și casele de locuit ale săracilor sunt mai înalte… Un fel de Policlinică raională e Palatul ăsta! Șopron!” – tirada continuă, un cineva de alături se chinuie să scoată un zâmbet. Pietrele tac și ele pentru că asta s-au obișnuit să facă de ceva mii de ani. Dincolo, în fața sălilor cu bijuterii ale sultanilor, vocea interesa(n)tă calculează cam cât ar valora, adunat în valize și lingouri, tezaurul de bijuterii și podoabe al sultanilor. În curte, haremul, biblioteca, și chiar Turnul Justiției nu-l pot impresiona pe turistul pretențios, care dă a lehamite din mână, adicătelea, venii încoa de pierdui o groază de bani ca să văd o adunătură de pietre. Insul și-ar fi dorit, poate, să vadă stâlpi și scări până la cer, turle care l-ar fi gâdilat pe Dumnezeu la burtă ori aglomerări masive de piatră și lemn ce ar fi acoperit soarele (între altele, puțină umbră nu strică niciodată la Istanbul)… Conștiința arhitecturală modernă, fixată obsesiv pe dimensiunea înălțimii ca un criteriu al perfecțiunii, a deformat cumva percepțiile actului creației: fără îndoială, Zidurile bizantine sunt capodopere ale minții umane, la fel de mult, sau poate chiar mai mult decât oricare dintre zgârie norii înghesuiți în metropole, dar înălțimea și constituția lor sunt dimensiunile perfecte ale lumii aceleia, nu ale noastre… Apoi, desacralizarea și decentralizarea spirituală ce însoțește, inevitabil, trecerea unui obiect/loc/lucru din registrul celor sfinte în lumea fenomenelor laice, lipsește Palatul Topkapi de un alt avantaj al său: măreția curții imperiale… Ar mai fi de spus că zidul are deja vreo mie și jumătate de ani, de – sprezece ori mai mult decât semenii lui arhitecturali moderni… Și pare să mai fie în stare să țină cam pe atâta…

Ceva mai multă curiozitate, chiar dacă și ea temporară, stârnește șirul de vitrine care etalează ochiului avid al privitorilor caftanele, pantofii, dar și lenjeria sultanilor și a prinților moștenitori. O paradă de boarfe colorate, în diferite mărimi și forme, unele din ele de-a dreptul năstrușnice, cumva prea mari, prea stângaci tăiate, uzate de vreme, priviri și blițuri… Întinse forțat la vitrină, deposedate de contextul lor, de trupul sacru care le-a învestit cu sens, hainele sultanilor nu par cine știe ce, ia, colea, niște țoale, iar pe alocuri, mai puțin arătoase chiar decât articolele vestimentare ale turiștilor, decât bulendrele din piața de lângă Podul Galatei sau cea din Laleli, locul de naștere al modei din Chișinău, de unde se aprovizionează o bună parte a Pieței Centrale.

Tipi avizi de garanția propriei importanțe măsoară cu privirea straiele sultanului: sunt nemulțumiți din nou, se citește asta în ochii lor. „Ce haine caraghioase!”, zice cineva… Lipsește acum sultanul, să vină, fie și în izmene, și gloata de turiști, care în alte vremuri nici nu ar fi îndrăznit măcar să-şi scoată capul și să privească colbul de pe încălțările PreaLuminatului, ar fi perceput poate rostul deplin al unui nasture de la halatul sultanului… O singură apariție, în toată slava și atotputernicia, ar fi pus la locul lor niște iluzii…

Dar Turcia e demult Republică, sultanii sunt morți cu toții, iar hainele lor aduc doar profit țării, ca un fel de scuză post-mortem pentru nedreptățile ce le vor fi comis de-a lungul istoriei, după cum zice una din legendele fondatoare ale Turciei moderne.

„Nu e bun ayranul – un fel de chefir amestecat cu apă și ceva mai sărățel. Cum dracu’ pot să bea turcii chestii din astea? Nu-i atât de gustos precum laptele de acasă, de la mama” – e refrenul culinar uzual care însoțește ajungerea la Istanbul. După o raită prin magazin (pe drum întâlnim câțiva vânzători ambulanți care propun, în spatele unor vitrine de sticlă, lanțuri de legume/fructe/animale/legume/paste și patiserii uscate/pârlite/prăjite/coapte/fierte/murate/pudrate, totul arată apetisant, dar atât de necunoscut, încât nici zâmbetul lor ospitalier nu e în stare să topească gheața neîncrederii), lumea se convinge că rafturile sunt pline de produse misterioase, cu etichete pe care sunt desenate naiba știe ce, produse în felurite combinații, doar 2 tipuri de salam, nici un fel de pește… prăpădenie. O salvare temporară pare a fi yogurtul, vândut în căldărușe impunătoare de 1-1,5 litri, de un gust ceva mai acrișor decât confratele lui moldovean, și un strat gros de grăsime lactată deasupra. Pâinea cu maioneză, un deliciu din folclorul studențesc, e și ea la mare căutare.

Mai sunt și Cola, Pepsi, nucușoare – lumea se înghesuie să și le ia. Se vede, în graba lor de a cumpăra totul, bucuria unor naufragiați care tocmai au văzut țărmul unei insule: Pepsi pare a fi un indiciu al cunoscutului în oceanul de mărfuri și produse enigmatice… Pastă de măsline, roșii uscate, fasole cu ceapă și tot felul de adaosuri verzi, pilaf cu năut – sunt doar câteva din lucrurile pe care le poate oferi Turcia unor curioși s-o guste… De care însă majoritatea turiștilor moldoveni fug, pentru că, vezi, nu e ca acasă…

La îndemână, pentru cei cu dor de țară sunt două restaurante în portul Karakoy: „Babușka” și „Dedușka” (rus. Bunica și Bunicul), invenție a unui turc isteț care vinde, în prostie, nostalgii și cartofi prăjiți cu bere. Au clienți, majoritatea vorbitori de limbă rusă (portul internațional Istanbul e alături, gloatele de ucraineni, moldoveni și ruși, cu sacoșe uriașe în mâini, au împânzit străzile și cumpără tot ce mișcă), care înfulecă pofticioși bucăți de pește și cârnați cumpărați, probabil, din Carrefour-ul de mai la deal (de unde se aprovizionează, posibil, și cei care plasează „mâncăruri tradiționale”, dar asta e altă poveste).

În fine, cel mai sigur colac de salvare sunt rețelele mondiale gen Starbucks, McDonalds, Burger King, KFC care propun meniuri standard la Tokio, Singapore, Moscova, Paris și București… Frisoanelor identitare locale, văicărelilor de genul „mâncare ca acasă”, spiritul capitalist contemporan le propune o serie de criterii și pigmenți identitari neutri, nelegați în vreun fel de vreun spațiu sau teritoriu anume, un soi de acasă a tuturor, care ar aparține oricui și nu e a nimănui, totuși, în special… Hamburgerul ar fi expresia cea mai desăvârșită a acestui tip de neutralitate identitară, care îl face pe turist să se simtă oriunde ca acasă, sau cel puțin pretutindeni nu ca în străinătate, veșnic în siguranță, navigând într-o apă: clovnul din fața McDonalds-ului este mai credibil, mai sigur și mai cunoscut pentru majoritatea turiștilor decât aglomerația de indivizi mustăcioși ce încearcă să-ți bage în nas covrigi cu susan, pilafuri, stridii, nuci și stafide de proveniență dubioasă.

Până la urmă însă, o astfel de călătorie e un drum de-a lungul unei iluzii: iluzia că ai fost undeva, iluzia că ai văzut ceva, iluzia că ești undeva când de fapt ești nicăieri…

articol apărut în numărul din iulie-august al revistei ”Contrafort”.


Sep 21 2009

luptand cu mortii…

Vitalie Sprînceană

O dedicație specială pentru toți războinicii cu mintea și memoria scurtă, care luptă avan pe fronturile virtuale cu…monumentele (vezi aici, aici și aici comentariile iscate de vandalizarea monumentului unui soldat sovietic în București):

”Vrei să recunosc, Fedea? Lângă satul în care m-am născut, în câmpie, se înălța o movilă. Iar în vârful ei o cruce de piatră. În anii 20 tineretul komsomolist din satul nostru s-a adunat, într-o zi, au legat o frânghie de capătul de sus al crucii și au dat-o jos. Unde-o fi acum, nu mai știu. Și eu am participat – chiar m-am mândrit cu asta, o bucată de viață. Dar acum am citit ceva cărți și am aflat niște lucruri noi: Batâi (notă: han mongol care a cucerit Rusia între 1237-1240) a trecut prin acele locuri cu tătarii săi. Iar în movila aia erau oase rusești. Ale apărătorilor noștri. Crucea, Fedea, avea sensul ei să stea acolo. Acum vezi cu ce m-am mândrit eu toată viața?” (fragment din romanul lui Vladimir Dudințev ”Hainele albe”, din câte știu netradus încă în română, deși ar fi meritat cu prisosință).

Eu sunt de partea monumentului! Din două motive pricincipale:

  1. E monumentul unui soldat sovietic obișnuit, nu e al unor căpetenii din șirul Stalin, Lenin, Jukov, Hrușciov, Beria, Ejov, Iagoda, Andropov sau unul din miile de călăi din GRU, KGB sau Gulag. Din contra, e al unui Ivan sau Alexei, din Saratov sau Tula, mobilizat în forță sau benevol și aruncat în pâcla războiului, să-și apere familia și bojdeuca cu opaiț. Nu aveau de unde să știe, Ivan și Alexei că Stalin a semnat un pact secret cu Hitler prin care era vizată împărțirea lumii, nici mai târziu, nu știau ei că Churchill abandonase o bună bucată de Europă în mâinile satrapului lor, că nazismul și comunismul sunt două extreme ale aceluiași tip de logică, cea totalitară, că marxismul e o teorie falsă chiar când e aplicată ”corect”, că…
  2. E un monument cu sens, adică cu motiv, cu sânge și cadavre, pe care le reprezintă simbolic, așa cum poate, bucata ai de granit. Nu e o preamărire a socialismului, așa cum era sutele de monumente cu kolhoznici, muncitori și proletari care împânzeau orașele. E un fel de cimitir, o groapă comună care-i odihnește pe toți cei care și-au dat viața pentru o lume, credeau ei, mai bună. Cine se încumetă să lupte cu cimitirele? Poate, pentru liniștea voastră ”națională” trebuie să scoatem și morții din morminte și să-i deportăm din țară (evreii, pentru că nu-s de ai noștri, ungurii, pentru că trăiesc în Transilvania lor multiseculară, găgăuzii, care populează sudul Moldovei)? Substituim genocidului viilor un genocid al morților?

Nu înțeleg de ce hagiografii și puriștii ”naționali” nu-și fac bătaie de cap că nu există, la București și Chișinău, niscaiva monumente, foarte necesare, utile și instructive și mai ales, adevărate: Monumentul Trădătorului (e plină istoria noastră comună cu din ăștia), Monumentul Lingăului, Monumentul Prostului Prostit (am accentuat, că trebuie pus în chiar centrul orașului), Monumentul Românului (Moldoveanului) Colaboraționist, Monumentul Securistului, al Conformistului, al Lașului, al Lacomului…Fără ei, spațiul public pare o falsă grădină Eden, în care au trăit și trăiesc doar oameni mari, geniali, excepțional de buni sau harnici – un fel de masturbare publică a filistinilor și o umbră protectoare pentru perseverența lor în păcat.


Sep 17 2009

cum nu se face politica. La trecut.

Vitalie Sprînceană

Voronin e, totuși, un nepriceput în ale politicii, și cohorta lui de sfătuitori nu i-a ameliorat prea mult nepriceperea: dacă reușea să obțină de la Uniunea Europeană un regim preferențial de vize cu Moldova (să meargă moldovenii fără vize  pe teritoriul UE), azi nu ar fi fost vorba nici de cetățenie românească pentru moldoveni, nici de Ghimpu in Parlament și președintie, nici de Opozitie la putere…ședea, poate Volodea și gloata lui la guvernare vreo mulți ani…

Mă rog, a crezut omul că le știe și le poate pe toate și a ales, din posibilele strategii, pe cea mai proastă…A lătrat la Urs, a lătrat la Lup, dar cu lătratul a și rămas. Politica externă a fost, pe durata acestor 8 ani, ca o căruță care întoarsă cu oiștea când spre vest, când spre est, când spre sud…dar nu se mișcă din loc…


Sep 16 2009

manuscrisele ard.

Vitalie Sprînceană

sursa imagine: Slon.ru

La Țhinvali, un rug mare, înălțat lângă căminul Universității de Stat a Osetiei de Sud înghite cărți incomode (știrea, în rusă, aici, aici și aici), pentru a face loc unor alte cărți, dăruite de poporul rus darnic și săritor la nevoie (adunate ca rezultat al unei campanii de solidarizare a rușilor cu frații lor din Osetia de Sud)… Oficialii universității zic că ar fi vorba de istorii ale Partidului Comunist, materiale agitaționale comuniste, altă literatură socialistă. Martorii neoficiali afirmă însă că 1/3 din cărți ar fi în limba georgiană (gruzină), semn al dorinței de rupere a oricăror legături cu Georgia a noului establishment politic osetin, ”legitimat” după războiul ruso-georgian din vară lui 2008…  A mai fost zărit, printre cărțile condamnate la ardere un Goethe, ceva poeți tadjici, Istorii ale literaturii franceze…

Zicea cineva că biblioteca e un spațiu apolitic? Că ea e doar memoria culturală a națiunii?


Sep 15 2009

cuvant despre imaginatia ostila-I

Vitalie Sprînceană

Arma cea mai eficientă a ostașului este IDEEA despre dușman pe care o are în minte, nu pușca de pe umăr, sugerează Sam Keen, într-o carte excepțională sub toate aspectele (calitatea argumentării, ilustrații, nepărtinire și o doză mare de angajament civic ca bonus) – ” Faces of the Enemy: Reflections of the Hostile Imagination” (rom. Fețe ale duțmanului: Reflecții asupra imaginației ostile – mi-ar plăcea s-o văd tradusă pre limba noastră, undeva, la Chișinău, la Iași sau în altă parte). Cartea s-a învrednicit și de o ecranizare bună care nu dublează textul, ci îl completează, reușind să lichideze câteva breșe, cea mai importantă dintre ele fiind ”fixația” involuntară a lui Keen, în paginile cărții, pe formele colective de paranoia și pe procesul social organizat de construcție a imaginii dușmanului, neglijând cumva dinamica procesului la nivel individual, adică în conștiința personală a membrilor societății. Discuțiile cu David Lewis Rice, individul care, în ajunul Crăciunului, în 1985 a ucis familia unui avocat din Seattle, pentru că a crezut, în mod eronat, că acesta ar fi evreu și comunist au ca punct de focusare mintea unui american obișnuit – fiind supus unui proces de indoctrinare din partea propagandei de stat și religioase acest cetățean loial își îneacă rațiunea și dă cale liberă unor sentimente de ură. ”Suntem în război, iar eu sunt un soldat în acest război, trebuie să lupt, să fiu gata să ucid și să fiu ucis”, declară războinicul imaginar Rice, condamnat la pedeapsa capitală pentru multimplu asasinat, pedeapsă comutată cu închisoarea pe viață în 1998. ”Mai bine nu ne-am fi cunoscut niciodată”, răbufnește, uimit și îndurerat Sam Keen la sfârșitul întrevederii…

Cartea (1) pornește dintr-o mirare: la atâta retorică belicoasă (un detaliu, prima ediției a cărții apare în plin Război Rece), care tratează cum să ne luptăm cu Dușmanul, cum ar trebui să ne apărăm de el, cum să-l învingem, de ce să luptăm cu el, avem foarte puțină literatură/discuție despre Cine este Dușmanul? Sau: practica dușmăniei și urii este lipsită de o ontologie.

Mini-chestionarul pornit  pe facebook, apoi câteva discuții pe la universitate n-au adus descoperiri psihologice fundamentale, dar au rezonat, surprinzător, cu datele unei alte mini-anchete realizate de un amator în SUA (vezi filmulețul aici).

Aproximativ fiecare știe că Dușmanul trebuie urât, în linii mari, are și idei vagi despre motivele pentru care Dușmanul trebuie disprețuit și nimicit, dar foarte puțini știu numele Dușmanului (fie este utilizat un nume generic bandiții sau teoriștii islamiști, fie categorii abstracte cu conținut aleatoriu – Diavolul)…

sursa imagine Universitatea de Stat din San Francisco, Colegiul de Stiinte Sociale si Studii ale Comportamentului

Afiș anti-sovietic din perioada Războiului Rece (SUA)

Placat sovietic din aceeași perioadă...

Traducere: în prima jumătate a imaginii, din stânga, un muncitor dintr-o țară capitalistă numără mărunțișul primit ca salariu, deasupra lui, un magnat huzurește. Comentariu: în țarile capitaliste cea mai mare parte a profitului ajunge la exploatatori (marii capitaliști, de obicei). În URSS, stă scris deasupra muncitorului fericit  în ușancă rusească, profitul este distribuit muncitorilor.

a) Bestiarul ostil

Motto: La început este cuvântul. Modul în care numim noi lucrurile, persoanele și națiunile modelează percepția și comportamentul nostru. Poezia este, deci, arta cea mai practică. (Sam Keen, lucrarea citată, p.157)

Bestiarul ostil e infinit: păsări (porumbei, ciori, struți, păuni, vulturi etc), mamifere (urși, câini, maimuțe, măgari, iepuri), reptile și amfibii (crocodili, broaște, șerpi), ființe închipuite (stafii, schelete, diavoli) sau abstracte (rachete, linii, dreptungiuri, uniforme) –  tot atâtea, și încă multe alte, posibile avataruri ale dușmanului…

În spatele diversității pot fi identificate, însă, câteva patternuri stabile, vorba lui Sam Keen: ”Majoritatea popoarelor utilizează aproximativ aceleași clișee pentru a caracteriza/desemna dușmanii lor: diavol, barbar, violator. De parcă toți propagandiștii ar fi urmat aceeași școală.”

Astfel, inamicul este:

STRĂIN

sursa imagine

AGRESOR

sursa imagine

FĂRĂ CHIP

sursa imagine

DUȘMAN AL LUI DUMNEZEU

Martin Luther – slugă a Diavolului.

BARBAR

DORNIC DE PUTERE

CRIMINAL

TORȚIONAR

VIOLATOR

INSECTĂ, VIERME, REPTILĂ, MONSTRU

Afiș anti-semit nazist. Sursa imagine.

MOARTE

Foarte rar inamicul este zugrăvit ca un luptător destoinic, înzestrat cu trăsături umane… De regulă, asemenea imagini ostile parvin din antichitate, unde lupta era corp la corp, contactul corporal și vizual foarte strâns, iar rezultatul luptei depindea de anumite abilități personale ale adversarilor (îndemânare, iuțeală, istețime, curaj, forță fizică)…Ahile care își bate joc de corpul adversarului său Hector este o excepție dictată de emoții, nu un fapt curent. De obicei, dușmanului răpus i se acorda toată cinstea.

Războiul modern, cu ajutorul tehnologiilor militare avansate aproape că a eliminat factorul uman (avioane fără pilot, rachete ghidate, arme cu țintă automată) și deci, orice șansă de umanizare a dușmanului, primul pas spre trezirea din euforia agresiunii, e pierdută.

(va urma, săptămâna viitoare o discuție/dispută pe tema originilor sociale sau naturale ale agresiunii).

un gal pe moarte...
(1)   Cartea lui Sam Keen mi-a venit printr-o notă de subsol a unui articol al lui Philip Zimbardo, despre care am scris anterior aici.

Sep 10 2009

mini-chestionar: Cine (ce) este Dusmanul?

Vitalie Sprînceană

mini-chestionar, răspuns liber: Cine (ce) este Dușmanul? Ce vă vine în minte când vă gândiți la Dușman?

sursa imagine: Psychology Today