Oct 27 2014

Fraternite. Acum și în arabă

Vitalie Sprînceană

Dincolo de sfera internet și de limbajul aferent ce l-a creat (și care a colonizat sau ”acaparat”  înțelesurile unor cuvinte și expresii) , rețelele sociale funcționează cam așa:  un Cineva, care deține o informație despre un raid al poliției, face truda de a traduce anunțul și în arabă (principala limbă a imigrației în Franța) și îl lipește mai ales în cartierele în care aceștia locuiesc sau muncesc. Ca să fie preveniți, să se ferească, să scape.
Fraternité vorbește și araba. Ceea ce-i mai mult decît bine. Înseamnă că Revoluția Franceză a avut un sens.


Oct 22 2014

farmaceutică

Vitalie Sprînceană

Cred că am început  să (și îmi e frică încă să rostesc cuvîntul acesta) îmbătrînesc. M-am prins că, pe neobservate, m-am pricopsit cu o întreagă farmacie ambulantă pe care o port cu mine oriunde aș merge. Nu îmi amintesc cînd a început treaba asta dar văd că se tot adună constant in rucsacuri, genți de călătorie preparatele medicale sub formă de pastile, prafuri, unguenți etc. Întîi a fost Ibuprofen pentru dureri de cap, apoi cărbune activat pentru indigestii, pe urmă pancreatin pentru facilitarea digestiei, halls, inițial, pentru răceală, iar acum Rinzasip…

Momentul plin de disconfort psihologi cînd înțelegi că organismul începe să nu se mai isprăvească cu felurile boli și infecții. Și începi să-l ajuți.


Oct 20 2014

Despre Uniunea Scriitorilor doar de rău…(2)

Vitalie Sprînceană

Ce mai fac scriitorii? Un ban…

Am sunat la telefonul indicat în anunțul din imagine (publicat în numărul de vineri, 17 octombrie, al revistei Экономическое Обозрение).
Am întrebat cît costă un metru pătrat pentru că am vrea să facem o bibliotecă Platzforma, un spațiu pentru discuții și întîlniri.
Cică e 130 lei pe lună. La 53 metri pătrați asta înseamnă aproape 7000 lei.  Cam vreo 480 dolari.
Am zis că suntem o inițiativă culturală și mi-au răspuns că nu fac reduceri pentru ele.
…Trăim în vremuri potrivnice. Pentru texte nu se mai dau apartamente, vile, foi de odihnă la sanatoriu și nici măcar spații de bibliotecă. Ca odinioară. 
Ne-om descurca.

p.s. Aștept cu nerăbdare următorul ”of!” în public a vreunui ins care să povestească despre cît de ostil era regimul sovietic culturii și cît de ”prietenos” față de ea ar fi statul moldovenesc ”democratic”.
O presiune – politică, a fost înlocuită cu mult succes de o alta – economică.

Prima parte a seriei se gaseste aici.


Oct 18 2014

rap ateu

Vitalie Sprînceană

Vreo 10 ani în urmă, cînd eram pe faza ateismului militant, aș fi ascultat astfel de muzică. Ea era însă eu nu aveam acces la ea. Cum nu am avut acces la multe.
M-a prins zilele acestea o nostalgie pentru acea stare. Încerc s-o recreez.


Oct 18 2014

carti

Vitalie Sprînceană

Jonathan I. Israel. Enlightenment Contested. Philosophy, Modernity, and the Emancipation of Man 1670-1752. (Oxford University Press, 2006).

Ivan Illich. The Rivers North of the Future. (House of Anansi Press, 2005).
Uimit să citesc la începutul cărții o biografie a lui Illich și să descopăr că a fost preot catolic.

O istorie despre instituționalizarea milei, povestită de Illich. ”Let me tell you a story I heard from the late Jean Daniélou, when he was already an old man. Daniélou was a Jesuit and a very learned scriptural and patristic scholar, who had lived in China and baptized people there. One of these converts was so happy that he had been accepted into the Church that he promised to make a pilgrimage from Peking to Rome on foot. This was just before the Second World War. And that pilgrim, when he met Daniélou again in Rome, told him the story of his journey. At first, it was quite easy, he said. In China he only had to identify himself as a pilgrim, someone whose walk was oriented to a sacred place, and he was given food, a handout, and a place to sleep. This changed a little bit when he entered the territory of Orthodox Christianity. There they told him to go to the parish house, where a place was free, or to the priest’s house. Then he got to Poland, the first Catholic country, and he found that the Polish Catholics generously gave him money to put himself up in a cheap hotel. It is the glorious Christian and Western idea that there should be institutions, preferably not just hotels but special flophouses, available for people who need a place to sleep. In this way the attempt to be open to all who are in need results in a degradation of hospitality and its replacement by caregiving institutions.”

 

 


Aug 31 2014

Jurnal de calatorie: Cehia, Polonia, Ucraina

Vitalie Sprînceană

Ironie: în Cieszyn (Polonia), la o întîlnire cu stîngiști din Europa și Rusia, fac cunoștință cu un Alioșa. Îl întreb dacă vine din Rusia. Zice că e din Italia. Că mai are două surori: pe una o cheamă Mitia, pe alta Ivan.

Cum au ajuns toți Karamazovii într-o familie?

Cică bunica sa a fost foarte activă în Partidul Comunist italian și era îndrăgostită de literatura rusă, în special de Dostoievski.

Pravoslavnicul Dostoievski pe post de ”dragoste literară” a ateilor comuniști italieni.

Dublă ironie.

* * * *

Stau lîngă ”Luminiță” – magazinul de cărți+club de discuții al Krytyka Politiczna – pe podul între două Cieszyn-uri: cel polonez și cel cehesc, care odinioară, înaintea Primul Război Mondial, alcătuiau un singur oraș.

Clădirea ”Luminței” a aparținut cîndva poliției de frontieră și marca granița dintre cele două țări. Fostul hotar e reprezentat printr-o panglică luminoasă albastră și un marcaj pe asfalt… Pentru un neinițiat panglica luminoasă ar trece drept o simplă ghirlandă.

Se circulă liber acum între Cehia și Polonia. Lecturile le facem în librărie, care e în Polonia. Pentru unele grupuri de lucru ne ducem în parcul din partea cehă – e mai mult spațiu. Și mai mult soare.

După atelierele din cursul zilei obișnuim să mergem, așa cum fac majoritatea polonezilor din zonă, să bem o bere în Cehia. Pentru că e indubitabil mai bună.

Vin și cehii în partea poloneză a orașului – în temei să cumpere fructe și legume care-s mai ieftine aici. Și tot așa.

Magazinele de comerț cu amănuntul – jucării, haine, încălțăminte, alcool tare – aparțin chinezilor.

Mă descurc cu un amestec de rusă și engleză – localnicii știu cîte puțin din ambele: rusă pentru că au învățat-o cîndva în școală, engleza – din cauza turiștilor…

Copleșit cumva de un anume simbolism al momentului: oamenii trec liber podul dintr-o parte în alta, cum au făcut-o înaintea apariției statului național. Clădirea fostei vame e acum librărie și club de discuții.

Am și un fel de clenci personal: un unchi din partea tatei și-a făcut serviciul militar într-o bază sovietică în fosta Cehoslovacie tot undeva la granița dintre Cehia și Polonia. Tatăl meu, la rîndul său, a făcut armata într-o altă bază sovietică în Germania de Est (pe unde a trecut acum vreo două luni).

La rîndul meu, stau într-o lume care arată mult mai bine decît pe vremea lor.

* * * *

Ne ducem la Příbor, orășelul de naștere a lui Sygmunt Freud. E sîmbătă dimineața și orașul e pustiu: centrul, cartierele, bisericile, străduțele mici, gara, magazinele. Casa lui Freud e situată, desigur, pe strada Freud. Alături de brutăria Freud, de pub-ul irlandez Freud și de firma de servicii funerare Freud.

* * * *

Praga-Kiev-Chișinău. Mă cam strînge în spate să trec printr-o țară în plin război. Cineva mă consolează pe facebook: Kievul e sigur. Prefer să rămîn îngrijorat: războiul civil e, de obicei, nelocalizat și fiecare metru pătrat poate deveni un potențial front oricît de sigur ar părea.

Aplauzele de la aterizare, obișnuite în estul Europei, pe care le aud și acum, mi se par foarte la locul lor.


Aug 4 2014

odihna cu fumuri

Vitalie Sprînceană

Sîmbătă eram pe malul Nistrului. Zăpușeală.
Ajunseserăm acolo încă de vineri – cu corturi, focuri, saci de dormit, carne, vodcă, bere etc.
Băteam o carte (jucam belotă) într-o poieniță situată chiar pe malul rîului – făceam doi pași și eram în apă – și discutam despre una-alta.
Pe la o vreme a zilei s-a apropiat de noi un băiețel de vreo 10-11 ani. A dat rînd pe rînd mîna cu noi toți (6 bărbați adulți). Îl priveam uimiți.
După ce s-a salutat copilul ne-a cerut o țigară.
Am rămas cu gura căscată. L-am mai întrebat o dată ca să fim siguri că am înțeles corect:
– Ce-ai spus?
– Dați-mi o țigară, a repetat la fel de liniștit băiatul, cu un ton de adult dar cu voce de copil…
– Băiete, tu fumezi? Dintre noi, un singur ins fumează și încercăm să se lepede de țigară. E dăunător pentru adulți iar pentru copii înseamnă boală curată.
Copilul tace. E admirabil curajul de a aborda o companie de bărbați necunoscuți. Ne așteptam să se întoarcă și să plece imediat. El însă a așteptat o vreme.
Unul din noi îi propune o felie de harbuz.
Copilul o acceptă bucuros. Și o mănîncă. Noi continuăm să jucăm cărți.
Băiatul face o raită prin poienița noastră – se uită la sculele de pescuit, topor, căldare, foc, corturi, minge și alte lucruri pe care le-am împrăștiat neglijent în poiană.
După o vreme pleacă.
Noi rămînem uimiți și povestim impresii, emitem judecăți.
Cineva presupune că copilul e unul din mulții care trăiesc cu un părinte (de regulă tata sau chiar unul dintre bunici) în timp ce celălalt părinte se trudește pe undeva prin străinătăți.
Altcineva zice că e trist că viitoarea generație se strică atît de devreme.
Eu îmi amintesc că deja prin clasa 7-8 (12-13 ani) în grupul meu de prieteni și colegi, mai mult de jumătate deja fumau regulat. La 15 ani, adică în clasa 10, din cei 9 băieți din clasa mea doar doi nu fumam în timp ce restul băieților, deși nu-și cumpărau regulat țigări, reușeau să adune chiștoace sau bicioace (resturi de țigară) pe locul unde se făcea hora sau în jurul discotecii. Cei care trăiau lîngă locul în care se desfășura hora, aveau grijă să treacă dimineața devreme și să adune cu grijă bicioacele sau chiar, în cazurile cu noroc, cîte o țigară întreagă..
Cineva zice că băiatul are curaj de vreme ce s-a apropiat de un grup de necunoscuți cu o așa rugăminte. Pe urmă ne gîndim că e logic și că de fapt asta era soluția optimă – băiatul știe că dacă ar cere de fumat unui adult din satul său, acesta l-ar certa și poate chiar l-ar pîrî părinților săi. Cu necunoscuții nu există nici un risc – noi nu-i cunoaștem pe părinții lui, suntem acolo doar în trecere – 1-2 zile și înapoi la Chișinău … Cel mult riscă să fie dojenit. Sau privit cu curiozitate. Și poate cineva chiar o să-i dea o țigară sau două – pe malul rîului se găsesc destule companii de tineri cheflii care l-ar servi cu o țigară…
La vreo jumătate de oră după incident, băiatul trece din nou la deal, în compania altor copii. Se joacă, se ceartă cu o fetiță cu 1-2 ani mai mare, face nazuri. De data asta e copil. Între alți copii.
Nouă de aruncă doar o privire fugară, lipsită de orice complicitate… Nimeni n-ar bănui că acum jumătate de oră am avut treabă unii cu alții. Cîțiva copii în trecere, cîțiva adulți la odihnă.