Oct 1 2017

Despre maratonul din țarc

Vitalie Sprînceană

Nu am o problemă că bulevardul Ștefan cel Mare e uneori blocat din cauza la tot felul de evenimente – politice, comerciale. Nu am o problemă să ies cu 10-15 min mai devreme din casă atunci cînd am nevoie să ajung în centru în zilele cînd bulevardul e ocupat.

Pentru că și eu, de cîteva ori pe an (la Marșul Feminist, la Marșul Diversității, la alte evenimente) îmi folosesc dreptul de a bloca bulevardul (sau alte străzi) pentru a exprima diverse poziții civice și politice. Nu ocupăm tot bulevardul dar tot acoperim 1-2 benzi și cauzăm destule incomodități orășenilor. Cu un scop nobil, dar oricum tot ocupăm spații publice.

Deci, îs perfect ok că în scest sfîrșit de săptămînă bulevardul a fost blocat pentru a face loc maratonului din Chișinău (care e o inițiativă comercială, desigur, un eveniment corporativ prin intermediul căruia alde Kaufland își spală imaginea). Fie.

Ceea ce mă deranjează e limitarea evenimentului la un aspect pur mediatic – e un eveniment mediatic glamuros vizitat de multă lume bună care vrea poze cu ”modul sănătos de viață”. Și cam atît.

Și ar putea fi mult mai mult decît un prilej de like-uri pe facebook. O platformă de discuție, de exemplu. Sau chiar o platformă de acțiune. Pentru că, scoasă din contextul mediatic, alergarea de azi e un exercițiu glamuros făcut într-un țarc din centrul orașului. Pentru că participanții știu că, în afara acestei zile cînd li s-a pus la dispoziție întreg bulevardul, în celelalte 365 zile ale anului ei nu au elementar unde alerga prin oraș (cu excepția celor cîțiva fericiți care trăiesc lîngă lacul Valea Morilor sau parcul Valea Trandafirilor, unde se mai poate alerga printre cărucioare, biciclete și pietoni). An de an dispare infrastructura sportivă a orașului, cea care ar putea face posibil ”modul sănătos și moda la alergat” promovate de organizatori.

Stadionul de la Ciocana e demult sub construcție (o afacere dubioasă cu arestați și oameni înșelați dar și un oraș văduvit de un stadion cu pistă de asfalt ce poate fi utilizată în orice anotimp al anului), Stadionul Republican a fost închis, pe urmă transformat în depozit de lemne care au ars și nu mai poate fi folosit, Stadionul Dinamo a fost arat și urmează a fis dat sub construcție… Despre trotuarele ca spațiu de alergat nu e nimic de spus – ele sînt atît de pline de automobile încît nici nu se poate merge pe ele, darămite să fugi…

Iar faptul că participanții la maraton preferă să umple facebook-ul și mass-media cu poze (gen eu îs bravo că alerg_ în loc să umple cutiile poștale ale primăriei Chișinău și ale guvernului cu scrisori și solicitări pentru infrastructură sportivă, e trist.

Pentru că dacă nu o cer, n-o vor avea. Și vor fi nevoiți să alegere întotdeauna ca azi. În țarc adică. Unul glamuros, cu postere ale unor sponsori bogați, înconjurat de muzică bună și camere de televiziune. Dar totuși în țarc.


Sep 30 2017

Religiozitatea comodă, adică atunci cînd convine

Vitalie Sprînceană

Vreo patru ani în urmă, a fost Patriarhul Kiril la Chișinău. În timpul vizitei, a depus, cu mult-mult tam-tam flori la basorelieful mitropolitului Bănulescu-Bodoni (fost Librărie Academică, acum magazin Orange).

Ceva vreme ”preafericita urnă cu flori”, inaugurată de un ditamai patriarh și un mitropolit, a stat lîngă basorelief și pe urmă a fost măturată de acolo, pentru că strica vidul magazinului Orange. N-a ajutat-o că a fost inaugurată de ditamai patriarul. Tovarnîi vid e mai important…


Un caz oarecum exemplar pentru ”religiozitatea” locală. Exaltată atunci cînd ajută la ceva (să cîștigi o rublă, să dai în cap la gay și feministe, să nu plătești impozite). Și ignorată de îndată ce încurcă la ceva (la cîștigatul unei ruble, de exemplu).
p.s. prima poza e de azi, 2017. a doua, de calitate mai proastă, e din 2014.


Sep 30 2017

Despre referendumul local din 19 noiembrie. Voi merge

Vitalie Sprînceană

O să merg la referendumul din 19 noiembrie pentru demiterea primarului Chirtoacă. Fără entuziasm, fără flori și restul. E însă un referendum necesar.
Ar fi, în caz că se adună numărul necesar de voturi, primul caz cînd un primar al orașului e demis de alegători pentru că nu corespunde funcției (în localități mai mici asta se întîmplă des și e un fapt obișnuit).
Desigur, ar fi fost mult mai bine dacă oponenții care au inițiat referendumul, socialiștii și celelalte fracțiuni, ar fi pregătit un dosar coerent (carte neagră) al deficiențelor administrației Chirtoacă: cu scheme, cu decizii proaste, cu interese și lobby. Asta ar fi convins pe fiecare că primarul Chirtoacă merită să fie demis.
(Eu personal am lista mea: de la pizzeria Sbarro din Scuarul Europei, la stadioanele sportive de la Ciocana, la schemele cu gherete ale fratelui sau cele cu autobuze ale colegului de partid ori cele cu constructii ale altui coleg de partid Dîrda, la schemele cu parcările, la lipsa de transparență etc).
Desigur, ar fi fost mult mai bine dacă referendumul (și suspendarea lui Chirtoacă) nu s-ar fi întîmplat tocmai în momentul cînd Partidul Liberal e devorat de oligarhat pentru că nu mai este loial.
Dar astea îs detalii relativ mici și relativ insignifiante.
Argumentul că demiterea lui Chirtoacă ar însemna ca primăria să treacă în mîinile socialiștilor mi se pare slab. E prea mare interesul pentru primăria Chisinau si nimeni nu are succesul asigurat (si premierul Filip s-a apucat de oras, si opozitia PPDA-PAS probabil vor vrea sa aiba o prezenta mai mare la nivel de oras). Așa că scenariile pot fi diverse (dar ele îs de după referendum).
Alt argument, că orașul ajunge la ruși (sau in UE) dacă e demis Chirtoacă mi se pare în genere fals. Și parte a problemei Chirtoacă pe care sper că o văd plecată împreună cu el: geopolitizarea administrării orașului. Ca și cum reparația trotuarelor sau protectia spatiilor publice ar fi parte dintr-o luptă apocaliptică despre unire, rusia și uniunea europeană. Nu e. E un simplu act administrativ.
Eu tare sper ca alegătorii din oraș să nu mai voteze geopolitic la alegerile locale (pentru că nu vreau să merg pe drumuri cu gropi de forma României mari sau de forma Uniunii Sovietice – vreau sa merg pe drumuri bune, deschise si accesibile).
Eu tare sper ca o sa ne prindem ca discutiile geopolitice/identitare la tema administrarii orasului sint fumigene pentru a proteja scheme si interese dubioase….
În discuțiile de pe rețelele sociale în legătură cu referendumul din 19 noiembrie a mai fost vehiculat un argument: cel al costului. Adică, un referendum e prea scump și banii ar putea merge în altă parte. La bucătărese sau în școli. Argument ce mi se pare nu doar inutil ci și periculos. Pe de o parte, pentru că banii pentru școli și banii pentru alegeri/referendumuri/asigurarea drepturilor politice îs bani separați și trebuie tratați ca atare. Separat. Pe de altă parte cei care invocă acest argument (pentru că nu le convine acum) ar trebui să fie gata să discute și consecința logică a acestui argument: faptul că altcineva ar putea argumenta, la fel, că alegerile ar fi un exercițiu initul (prea scumpe și oricum fără rost), sau că asigurarea unor drepturi (incluziunea minorităților naționale) ar costa prea scump.

Și dacă nu găsim bani pentru a asigura dreptul cuiva trebuie să fim pregătiți că am ajunge într-o situație în care să nu se găsească bani și pentru drepturile noastre.


Sep 25 2017

To be a miss (2016)

Vitalie Sprînceană

Ieri la Moldox am văzut To be a Miss (2016), un film despre industria concursurilor de frumusețe din Venezuela. Pornind de la faptul că Venezuela ar fi dat cele mai multe Miss Universe, autorii documentarului urmăresc traiectoria a cîtorva fete care au pornit pe drumul de a deveni Miss Oraș-Sat-Regiune-Țară-Univers (sper că cineva în spațiul cosmic se rîde de ambiția noastră de a face topuri pentru întreg universul).

Filmul trasează bine contextul social care alimentează această industrie: moda concursurilor de frumusețe, ațîțată de mass-media, industria cosmetică și cea a chirurgiei plastice (una dintre femeile intervievate zice că 70 % din femeile din Venezuela ar face chirurgie plastică iar aproximativ 20 % din venitul unei familii ar merge pe produse cosmetice), faima și ”recunoașterea” socială de care se bucură cîștigătoarele concursurilor, rețelele de ”profesioniști” (de la missologiști, adică experți în corpuri de femei, la agenți de vînzări, paznici, doctori, transportatori și un fel de semi-proxeneți care ”ajută” femeile să-și găsească sponsori (participarea la concursuri e cu taxă de cîteva mii de dolari), modul în care concursurile de frumusețe ajung să fie considerate drept parte a ”identității venezuelene”.

La fel, filmul extrage și istoriile personale ale femeilor care participă la aceste consursuri: scenariile aspiraționale (în care participarea la concurs e un fel de ”vis” împlinit), dorința de a obține recunoaștere și faimă, dorința de a evada din sărăcie (prin intermediul unui concurs de acest gen care oferă ulterior sponsorizări și bani pentru apariții în publicitate).

Foarte informativ (și dramatic) este și focusul pe modul în care femeile își modelează în mod natural (exerciții la sală, regim alimentar) și artificial (chirurghie plastică, intervenții chirurgicale de adaos sau tăiere) corpurile pentru a corespunde ”standardului de frumusețe” (despre care, una din participante are spre sfîrșit o meditație revelatorie: Miss-urile acestea nu reprezintă femeile venezuelene, în nici un fel tipul de femeie care cîștigă aceste concursuri nu corespunde cu modul cum arată femeile de aici. El este un tip de ”frumusețe” artificial, o creație artificială făcută pentru aceste concursuri.)

Filmul e, în mod evident nu doar despre Venezuela.

E despre:
– dominația patriarhală care creează nișe economice, sociale și culturale specializate pentru femei în care acestea pot obține ceva recunoaștere și o anumită putere. Nișa concursurilor de frumusețe e una din ele. E comodă și contribuie mult deopotrivă la naturalizarea dominației, la reproducerea inegalităților dintre sexe (bărbații au banii, femeile sînt puse în situația de a-și vinde corpurile mutilate) și la pacificarea femeilor (stimulate să se ocupe de concursuri de frumusețe, nu de procese de eliminare a discriminării, construcție a unor mecanisme ce ar promova egalitatea între sexe sau politici publice ce ar viza eliminarea inegalităților). Am citit filmul și în altă cheie, conform celuilalt sens al cuvîntului ”miss” – absență. Adică, cum să fii ca femeie o absență în societate? Păi, prin a fi miss frumusețe.
– modul în care diverse industrii globale (cosmetică, entertainment) construiesc circuite globale ale unor bunuri – în acest caz ”frumusețea”,  despre care prietenul Ian Feldman zicea, în cadrul discuției că este un bun inexistent fără o altă logică sau finalitate decît profitul. Adică, prin variile tipaje de femei frumoase construite în reviste, laboratoare și concursuri de miss (simple discursuri), aceste industrii reușesc să extragă profituri cît se poate de reale.
– felul în care aceste industrii globale se pliază pe contexte culturale și politice locale (de exemplul modul în care ”concursurile de frumusețe devin parte a identității naționale”, prilej de mîndrie etc) și le introduc pe acestea în circuitele economice și culturale globale.
– modul în care asemenea practici sînt percepute, de către populațiile angajate în producerea și reproducerea lor, ca fiind aspirații profesionale, cariere și vise de împlinit. Adică cum ajungem ca femeile din societățile noastre să ”viseze” să ajungă miss, adică să-și dorească să fie obiectificate.
– de aici și modul în care trebuie să construim critica culturală și politică a acestor practici – prin a identifica atît circuitele economice ale industriilor globale de entertainment, dar și hegemoniile unor modele culturale (standardele de frumusețe vestice care ajung să fie norma și etalonul cu care se compară femeile din alte părți ale lumii dar și modelul în raport cu care acestea își transformă corpul propriu), articulațiile locale, deopotrivă politice și culturale ale acestor dominații globale (prin integrarea lor în identitatea națională sau în scenariile aspiraționale). De asemenea este nevoie să discutăm și despre infrastructura culturală, economică și politică necesară pentru a asigura egalitatea între sexe.

Într-un cuvînt, un film bun care dă mult de gîndit.

 

 


Sep 21 2017

opoziții tăcute.

Vitalie Sprînceană

Mă uit că opoziția moldovenească zisă anti-oligarhică n-a scris nici o critică, un comentariu sau o luare de poziție pe tema modificărilor în Codul Muncii (care fragilizează drepturile angajaților într-un hal fără de hal). Azi acest proiect de lege a fost re-votat de parlament.
Și înțeleg de ce aceasta, opoziția, e singură pe stradă (vorbind pe teme cosmice de genul schimbării codului electoral, Unirea) iar cealaltă parte a poporului preferă să o ignore.

Pe de altă parte sînt mirat cît de motivați și insistenți sînd deputații să ia drepturile angajaților moldoveni…

 


Jul 12 2017

Gara de Sud…cu Romani

Vitalie Sprînceană

La Gara Auto Chișinău SUD-VEST
WC-ul e cu plată, 3 lei,
Cît o călătorie în microbuz
Jumătate din prețul unei butelii de plastic cu apă.
Deși autogara e întreprindere de stat
WC-ul e privat
(a fost vreo licitație? ce argumentare are
faptul de a da unei firme căpușă
posibilitatea de a stoarce bani din nevoia firească a oamenilor de a merge la WC?)
noi am plătit azi vreo nouă lei.
(licența de la intrare a fost eliberată unei firme
Gaby & Travel, care conform registrului
se ocupă de transportul auto de călători).
Doamna care percepe taxa la wc
nu eliberează bonuri fiscale sau alte dovezi
că plata a fost făcută.
Doamna care percepe taxa la wc
citește dintr-o biblie în chirilică –
ceva din Epistolele către Romani.
Isus îi vorbește printr-o limbă care
conform savanților nu există științific.
(un fel de poezie social-activistă)


Jul 9 2017

Tovarășii dispăruți

Vitalie Sprînceană

Ceea ce e șters e mai mult decît un cuvînt, e o epocă…Tovarășii au plecat, am rămas doar călători.

Inscripție la Gara Socolo, Iași.