Despre Ștefan Petrache, talent și…infrastructură culturală

Ieri a fost înmormântat Ștefan Petrache, unul dintre ultimii “monștri sacri” ai muzicii din Moldova Sovietică… Au curs gîrlă regrete, bocete, laude, poze cu artistul. Petrache le merita….
Am citit, cu ocazia asta, ce mai era din biografia lui Ștefan Petrache și am găsit o istorie tipică a unui artist care, dacă nu era beneficiarul unei infrastructuri culturale și sociale ambițioase, nu ajungea probabil la succesul pe care l-a atins.
Copilul unic al unor țărani, este crescut doar de mama (tata moare cînd Petrache era mic). Micuțul are norocul sa fie reperat și remarcat în cadrul unei expediții culturale (forma de “căutare de talente” practicată în URSS în cadrul căreia grupuri de artiști și lucrători culturali căutau talente și le trimiteau la școli artistice specializate). Așa ajunge Ștefan Petrache dintr-un sat din Nisporeni la școală de muzică din Chișinău….La Chișinău sta la internatul pentru copii. Ulterior face și Academia de Muzică…
Mă uitam cum fosta ministră a culturii Babuc și alți foști și actuali demnitari se întreceau sa bage poze cu Ștefan Petrache pe net și mă gîndeam cam ce șanse ar avea un copil în situația lui Petrache (copil sărac de țăran într-un sat din Nisporeni într-o familie monoparentala în care mama face agricultură) să ajungă să facă cariera muzicala de succes. Îndrăznesc să cred că nu prea multe.
Ministerul culturii nu mai organizează expediții culturale pentru a căuta talente (cel mult ministerul își sprijină clientela), învățământul artistic este aproape inaccesibil claselor populare (și devine avantajul celor bogați care își pot permite ca copilul sa ia lecții de pian sau vioara și pe urmă să ii investească într-o carieră din care…cel mai probabil nu ies bani). Și situația că un copil (elev) ar putea supraviețui la școală doar din bursa e tot foarte implauzibilă. Iar infrastructura culturală în sat, unde copiii și-ar putea descoperi talentele și vocațiile e inexistentă. Ca să dau un exemplu concret: în satul meu, pînă prin anii 94-95 casa de cultura avea responsabil pe activități culturale. Omul a organizat un taraf pentru adulți care cînta la mai toate nunțile din sat (dotat cu tot ce trebuie), apoi avea lecții pentru copii. În fiecare an avea grupuri de copii pe care ii învață să cînte (2-3 ori pe săptămână) la diverse instrumente. Eu am învățat așa sa cînt puțin la clarinet. Apoi la trompetă. Acum nu mai e nimic la casa de cultură – nici fanfară, nici instrumente, nici om pe cultură. Au rămas doar niște boxe pentru discotecă. Alte activități culturale tot nu-s…
Cu Ștefan Petrache s-a dus nu doar un om foarte talentat și o voce grozava ci și istoria unei epoci în care cultura era prioritate și în care statul construia formate pentru a căuta talente (expediții culturale) dar și infrastructura pentru a le dezvolta (case de cultură ce aveau trupe muzicale, școli muzicale bune accesibile, o minimă bursa etc).
Ele au dispărut și e puțin probabil să revină în acest stat moldovean minimalist și fără viziune de viitor decît să măsoare totul prin prisma profitului material (după logica: cultura care nu aduce ruble nu mai e cultură).
Iar foștii și actualii administratori ai sectorului cultural ar trebui nu doar sa plinga că iată a mai murit un mare talent dar sa aibă grijă să creeze condiții ca altele să apară.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Istoria se repetă…(de obicei ca farsă)

Un scurt comentariu la asasinarea lui Qassem Soleimani (unul care face însă mii de cuvinte).

p.s. Am verificat sursa: imaginea e corectă.
Aici e legătura spre articol pe pagina web New York Times.

Posted in imagini | Tagged , , | Leave a comment

Crăciunurile moldovenești ca obiect de studiu

Clasa aspirațională moldovenească, de la sat și de la oraș, a umplut ieri rețelele sociale cu crăciuneli: brazi, luminițe, decoruri, șeminee, pături și pulovere roșii cu motive de reni, felicitări și urări. Celebrează Crăciunul. Unii acasă, alții pe plaje în destinații exotice, alții în munți. Retorica este: sărbătorim în rînd cu lumea bună/civilizată/avansată/occidentală.
E o ”tradiție mai veche”: clasele aspiraționale locale – mica nobilime, puțina burghezie urbană, aristocrația scăpătată, nomenclatura și elita roșie, clasa mijlocie și creativă de acum – întotdeauna ”s-au sincronizat” cu ceva afară…Cu Parisul (și limba franceză), cu Odesa, cu Moscova, cu New York-ul și iar Parisul acum…
Clasele populare sînt încă în plin post și au vreo 14 zile pînă la Crăciun. Pentru ele 25 decembrie e o zi obișnuită de muncă…Retorica lor: sărbătorim cum am sărbătorit la părinți și la bunei.
…Este, evident, și o comoditate în a avea două Crăciunuri: cum majoritatea orășenilor moldoveni sînt cu origini rurale, aceștia își celebrează un Crăciun cu copiii sau prietenii lor și un altul cu părinții de la țară sau din micile orășele.
Dar e vorba și de o distincție culturală pe care clasa aspirațională o construiește pentru a se deosebi de ”restul lumii”.
Celebrarea Crăciunului pe 25 decembrie e un semn de ”civilizație” și ”apartenență la lumea civilizată europeană”
În contrast, Crăciunul de pe 7 ianuarie e văzută ca o practică retrogradă, un atașament rudimentar și primitiv față de o lume înapoiată (nu de puține ori aud că e timpul să avem doar un singur Crăciun, că e o anomalie că băncile nu lucrează pe 7-8 ianuarie ca în toată lumea, că doar noi și rușii celebrăm Crăciunul pe 7, că doar votanții știm noi cui celebrează pe 7 etc).
Crăciunurile moldovenești rămîn un prilej excelent de studiere a tensiunii dintre ”modernizare” și ”tradiție”, a stilurilor de consum cultural, a modelelor aspiraționale ale clasei medii locale.

Posted in idei | Tagged , , | Leave a comment

Despre alegători, bîdle și partide

Zilele trecute m-am văzut cu un amic, suporter al unuia dintre partidele de la guvernare. Am vorbit despre una-alta apoi discuția a ajuns la alegerile locale din Chișinău, la dezbaterile între cei doi candidați etc.

Cum eu anunțasem deja pe facebook că nu merg la vot la ambele tururi mă așteptam ca amicul în cauză să încerce să mă convingă totuși să ies la vot.Din contra, l-am auzit zicînd:-

Eu tot stau acasă. Nu mai fac nici măcar efortul de a merge la secția de vot să stric buletinul. Am ce face într-o zi de duminică.

Mirat (pentru că-l știu activ și implicat și prezent la întîlniri și eveniment de partid) îl întreb:
– De ce?

Ezită o vreme apoi îmi spune:
”Partidul mă consideră bîdlă, de asta nu mă duc la vot. În campania precedentă, pentru parlamentare, ne-au zis că nu fac coaliție cu unii și cu alții. Pe urmă în iunie au făcut totuși. Au zic că e împotriva oligarhiei, că așa trebuie. Am înghițit (și nu-i înghițeam deloc pe oponenți) și am mers mai departe. O vară întreagă s-au ”risuit” pe la televizor despre cum trebuie să îngropăm chestii care ne despart, despre cum trebuie să ne respectăm și să încercăm să colaborăm în baza a ce ne unește (în loc să ne separăm pe lucurile care ne dezbină)…
Tăt era frumos cît era vară și erau prieteni și druji și aliați. Și ne convingeau și pe noi că e prietenie strînsă, că trebuie să uităm multe lucruri, că e bine să ne uităm nu în trecut dar în viitor.
Acum, că au ceva de împărțit (primării, ministere, poziții) iar se sfădesc, iar revin la istoria despre cum trebuie să dezgropăm trecutul, despre cum oponenții îs răi că în trecut au fost cu regimul, despre cum trebuie să ne mobilizăm ca să oprim nu știu ce…
Mîine, după alegeri, ei iar o să refacă coaliția (că nu au încotro) și iar o să îmi zică – ieri te-am rugat să uiți ce am zis și făcut alaltăieri, azi te rugăm să uiți ce am zis și am făcut ieri. Așa mă simt de parcă ei mă văd ca o turmă.
Și mi-am zis: eu stau acasă. O să votez cînd partidul o să îmi respecte inteligența și onoarea mea și n-o să mă prostească de la o zi la alta.”

Posted in politica | Tagged , , | Leave a comment

Misiuni electorale…eșuate

O misiune au avut candidații în campania asta electorală din Chișinău care se încheie mîine (asta dacă nu-s contestări și anulări): să lase la o parte discuțiile despre ”geopolitică”, europenizare, unire, cumătri, nepoți, Plahotniuc, demnitate, mafie și să vorbească, dacă nu despre altceva (planuri de viitor despre țară și oraș) atunci măcar altfel (cu ceva respect, fără cocoșeală).
Și nu s-au isprăvit nici cu asta.
Ne putem gîndi la campania asta ca la o previzualizare a campaniei pentru alegerile prezidențiale de la anul…
Eu deja aștept al doilea contingent de sirieni, tancuri rusești, învierea calului lui Ștefan cel Mare etc.

Posted in politica | Tagged , , | Leave a comment

Bella Ciao

La începutul lunii septembrie am fost la o nuntă la o rudă. Nunta era semi-tradițională – pe de o parte petrecerea a mers după toți pașii scenariului unui asemenea eveniment – legătoare, prima masă, a doua masă, valsul mirilor etc. Pe de altă parte ”nuntașii” au făcut și niște inovații – nu au avut nași, în loc de flori au cerut oaspeților să aducă cărți ce au mers ulterior la o școală internat.
Muzica a fost și ea semi-tradițională (nu fusesem demult la o nuntă și nu mai știu ce se mai ascultă-cîntă pe acolo) – ba muzică retro (moldovenească, sovietică și românească), ba hip-hop și disco…La un moment lăutarii au început să cînte Bella Ciao…
Stîngistul din mine a tresărit: am fost plăcut surprins să aud un cîntec politic la o nuntă. Mai mult, un cîntec de partizani, un cîntec de rezistență (alți prieteni mi-au zis că la alte nunți se cîntă regulat muzică unionistă – Cîntă cucul etc..).
Evident am dansat și am strigat versurile din toți bojocii. Am fost și mai plăcut surprins că și alți oameni le știau (deja mă și gîndeam la un cerc clandestin de muzică stîngistă). Am fost de-a dreptul șocat că grupul care cînta cel mai avan (și care știa versurile toate) era un grup de tineri despre care știam că sînt, în mod sigur, departe de orice interes sau activitate politică…
Tineretul apolitic cînta Bella Ciao și eu nu înțelegeam ce se întîmplă…
Mi-a explicat cineva după ce s-a sfîrșit cîntecul: majoritatea îl cunosc dintr-un serial spaniol despre o bandă de inși care jefuiesc bănci, serial preluat de Netflix și distribuit în toată lumea…
A-a-a, mi-am zis, asta era.
(Eu nu am văzut serialul și nici nu cred că apuc să îl văd degrabă – am prea multe filme de văzut. Faptul că filmele cu bandiți prind la tineri e de o banalitate ce nu mai surprinde… 10-15 ani în urmă prietenii mei priveau Fratele (Brat) și Petersburgul Banditesc, două filme rusești despre killeri și fredonau cîntezele de acolo – și era mult rock. Fadcinați tinerilor cu filmele banditești a rămas doar că, între timp, producătorii de filme au schimbat coloana sonoră. În loc de rock acum e Bella Ciao.)
…În lipsa unei educații politice coerente, la nivelul educației formale (școală, universitate) și informale (în mass-media publică), rămîne să ne rugăm de producătorii de filme de masă să bage elemente de educație politică în filme: cîntece, istorii etc.


Posted in jurnal | Tagged | 1 Comment

Săracii contra săracilor…

Pe Armeneasca, mai la vale de Stefan cel Mare, o batrinica vinde marar si patrunjel…Un politist se apropie de ea si ii spune, pe un ton obraznic, sa se care de acolo ca nu are voie sa vinda pe locul ala…- Pai, vind ca trebuie sa ma hranesc, fac un ban nu tare mare, zice batrina. – Hai, ie-te de aici, sa nu te vad. Daca te mai prind apu n-o sa-ti fie usor. In toata ziua vii si in toata ziua te plingi ca nu ai ce minca…Aici nu se poate vinde si gata…

Discutii de astea sint zeci, poate sute in oras zilnic… Is parte din “lupta cu morile de vint”, adica cu comertul ambulant pe care o duce primaria orasului…Un fel de simulare de aflare in treaba…

Lasam la o parte discutia (foarte importanta de altfel) despre microeconomie, economie a subzistentei, caracterul partinitor al interventiei politiei (care lasa sa scape criminali dar se razboieste cu batrinele care vind patrunjel), caracterul negindit al inerventiei primariei (care in numele “esteticului” ia pinea de la gura unor oameni)…

E relevant de meditat asupra faptului ca, atit politistul (un sergent, cel mult un locotenent) cit si batrinica fac partea din aceeasi clasa: cea a celor cu venit si posibilitati mici. Adica saraci. (Daca venea dintr-o familie mai instarita politistul cu pricina era ceva ofiter si nu era trimis sa “faca ordine prin vinzatorii cu marar”). Probabil tinarul vine din vreo familie saraca pentru care slujba in politie rezolva mai multe probleme: cariera garanta, pachet social, conditii privilegiate de pensionare. Pe scurt o viata personala si profesionala destul de confortabila. Plus comoditatea morala ca esti..de partea legii.

Batrina e si ea parte din aceeasi clasa. Doar ca, pentru ea cariera nu e in fata ci in spate. Si, probabil, cariera are un echivalent mic in bani sub forma de pensie…Care nu ajunge. Care trebuie suplimentata…

Intilnirea dintre cei doi e insa mediata de forma institutionalizata a conflictului de clasa: el e de partea legii, cu dreptatea statului sub forma de baston si pistol, ea e de partea “ilegala”, care e criminalizata…

Posted in jurnal | Leave a comment