Aug 17 2018

La deschiderea unui nou front imaginar: lupta cu realitatea

Vitalie Sprînceană

Începe campania electorală, încep căutările de agenți KGB, comploturi la scară galactică, conspirații de pe planeta Krypton (toate îndreptate, evident, contra guvernării moldovenești).
Aceasta, guvernarea, nu a găsit nimic mai bun decît să recurgă iar la politica fricii (cum a făcut-o și în 2016, la alegerile pentru cel care nu decide nimic președintele Republicii Moldova).
Azi toate ecranele și site-urile holdingului de la guvernare au distribuit nu știu ce investigație din care reieșea că nu știu ce fost ofițer de la frontieră a fost agent KGB (de unde au aflat? din dosarul omului care s-a aflat tot timpul ăsta la Poliția de Frontieră).
Pe mine poveștile cu agenti KGB nu mă conving. Cînd  luptătorii cu mîna Moscovei retransmit ani de zile posturi de tv rusești (pentru că-s profitabile), cînd tot felul de politicieni și afaceriști locali “patrioți” (stataliști, unioniști și alte soiuri) fac evaziune în paradisuri fiscale, fură bani din bănci (pe care le pun apoi pe umerii celor furați), privatizează pe nimic bunurile publice (aeroport, gări auto), schimbă sistemul electoral doar ca să se mențină la putere, omoară oameni la vînătoare în păduri după care nu pedepsesc pe nimeni, amenință jurnaliștii că vor fi spînzurați pe Arcul de Triumf, votează scheme de legalizare a capitalurilor furate, vîntură date personale pe toate ecranele țării (inclusiv cu scene din viața intimă)- dauna combinată a acestor acțiuni ”patriotice” și ”bine intenționate” este infinit mai mare decît orice schemă pe care ar putea-o imagina KGB/FSB si restul serviciilor secrete rusești sau de aiurea.
Ce poate face mai mult KGB-ul cînd deputații moldoveni înșiși se vînd și se cumpără pe bănuți și votează ca papagalii tot felul de legi de legalizare a evaziunii fiscale? Nimic.
Nu pot face toate conspirațiile mondiale adunate laolaltă (inclusiv cele învitate din morți precum Cavalerii Mesei Rotunde) atîta rău acestei țări și cetățenilor ei cît fac patrioții locali din politică, jurnalism, afaceri și societate civilă.


Aug 14 2018

Toți oamenii lui Zâgar…

Vitalie Sprînceană

E a doua carte a lui Mihail Zâgar pe care pe o citesc (despre prima am scris aici). El le-a scris în ordine inversă dar eu le-am citit cum am avut chef. Mă îndoiesc că ordinea lecturii ar conta, în genere. 
Cartea se prezintă a fi o scurtă istorie a Rusiei contemporane din perspectiva ”clicii” lui Putin (adică anturajul și persoanele ce-l înconjoară pe acesta).
Ca și în cealaltă carte Zâgar folosește metoda de a scrie istoria din prisma unui fel de jurnale personale ale persoanelor cele mai apropiate de putere – bîrfe, intrigi, cusururi sau șiretlicuri: astea-s motoarele istoriei lui Zâgar. Un fel de istorie politică a Rusiei compusă din statusuri pe instagram (Ramzan Kadîrov), pe twitter (Dmitri Medvedev), colaje din presa galbenă și… varii speculații despre eroul principal, Putin.
În legătura cu Putin, gîndirea și viziunile acestuia, subiectul central al cărții, cartea lui Zâgar nu prea aduce lucruri noi: în primul rînd autorul nu a reușit să îi ia interviu acestuia așa încît îl descrie așa cum îl găsește în presa guvernamentală sau cea de opoziție (în comparație, se pot găsi investigații foarte bune ale gîndirii și concepțiilor filosofico-politice ale lui Putin).

Fără un interviu sau măcar contact direct cu Putin cartea este, evident mult mai subțire din punct de vedere al metodologiei. Zâgar este condamnat să-și construiască un Putin personal din articole de ziare, prezențe și absențe ale lui Putin, emisiuni și dialoguri televizate, bîrfe, comunicate de presă oficiale etc. Un Putin reușit ca figură literară, dar prea puțin profund sau interesant sau relevant ca figură politică reală.

Din acest motiv Putin-ul lui Zâgar este cumva schematic (chiar dacă dinamic întucît trebuie să acopere mai multe roluri ”sociologice”): ba liberal convins, ba nehotărît, ba reacționar conservator. Și toate astea fără prea multe nuanțe sau etape intermediare.

Altfel, narațiunea e curgătoare (dar abruptă întrucît capitolele cărții nu prea comunică unul cu altul): autorul prezintă mai multe grupuri de oameni care par să nu aibă prea multe în comun (decît ura reciprocă și dorința de a parveni) și care gravitează în jurul lui Putin. Apar și dispar patriarhul, Kadîrov, Hodorkovschii, Berezovschi. Apar într-un capitol și pe urmă dispar și nu mai revin (deși continuă să rămînă influenți).

Marele absent al acestei cărți (ca și cealaltă): societatea rusă. Adică restul Rusiei. Zâgar construiește o Rusie ce se compune cel mult din două tusovci: moskovită și peterburgheză, și care conduc, cumva de sus, cumva ca pe niște marionete restul rușilor.

Lumea construită de Zâgari, una în care ceva fsb-iști, oligarhi și funcționari, secondați de un patriarh, dirijează lucrurile cum vor, conduc destine, ridică sau prăbușesc oameni, e prea simplistă ca să fie adevărată.

Poate așa arată Federația Rusă de pe strada Arbatului, dar precis nu arată așa văzută din regiunea Saratov (făcîndu-i absenți de la scrierea istoriei pe rușii de rînd, Zâgar repetă aceeași operațiune logică pe care o face anturajul lui Putin – nu le dă voie să vorbească și scrie o istorie despre ei, dar fără ei).

Societatea rusă se ține relativ închegată nu pentru că Putin sau cineva din anturajul său i-ar spune să stea în poziție de drepți. Ci pentru că există o clasă mijlocie care îi e loială puterii pentru că, împreună cu aceasta, beneficiază din urma exportului de resurse naturale, pentru că liderii celorlalte formațiuni politice – de putere sau de opoziție – sînt lipsiți de imaginație, pentru că Biserica Ortodoxă Rusă contribuie din plin la sacralizarea puterii politice ruse și la pacificarea maselor, pentru că puterea știe să certe opozanții între ei (ori îi lasă să se certe singuri și ăștia o fac cu plăcere)…Și multe altele.

Altfel, cartea e bună ca un catalog de Who is Who în politica rusă.


Jun 29 2018

Ce este #occupyguguta

Vitalie Sprînceană

Deocamdată, încă nimic prea clar și prea concret. Dar poate deveni orice.
Pentru moment e încă un proces, fără multe finalități specifice, însă e deja suficient. Și important. Procesul, în acest caz, este la fel de important precum rezultatele. Sau poate chiar mai important (ar fi poate pentru prima oară cînd procesul e mai important decît finalitățile concrete ale acestuia).
Întrucît sînt doar unul dintre zecii de participanți și participante, guguțieni și guguțiene (ori guguți, cum a zis altcineva) – nu pot vorbi decît în numele meu (și partea faină la #occupyguguta e că fiecare vorbește exclusiv în numele său personal, fără instituții, titluri și regalii).
Ceea ce urmează, deci, e viziunea mea personală asupra ce este #occupyguguta, ce ar putea deveni, ce putem construi acolo, rostul etc.


Deci, ce este #occupyguguta?
Întîi de toate un spațiu fizic – scuarul din fața Cafenelei Guguță, locul în care oligarhul (care tocmai a anulat alegerile) și acoliții săi (tocmai a vîndut spațiul unui apropiat, Ceslav Ciuhrii) vrea să construiască un hotel/business centru de vreo -sprezece etaje în Grădina Publică. În jurul acestui spațiu o comunitate de activiști locali de diverse etnii și orientări duc deja de vreo patru ani bătălii prin instanțe, în media, în diverse cercuri și grupuri. În felul acesta #occupyguguta se conectează la o istorie locală de lupte și proteste veche de cîțiva ani. De asemenea, în contextul în care Finpar/Regata și-au anunțat intenția de a continua proiectul cu construcția, #occupyguguta ar putea deveni o platformă pentru viitoarele bătălii pentru Guguță și Grădina Publică și alte spații publice din oraș.
Apoi e o idee – a unui spațiu politic și civic alternativ, în care ne propunem să învățăm să mediem viziuni politice diferite, să organizăm dialoguri între grupuri care nu se văd și nu discută nicăieri, să propunem idei și utopii, proiecte de oraș și țară, să formulăm critici și să avansăm alternative. Un spațiu din care nu sînt în această țară. Un spațiu care ne lipsește.
#occupyguguta e și o universitate politică  în aer liber, un spațiu educațional liber în care ne învățăm reciproc să facem pliante, să alcătuim lozinci, să ne ascultăm reciproc, să gîndim împreună, să inventăm tactici și strategii, să vorbim în public, să scriem și să distribuim ce scriem, să filmăm, să discutăm, să cădem de acord ori să ne certăm pe idei. Un fel de laborator experimental în care testăm diverse idei, co-planificăm scenarii (pe care nu le implementăm neapărat dar asta e și frumusețea #occupyguguta – putem crea și inventa liber), citim cărți (pe viitor urmează să amenajăm și o bibliotecă politico-civică), scriem texte, proiectăm și discutăm filme, lucrăm (da, scriem de acolo), învățăm lucruri noi (urmează în viitor să organizăm diverse ateliere practice dar și lecții)…Adică, deopotrivă bibliotecă, cinematograf, spațiu de lucru, spațiu de întîlniri.


Apoi #occupyguguta mai e și un spațiu politic în care se constituie și se intersectează diverse agende: civice, politice, electorale, economice etc. Locul în care se revendică anularea anulării rezultatului alegerilor locale din Chișinău, locul în care se protestează împotriva acaparării spațiilor publice de către mafiile imobiliare, dar și locul în care se fac revendicări pentru înălțarea unui busturi pentru femei pe Aleea Clasicilor și pentru implementarea reală a egalității de gen în Moldova. Un spațiu politic care e deopotrivă anarhist, socialist, libertarian, liberal etc. Și care, în toate privințele – mai ales în cadrul adunărilor generale – e mai deschis, mai respectuos, mai tolerant și mai sigur decît parlamentul Republicii Moldova…ori decît Guvernul sau Consiliul Municipal Chișinău. Și precis mai deschis și mai democratic decît adunările Partidului Democrat.
#occupyguguta e și un spațiu cultural alternativ, unul în opoziție radicală cu alte spații culturale locale (și cu cultura oficială). Un spațiu în care creația se face fără bani și bilete de intrare, în care intrarea la film nu costă nimic, în care organizăm jocuri intelectuale, privim fotbal, discutăm cărți – toate de dragul socializării, nu pentru profit… În acel spațiu ar putea încape și un teatru, și recitaluri de poezie, și concerte de tot soiul, și dansuri, și teatru politic și …orice altceva.
Și nu în ultimul rînd, #occupyguguta e o invitație deschisă pentru utilizarea spațiului, dezvoltarea creativității și imaginarului politic și a repertoriului de proteste, o oportunitate de educație politică…


May 21 2018

viitorul fără viitor: școală, șanse, oameni.

Vitalie Sprînceană

Azi în sat, într-o scurtă vizită.
Am ajuns, cu Teatru Spălătorie la școală, unde vorbim cu copiii despre Holocaust, memoria istorică, stereotipuri, discursuri de ură etc.
Interlocutorii noștri sînt elevii de clasa a IX, ultima clasă din gimnaziu, care își petrec ultimele zile pe băncile acestei școli.
Le ia puțin pînă să se deschidă – chiar dacă îi anunțăm că vrem o discuție liberă cu ei, fără profesor, fără note și fără ”răspunsuri corecte”, faptul că sînt într-o sală de clasă, în bănci, că sala e aranjată ca la lecție, toate astea îi fac puțin reticenți la început. Dar ulterior, după ce discuția iese din cadrul: ce știți despre? și începem cu: cum credeți?, ei se încălzesc și avem o discuție destul de personală…
După discuție vorbim cu cineva din administrația școlii, întîi despre discuția însăși apoi despre elevi.
Sînt clasa a IX, în două zile termină anul școlar (mai au examene, dar astea-s formalități: anii lor de școală în gimnaziul Coropceni sînt gata). Mă interesează ce vor face mai departe.
Întreb:
– Vor merge în satul vecin?
Mi se răspunde:
– Nu, că acolo tot gimnaziu de 9 clase e.
– Și la Sărăteni, acolo era un liceu?
– L-au închis că nu erau elevi. Nici la Negureni nu mai e.
– Deci a rămas doar la Telenești?
– Da, doar acolo.
– Bun, să zicem că un copil/o copilă vrea să meargă la liceu, ca să ajungă după asta cumva la universitate, asta înseamnă că ar trebui să meargă la liceu la Telenești?
– Da, așa e.
– Liceul dă cămin?
– Nu cred, majoritatea stau pe la gazde. Dar poate fi și un cămin acolo.
– Vor avea burse?
– Nu, era o discuție dar nu a mers prea departe.
– Deci depinde de buzunarul părinților?
– Da…
Ca să fac un rezumat, copii dintr-un gimnaziu de genul celui din Coropceni au cîteva ”alegeri”:
– să meargă la munci în afară (un drum ales de mulți, mai ales din cei care au adulți – părinți, frați mai mari – în afară)
– să meargă la o școală profesională (toată lumea le cere acestor copii să se decidă în privința viitorului, adică, la nici 15 ani deja să facă ”alegeri” despre ce vor să fie în viață). Eu nici pînă la 20 ani nu eram sigur ce vreau să fac. Nici azi nu-s sigur că ceea ce fac e ceea ce vreau să fac și în viitor.
– să meargă la liceu (pentru a ajunge ulterior la universitate). Pentru asta părinții trebuie să fie suficient de avuți ca să-și permită gazdă+întreținere+bani de transport+bani de buzunar+bani pentru manuale pentru un suflet în plus…
Evident, astea nu-s alegeri. Pentru că lipsește cel mai important element – cel de a avea alegerea de a alege. Copiii ăștia nu au această alegere. Pentru că din cele trei opțiuni doar ultima – universitatea – ar fi o alegere care ar permite alte alegeri și ar deschide alte orizonturi, posibilități de creștere etc. Celelalte sînt opțiuni de supraviețuire ce pot fi ulterior schimbate cu greu…
E o istorie tipică pentru un sat sărac din Moldova. Și pentru copiii săi. Și pentru sistemul educațional al țării. Care creează clase și privilegii pe loc gol. De fapt, pe criteriu de loc de trai. Pe de o parte, copiii din localități mici, departe (și scumpe) de centrele raionale, care-s forțați să aleagă nealegînd școli vocaționale sau calea migrantului. Pe de altă parte copii din locații urbane sau mai centrale care au un liceu și au alegerea de a-l absolvi sau nu, de a merge la universitate ori nu.
Între timp, Ministerul Educației, Culturii și Cercetării discută despre uniforme școlare (peste lipsa de licee, peste condițiile din toaletele liceelor, peste lipsa de profesori). Pe care tot părinții urmează să le cumpere…


May 16 2018

fățărniciile noastre cele de toate zilele…

Vitalie Sprînceană

V. îmi povestește despre un fel de scandal ce a răscolit mica lume culturală din Moldova. O actriță de la Teatrul Național ”Mihai Eminescu”, Mihaela Strâmbeanu, a moderat concertul de 9 mai a lui Igor Dodon. Și cică o bună parte din lumea ”bună” s-a inflamat și i-a reproșat actriței că ar strica imaginea Teatrului Național, că nu ar avea dreptul să apară la concerte ”incorecte”, că…
T., care ia parte la discuție, îmi zice că el a trecut la o vreme prin piață și a stat puțin la concert.
Spune: ”De ambele părți ale scenei stau cîteva instalații publicitare cu Coca Cola, Om și alți sponsori ai evenimentului. Curios că nimeni nu a anunțat că-i boicotează și nu va mai cumpăra în veci ape de la ei pentru că au apărut la concertul lui Dodon.”
Cam așa: corporația are dreptul să apară unde vrea (și de ea nu se ea nimeni), iar actorii trebuie să-și ceară voie de la Asociația Moraliștilor de pe facebook.
V. mai zice: ”Alături de scriitori, bloggerași cu veleități literare, și niște ziariști s-au înscris în lista celor fără de păcat și care au dreptul să arunce cu piatra. Eu m-aș fi așteptat de la ei să investigheze de unde-s banii pentru concert, cine a arvunit și cine a plătit muzicanții…”
S. răbufnește: ”Blin, cînd artiștii se înghesuie la concerte unioniste în piață atunci ca și cum e ghini și e ”de suflet”. Dacă e o altă opțiune ideologică apu atunci se începe ”Artiștii trebuie să fie în afara politicii. Fățarnici!”…
Cele mai tefere atitudini le-au avut directorul Teatrului Național, Petru Hadîrcă, și actorul/regizorul Mihai Fusu, care le-au amintit tuturor că ”actorii angajaţi în teatru nu trebuie să ceară permisiunea conducerii pentru a-şi organiza timpul petrecut în afara teatrului sau pentru a-şi investi talentul în alte proiecte, pentru care fiecare poartă o responsabilitate personală de ordin moral, intelectual, estetic, financiar., etc. Noi nu suntem nici anchetatori, nici procurori, nici duhovnici, nici responsabili cu ideologia de la partcom, ca să supraveghem ce zace în mintea fiecărui artist sau să cenzurăm deciziile personale ale fiecărui angajat.”
… De fiecare dată cînd ajung să cred că vina pentru situația în care sîntem aparține în totalitate oligarhatului/Rusiei/mentalității/istoriei/furtunilor stelare și că, în absența acestor factori am fi o țară prosperă și democratică, realitatea vine și îmi amintește, prin cazuri de genul celui povestit mai sus, că monogîndirea nu e doar la partidul oligarhului ci și în rîndurile celorlalte grupuri, printre oameni ce-și zic elite: scriitori, jurnaliști, critici literari etc care se străduie să nu rămînă în urma oligarhului în procesul de a arunca cu piatra în oamenii care gîndesc altfel…
Au venit vremuri interesante, și vor sta mult aici.
Oligarhii se duc și vin, fățărniciile noastre rămîn. (În primăvară am povestit despre cazul unui angajat al unui ziar ”democratic” care a fost dat afară pentru un like ce nu corespundea politicii editoriale a redacției).

Actualizare: Mihaela Strâmbeanu tocmai a apărut într-un spot de promovare a campaniei #FărăFrică a comunității LGBT din Moldova.
Cîți dintre criticii ei ar putea să aibă curajul să apară într-un clip care sprijină unul dintre grupurile cele mai demonizate din societatea moldovenească?


May 15 2018

”Consultații publice” privind demolarea Cinematografului Gaudeamus

Vitalie Sprînceană

Consultatii publice” pe 22 mai privind demolarea Cinematografului Gaudeamus…

 

Între timp Ministerul Culturii ridica Arene pentru copii lui Candu si Hub-uri “Creative” pentru companiile de publicitate…


Apr 12 2018

Petiție ”Scuarul lui Moș Crăciun”

Vitalie Sprînceană

Așa cum am promis ieri la mini-acțiunea din Scuarul Palatului Național (botezat Scuarul lui Moș Crăciun) – detalii despre acțiune aici – urmează să scriem o solicitare pentru înlăturarea gardului din Scuar și pentru deschiderea terenului verde pentru publicul general.

Atașez o primă versiune a scrisorii:

 

Petiție Scuarul lui Mos Craciun by Vitalie Sprinceana on Scribd

Actualizare, 15 mai. Gardul a fost, între timp, demontat. Scuarul e public.