blog implicat

Chiar și majorată, pensia minimă rămîne oricum sub minimul de existență (2000 contra 2100 lei), adică pensionarii încă sînt sub pragul supraviețuirii, și tot sînt încă tehnic ”morți” de sărăcie.

Pensiile trebuie crescute încă foarte drastic așa încît, la o primă etapă să fie măcar cu 30-40 % peste minimul de existență iar la a doua etapă, ce trebuie să vină rapid, se fie măcar 30-40 % din salariul mediu pe economie.

E o temă deopotrivă de morală și de economie.

Una din discuțiile pe care am tot auzit-o în legătură cu această temă a fost despre ”de unde luăm banii?”, pentru că statul nu i-ar avea acum.

Nu știu dacă statul îi are sau nu, în sensul în care statul i-ar avea probabil dacă ar limita evaziunea fiscală, salariile la plic, schemele de transfer a banilor în paradisuri fiscale, subdeclararea bunurilor de lux etc.

Dar chiar și dacă am porni de la premiza că statul ar fi cumva pe 0 cu finanțele, tot ar exista soluții.

Statul ar putea, evident, emite obligații. Ori să se împrumute. 

Esența economică a pensiilor e că acestea reprezintă, pînă la o anumită limită, bani care intră rapid înapoi în economie. Adică, sînt cheltuiți imediat cum vin pe energie electrică, medicamente, alimente, haine, servicii și produse. Nu ai de ce să te temi că moș Ion și mătușa Ileana vor scoate banii în paradisuri fiscale (cum s-a întîmplat cu mega-creditul pe care guvernul l-a dat în 2014-2015 băncilor). 

Evident, așa cum îmi zicea cineva, dacă farmaciile ți-s înregistrate în paradisuri fiscale, ori companiile de energie electrică reprezintă căpușe/scheme de estorcare a banilor, banii din creșterea pensiilor vor ajunge și în paradisuri fiscale. 

Dar oricum, majoritatea lor rămîn în economia națională și vor alimenta creșterea economică locală. 

Nu poți să faci economie capitalistă prosperă și bogată cu oameni săraci.

Dezvăluirea de azi, despre înrudirea între o jurnalistă ”luptătoare cu oligarhia” și un oligarh e scandal și scandaloasă doar în măsura în care personajele implicate sînt extrem de cunoscute și influente. 

Paradoxul așa-zisului scandal e că deși acesta se referă la o situație aproape obișnuită ce se întâmplă în mod frecvent – cînd mass-media ”independentă” face alianțe cu corporații, afaceriști și bandiți dubioși – lumea a reacționat de parcă chestia asta s-ar fi întîmplat pentru prima oară. 

N-o să o fac pe justițiarul că nu mă interesează cîștigurile ”morale” imediate, dar tot nu mă pot abține să nu menționez că, de ani de zile am tot semnalat deriva ”așa-zisei” prese, atît cea angajată cît și cea care își zice independentă. 

Despre troli, oameni plătiți să scoată murdărie ori să murdărească și care își mai zic și presă nu prea e nimic de spus. Acolo lucrurile sînt clare – e vorba de mercenari și mercenare care sînt plătiți pentru ticăloșie. 

Mult mai gravă, și mai neobservată (dar constantă) a fost și rămîne a fi deriva așa-zisei prese ”de calitate”, care mai e cunoscută ca și ”independentă”, ”neafiliată” etc. 

N-o să reiau zecile de cazuri dar hai să menționăm totuși cîteva procese care s-au petrecut în presă, în fundal, în ultimii ani:
– instaurarea unor dictaturi personale ale proprietarilor în interiorul unor redacții, în detrimentul independenței editoriale și protecției jurnaliștilor (mai țineți minte cum 10 TV a concediat întreaga echipă pentru că l-a criticat pe Plahotniuc?). Jurnaliștii au fost puși la cheremul unor boieri care au ciopîrțit cum au vrut programe editoriale, au dat afară oameni etc. Evident, asta nu s-a întîmplat doar la Publika și 10 TV – știm cazuri cînd au fost dați afară oameni din presa ”independentă” și ”antioligarhică” pentru un laik pus nu unde trebu. Protecția muncii jurnalistului ca și muncă, constituirea unor sindicate  – ar fi ajutat, dar uniunea jurnaliștilor are alte treburi iar jurnaliștii înșiși urăsc sindicatele mai mult decît pe proprietari. 

– capitularea presei în fața oligarhilor și a partidelor de la putere. Povestea veche – unor jurnaliști tare le place să aibă acces la ulciorul cu miere, de aia se înscriu în armatele mediatice ale celor de la guvernare. Cînd se schimbă conducătorul, armata mediatică trece la noul conducător. 

– capitularea în fața banului mare al corporațiilor și a banilor murdari. Să amintesc cum brigăzi de jurnaliști moldoveni din presa ”de calitate” vizitau Turcia din banii unei mafii medicale pentru a spăla imaginea unui spital implicat într-o schemă de spălat bani prin ”caritate”? Asta e doar unul dintre cazurile cele mai cunoscute. Altfel, presa ”independentă” lustruiește zi de zi și foarte harnic imaginea corporațiilor. Zeci de portaluri distribuie știri despre cît de inovațional va fi noul magazin Kaufland (chiar dacă magazinul taie cîteva zeci de copaci), alte zeci de portaluri spală imaginea companiilor de construcție care demolează centrul istoric, spațiile verzi și construiesc aiurea. O fac ca și publicitate, o fac ca și ”advertoriale” (un fel de știri laudative), o fac ca și știri de interes public. O parte a mass-media ”independentă” merge atît de departe în colaboraționismul cu corporațiile încît ajung să înjure cetățenii care se opun acestora (doar cîțiva ani în urmă o companie ce dorește să schilodească parcul Valea Trandafirilor înjura, prin paginile unui portal, cetățenii care îndrăznesc să o critice și să aibă altă părere). Doar cîțiva ani în urmă Union Fenosa se războia, prin intermediul redacției ziarului Săptămîna, cu cei care se îndoiau de necesitatea creșterii tarifelor la energie…

De cele mai multe ori etica corporativă înlocuiește etica jurnalistică. 

Apu, trebuie cumva să hrănim familiile, zic unii lăutari din aceste instituții. Adevărat, trebuie, dar gîndiți-vă și la preț… 

Evident, și aici sînt soluții – colectare de fonduri, subsidii de stat pentru presă (la cîți bani aruncă statul pe obiecte inutile precum Arena Chișinău, puteam avea o presă diversă și critică sprijinită din bani publici, nu acest amplificator de isterie și filtru al reflecției critice).

Aceste mici înfrîngeri cotidiene ale ”independenței” presei au contribuit cel puțin la fel de mult la erodarea încrederii și credibilității presei precum ”scandalul” de azi. 

Ce s-a întîmplat azi nu face decît să facă vizibil acest proces care durează de zeci de ani. 

Refacerea (dacă se va întîmpla vreodată) presei ”independente” și ”curajoase” se va face nu doar prin regîndirea relației ei cu oligarhatul, dar și prin regîndirea relației acesteia cu ”piața”, cu corporațiile și banii murdari, cu societatea și cu interesul public în general. 

La decizia CC de azi în privința Stadionului Republican nu sînt prea multe de adăugat.
Pe de o parte, Curtea doar a constatat că șmechereala aia din decembrie 2020, cu votul din Parlament în 3 minute, cu un proiect adunat în grabă pe o fițuică de 3 rînduri și cu mînjeală pe ochi că asta ar însemna ”reîntoarcerea stadionului în proprietatea statului” e neconstituțională. Era de așteptat. Curtea doar a constatat că simularea aia nu are valoare legală pentru că s-a făcut cu încălcări. 

Orice ar lălăi acum PSRM, o fițuică de 2 rînduri înjghebată în 5 min nu trece în nici un fel drept preocupare constantă pentru soarta stadionului. 

Pe de altă parte, Curtea nu a examinat modul în care bucata de teren a fost juruită ambasadei SUA.
Și asta e problemă. Și despre asta vorbim atunci cînd zicem că ”Stadionul este Republican”. 

Chiar dacă am lăsa la o parte aspectul politic al problemei (că partidul democrat a dat stadionul ca ambasada să tacă despre anularea alegerilor locale din Chișinău), tot rămîn multe probleme. 

Chestiunea s-a rezolvat tot fără discuții publice. Nici parlamentul, nici guvernul, nici ministerul Culturii nu au organizat vreun eveniment de consultare publică pe acel proiect de lege. Unica formă de consultare a fost publicarea proiectului de lege pe pagina inutilă particip.gov.md. Chiar și sugestiile și comentariile lăsate acolo (sau trimise pe adresa parlamentului, cum am făcut noi) nu au fost luate în calcul. Pentru că parlamentul se grăbea și avea alte interese. 

Și dacă CC invocă faptul că proiectul PSRM+Shor din decembrie 2020 nu e constituțional pentru că opoziția nu a avut posibilitatea de a adresa întrebări și de a face comentarii, adică nu a avut posibilitatea să se expună, atunci același argument ar trebui folosit pentru a evidenția un subiect politic și mai important care a fost exclus din procesul decizional în privința Stadionului – cetățenii Republicii Moldova. 

Și dacă invocă dreptul încălcat al deputaților, CC ar trebui să constate și încălcarea dreptului cetățenilor de a participa la proces. 

Anularea unei decizii nelegitime – proiectul PSRM-Shor din decembrie 2020 – nu trebuie să servească drept justificare și legitimare a unei alte decizii nelegitime – legea din 2018. 

Ce urmează?

E greu de zis.
Pentru mine soluția ar fi revenirea la etapa zero, adică la momentul cînd decidem că avem un teren în centrul orașului și demarăm un proces larg, cu implicarea tuturor locuitorilor orașului, pentru a decide soarta acestuia. Adică, ne întoarcem la discuțiile de dinaintea deciziei cu ambasada și pornim un proces care poate avea ca finalitate logică un referendum local. În acest proces, fiecare parte să își prezinte argumente, să le discute, să le confrunte. Lasă ambasada, Shor, activiștii, artiștii, urbaniștii să convingă orașul că soluția lor e cea mai potrivită. Iar locuitorii și locuitoarele orașului să decidă la referendum dacă pe teritoriul stadionului va fi grădină urbană, parc, disneyland, blocuri sau ambasadă. 

Din punct de vedere politic e soluția cea mai democratică. 

Azi am participat la un mic protest. Pentru că nu puteam să tăcem. Poate vom mai face și altele. Altă miză, decît scoaterea chestiunii la o discuție generală și transformarea procesului în unul participativ, nu avem. 

Am auzit azi diverse opinii. 

Unii, specialiștii în geopolitică de lejancă, zic că am da moară la apa rușilor și jucăm nu știu ce carte anti-americană. Răspund: ne interesează respectarea regulilor și principiilor democratice în orice condiții. Și nu vrem să le sacrificăm nici de dragul ambasadei SUA sau altor potentați. Dacă sacrificăm democrația pentru a face pe placul americanilor sau altcuiva, n-o să avem în curînd democrație și o vom sacrifica pentru orice fleac. Iar democrația trebuie respectată mai ales în momentele principiale. 

Alți comentatori, numărători de bani, zic că e un chilipir bun pentru Moldova și că trebuie să luăm rubla (nu știu cîte trilioane de euro) și să zicem mulțumesc. Răspund: dacă vindem democrația pe bani mari, o să ajungem să o vindem și pe bani puțini. Pentru că ne declarăm intenția de a o vinde. Și eu cred că nu există bani pe lumea asta care să cumpere principiile democratice. Iar cei care fac argumentul ăsta nu duc gîndul pînă la capăt. 

Nu sînt nici pro-rus, nici anti-american (chiar dacă unii tare ar vrea să mă bage în tot felul de liste), nici nu vînd principiile la kilogram. 

Sînt un om pro-democrație și în această chestiune acesta este singurul meu interes.

Hai să zic că am și eu o părere față de ”campania socială pentru corupți” lansată de o corporație onegistică. 

M-am uitat peste clipul video și m-am gîndit deodată că e trist dacă imaginarul justițiar al hipsterilor anti-corupție de la Chișinău seamănă atît de mult cu coreografia clipurilor video ale diverselor grupări teroriste: oameni îngenuncheați înconjurați de mascați cu arme…

Corupții ăia nu păreau niște inși care își ispășesc pedeapsa pentru o crimă (în sistemul justiției moldovenești toată lumea are fața descoperită, ca să se înțeleagă că nu e vorba de ceva răfuială personală, dar de interesul comun la mijloc) ci mai degrabă niște captivi care au fost răpiți de nu știu ce comandos al unui narcocartel și care cer ajutor…

Tot pe partea de lectură critică a scenografiei trebuie să pomenim ciudata axa morală a clipului: funcționari corupți (cu față, cu vîrstă) vs mascați incoruptibili (funcționari și ei!), garanți și slujitori ai adevărului și binelui comun…

Sînt nedumerit: de unde atîta dragoste pentru mascați și atîta încredere în ei? 

În țara asta unele dintre cele mai mari porcării s-au făcut cu mascați, cu desfășurări de forțe și paturi de armă ce au spart geamurile unor oameni nevinovați, au rupt măsele și coaste unor cetățeni fără vină. În aprilie 2009, de exemplu, mascații au bătut și umilit oameni în comisariate și au ”organizat” o bucată de Ev Mediu la comisariatul de pe Bulgară. 

Mai sînt sute și sute de exemple în care mascații ascultau docil de puterea care ținea cureaua organelor de forță și initimidau pe ceilalți cetățeni (hai să ne amintim, bunăoară, cum mascații evacuau, în zorii zilei de 27 august, 2018, protestatari pașnici de la Monumentul lui Ștefan cel Mare pentru a face loc mahărilor). 

A-l construi pe robocopul care a ascultat pînă acum de toate ordinele ce i s-au dat de sus, indiferent cît de criminale, drept arhanghelul dreptății și justiției asta denotă o clară sărăcie a imaginației. 

Eu, evident, nu am fantezii cu mascați…Mă gîndesc că o soluție la problema corupției (despre care ar trebui să vorbim să ne înțelegem ce înseamnă) ar fi democratizarea luptei împotriva ei. 

Eu nu aștept să intervină mascații cînd cineva îmi cere anumite plăți nejustificate, dar aș vrea să am la îndemînă cîteva instrumente proprii, personale, pe care să le pot aplica fără mascați, și fără show-uri cu arme, căști și scuturi. 

Aș vrea, de exemplu, să pot să fac arest civil pe inși pe care i-am prins cu mîța în sac ori să am dreptul să le pot aplica o amendă (cu dovezi, evident). 

Restul e teatru de păpuși. 

Cîțiva papagali s-au încăierat ieri live la TV. 

Asta nu intra în planul inițial. 

Conform scenariului, papagalii urmau să se adune în studio, să recite la nesfîrșit poeziile patetice despre trecut, viitor, unire, CSI, Rusia, UE, politica moldovenească, adică să sugă din deget și din non-evenimente tot felul de semnificații solemne…

Dar lucrurile au deraiat din momentul cînd papagalii au ieșit din scenariu și s-au apucat să-și măsoare penele. 

În loc să meargă după text, și să fredoneze cîntece despre unicele teme permise – exaltarea față de UE (îmi amintesc că ultimul recital pe această temă s-a sfîrșit trist în 2014, cînd cîntăreții și-au luat un miliard și ceva onorariu iar spectatorii au rămas cu minus un miliard și cu o oligarhie pe cap) și demisia procurorului general (ales tot de aceeași ceată de cîntăreți în 2019, în urma unui concurs dubios dar organizat pompos), papagalii s-au apucat să își măsoare penajul și … meritele…

Evident, papagalii s-au împăcat rapid – urmează să mai apară în studiouri și nimeni nu e gata să fie chiar atît de viteaz încît să refuze o invitație la tv, cu riscul de a fi umilit acolo… 

E ceva greșit în societatea în care tot felul de deiateli preferă mai degrabă să fie umiliți și să se umilească la TV decît să fie uitați și neinvitați. 

Prevăd un mare viitor pentru talk-show-uri în care invitaților li se va permite să se bată în direct, să-și dea la greu pumni, picioare, bîte etc. 

Ar fi mai multe teme de discutat. Una, importantă, e despre masculinitatea toxică și despre hormonii masculilor din studio care, lipsiți de argumente, și-au dat pumni. 

Vlada Ciobanu a explicat mai bine ce e cu masculinitatea toxică și de ce dacă aduci cinci cocoși într-un studio nu iese neapărat o discuție (mai ales pe niște teme despre care actualii invitați au cam spus tot ce puteau spune încă în 2012-2013 și nu fac să repete totul ca pe o poezie…)

Despre violență și recursul la violență ca mijloc de a discuta și soluționa discuții tot trebuie să vorbim. E plină istoria noastră politică, culturală și socială de inși care vor să dea la bot atunci cînd nu-s de acord cu ceva…În sensul ăsta, Țîcu și Țuțu nu-s universuri diferite ci sînt parte din aceeași problemă… Problema asta e legată direct de miile de forme de violență prin care ne rezvolvăm ”diferențele”… 

Mai e o altă temă, la fel de importantă (și mai puțin discutată). Despre halul în care a ajuns mass-media ”liberă” și ”independentă” că, în goana după rating (emisiunea de ieri era o colecție de platitudini și inși ce nu ar fi trebuit să ajungă pe sticlă în genere) ajung să invite colecția de invitați de ieri (ansamblul etno-politic ”vreau microfon și audiență). 

Cum se face că, după ani și ani și ani de luptă pentru libertatea de exprimare ne-am pomenit cu o televiziune publică slabă și cu o puzderie de televiziuni mici, corporative, care nu știu altceva să vîndă decît platitudini, recitaluri și bătăi în regim live? 

Eu sînt suporter necondiționat pentru libertatea de exprimare dar parcă mi se pare că nu pentru o astfel de presă am tot vorbit și am prostestat. Parcă aș fi vrut niște respect pentru privitori – că, la naiba, e o umilință și pentru TV și pentru privitori să-l porți pe Chirtoacă în studio și să vorbească la fel de parcă s-a teleportat din 2007, ori să îl inviți pe Cosovan să îți povestească despre viitor și valori. 

Parcă aș fi vrut de la presă niște responsabilitate față de public, pentru că funcția ei nu este doar să vîndă ci și să educe, să funcționeze ca un mediu de comunicare, ca o platformă de discuție…

Și cred că undeva aici găsim și o cauză a degradării mass-media: iluzia că presa are o singură misiune, să vîndă, adică să aducă audiență. 

Nu să educe, nu să comunice, ci doar să vîndă chiloți, parfum, tabletci și cartele de reîncărcare. Cu orice preț. Chiar cu prețul sugerii din deget a știrilor, chiar cu prețul auto-umilirii mass-media (nu pot să nu mă întristez cum îi tot văd prin studiouri TV pe toți călăii presei din 2012-2019). 

Bătaia de la TV de ieri vinde. Probabil va fi una dintre cele mai vizitate emisiuni. Dar nu pentru conținutul ei de discuții. Ci pentru scena de bătaie (abia aștept să văd momentul cînd televiziunile vor aranja mici bătăi în studio, poate chiar și cu bîte și lanțuguri de la Drujbă, ca să fie mai veridic) pentru a aduce rating și publicitate. 

Așa arată prăbușirea mass-media…Ca o eternă publicitate întreruptă uneori de inși ce se bat ca să vă atragă atenția. 

Cei de la Congresul Civic au vorbit, săptămînile trecute, despre ”sprijinul” pe care o parte a extremei drepte – partidul AUR – îl are de la ”rivalii” politici de la stînga – PSRM și PCRM (uniți acum laolaltă sub un brand politic cu nume de bere proastă). AUR ar fi fost, în opinia celor de la Congresul Civic sprijinit cu entuziasm de PSRM în diverse feluri: încălcări de procedură la înregistrarea candidatului electoral, exagerare a ratingului de către sondajologii afiliați PSRM etc. 

Observația e cît se poate de legitimă și cei de la Congresul Civic au parțial dreptate. 

Extrem de parțial însă. 

Dacă ar trebui să construim o listă a datornicilor partidelor unioniste, pe primul loc în această listă nu ar fi, cum ne-am aștepta, susținătorii (inclusiv financiari) de la București ci … alde partidele care-și zic de stînga în Moldova.
Și asta de vreo 20 ani încoace. 

Nimeni nu a ajutat mai mult mișcarea unionistă din Moldova (care a ajuns, rînd pe rînd, pe mîna unor personaje ridicole precum Iurie Roșca, Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă, Vitalia Pavlicenco) decît … Partidul Comuniștilor în perioada 2001-2009 și apoi Partidul Socialiștilor, din 2014 (de cînd un partid obscur a intrat în buzunarul lui Igor Dodon).
PPCD, PL, PNL, PUN, AUR dar și puzderia de partiduțe unioniste mai mici și datorează supraviețuirea nu neapărat forței lor de convingere în privința ideilor Unirii (cu ei sau fără ei, Unirea e o configurație ce depinde de jocuri mult mai mari), ci mai ales politicilor și acțiunilor ”stîngii” moldovenești.

Dacă ne amintim bine, și ar trebui să ne amintim, o fațetă a platformei politice a PCRM în 2001-2005 era orientarea pro-rusă (aderarea la Uniunea Rusia-Belarus etc), dar cealaltă parte era un fel de moldovenism etnic penibil, cu accente anti-românești, cu căutări ale ”națiunii” și ”limbii moldovenești”, cu false războaie împotriva unui imperialism românesc inexistent etc… Adică un naționalism ”moldovenesc” toxic, frate-geamăn cu naționalismul toxic al celor de la AUR/PUN și restul ”unioniștilor”. 

Istoria ține minte și cum Voronin încerca să îi ceară lui Iliescu nu știu ce recunoaștere a națiunii moldovenești, dar și cum Voronin se certa cu Iliescu dacă Ștefan cel Mare era moldovean de pe Bîc sau român de pe Dâmbovița, despre cum nu știu ce asociație fantomă de la Iași declara, sprijinită de Chișinău, că moldovenii din România ar fi asupriți și ar fi cazul de construit o Moldovă Mare de sub Brașov pînă la Dubăsari…Istoria mai ține minte și acel dicționar al lui Vasile Stati și multe alte bazaconii, coțcării și săpături pentru a găsi potcoavele lui Catalan, discursuri de pe la tribune internaționale despre ”ultimul imperiu din Europa, imperiul român”, judecăți pe la CEDO privind înregistrarea Mitropoliei Basarabiei etc. 

Lucrurile astea ar fi fost joc în nisipieră dacă în ele nu se investeau importante resurse administrative, logistice, de personal și financiare, dacă ele nu deveneau politică de stat și strategie de guvernare. 

Adică naționalismul etnic moldovean, iredentist, pășunist și intolerant în multe aspecte, a fost multă vreme programul de guvernare a comuniștilor.

Asamblată sub forma unei ciorbe – ”statalism moldovean” – construcția asta toxică a ținut loc de program de dezvoltare a țării, de politică internă și externă, de plan de țară dar și de politică socială. Ea era bîta cu care era lovită opoziția internă. 

Delirul naționalist despre cine e adevăratul urmaș al lui Ștefan cel Mare, Vasile Lupu și Dimitrie Cantemir a înlocuit viziunile despre politici sociale. 

(Evident, acest ”statalism” a ținut și drept paravan și fumigenă ca lumea să nu vadă că stataliștii își evacuau banii adunați din diverse scheme în paradisuri fiscale, iar cu fărîmiturile rămase și ridicau palate în cartierele luxoase ale capitalei).

Acest delir despre ”primordialismul moldovenesc” a avut mai multe efecte perverse. Unul din ele ține de dispariția chestiunii sociale (ultimele proteste sociale din Moldova au fost protestele studențești din 2000) și transformarea ei în ”chestiune națională”. 

Adică, ideea că problemele sociale (sărăcie) își au soluții culturale (identitate, pupat de icoane și vizite la mănăstiri) aparține la fel de mult unor partide precum PRM a lui Corneliu Vadim Tudor dar și PCRM-ului lui Vladimir Voronin. 

Exact aici stă al doilea efect pervers – cînd orice opoziție, inclusiv pe teme sociale, era tratată ca fiind ”străină” corpului etnic, aceasta a dus la o situație în care, grupurile de opoziție cu critică socială erau marginalizate iar locul lor era ocupat de grupuri de opoziție cu critică culturală sau etnică sau geopolitică.

Deloc întîmplător, așa-zisele proteste din aprilie 2009 nu aveau vreo revendicare socială și desfășurau steaguri ale României sau UE. Deloc întîmplător, alternativa care a venit la putere după 2009 nu avea altă agendă decît ”integrarea europeană”. Deloc întîmplător, politica moldovenească nu are un alt conținut nici acum. 

Din aceste motive clivajul major al politicii moldovenești cu începere din 2001 nu este despre politici sociale vs politici economice, stat social vs capitalism sălbatic, ci ”statalism” (autoritar din punct de vedere politic, capitalist și neoliberal în economie și naționalist în ideologie) vs ”integrare europeană” și/sau unionism. 

Adică unul identitar. Geopolitic. Despre valori. Mentalitate. Adevăr istoric. Mâna Moscovei. Gayropa. Și celelalte escapisme. 

Axa asta identitară încă domină politica moldovenească și va fi aici, ca pilon central, încă multă vreme. 

Evident, papagalii care au un singur răspuns la toate – Unirea! – ar fi devenit irelevanți politic cu timpul dacă nu era acest joc identitar al PCRM (și celor de după ei) în care ”stînga” elimina din joc discuțiile ”sociale” și le înlocuia cu discuții etnice și identitare. 

Așa încît, în loc să rămînă un capitol confuz al istoriei, unionismul moldovean pro-român și-a asigurat o existență constantă. 

Dacă unicul joc politic din târg era căutarea potcoavelor lui Catalan și a copiei copiei copiei copiei sabiei lui Ștefan cel Mare, nu e de mirare că unicii jucători care au rezistat (și nu s-au lăsat disperați) nu sînt cei care căutau și propuneau politici sociale, discuții despre sărăcie și eliminarea ei, ci bezmeticii care căutau, ca și alaiul din PCRM, potcoavele lui Catalan pentru a dovedi inversul. 

Cum să cazi în desuetudine zicând că Unirea e soluția la toate, dacă cel mai mare partid din Moldova stă pe o platformă ce afirmă că ”etnia” și ”națiunea” reprezintă cheia problemelor sociale și politice? 

Ce altceva în loc de PL, PPCD sau AUR poți avea ca opoziție (dar și ca alternativă) dacă tu, ca partid de guvernare pretins ”de stânga” le ridici zilnic mingea la fileu făcându-le jocul – cauți să faci responsabili pe gay, necreștini, atei – de situația economică din țară? 

Cum să nu fie ”relevant” un partid extremist precum AUR (sau PUN) dacă ideologii partidelor de stânga au grijă să le ofere teme și teren politic? 

…Faptul că aceste alegeri sunt iar despre Europa vs Rusia, ”statalism” finanțat din offshore vs ”proeuropenism” împins din afară e parte a acestei moșteniri toxice care încă corupe orice încercare de a construi o altfel de politică. 

E interesant faptul că o parte din arhitecții acelui cretinism politic participă la aceste alegeri încercînd să creeze un spațiu pentru un altfel de stîngă. 

Dar e mai interesant că, această nouă stîngă (Congresul Civic, Partidul Stânga Europeană) nu a reușit să discute decît foarte superficial despre politicile sociale pe care le vrea (un fel de venit necondiționat universal, investiții în protecția socială) și s-a lăsat imediat sedusă de bătăliile identitare (un fel de dispută cu AUR-ul ia acuma cam toată agenda acestei ”stângi noi”).