Nov 30 2016

Despre rasismul social în mediul său natural: societatea civilă

Vitalie Sprînceană

Mi-a semnalat cineva că l-ar fi văzut pe Cornel Ciurea (expert în politici publice, fost politician) vorbind la TV în rol de ”trecător” despre reforma anunțată a sistemului de pensii care prevede, între altele, majorarea vîrstei de pensionare pentru femei și bărbați cu respectiv 5 și 3 ani (femei – de la 57 la 62 ani, bărbați – de la 62 la 65 ani). Intervenția cu pricina (vezi intervalul min.2-4) a fost făcută în cadrul unui vox populi realizat în cadrul emisiunii Mesager, de la televiziunea națională, ediția din 30 noiembrie.
După un calup în care prezentatorii emisiunii au povestit despre intenția Guvernului de a majora treptat vîrsta de pensionare aceștia au difuzat un material ”din stradă”, în care ”oamenii ordinari” s-au pronunțat în privința chestiunii. (Trebuie să o spunem odată: așa-zisele materiale din stradă reprezintă un act pur de manipulare discursivă și simbolică: 2-3 inși găsiți în grabă în vreun spațiu public hipercentral și ușor de accesat pentru jurnaliști, ca să nu se chinuie, sînt în mod fals prezentați ca fiind ”poporul” și ”vocea poporului”.)
Printre ”simplii trecători” a fost acostat și Cornel Ciurea. Care zice, cu referire la majorarea vîrstei de pensionare: ”Eu accept chestia asta. Moldovenii trebuie să bea mai puțin și să fie mai sănătoși și să reziste mai mult. Este o idee care e promovată de FMI și de organizațiile internaționale și noi trebuie să ajungem la standardele occidentale.”
Atîta o avut de comentat expertul – un clișeu cu puternic iz de rasism social (moldovenii îs bețivi și de aia mor ca muștele la 50 de ani), acoperit, ca să nu pută, cu un ambalaj de standard internațional promovat de FMI și ”organizațiile occidentale”.
Ar fi aici de discutat destul de mult despre ignoranța, în materie de cauze ale mortalității în Republica Moldova, a lui Cornel Ciurea. Ar mai fi încă cîteva zeci de discuții despre cauzele care împiedică cetățenii țării să trăiască mai mult – de la accesul la hrană calitativă, serviicii de sănătate la condițiile de lucru.
Însă e o discuție pentru altă ocazie.
Pentru că afirmația lui Cornel Ciurea de la tv nu a dorit să transmită o informație (în care caz am fi discutat conținutul ei de adevăr) ci o atitudine. De aroganță. Și ură socială.
Bun, rasismul social (derivat dintr-un fals sentiment de elitism) în rîndurile societății civile nu e un lucru nou. Scriam acu vreo 5-6 ani în urmă despre o marcantă membră a societății civile care se pronunța la tv, în direct, pe marginea problemei cerșetorilor și cerșetoriei din orașul Chișinău (care, conform stereotipului mic-burghez – ok, schimb termenul, să fie clasă mijlocie – se datorează lenii, parazitismului, lipsei de sănătate socială, minciunii) în termenii următori: vai, dar mă stresează cerșetorii când vin la terasă/restaurant să-mi ceară ruble, of, da-i aiurea că dorm la intrarea în blocul meu, că eu mă simt în nesiguranță, că ei emană miros urât, aoleu, da dacă vrem turiști în oraș și-n țară atunci trebuie să-i alungăm la mama dracului (nahren s pliaja pare o direcție potrivită), poliția să-i numere și izgonească, să nu se simtă relaxați…(Nebunia asta a fost rostită după una, alta adică, ce prevedea ca poliția să prindă oamenii ce nu dispun de o locuință în Chișinău și n-au unde dormi în oraș (alde mine, bunăoară) și să-i trimită la ei acasă…adică…acolo unde-i nicăieri).
Am mai surprins ulterior și alte manifestări ale acestei uri sociale printre alți membri ai ”societății civile” la adresa femeilor gravide (că prea le-ar fi lung concediul de îngrijire a copilului și ar trebui să fie scurtat), la adresa cerșetorilor, votanților ”retrograzi” care nu pun ștampila acolo unde ar vrea onegiștii, muncitorilor care-și apără drepturile (care ar încurca economiei să se dezvolte dinamic pentru că îndrăznesc să ceară să fie salarizați decent) etc.
E un fenomen mai vechi, cu origini deopotrivă în trăsături generice ale modului în care funcționează societatea civilă, dar și în anumite idiosincrazii culturale și personale.
La nivel generic, prin însăși felul ei de a funcționa, mașinăria numită ”societate civilă de proiect” generează și alimentează un sentiment de aroganță personală și de grup în mai multe feluri:
– depersonalizarea subiecților cu care interacționează organizațiile societății civile (osc) prin intermediul limbajului. Un întreg vocabular de lemn mijlocește (și distorsionează) comunicarea între osc și publicul general. Cuvinte ca ”beneficiari” (oamenii pentru binele cărora se implementează proiectul), ”servicii de asistență și consultanță” (cînd e vorba de sprijin și ajutor), ”campanii de sensibilizare” (în loc de simplu informare) creează distanțe inutile între cel care primește ajutor și cel care oferă.
– construirea unor relații simbolice implicite de superioritate între ”experți” și ceilalți cetățeni. Expertul e cel care știe, are mijloacele, instrumentele și resursele (că doar de asta i-au dat banii donatorii să facă proiect, pentru că știe!). El e cu necesitate subiectul schimbării – el e ”deasupra” lucrurilor prin faptul că intervine din afară, are ghid de intervenție, are instrumente de evaluare și indicatori de performanță. Ceilalți cetățeni, ”beneficiarii”, sînt obiectul intervenției. Ei trebuie să vorbească doar ceea ce îi cer rapoartele și chestionarele experților, el trebuie să își schimbe comportamentul într-un anume fel ca să-l ajute pe expert să detecteze schimbarea socială, el e cel care e monitorizat și evaluat. Expertul  e cel care instruiește, cetățenii sînt instruiți. Și tot așa.
Majoritatea proiectelor au în imaginarul instituțional figura unui ”barbar naiv”, un ins într-o stare de sălbătăcie și ignoranță (sau cel puțin infantilitate) care, deși se confruntă cu o problemă nu o poate rezolva pentru că fie nu are educația potrivită (de aia el trebuie educat și instruit), fie trebuie sensibilizat (că altfel e nesimțit). Iar această ”muncă ignobilă” de educare revine expertului.
– încrederea ”instituțională” a superiorității cunoașterii ong-istice asupra altor tipuri de cunoaștere – academică, de stat etc. Expertul pretinde că deține un soi de cunoaștere generală și universal valabilă (spre deosebire de cea academică care e fragmentată sau cea de stat care e părtinitoare): un soi de instrumente standard (eficientizare, optimizare), campanii de informare și sensibilizare, capacitare. Puterea falsă (și pericolul) acestui tip de cunoaștere este absența totală a unei autocritici, a reflexivității și a lipsei de nuanțare în funcție de context și situație. Pentru experți, optimizarea va fi soluția magică și în politicile de tineret, și în educație și în agricultură.
– solidaritatea puternică de grup datorată mai ales mecanismelor foarte slabe de autocontrol intern al comunității de experți. Cum unica condiție prealabilă pentru a fi expert este să fii recunoscut ca atare de ceilalți experți și de mass-media prietenă, experții se critică între ei dar nu-și contestează aproape niciodată poziția și legitimitatea lor de experți.
– pretenția deideologizării: experții nu au ideologie, ei au expertiză. Ideologie au și sînt ideologizați eventualii lor critici. Instrumentele lor, valabile și utilizabile în toate contextele, nu sînt, pretind ei, ideologice. (Chiar dacă discursul despre optimizarea cheltuielilor, creșterea eficienței, sporirea competitivității, colonizarea de către  rațiunea economică a unor zone ale vieții care ar trebui sustrase logicii profitului și cheltuielilor: relațiile de familie, protecția socială și medicală, educația, deci, chiar dacă toate acestea urmează aproape în mod fidel definiția standard a ideologiei neoliberale, expertul pretinde că nu e legat, în vreun fel, de vreo ideologie anume. Ceea ce-l face ajutor fidel și entuziasmat al intereselor economice ale organizațiilor internaționale/statelor străine. Pentru că, e una cînd vine Chevron sau Gazprom să zică – vrem să extragem de la voi gaze de șist – în care caz cetățenii i-ar trimite de unde au venit și mai departe, iar alta e să vină un expert local înarmat cu instrumente de analiză ”sofisticate”, neutru și imparția și care zice același lucru: e nevoie să diversificăm sursele de hidrocarburanți pentru a crește independența energetică.)
– absența cvazitotală a resurselor interne de finanțare face osc din Moldova dependente de agendele donatorilor, atît cele politice cît și, mai ales, cele economice.
– o puternică înclinație antietatistă (osc moldovenești se ocupă toate de reformarea statului, văzut ca rău suprem, și ignoră total sfera de afaceri bunăoară și reglementare ei) ceea ce îi face să aibă în mod ”natural” preferințe de dreapta.
La acestea se mai adaugă și diverse particularități culturale sau personale:
– mulți experți tind să se învîrtă doar în cercuri de experți, în contexte destul de elitiste – recepții la ambasade, conferințe în hoteluri, prînzuri sau mese rotunde cu politicieni – de unde și sentimentul că ar fi cumva aleși și merituoși de vreme ce stau atît de aproape de oamenii cu putere.
– munca tipică a multor experți este scrierea și diseminarea de hîrtii, un proces care presupune un contact mediat (prin cifre și indicatori) și foarte redus cu realitatea. Ulterior, odată finalizate, hîrtiilor li se asigură circuit și semnificație publică prin organizarea unor mese rotunde, conferințe de presă, intervenții la tv și radio etc. Ceea ce nu poate să nu creeze un sentiment de importanță.
Adunați laolaltă sau în diverse combinații, acești factori (și probabil mulți alții) alimentează și întrețin o aroganță personală și instituțională care se auto-percepe pe sine ca deținătoare a unei cunoașteri/expertize speciale, una cu potențial de aplicabilitate nelimitat. Aroganță care se manifestă, în multe cazuri, sub forma urii (rasismului) sociale.
De unde că nu mă miră neapărat că Cornel Ciurea face astfel de afirmații. Doar mă întristează, pentru că l-am văzut pe la tusovci social-liberale, social-democrate și în genere de centru-stînga (și m-aș fi așteptat măcar la ceva compasiune sau solidaritate)…
M-aș mai fi așteptat la o atitudine critică față de celălalt aspect al chestiunii majorării pensiilor – modul în care a fost negociat, semnat și implementat acordul cu FMI și ”organizațiile internaționale”.
Că bunăoară acest acord cu FMI a fost negociat în mod absolut secret și a fost facut public abia după ce a fost semnat, adică cînd nu se mai putea face nimic.
Că documentul a fost plasat pe pagina Parlamentului abia cu două-trei zile înainte de aprobare, urmînd să fie avizat de comisiile parlamentare și de ministere….A acumulat doar trei avize de la trei ministere (cel al afacerilor externe, justiției și finanțelor). Ministerul muncii, protecției sociale și familiei nu a avut nimic de zis.
Că FMI a transferat prima tranșă de bani înainte ca acordul să intre în vigoare (aratand ca i se rupe de procedurile legale și politice din Moldova).
Că Parlamentul a adoptat proiectul de legi în două lecturi în vreo 10 min, fără dezbateri, fără avizele comisiilor parlamentare și într-o formă distorsionată (au fost adoptate condițiile financiare ale creditului, nu și anexa de conditionalități, adică Acordul).
Că măsura cu majorarea vîrstei de pensionare oricum va fi adoptată, indiferent de argumentele împotriva ei, pentru că a fost deja negociată cu FMI și Parlamentul se va rupe în 7 dar oricum o va trece iar aceste consultații publice care se întîmplă acum au loc doar de dragul procesului.
Că întreg procesul poate fi rezumat simplu: non-participare+netransparenta+ilegalitate. Asta e noua realitate politică din Moldova, în sfera politică care contează. ”Democrație expeditivă” . Democratură.
N-are Cornel Ciurea probleme cu asemenea chichițe democratice. Dacă donatorul financiar (FMI) și cel politic (PD/guvernul) vor, atunci expertul nu are decît să…promoveze ideea. 


Nov 26 2016

Alegerile unei țări sînt alegerile tuturor

Vitalie Sprînceană

Speculam acum cîțiva ani în urmă despre faptul că alegerile din SUA, datorită mizei enorme pe care o au pentru majoritatea cetățenilor lumii (prin bombe, bănci, relații economice) ar trebui să fie un proces deschis tuturor. Aveam în minte, cam naiv, cetățeni implicați și activi din alte părți ale lumii care ar fi motivați să se implice pentru a face ca alegerile din SUA să țină cont de realitățile altor popoare, de contextul lor local și cultural, de diversele moduri de a gîndi lumea ale comunităților, care ar aduce în discuția politică americană (destul de provincială, de altfel, și ego-centrică, cu excepția referințelor la Rusia și Mexic) etc… Era utopic, desigur. Și problematic din mai multe puncte de vedere: legal etc.
…Citesc acum investigații despre cîteva sute de site-uri ce au distribuit știri false despre un candidat la funcția de președinte al SUA: orașul Veles din Macedonia nu e neapărat centrul politic, cultural sau economic al lumii, dar e unul din hub-urile în care sînt înregistrate peste 100 site-uri politice pro-Trump și care au elaborat, creat și distribuit la greu informație anti-Clinton, de cele mai multe ori inventată (că ar fi ucis un whistleblower, că e pe cale de a fi cercetată de FBI etc). Informație care a fost distribuită în draci pe facebook, twitter și alte rețele sociale și s-ar putea să fi influențat ceva votanți în SUA.
Autorii acestor site-uri sînt studenți și adolescenți macedoneni din Veles. Paradoxal, motivația lor primară nu e politică ci economică: într-un orășel sărac, tinerii care dețin telefoane mobile, acces la net și ceva abilități de creare a site-urilor vor să obțină profit din generarea de conținut și vizite pe site-urile lor (tinerii fac și site-uri fashion, de bîrfe etc). Adică, vor și ei o parte din prăjitura generoasă a beneficiilor financiare ale internetului.

Cum în campania electorală americană, vizitele cele mai multe merg pe site-urile politice, ”creatorii de conținut” macedoneni s-au orientat, oarecum ”natural” (economicește vorbind) anume pe această nișă: ei publică, pe varii site-uri, informație despre campania electorală americană – știri, zvonuri, poze, video etc.

O parte din acest conținut este plagiat/copiat din alte surse, altă parte este ”inventat”. Intervievat de jurnaliști, unul dintre acești antreprenori politici a mărturisit că opțiunea pro-Trump a acestor site-uri nu se datorează unor afinități ideologice ci pentru că, informațiile false despre Hillary, invențiile și știrile fără legătură cu realitatea se vînd cel mai bine. Astfel cererea a structurat total oferta și în timpul campaniei electorale americane: 95 % din site-urile politice înregistrate în Veles erau pro-Trump…
În altă parte am citit despre rolul rușilor în asigurarea lui Assange cu documente și e-mail-uri secrete ale staff-ului lui Hillary, despre rolul Wikileaks în campania electorală (conform unor estimări s-ar face responsabil de pînă la 5 % din voturi). Nu am de unde ști dacă rușii chiar au fost implicați dar wikileaks însăși, o rețea decentralizată cu servere în toată lumea (și cu Assange refugiat în subsolul ambasadei Ecuadorului în Londra), a fost un jucător activ al campaniei electorale divulgînd cinismul echipei lui Hillary, scoțînd la iveală legăturile ascunse ale candidatului democrat cu elitele financiare de pe Wall Street etc.
Avem deci, o situație inedită, cînd factori externi (ce depășesc granițele convenționale ale statului națiune) se implică activ în campania electorală dintr-o țară (de fapt e cea mai mare și mai puternică țară și, pînă recent, unica ce deținea suficiente resurse pentru a se putea implica în campaniile electorale ale altor țări). Lucru care reconfigurează cumva discuțiile despre alegeri în genere, cele despre cetățenie și participare, despre mass-media și reflectarea campaniei electorale (cum poate CEC-ul din Moldova, de exemplu, să pedepsească vreun site înregistrat în Tanzania sau Rusia sau SUA?).
Această realitate constituie, cred eu, și un bun punct de pornire pentru o serie de discuții pe care încă nici nu le-am început măcar: cum definim/delimităm un spațiu politic local? Ce mai înseamnă ”alegeri naționale” cînd printre actorii implicați se găsesc o întreagă cohortă de grupuri eclectice transnaționale ce au diverse scopuri? Cum regîndim participarea politică? Cum redefinim ”informația” și ”reflectarea corectă a campaniei electorale de către mass-media”? În ce condiții mai putem vorbi despre faptul că logica economică în general și logica economică a mass-media în particular sînt ”neutre” din punctul de vedere al politicii?  Cine deține sursele din care primim noi informația?
…Mă gîndesc că e vorba și de o răzbunare ironică (sau măcar un efect pervers) al globalizării care, după ce a hoinărit pe meleaguri străine iată că se întoarce acasă, la origini, în SUA. Cetățenii americani se văd expuși unor lucruri care fac demult parte din cotidianul altor țări – imixtiunea unor actori străini în treburile interne.


Nov 25 2016

Utopiile din Transnistria

Vitalie Sprînceană

M-am obișnuit să fiu, pentru străinii care vizitează Moldova, ghid pentru Transnistria. E destul de aproape (doar 2 ore cu microbuzul de la Chișinău), știu limbile și am un interes aparte pentru procesele din regiune (despre care, în cealaltă parte a timpului, nu afli prea multe în Moldova: există o indiferență totală la Chișinău față de Transnistria și viața cotidiană de acolo).
Merg deci pentru că îmi place.
Majoritatea vizitatorilor vin deja cu ceva cunoștințe pre-existente despre Tiraspol, regim, războiul din Transnistria (majoritatea cunosc mai multe despre Transnistria decît despre Moldova!). De obicei atitudinea față de Transnistria e una de fascinație: faptul de a fi un stat nerecunoscut în ditamai Europa, de a fi, cel puțin la nivel declarativ, o rămășiță a fostei lumi sovietice adaugă un fel de fascinație a unei Americi nedescoperite încă.
E desigur o atitudine orientalistă – vizitatorul ce vine din peisajul bine ordonat al lumii vestice crede că ajunge într-un teritoriu încadrat într-un regim temporal special (pre-modern), unul scos din istorie, separat de evoluția politică și economică a lumii (în fapt, o simplă excursie la cel mai obișnuit magazin ar distruge acest mit: asortimentul de mărfuri în Tiraspol, Chișinău sau Kiev este același – Camel, Snickers, Orbit, Colgate, Chupa Chups etc, semn că globalizarea economică nu ține cont de convenții politice).
În frecventele călătorii am întîlnit două abordări orientalist-utopice ale Transnistriei.
Prima construiește, tipic, Transnistria ca un fel de Mosfilm în aer liber, muzeu al realității sovietice sub cerul deschis, cu Lenin, cu tancuri, cu foc veșnic, cu siluete ale unor fabrici și uzine etc. În această abordare Tiraspolul reprezintă un ghețar rupt din URSS-ul anilor 80 și conservat așa cum a fost. Călătorii care caută această utopie (de obicei tineri stîngiști occidentali care n-au prins o zi de URSS dar ”își amintesc” din varii lecturi despre realitatea sovietică. Transnistria e, în acest discurs un teritoriu virgin pre-capitalist, un focar de rezistență împotriva globalizării și economiei de piață, o ultimă rămășiță (mică dar mîndră!) a Marelui Vis al Societății Juste.
A doua utopie, ceva mai puțin ancorată în proiecția unui trecut imaginar peste un cotidian ”exotic” a apărut recent și am început să o aud abia abul trecut. Un prieten german mi-a spus că a auzit de la alți colegi că Transnistria ar fi un fel de rai pentru biciclete.
Motivul, l-am întrebat eu?
Păi, lumea zice că nu-s automobile acolo, că străzile sînt cam pustii și deci este spațiu berechet pentru biciclete.
Cum ar veni, zona ar fi ”pustie”, ”nelocuită suficient” iar asta tocmai o face atractivă pentru comunitățile de bicicliști și adepți ai traiului eco din regiunile supraaglomerate ale lumii occidentale.
…Bineînțeles, la nivel faptic ambele utopii sînt false. Dar poveștile pe care ele le-au generat circulă și atrag noi și noi vizitatori spre Tiraspol.


Oct 22 2016

Audio digest (1)

Vitalie Sprînceană

Кто и зачем уезжает из России”. Emisiunea ”2016” din 21 octombrie 2016. (Эхо Москвы)

Commerce mondial, CETA, nouveaux équilibres : le libre-échange est-il en perte de vitesse ? (France Culture, 22 octombrie).

The Battle of Algiers Revisited (Against the Grain, 18 octombrie).


Aug 17 2016

Moldova – 1941

Vitalie Sprînceană

Imagini dintr-un album al armatei germane, editat în 1943. Pozele sunt de la începutul campaniei din est, iunie-iulie 1941,
Am evitat tot gunoiul nazist (arme, atacuri, soldați) și am selectat doar pozele care mi s-au părut mie (îmi asum subiectivitatea) a fi relevante și interesante.


Drumuri lîngă Soroca.

Peisaj moldovenesc.

Localnicii salută (e salutul nazist!) trupele româno-germane.

Localnici ”tipici” (în opinia fotografului).

Orașul Chișinău, imediat după părăsirea acestuia de către trupele sovietice.

Vedere generală a orașului Soroca, 1941.

Peisaj.

Drumuri moldovenești. Glod. Mult glod.

Peisaj.

Sătenii sapă un drum.

Evreii dintr-un ghetto (urmează, probabil, să fie duși spre Transnistria/regiunea Odesa).

Jun 12 2016

Excursie în viitor

Vitalie Sprînceană

Investițile în viitor arată cam așa – școala din Cigîrleni, Ialoveni, a cărei construcție a început cu mare fast în 2014. stă în ruine.
Elevii din Cigîrleni  merg la școală… în clădirea grădiniței (?!).

Șantierul a fost inaugurat în 2014, de fostul lider al PLDM, fostul prim-ministru Vlad Filat, după ce s-a constatat că vechea școală (construită în perioada sovietică) s-a surpat atît de tare încît punea în pericol viața elevilor…
Primarul din sat, Grigore Duplavă, tocmai trecuse de la Partidul Liberal (pe listele căruia fusese ales în 2011) la Partidul Liberal Democrat din Moldova (pe listele căruia a fost reales în 2015), și șeful PLDM a inaugurat șantierul noii școli pentru a arata sătenilor cît de avantajos e să fii sub coroana Stejarului…
Vlad Filat a promis atunci că ”copiii din satul Cigârleni, raionul Ialoveni vor putea merge la o şcoală nouă, cel târziu, peste un an, lucrările fiind în plină desfășurare.” (internetul a păstrat integral acel moment de PR partiinic – pentru imaginea cu rezoluție mai mare mergi aici):

 

Între timp…Vlad Filat e pe cale de a ajunge la pușcărie pentru trafic de influență, PLDM a fost plecat de la guvernare, Ministerul Educației a trecut la PL, a fost furat (cel puțin) un miliard de euro de bani publici…iar școala de la Cigîrleni a rămas tot șantier neterminat.
Nimic mai trist decît o situație în care viitorul unor copii se pierde în bătăliile partiinice din Chișinău.


May 18 2016

laicitatea cea de toate zilele…

Vitalie Sprînceană

Laicitatea nu se referă în nici un fel la ateism – principiul laicității nu reglementează, nu se pronunță și nici nu decide în vreun fel chestiunea existenței/non-existenței unei entități supreme). În același sens, laicitatea nu se referă la separarea statului și bisericii decît în mod indirect.

Laicitatea e un mod de organizare a vieții în comun (evit utilizarea expresiei ”viață socială” ca opusă ”vieții individuale” din motivul că le văd pe ambele ca fiind forme de viață ”socială” și nu mi se pare justificat să folosesc ”socialul” în două sensuri concomitent dintre care unul mai larg – viața oamenilor în comunități, și altul mai îngust – partea colectivă a vieții unui individ ca opusă unei părți individuale), al cărui edificiu politic e susținut de două principii fundamentale.

În primul rînd, laicitatea ține de relegarea, în mod deliberat, a religiei, credințelor și atitudinilor religioase în sfera privată.
Justificarea acestei relegări e foarte simplă – din moment ce diferențele religioase nu pot fi soluționate prin apelul la judecată rațională (logică formală sau principii științifice de organizare a cunoașterii) sau la alte forme de mediere prin utilizarea unor instrumente ”rezonabile” precum rațiunea (Kant), recunoașterea deplină a celuilalt (Honneth) sau acțiunea comunicativă orientată spre înțelegere reciprocă /raționalitate intersubiectivă (Habermas), adică lucrurile ce ordonează viața noastră în comun – atunci acestea sunt trimise în sfera privată (acolo unde oamenii găsesc destule căi – iubirea amoroasă, experiența traiului și muncii în comun – pentru a le acomoda).

Nu găsim aici o negare a religiei, așa cum afirmă adversarii religioși ai laicității, ci din contra o recunoaștere deplină a religiei ca fiind o sferă autonomă, cu un dinamism și o esență proprie, ireductibilă sau derivabilă din alte sfere ale vieții. Imposibilitatea acomodării rezonabile a diferențelor religioase în viața publică altfel decît prin tratarea lor ca chestiuni ce țin de viața privată a individului oferă ultimului libertatea aproape totală de a-și organza viața privată în conformitate cu preceptele religiei lor.

În al doilea rînd, laicitatea proclamă că bunul comun, viața în comun, interesul general, lucrurile ce țin de însăși organizarea comunității (ceea ce romanii numeau Res Publica) – toate acestea sunt mai importante decît interesele private.

În sinteză, principiul laicității afirmă (1) o separare a vieții publice de viața privată, (2) un principiu conform căruia treburile publice sunt mai importante, mai virtuoase și mai valoroase decăt treburile private (fie că țin de bunăstare economică individuală fie că țin de promovarea propiei credințe și sporirea numărului de ”salvați”) și (3) o relegare a diferențelor religioase în sfera privată.

Restul consecințelor decurg de aici. Unele au legătură, fie și indirectă (separarea statului de biserică), altele nu sunt legate nicicum (laicitatea egală cu ateismul sau cu ”persecutarea religiei”).