blog implicat

Un cunoscut îmi povestește, într-o pauză de cafea la o conferință, că a plătit vreo 80 dolari pe o scurtă.
”Am prins  o ofertă foarte bună, îmi zice el. În mod normal ar fi costat cel puțin 300.”
După pauză luăm masa împreună. Cum sunt omnivor, îmi umplu farfuria cu cîte puțin dintre toate felurile. Amicul e vegetarian așa că citește cu grijă descrierile, alege unele feluri, trece pe lîngă altele.
Între înghițituri mai schimbăm cîte o vorbă. Despre mîncare, desigur.
- Îmi place, îi spun.
- Ești hedonist, îmi răspunde. Eu mă strădui să fiu mai ascetic…
Mai mestec o bucată de nu știu ce. Zîmbesc:
- Și scurta de 80 dolari cum intră în ascetism? Toată îmbrăcămintea ce o port acum – pantaloni, cămașă, pulover, ciorapi, slipi și curea nu face 80 de dolari împreună. N-ajung la cifra asta chiar dacă adaug și pantofii, pe care i-am luat la mîna a doua…
Rîdem împreună.
Ciudată această selectivitate umană…

La intrarea în secția Mamifere a Muzeului Național de Istorie Naturală din Washington.

Nu-s sigur dacă parcul de troleibuze nr.1 are un sindicat, dar văd că secția de exploatare are.
(imagine: Alexandru Lupușor/facebook).

Am mers azi, cu câteva familii românești, la Muzeul Național de Istorie Naturală din Washington. Vremea a fost relativ prietenoasă – un mic vînt rece înghesuit între cîteva pete de soare.
La muzeu lumea de pe lume: înghesuială, gălăgie, mulți copii și părinți ce-i strigă întruna.
Cum văzusem alte ori cam toate colecțiile și expozițiile, de data asta am decis să vedem unul dintre multele filme pe care muzeul le proiectează zilnic. Am ales Ierusalim, un film în 3D despre oraș, istoriiile, culturile și religiile lui (filmul e desigur ambalat într-o frumoasă retorică multiculturalistă despre coexistența pestrițelor grupuri religioase și etnice – abia în ultimul minut e pomeni și cuvîntul conflict cu referire la aceleași relații, dar…tocmai s-a terminat filmul!).
La intrarea în cinematograf îl vedem pe părintele David Subu, preotul-paroh al Bisericii românești Sfînta Maria (Falls Church, Virginia), cu un șumuiag de bilete în mînă (acum înțeleg că vizita a fost inspirată de … biserică). Ne întreabă dacă am cumpărat deja bilete. Îi zicem că da și ne spune că n-ar fi trebuit pentru că a cumpărat el bilete pentru toată lumea.
(Rămîn profund mirat – unu: preotul invită lumea la Muzeul de Istorie Naturală. Doi: cumpără bilete pentru toată lumea deși nu are nici o obligație s-o facă.)
După film trecem cu copii, cu preot și copiii lui, deci cu toți, prin alte secții ale muzeului. Inclusiv prin cea evoluționistă ce prezintă foarte realist (sculpturi, mulaje, video și audio, imagini) cele cîteva zeci de varietăți de primate din care am evoluat noi. (La intrarea în secțiunea mamifere stă o inscripție ce spune: bine ai venit printre rudele tale apropiate!)
Ca să nu uit, acesta e același preot care citește literatură science fiction, fantasy și care a organizat în iulie 2013 o conferință cu titlul: DOXACON-Where Faith & Truth meet Science Fiction & Fantasy și care a ținut în biserică în iulie 2011 o predică despre Evanghelie și Harry Potter.
Preotul David Subu a cîștigat dintr-odată toată simpatia mea.
Dacă nu eram agnostic poate mă lăsam ispitit să fiu enoriaș în parohia lui.

Merg cu autobuzul spre un prieten ce stă în alt oraș. Casa lui se găsește chiar la ieșirea de pe autostradă, la un kilometru de stația precedentă (dinaintea autostrăzii) și  la un alt kilometru de stația următoare. Așa se face că administrația transporturilor nu a putut să gîndească o stație intermediară așa încît trebuie să merg acel kilometru. Întreb șoferul dacă poate cumva opri lîngă strada prietenului. E o doamnă foarte drăguță ce-mi lămurește că e interzis, că nu are stație, că trebuie să treacă de pe banda doi pe unu după intersecție, dar că va încerca dacă nu vine vreo mașină în spate. Am noroc cu mașinile din spate – nu se vede niciuna. Lateral este doar una și iar am noroc, îmi sugerează șoferița.
- Doar să-i fac semn că vreu să trec pe banda lui și să-mi cedeze trecerea.
Încearcă să-i facă semne șoferului din automobil. Acesta însă scrie sau trimite ori citește mesaje la telefonul mobil. Stă cu ochii în telefon. Semaforul e încă roșu, noi mai așteptăm. Mă alătur și eu pantomimei – fac semne. Șoferul din automobil stă tot cu ochii în telefon. Doar uneori ridică scurt din sprîncene ca să vadă dacă culoarea semaforului nu s-a schimbat.
Cînd se schimbă, își scoate ochii din telefon și cotește, fără să se uite prin părți…
Îl așteptăm să treacă, trecem în spatele lui, el se uită nedumerit (ceva de genul, de ce n-ați spus?) după care șoferița mi se plînge:
- E oribil cu textingul ăsta. Șoferii nu mai comunică între ei. Vrei să faci o manevră sau ai o urgență și n-ai cui să te adresezi: la semafoare toți stau cu ochii pironiți în ecrane. Probabil trimit mesaje despre cum conduc ori cum stau la semafor…

Istoria rezistențelor-disidențelor moldovenești în socialism ar fi mult mai completă (și mai veridică) dacă optica ar trece, dinspre cele cîteva grupuri de intelectuali (a căror absență, pe frontul rezistenței, e notorie) spre masele anonime de muncitori și țărani care au subminat, zi de zi, oră cu oră, sistemul prin acte de sabotaj (furatul din proprietatea colectivă, chiulitul la muncă), prin acte politice (cum e negocierea, mai ales la sate, a unor sfere autonome – biserică oficială și neoficială, tradiții – pe care partidul le tolera pentru că nu avea încotro) și prin boicoturi simbolice (transformarea sărbătorilor socialiste în prilej de făcut chef cu bere și mici). Adunate laolaltă, aceste milioane de acte mici de insupunere-rezistență-negociere au contribuit probabil mai mult la dizolvarea sistemului decît ascultatul clandestin al Europei Libere sau cele două-trei pamflete mai vocale…
Deloc întîmplător, și în Moldova independentă aceste mase (tăcute și invizibile) acționează imprevizibil și de cele mai multe ori chiar împotriva eforturilor ”modernizatoare” ce vin dinspre centru, atît dinspre autorități cît și dinspre elitele intelectuale.
Politicienii doresc ca țăranul moldovean să se transforme peste noapte în fermier elvețian. Intelectualii îl vor fie creator de identitate civică fie descendent direct din Burebista și Mihai Viteazul.
Iar țăranul își are agenda lui. De supraviețuire. Cu negocieri. Cu piciorul în prag. Cu politețe ostentativă pentru ”oamenii de la Capitală” a căror opinie o aude dar n-o crede și n-o respectă…
Așa e și în viața religioasă. Țăranul moldovean își negociază și acolo o zonă considerabilă de autonomie. Ortodoxia, adică obsesia cu setul de reguli, atît cea religioasă, cît și cea politică, e caracteristică doar intelectualilor.

Încerc să înțeleg popularitatea subită a lui Aleksandr Dughin (altfel un gînditor marginal) pe ambele maluri ale Prutului.
O fi din cauza că intelectualii din sfera publică moldo-română suferă de boala profesională a “intelectualismului” (caută idei și ideologii în spatele tuturor proceselor politice)?
O fi din cauza că vor să încadreze “criza ucraineană” în tiparul polemicii de idei?
O fi din cauza că nu prea cunosc realitățile politice ruse și atunci îl adaugă pe Dughin ca să obțină “coerență”? 
O fi din cauza că ideile lui Dughin se pliază pe modul cum își închipuie ei că ar trebui să gîndească un ideolog rus?
Dughin e desigur mult mai puțin important decît Vladislav Surkov, autorul (și arhitectul) conceptului Rusiei ca democrație suverană, un termen ce justifică interpretarea specifică și particulară de către statul rus a termenului democrație,  și care a fost luat la înarmare inclusiv de către Putin. Și-i mai puțin important chiar și decît Nikita Mihalkov și variațiile sale la tema conservatismului.
Dughin însă se conformează mai bine imaginii stereotipice a șovinului rus. Iar asta vinde bine în Moldova. Și în anumite cercuri în România.
Povestea că Putin îl citește pe Dughin ca să ia decizii e falsă. Dughin, de fapt, e gînditorul de curte care justifică postfactum orice capriciu militar/geopolitic al lui Putin…

Jon Stewart (The Daily Show) despre șirurile de apă chioară vărsate de CNN la tema avionului malayezian dispărut.