Dec 15 2014

lumile dintr-un aeroport

Vitalie Sprînceană

Am aterizat pe aeroportul Frederic Chopin din Varșovia cu vreo 15 min întîrziere și mă gîndeam că s-ar putea să scap zborul spre București pentru că nu aveam decît 50 min între cele două zboruri. Am parcurs în fugă drumul de la terminalul de sosiri la cel de plecări, am trecut rapid controlul pașapoartelor (am zis celor din fața mea că scap avionul și m-au lăsat să trec fără rînd). Ajuns la poarta de la care urma să ne îmbarcăm în avionul spre București, descopăr că avionul se reține. Întîi cu 15 min. Apoi cu alte 15 min…
După alte 30 min aflăm că la București e ceață și aeroportul nu permite aterizarea… Mai așteptăm să se ia ceața… Între timp aud doi tineri vorbind românește și mă apropii de ei. Discutăm desigur despre zborul amînat și cam ce ar presupune el – o noapte în aeroport nu mi se pare imposibilă, dar ar fi cam prea mult pentru corpul meu, care a dormit noaptea dinspre marți spre miercuri în autocarul Chișinău-București și cea dinspre miercuri spre joi, pe o banchetă de lemn în aeroportul din Frankfurt. Ne plîngem, facem glume: pe un site meteo la care mă uit eu, vremea din Bucureșt ie excelentă și cerul e senin, pe altul – e ceață densă. Fiecare își zice istoria: de unde vine, ce face etc.
Într-un tîrziu suntem anunțați că nu vom mai zbura astăzi. Unii se răstesc, alții înjură. Un tip e foarte vocal și îi trimite-n morții măsii pe toți polonezii, avioanele lor… Află că de fapt la București e problema și atunci îi adaugă și pe bucureșteni în șirul de înjurături.
Mergem să ne luăm bagajele. Suntem cazați la Marriot Courtyard chiar de lîngă aeroport…
După ce lăsăm bagajele în cameră coborîm jos la o bere… Ne spunem povești, vorbim despre cîte-n lună și stele, facem schimb de contacte. Aflu că un ins e DJ și că se întoarce de la Sankt Petersburg unde a ”pus niște muzică”, cum spune el. Povestește despre cluburile din Europa. Altul e inginer într-o companie britanică. Eu mă întorc de la o conferință din Germania. Un al patrulea ins se întoarce la București pentru a-și face careva proceduri medicale – îs mai ieftine acasă decît în Germania, unde trăiește el. Un al cincilea e un fel de vagabond prin lume, cum își zice singur: a lucrat și șofer, și chelner. Dar cel mai mult îi place să călătorească. În România n-a fost de vreo 2 ani și acum merge acasă, în satul lui de lîngă Bacău, pentru sărbători…
Cu doi dintre ei găsim interese comune și ne promitem că ne căutăm și ne vedem din nou după ce ajungem la București…
Mai bem bere: cea poloneză e cam proastă așa că trecem la Paulaner nefiltrată.
E un fel de lejeritate în această situație – nimic nu depinde de noi, stăm cumva suspendați între lumi, țări și timpuri. La vreo 10 km de noi, în Varșovia, începe o zi de lucru. La noi nu mai știu ce e că nu e nici lucru nici odihnă
…Și dacă te gîndești la asta: dacă nu întîrzia avionul nu aflam niciodată că am călătorit cu oameni cu povești interesante. Ne-am fi interesectat doar ca simpli călători și am fi schimbat cel mult un: mă scuzați, îmi permiteți?

 


Dec 7 2014

Noi am votat, ei au ales. Alegerile din 30 noiembrie povestite altfel.

Vitalie Sprînceană

Acum că știm deja rezultatul alegerilor parlamentare din 30 noiembrie putem trage deja niște linii.

 Ce s-a întîmplat?

Spusă cinic, istoria votului din 30 noiembrie ar suna așa: partidele ce fac parte din arcul pro-european au obținut o victorie confortabilă. Nu pentru că ar fi cîștigat simpatia populară ci pentru că au știut să utilizeze în avantajul lor resursa administrativă, golurile din legislația electorală, cîteva strategii eficiente de deturnare a votului și o eliminare, la limita legalității, a unui concurent electoral pe ultima sută de metri.

E o victorie pur tehnică, obținută  mai degrabă ”prin șmecherii și abuzuri electorale” iar asta zice multe despre legitimitatea democratică a noului guvern.

Dacă nu au știut să-și cîștige dragostea alegătorilor, partidele zise pro-europene (mă refer mai ales la PD și PLDM, întrucît PL a fost într-un fel de opoziție în ultimul an) au știut cum să redirecționeze, pe linie moartă, eventualul vot de protest, să disperseze și să dizolve blocurile de opoziție, să beneficieze de unele ”slăbiciuni” inerente făpturii umane (votul pentru Partidul Comunist Reformator s-a datorat doar asemănării siglei sale cu cea a Partidului Comuniștilor).

Cum ar veni, votul popular se ducea inițial într-o direcție ce nu prea coincidea cu dorințele liderilor PD și PLDM, și atunci aceștia au chemat rapid în ajutor CEC-ul, SIS-ul și MAI-ul. Care instituții au organizat cîteva operațiuni foarte discutabile (scoaterea lui Renato Usatîi, introducerea lui Ruslan Popa, stimularea fricii prin operațiunea anti-”AntiFa”) așa încît votul popular să meargă în direcția ”corectă”. Și a mers.

Așa încît, alegerile vorbesc mai degrabă de abilitatea unor specialiști din PD și PLDM de a utiliza şi construi jocuri electorale complicate, cu implicarea mai multor actori, inclusiv a instituțiilor de stat, decît de vreo direcție a votului popular.

Sigur că nu e corect și nici democratic, sigur că au fost utilizate proceduri la limita legii – toate acestea împreună, dincolo de faptul că reduc legitimitatea noului guvern, mai și creează precedente periculoase ce pot fi folosite în alte condiții de alți actori în același scop: menținerea puterii cu orice preț.

Concluzia preliminară a acestor alegeri  e că acestea n-au revelat nimic  nou despre sistemul politic din Moldova decît se știa anterior. Alianța, care și-a dovedit de multe ori dibăcia în a manevra/manipula/interpreta buchia legii, a știut și de data asta să utilizeze deficiențele sistemului politic (combinate cu uzul resurselor administrative) în folosul său.

Partidele și concurenții care se plîng că au fost furați ”la vot” au dreptate doar pe jumătate. Mai ales cei care au mai fost la guvernare.  Pentru că, chiar dacă e adevărat că la actualele alegeri, unii concurenți au fost nedreptățiți, la fel de adevărat e că majoritatea din ei au contribuit, de-a lungul timpului, la acumularea acestor deficiențe și la consolidarea unui sistem politic plin de găuri.

Dizolvarea votului anti-sistemic prin crearea unor poluri justițiar-populiste? Înainte de a-i înjura pe cei care au băgat în față inși de genul Renato Usatîi, Sergiu Mocanu sau Nicolae Chirtoacă (Partidul Forța Poporului) gîndiți-vă că ei au învățat de la ”păpușarii” care-l băgau  pe liste (desigur, într-un mod mai rudimentar) pe generalul Nicolae Alexei.

Finanțare dubioasă din surse externe și interne? Legea finanțării partidelor politice încă stă la ”răcoare” (în vreun sertar al secretariatului) și n-a fost încă adoptată.

Prag electoral înalt? Jocurile cu ridicarea și coborîrea lui se fac cel puțin de la 2001 încoace atît pe timpul guvernărilor comuniste ”autoritare” cît și pe timpul celor ”democratice”.

Ceea ce înseamnă, spus pe șleau, că alegerile parlamentare din Republica Moldova au devenit de mult un exercițiu în care votul popular este alterat și manevrat, printr-o serie de tehnici și procedeuri, așa încît să favorizeze unii concurenți în detrimentul altora.

Așa încît se impune o reparație generală urgentă a acestuia.

Ce-i de făcut?

În mod clar, sistemul politic trebuie întors înapoi cetățenilor, așa încît acesta să reprezinte voința lor, nu distorsionarea ei prin proceduri tehnice în conformitate cu anumite interese.

Nu cred că exagerez dacă spun că reformarea sistemului politic al țării ar trebui să fie misiunea principală a societății moldovenești, o misiune care ar putea fi realizată, la modul realist, printr-o presiune susținută asupra parlamentului din partea mass-media și a societății civile, a grupurilor formale și informale de cetățeni, a unor inițiative civice.

Cum ar putea arăta această reformă?

Propun cîteva puncte (lista rămîne desigur deschisă, eu am enumerat ce mi s-a părut mai important):

– Liberalizarea participării politice (simplificarea procedurilor de înregistrare a partidelor politice – explicată pe larg aici).

– Introducerea votului electronic și a celui prin corespondență (ca să nu fie cozi, îmbulzeală, oameni care fac sute de km pentru a vota, manipulări cu deschiderea secțiilor de vot în străinătate).

– Coborîrea plafonului pentru candidații independenți de la 2 % la 1 %. Ce fel de sistem politic democratic este acesta în care un candidat independent, Oleg Brega, a acumulat personal mai multe voturi (14 mii) decît cele acumulate de partidele care au trecut în parlament pentru fiecare mandat de deputat (13 mii)?

– Adoptarea legii privind finanțarea partidelor politice de la bugetul de stat (asta i-ar pune pe toți concurenții în condiții cel puțin juste, dacă nu egale) și ar elimina ”oligarhizarea” partidelor și dependența lor de sponsori bogați.

– Adoptarea noului Cod al Audiovizualului care prevede transparența proprietarilor mass-media (și el o inițiativă ce așteaptă în sertarele Parlamentului) și implementarea politicilor anti-monopol pe piața mediatică. E o măsură ce ar arăta în buzunarul cui stă fiecare televiziune/radio/ziar.

Și altele.

Despre țările din Moldova: una, două, cîteva… Și despre rasismul cultural. 

În mass-media moldovenească, atît cea tradițională (ziare) căt și cea nouă (bloguri, site-uri) au apărut și s-au consolidat, atît înaintea alegerilor, cît și după, un discurs ce împarte țara în alb și negru, adică între buni și răi (bunii fiind de obicei grupurile care votează ”corect” din punctul de vedere al autorilor, iar răii – cei care votează cu ”rivalii”).

Discursul  a cunoscut multe variații, în pofida (sau poate datorită!) schemei simpliste pe care o utilizează.

Împărțirea a fost ba între europeni și ruși, ba între bătrîni și tineri, ba între patrioți moldoveni și ”euro-homo-europeni” (Dodon&Văluță), ba între progresiști și retrograzi (a se vedea comentariul unui tînăr, Andrei Fornea, pe platforma Vox Report a portalului unimedia), ba între oameni decenți și ”porcii care votează cu opoziția” (”laurii” aparțin ziarului Timpul de Dimineață, iar numele eroilor este Tudor Cojocariu  și Marin Basarab), ba între oamenii ”emancipați și liberi”, ce votează un partid, și cei neputincioși, care votează alte partide (cel care face distincția e Nicolae Negru, de la care ne așteptam ceva mai mult).

Un alt tip de generalizări, foarte popular și el, mizează pe o opoziție între ”omul de la țară” (construit ca fiind mai slab informat, mai vulnerabil, mai manipulat, mai cu tendință să voteze incorect) și ”orășeanul” – care-i mai informat, mai democrat, mai cu viziuni pro-europene (a vorbit despre asta, hăt de peste ocean, Vlad Spînu, dar și de la Chișinău, Vasile Gârneț). Faptul că aproape 2/3 din voturile lui Igor Dodon au venit din mediul urban (dintre care 1/3 din cel mai luminat și progresist oraș al țării, capitala Chișinău) nu pare să clatine în vreun fel acest stereotip cu rădăcini solide!

Nu-i greu de arătat că există diferențe între anumite grupuri de alegători, în funcție de profilul lor de domiciliu, etnie, credință religioasă, clasă. Diferențele sunt desigur firești, ceea ce e absolut normal într-o țară democratică.

Dar integrarea acestor diferențe în scheme moralizatoare sau în ierarhii etice (oameni vs. neoameni, progresişti vs. retrograzi) reprezintă un act arbitrar, arogant, nejustificat şi care miroase, în multe locuri, a rasism cultural.

O schemă mult mai corectă mi se pare cea propusă de Victoria Stoiciu (articolul va apărea și pe PZF) între alegătorii celor două blocuri (comuniști-socialiști și liberali-democrați) conform unei scheme de clasă: perdanții și cîștigătorii tranziției.

Schema însă rămîne mult prea parțială pentru a descrie votul de duminică (dar și opțiunile politice ale moldovenilor în general).

Pentru că votul de duminică a fost deopotrivă complex și, în multe privințe, a ascultat de alte logici decît cea de clasă. A existat desigur un vot geopolitic care a depășit clasa: printre votanții pro-UE, dar și cei pro-Uniunea Vamală găsim inși din toate clasele sociale (mă refer aici la sondajele dinaintea votării, căci de data asta nu s-au făcut exit-poll-uri). A mai existat și un vot clientelar, care la fel a depășit clasa – în raionul meu, Telenești, în majoritatea localităților, partidul care a luat cele mai multe voturi a fost partidul primarului (ceea ce înseamnă că, în afara interesului de clasă, a existat un interes local pentru un partid sau altul – afilierea politică a primarului determină, în Moldova, accesul la resurse pentru proiecte locale). Au existat probabil și alte tipuri de vot…

Semn că, pentru a cita un clasic, ”e plină țara de țări”, unele mai mari și altele mai mici  – o țară clientelară, o țară geopolitică, o țară quasi-mesianică (votul pro-Voronin sau Unirea! Ori așteptarea că o anume orientare geopolitică va rezolva cumva lucrurile de la sine), o țară politică și încă multe alte țări.

Post scriptum despre #alegBrega.

Am explicat în altă parte motivațiile votului pro-Brega.

Era alegerea mea civică, etică și ”utilă” (înțeleg aici utilitatea ca expresie a interesului public).

N-a trecut Oleg Brega deși, cum ziceam mai sus, a luat mai multe voturi decît fiecare deputat în parte. Pentru că pragul electoral pentru un candidat independent e absurd: 2 %.

A fost totuși o participare frumoasă.

Nu știu care-s planurile de viitor al lui Oleg. Unul din ele, cred eu, ar trebui să fie o platformă ce ar milita și ar impune, poate, coborîrea pragului electoral pentru candidații independenți la 1 %. Ca să fie egalitate și justețe pentru toți – partide și candidați independenți – la numărătoarea voturilor.

Un alt plan ar fi participarea la alegerile locale din primăvara viitoare. Aproape jumătate din voturile lui Oleg Brega au venit din Chișinău. Cred că are sens să participe la alegeri fie în calitate de candidat la funcția de primar, fie, ceea ce mi se pare mai realist, candidat la funcția de consilier municipal.

(o variantă a acestui articol a apărut pe portalul Platzforma.md)


Nov 24 2014

‪#‎faunbinetarii‬ pe ‪#‎30noiembrie‬: #fii lucid

Vitalie Sprînceană

Fă un bine țării. Rămîi lucid!
Nu-i asculta pe cei care îți spun că alegerile sunt cruciale ori decisive sau că ele ar hotărî totul – alegerile sunt un simplu exercițiu politic printre multe altele, de o eficiență politică îndoielnică.
Nu-i asculta pe cei care îți zic că alegerile ar fi un război, o luptă sau o confruntare de proporții cosmice – tonul acesta militarist are scopul de a te scoate din casă pentru a te mîna spre urna de vot.
Nu-i asculta pe cei care îți zic că doar oamenii buni, corecți, deștepți, normali votează un partid iar oamenii răi, proști sau zombați votează un alt partid. Ține minte că fiecare are dreptul la o opinie (poate fi mama ta, prietenul tău), iar cel care îți zice să disprețuiești un compatriot al tău doar pentru că are o altă părere, nu e prieten al democrației, oricît ți-ar vorbi contrariul.
Nu-i asculta pe cei care pretind că ar avea o soluție magică pentru toate problemele – unirea, aderarea la un bloc sau altul, o conducere autoritară sau altceva. Tu ești deja mare și știi că realitatea e mult mai complicată decît atît, că nu există o rezolvare miraculoasă, că pentru orice schimbare e nevoie de multă-multă muncă.
Nu-i cere politicianului care vine să-ți cerșească votul să-ți promită ce va face pentru tine. O să-ți promită totul – și stelele de pe cer, și că ți-l întoarce pe străbunicul din mormînt. Pentru că vrea să fie ales.
Cere-i altceva: să-ți spună ce va face împreună cu tine pentru interesul comun, adică cum va face așa încît să te includă și pe tine, vocea și opinia ta în procesul de guvernare la toate nivelele. Dacă nu e gata să facă un loc pentru participarea ta la decizii pe toate treptele, de la cartier ori sat la parlament și guvern, atunci nu-l vota. El vrea puterea doar pentru sine.
Nu-ți spun ce să votezi (eu m-am decis deja). Rămîi lucid. Votează cu inima dar și cu capul, asumă-ți o poziție, apăr-o, argumenteaz-o, reclamează-l pe cel care îți închide gura. Indiferent ce vei alege, fă-o responsabil. Cînd mergi la vot gîndește-te la tine și la viitorul tău, nu la războaiele politicienilor.
Fă un bine țării. Rămîi lucid. Înaintea, în timpul și mai ales după alegeri.


Nov 11 2014

Lecturi subiective ale platformelor electorale. (1)

Vitalie Sprînceană

Lectura programelor electorale reprezintă cumva un act de autoamăgire: o facem deși știm că acestea contează prea puțin în politica partidelor. De ce să o mai facem, în acest caz? Ca să hrănim fantoma alegătorului rațional?

Pe de altă parte, și scrierea lor e și ea un act de amăgire: partidele le scriu deși înțeleg că, invariabil, alegătorii vor decide în privința votului lor în baza unor criterii subiective ce nu prea au legătură cu lucrurile indicate în program.
Ambele amăgiri ar trebui să constituie un puternic factor demotivator pentru exercițiul lecturii platformelor electorale. Acest lucru merită însă făcut fie și din motivul că reprezintă o cale de a vedea ce și cum gîndesc partidele.
Comentariile ce urmează nu reprezintă analize complexe și detaliate ale programelor electorale  ci lecturi foarte subiective la care se adaugă note personale. Punctele pe care le-am evidențiat nu sunt neapărat și punctele cheie din programele electorale, ci lucrurile care m-au interesat pe mine personal și față de care am atitudini clare.

Partidul Democrat din Moldova.
Slogan oficial:”Prosperitate pentru oamenii Moldovei – acum, aici, acasă.”
Slogan alternativ: ”Tehnologii moderne pentru economie, ortodoxie pentru restul și stat minimal deasupra tuturor.
Viziune economică – puțină. Strategia principală – atragerea investițiilor străine. Plus IT. Cum? Crearea unor condiții favorabile pentru business – facilități fiscale, reducerea birocrației. De ce ar fi această strategie diferită de ceea ce fac vecinii – România și Ucraina? De ce ar veni capitalul străin în Moldova cînd are aceleași condiții (plus alte avantaje – piețe mai mari, forță de muncă mai multă, guverne mai flexibile) în regiune sau în alte părți ale globului? Dacă investițiile străine nu vin, există un plan B?
Și cum explicăm alegătorului contradicția că, pe de o parte, ceri investiții străine iar pe de altă parte scoți banii din țară și îi bagi în imobile în Franța și Elveția?Întrebări la care platforma electorală a PDM nu poate să răspundă.
Viziunea socială este mai deagrabă un “bla-bala” despre dublarea pensiei și salariului mediu. (Dacă se mai prăbușește leul, majorarea asta dublă s-ar putea numi indexare). În plus, PDM a condus, prin Valentina Buliga, Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei. Care minister a modificat formula de plăți a îndemnizațiilor pentru copii, lucru ce a stîrnit proteste din partea unor mămici. Cărora Buliga le-a zis să spele pelinci și să nu caute îndemnizații mai mari că oricum nu-s. Tot pe durata ministeriatului Valentinei Buliga politica de acordare a ajutorului social a atins cote ridicole – criteriile de evaluare a sărăciei au fost schimbate așa încît guvernul oferea ajutor social doar familiilor sărace-sărace, iar familia ce deține o bicicletă, un televizor sau un frigider este descalificată. Cam atît despre protecția ”femeii și copilului”.
În domeniul culturii, PDM propune două lucruri. Turism. Și festivaluri tradiționale. Primul ar crea locuri de muncă. Al doilea ar consolida identitatea națională. Sunt destul de sceptic în privința dezvoltării turismului – există probleme enorme în domeniul insfrastructurii. Ele trebuie rezolvate. Nu văd într-un viitor apropiat fluxuri majore de turism ce s-ar îndrepta spre Moldova. Festivalurile sunt bune și ele, doar că domeniul culturii are nevoie nu doar de o muncă de conservare, ci și de una de inovare: cultura contemporană, în toate formele ei, trebuie sprijinită și susținută, ca să nu fie dependentă de surse străine.
Cireașa de pe tortul PDM – un parteneriat stat-Biserică prin care ” Statul se va obliga să sprijine financiar proiectele sociale propuse de Biserică, în special cele care vizează protecţia socială pentru cei vulnerabili” (p.6). Sună bine pe hîrtie – proiecte sociale, protecție pentru cei vulnerabili etc. Am o mare nedumerire: de ce se preferă Biserica, în calitate de partener pentru protecția socială, în detrimentul altui actor care face exact același lucru, prin viziuni şi metode laice – sectorul asociativ. Adică, stau  o puzderie de ONG-uri locale cu mîna întinsă la donatori străini și cer bani pentru programe de îngrijire paliativă, integrare și protecție a persoanelor cu dizabilități, îngrijirea copiilor rămași fără părinți etc. și tu, ca stat. îi ignori și promiți că sprijini în mod strategic, din bugetul public, doar inițiativele Bisericii? Să fie sărmanii de care se îngrijesc ONG-urile mai puțin virtuoși decît sărmanii din grija Bisericii?

Partidul Popular Creștin Democrat.
Slogan oficial: ”Planul Roșca”.
Slogan neoficial: ”Ortodoxie, mai multă ortodoxie, patriotism, stat puternic (dar slab) și Iurie Roșca deasupra tuturor.” Recunosc că am așteptat oarecum nerăbdător programul electoral al PPCD-ului. Mai recunosc că acesta mi se pare, de departe, cea mai ambițioasă platformă politică în aceste alegeri și este probabil unica ce-și propune să ofere o viziune nouă și diferită a politicii, economiei și societății moldovenești. (M-am străduit să urmăresc evoluția lui Iurie Roșca pe perioada ”retragerii” sale  din politica moldovenească. Am văzut că citește – ocupație neobișnuită printre politicienii moldoveni. Lecturile și traducerile lui din Dughin mă lasă rece – deși nu cred că ultimul e ideologul lui Putin la fel cum nu cred că, dincolo de cîteva expresii frumoase – neo-euroasianism, a patra teorie politică – Dughin ar fi construit un sistem filosofic coerent. Ulterior, Iurie Roșca s-a apucat să citească oameni mai apropiați convingerilor mele – pe alde Ha‑Joon Chang, Daniel List – și să vorbească, cel puțin parțial, o limbă ”apropiată” mie – una cu termeni precum neoliberalism, periferie, capitalism. În acest sens Roșca are un merit incontestabil – cel de a deschide politica moldovenească la dezbateri regionale și globale.)
Programul electoral al PPCD reprezintă în mod clar rezultatul lecturilor lui Roșca (am tot respectul pentru ceilalți membri ai partidului, dar în construcția aia numită ”Planul Roșca” ei sunt vizibili doar pe fotografiile de campanie electorală, nu și în text).
Ce a ieșit deci? O cacealma. Răspuns scurt.
Un amestec eclectic, contradictoriu și incoerent de idei ce se contrazic, uneori chiar după virgulă, în cadrul aceleiași fraze. Răspunsul desfășurat. Programul electoral al PPCD sună foarte bine pe unele fragmente scurte, însă ansamblul e o construcție artificială. Semn al unor lecturi nedigerate pînă la capăt. Sau al dorinței lui Iurie Roșca de a avea un text pompos în detrimentul coerenței. Sau al intenției partidului de a construi un mesaj omnibuz ce s-ar adresa tututor, urbi et orbi, și în care fiecare și-ar găsi cîte ceva. De parcă cineva ar fi trecut acest program printr-un program de optimizare SEO așa încît să conțină cuvintele cheie cele mai frecvent căutate, să ajungă motoarele de căutare mai ușor la el etc.
De exemplu, eu aș semna și mi-aș declara susținerea pentru fiecare frază din partea în care Roșca condamnă ”ostilitățile de pe frontul cultural” (războaiele identitare, disputele în privința numelui limbii pag. 9-10), pentru că rezonează excelent cu niște reflecții personale despre războaiele culturale din societatea moldovenească despre care am scris anterior.
Diagnoza, așadar, a fost pusă corect.
Soluția lui Iurie Roșca pentru aceste ostilități este dizolvarea lor într-un construct mai mare ce le depășește, le înglobează și le e superior – ortodoxia (care, zice Roșca, într-un pasaj absurd, ar reprezenta și un fel de matrice primordială pentru alte minorități religioase și chiar pentru atei!). O ortodoxie comună ce s-ar ridica deasupra apartenențelor etnice particulare, cum ar veni.
E o soluție imposibilă. Din cîteva motive. Întîi că naționalismul nu se dizolvă în religie, cu atît mai mult în calitate de componentă inferioară. Tendința generală e inversă – naționalismul tinde să-și subordoneze religia pe care o poate transforma în unul din elementele ce compun națiunea sau chiar se poate lipsi de ea (precum în cazul statului laic francez). Mai mult, religia în genere și ortodoxia în special, poate la fel de bine să fie ciopîrțită și ruptă, la rîndul ei, în bisericuțe etnice. Iurie Roșca ar trebui să cunoască bine acest lucru ca unul dintre artizanii fragmentării Bisericii Ortodoxe din Moldova în biserica ortodoxă de etnie românească (Mitropolia Basarabiei) și biserica ortodoxă de etnie moldovenească, ucraineană, bulgară, găgăuză și rusă (Mitropolia Moldovei). Probabil Iurie Roșca are în minte un fel de biserică ortodoxă după modelul celei catolice – relativ unitară și construită ca fiind deasupra identităților etnice și naționale. Utopie, pentru că ortodoxia funcționează altfel. Ca biserică etnică.
O altă problemă cu această soluție, dacă o luăm în serios, ține de faptul că cei 90 % ortodocși în Moldova la care face referință Roșca reprezintă o unitate doar pe hîrtie și doar în mințile unor conservatori sau funcționari ai Bisericii. În realitate acest grup se constituie din grupuri foarte eterogene – de la cei care înțeleg ortodoxia doar ca un ritual pe care îl respecți doar de dragul tradiției la cei care o trăiesc intens (ca să nu mai vorbesc că nu există un model unic al ortodoxiei și că aceasta e trăită diferit în diverse comunități). Aceste grupuri nu au neapărat interese comune (a se vedea fragmentarea politică și culturală a țării, a se vedea și dificultatea de a traduce influența religioasă în capital politic – cazul partidului lui Valeriu Pasat).
În fine, o ultimă obiecție la ortodoxie ca soluție la probleme etnice – ea vrea să înlocuiască două pretenții de absolut (Națiunea Moldovenească vs Națiunea Românească) cu o altă pretenție de absolut (Ortodoxia), adică să mute războiul cultural de pe un front pe altul ceea ce nu prea pare a fi o soluție viabilă. Adițional, absolutul ortodox se împacă destul de prost, adică deloc, cu trăirea individuală a religiei, cu diversitatea confesională a țării, cu mulțimea de moduri în care etnia, clasa, apartenența culturală se pliază pe religie.
Un fel de  concluzie preliminară: soluția lui Iurie Roșca e să înlocuiască două mocirle (identitare) cu o ditamai mlaștină (metafizică).
În partea economică (cea mai extinsă, are vreo 5 pagini) incoerențele sunt la fel de mari. Pe de o parte, Roșca vorbește despre patriotism economic, solidaritate, subsidiaritate, economie socială de piață – ceea ce s-ar califica ca un fel de intervenționism destul de extins. Și sub care aș semna. Pe de altă parte, pe aceeași pagină și chiar în aceeași frază, Roșca optează pentru… austeritate fiscală. Adică exact opusul. Adică pachetele de ajustare structurală promovate de FMI și Banca Mondială. Adică lucrurile pe care tocmai le ”blestema”  – comerț ”liber”, competiție directă cu corporațiile transnaționale, sacrificarea populațiilor locale de dragul competitivității internaționale, anularea mecanismelor de solidaritate socială… De ce le-a pus împreună? Habar n-am.
Un concept interesant este cel al ”statutului economic special” pe care Moldova ar trebui să-l obțină în dialogul cu marile entități economice. Pe hîrtie sună binișor. Chiar foarte bine. Și cam atît. Pentru că dincolo de hîrtie nu-i clar cum ar putea obține Moldova acest statut. Din cauza ortodoxiei? A ochilor frumoși? A lui Eminescu?
Mai e departe e multă discuție virilă despre stat puternic și organe de forță și mînă de fier. Care ar trebui să împartă justiție și dreptate. Care ar trebui să impună ”absolutul ortodox” și să pedepsească abaterile de la acesta. Bogdaproste, eu lider providențial și tată al națiunii ortodoxe nu vreau.

Partidul Forța Poporului.
Slogan oficial: ”Noi credem în forţa poporului şi în viitorul Moldovei!
Slogan neoficial: ”Nu aveam alte idei așa că am băgat la înaintare lupta împotriva oligarhilor. Știm că-i imposibil, dar sună atît de frumos!
2 pagini de program. Bla-bla – vom instaura ordinea. Cum? Nu știm. Bla-bla, vom lupta împotriva oligarhilor. Cum? Nu știm. Bla-bla, vom ”crea condițiile necesare pentru relansarea economiei”. Cum? Nu știm.
Prea multe ”nu știm”. Prea mult monotemism politic – cred și eu că lupta împotriva oligarhilor e importantă, dar aceasta nu constituie în nici un caz soluția magică de dezvoltare a țării și a societății. E una din multele. Iar Partidul Forța Poporului nu are altele.

Partidul Liberal Democrat din Moldova.
Slogan oficial: ”Înainte spre un viitor european.”
Slogan neoficial: ”Reformă în educație (am început-o deja). Integrare europeană și reformă în justiție (astea pot dura la infinit).
Multe sperietori – ”dușmanii interni și externi, răscruce” – care ar trebui să justifice chemările la ”unitate națională”.
Despre educație – partidul și-a asumat o reformă pe care o implementează. Am criticat reforma în unele din aspectele ei particulare. În general cred că sectorul educației trebuia transformat din temelii. Maia Sandu probabil merită să-și ducă munca la capăt și să adauge, la obsesia pentru ”corectitudine a evaluării” și o obsesie pentru ”egalitatea condițiilor de învățare”. Dar corectitudinea şcolilor va avea un model de corectitudine în Minsiter după ce va fi făcută o anchetă internă în cadrul Ministerului în legătură cu cazul de tristă faimă al autobuzelor.
Stat de drept fără corupție – partidul nu și-a cerut scuze încă pentru capurile în asfalt ale lui Dorin Recean, nici pentru guvernarea la telefon practicată de Vlad Filat. Semn că această parte a programului e mai degrabă de formă. Se spune doar despre cum se va preveni sau chiar elimina mica corupţie a poliţiştilor, medicilor şi pedagogilor. E destul de clar: prin mărirea salariilor şi înăsprirea supravegherii. Dar nu se spune nimic despre cum au de gînd guvernanţii propuşi de PLDM să lupte cu marea corupţie, cu atacurile raider, cu privatizările frauduloase, cu conflictele de interese şi traficul de influenţă, care îşi au originea de cele mai multe ori în guvern şi în parlament, nu doar în şcoli şi spitale. Reformele din domeniul justiţiei are un caracter declarativ, în lipsa unor strategii clare în acest sens (programul este foarte sgîrcit la acest capitol), cu atît mai mult cu cît Ministerul Justiţiei a fost unul din ministerele “deţinute” de PLDM din 2009 încoace.  Neatins de statul de drept rămîne și imperiul exportului de țigări al lui Vlad Filat.
Program economic e aproximativ OK – susținere, subvenții, creditare. Încurajarea businessului mic şi mijlociu. Este totuşi neclar cum se vor “lichida” şi “distruge” monopolurile în economie, în lipsa unei administrări transparente în acest sector (şi mai ales în cel al privatizărilor).

Partidul Liberal Reformator.
Slogan oficial: ”Pentru Moldova, fără oligarhi.”
Slogan neoficial: ”Filat nu ne-a vrut, nici Sturza. Poate se îndură frații Țopa de noi.”
Bla-bla-bla libertarian – reducerea rolului statului, diminuarea administrației centrale, creșterea transparenței.
Reforma marilor sisteme – de educație, justiție, sănătate, protecție socială. Cum? Nu știm. De-a lungul căror linii? Tot nu știm. Am pus cuvîntul ”reformă” peste tot pentru că am auzit de el doar de bine.
Bla-bla despre stimularea ”progresului tehnico-științific”. Cum? Că doar reduci rolul statului, iar cercetarea, în toate țările unde aceasta există, e finanțată masiv de către stat.

Partidul Comunist Reformator din Moldova.
Slogan oficial: ”Împotriva tuturor care au fost la guvernare”.
Slogan neoficial: ”Noi suntem în aceste alegeri în misiune.”
Partidul are un blog cu un singur post. Formațiunea a fost creată pentru a lua voturi de la partidul comuniștilor. Curtea de Apel a decis suspendarea înregistrării partidului, dar Comisia Electorală Centrală a decis să-i păstreze în cursă.
Program economic fantezist – săptămîna de lucru de 4 zile. Bla-bla cu guvern tehnocrat.
Imigranților – întoarcerea în țară și garantarea unor venituri la nivelul celor obținute în străinătate.
Esența programului – ce o să mai facem. Și cum plafonul de promisiuni poate urca oricît de sus, îl ridicăm la infinit. În plan sunt foarte multe ”Ce?” și nici un ”Cum?”.

Mișcarea Populară Antimafie.
Slogan oficial: ”Nici o obligație în afara interesului public!
Slogan neoficial: ”Știm să spunem secrete. Nu avem alt program de guvernare decît antimafie și anti-oligarhie.
Am comentat mai sus monotemismul -îl consider un semn de neseriozitate și populism. Ridicarea unei teme la rangul de soluție supremă a tuturor problemelor mi se pare cel mult un exercițiu de neseriozitate.
Platformă electorală a Mișcării Populare Antimafie: scoatem din joc partidele de dreapta (pentru că ne încurcă). Scoatem din joc partidele de stînga (pentru că ar fi un ”pericol real”  pentru viitorul țării noastre).
Dictatura statului de drept. Cum? Dacă scoți din scenă partidele de dreapta și de stînga, adică pe toate, din fantoma ”dictaturii statului de drept” dispare componentul de stat de drept și rămîne cel de dictatură.
Schimbări radicale în sistemul judecătoresc și înlocuirea judecătorilor. Noile cadre de unde le iei? Și cum le bagi într-un sistem disfuncțional?
Mișcarea compune și un fel de decalog. ”Nu vom fura!” Să admitem. De unde atunci are Sergiu Mocanu avion privat dacă a fost, pe durata activității sale profesionale, doar redactor la un ziar, deputat în parlament și consilier al președintelui?
Strategia de dezvoltare economică? Așteptăm să vină bani europeni.

Partidul Național Liberal.
Slogan oficial: ”În Europa – prin România”.
Slogan neoficial: ”Unirea, răspunsul nostru la orice problemă”.
Citează sondaje, pe Angela Merkel, pe George Friedman, pe Victor Ponta cu scopul de a justifica Unirea.
Program economic? Unirea. (România tot are probleme economice.)
Program de politici sociale? Unirea. (România are probleme majore în domeniul protecției sociale.)
Program de dezvoltare a societății? Unirea.
Șomaj și criză economică? Le soluționăm prin Unire… (Le are și România.)
În general, e un program  electoral cu Unirea ca religie, și cu așteptări milenariste – Marele Eveniment e perceput ca fiind o instaurare a Paradisului pe pămînt (ori cel puțin pe porțiunea dintre Prut și Nistru).

(o variantă a acestei postări a apărut pe PLATZFORMA.MD)

(va urma).


Nov 4 2014

Notă de lectură. Globalizare și cultură (Frederic Jameson)

Vitalie Sprînceană

”People often evoke “corrosive individualism” and also consumerist  “materialism” as a way of accounting for the destructiveness of the new globalization process. But  I think these moralizing concepts are inadequate to the task, and do not sufficiently identify the  destructive forces that are North American in origin and result from the unchallenged primacy of  the United States today and thus the “American way of life” and American mass media culture.  This is consumerism as such, the very linchpin of our economic system, and also the mode of  daily life in which all our mass culture and entertainment industries train us ceaselessly day after  day, in an image and media barrage quite unparalleled in history. Since the discrediting of socialism by the collapse of Russian communism, only religious fundamentalism has seemed to  offer an alternative way of life — let us not, heaven help us, call it a lifestyle — to American consumerism.” (Frederic Jameson, Globalization as Philosophical Issue, p.65 in Jameson, Fredric, and Masao Miyoshi. The Cultures of Globalization. Duke University Press, 1998.).


Nov 3 2014

D`ale politicului

Vitalie Sprînceană

Oleg Brega a fost totuși înregistrat în calitate de candidat independent, cu numărul 21, după două ședințe ale Comisiei Electorale Centrale și multe confuzii în privința interpretării Regulamentului. Un membru al CEC, Ștefan Urîtu, într-o altă viață membru al unui ong pentru apărarea drepturilor omului, a insistat pe refuzul înregistrării lui Oleg Brega din motiv că pe unele liste de susținere oamenii nu au scris cu mîna lor numele și prenumele. Iar Regulamentul zice că oamenii ”indică” în listă… Și de aici o întreagă polemică halucinantă despre sensurile verbului ”a indica”… Cu DEX-ul și cu bunul simț. În fine, s-a sfîrșit.
Mă gîndeam că, dacă-i refuză lui Oleg înregistrarea, atunci eu boicotez alegerile – mi se pare arbitrar și total nedemocratic ca o autoritate publică să jongleze cu sensurile unor termeni așa încît să anuleze semnătura mea de susținere și să aprobe altele, date pentru alți candidați.

* * * * *

Și Anatol Mătăsaru, artist și activist politic,  a fost eliberat. Direct din sala de judecată (sper că asta o să i se întîmple și lui Iurie Drăniceru)… O altă veste bună pentru azi…
În toată această istorie cu arestul lui Anatol, tăcerea organizațiilor  zise “de creație” (am în vedere mai ales Uniunea Artiștilor Plastici dar și alte uniuni) mi se pare cea mai suspectă. Și mai gravă. Pentru că, în temei, Mătăsaru este persecutat pentru un act artistic, oricît de controversat ar fi el – cel de a instala în fața procuraturii un falus gigantic prin care sugera coruptibilitatea instituției –  adică, pentru că a realizat o intervenție artistică într-un spațiu public.
Un act de creație perfect legitim.
Și dacă în această situație, cînd un artist este persecutat, iar alți artiști, organizați formal și recunoscuți ca un fel de supraveghetori ai breslei, păstrează tăcerea, se fac că plouă sau le e frică să ia o atitudine, înseamnă că își vor merita soarta de a fi cenzurați și persecutați și ei la rîndul lor…
În afara breslei, nimeni nu păzește granițele expresiei artistice. În cazul lui Mătăsaru ele au fost călcate în picioare iar dinspre artiști (dar și dinspre scriitori, bunăoară) e doar multă tăcere.

* * * * *

Am mers la Schönbrunn săptămîna trecută fiind în trecere prin Viena. Dimineață friguroasă dar senină, cu un soare cu dinți ce mi-a apărut în față cînd eram deja în vîrful dealului, lîngă pavilionul cu lac. Deși era abia 7 și jumătate dimineață (aveam doar un interval de 3 ore pînă la conferință), locul deja mustea de lume – grupuri de turiști, grădinari, inși care aleargă, gură cască alde mine…
Am parcurs parcul de vreo 2 ori în sus și în jos, m-am pierdut printre alei, am mers printre coridoarele de arbuști tăiate vertical și în linii la milimetru…
Mă gîndesc că anume în asemenea momente ajungem să înțelegem transformarea radicală a cîmpului de putere în doar 100 ani – pe la 1914 în grădina aia se plimba doar împăratul iar un muritor ca mine, cu atît mai mult fiu de țăran, nu ar fi sperat în veci să ajungă să se plimbe prin palat sau în grădina de la palat. Cred că vreun Franț Iosif sau Maria Tereza s-ar întoarce în mormînt dacă ar ști (vorba vine!) că pe aleile parcului unde se decidea soarta lumii (îmi imaginez un Metternich care primește instrucțiuni de la împărat înaintea Congresului de la Viena) se plimbă acum un oarecare dintr-un sat dintr-o fundătură din Moldova… (Am avut o senzație similară la Topkapi, în Istanbul). Mai adaug și că, atît la Topkapi cît și la Schönbrunn există expoziții cu chestii intime și private ale împăraților – lenjerie, veselă, mobilă… Un fel de live post-factum, o dezvrăjire post-mortem a figurii monarhului suveran.
…Povestesc ulterior unui prieten toate astea și el îmi răspunde că schimbarea e mai mică și că noile locuri ale puterii – Parlamentele, Guvernele – sunt la fel de închise și păzite și excluzive. Aproape, îi răspund, pentru că în aceste noi spații ale puterii fiecare, cel puțin la modul teoretic și formal, are șanse de a ajunge.

 


Oct 27 2014

Fraternite. Acum și în arabă

Vitalie Sprînceană

Dincolo de sfera internet și de limbajul aferent ce l-a creat (și care a colonizat sau ”acaparat”  înțelesurile unor cuvinte și expresii) , rețelele sociale funcționează cam așa:  un Cineva, care deține o informație despre un raid al poliției, face truda de a traduce anunțul și în arabă (principala limbă a imigrației în Franța) și îl lipește mai ales în cartierele în care aceștia locuiesc sau muncesc. Ca să fie preveniți, să se ferească, să scape.
Fraternité vorbește și araba. Ceea ce-i mai mult decît bine. Înseamnă că Revoluția Franceză a avut un sens.