Mar 25 2020

Despre salariul dublu pentru medici pe timpul pandemiei…

Vitalie Sprînceană


Am auzit promisiunea asta întîi de la ministra sănătății, apoi de la prim-ministru iar ieri și președintele țării a menționat asta: 100 % spor la salariu pentru medici pentru munca pe timpul pandemiei.
Nu știu cine le-a zis că e o idee bună și nu știu cine le-a spus că asta ar motiva personalul medical să-și riște sănătatea și chiar viața…
Oamenii își riscă viața pentru idealuri, pentru valori, pentru idei.. (sînt și din ăștia care își riscă viața pe bani dar ei îs mercenari și nu o fac pentru 3-4 mii de lei). Iar aluzia demnitarilor cu privire la spor la salariu are și efectul de a trata o profesie și o etică profesională drept mercenariat.
E drept, medicii sînt ”legați” de jurămîntul lui Hipocrate dar asta e insuficient în anumite condiții.
Banii, evident, sînt parte a ecuației doar că nu în forma: na-vă 3 mii de lei acum ca să rezistați pe timpul ăsta cînd totul se destramă. (Mesajul acesta mai are și dizavantajul de a transmite ideea: acum, avem nevoie de voi, dragi medici, și vă plătim dublu, cum se termină ne reîntoarcem la vechiul sistem de subsalarizare, nepotism, mită pentru unii, schimburi de noapte pentru alții, aparataj defect etc).
Banii sînt unul din multele ingrediente care compun etica profesională și sentimentul datoriei pe care-l au medicii. Ei nu substituie etica ci o complementează.
Ca să avem medici dedicați profesiei ar trebui să avem întîi un sistem educațional medical ce îi instruiește în spiritul datoriei. Fabrica de medici numită USMF, care transformă aproape exclusiv feciori de medici în viitori de medici nu e fabrică de profesioniști ci mașinărie de produs caste sociale. Sistemul de ierarhie gerontocratică de acolo, care impune regim de ascultare pentru novici, care lasă studenții și studentele pe mîna profesorilor seniori (a se vedea cazul de hărțuire precum și reacția Universității) tot nu ajută la instituirea unui sentiment de datorie și etică medicală.
Separarea unor sfere ale protecției sănătății în ”bănoase” (care sînt profitabile și privatizate – stomatologia, de exemplu) și ”nebănoase” (sănătatea publică, medicii de familie) contribuie la tratarea meseriei de medic ca…biznis în care deștepții fac rublă la privat iar fraierii fac medicină la stat).
Mai departe, faptul că majoritatea medicilor intră, după absolvire, în sistem cu salariul minim pe economie (infirmierii și infirmierele) e un handicap (de ce în mintea ministerului asta e motivație?) După 8-9 ani de studii, inclusiv rezidențiat, tînărul/tînăra medic abia de supraviețuiește (nu-i de mirare că mulți pleacă în România și mai la vest).
Chiar dacă ajunge să lucreze la un spital, medicul/infirmiera se confruntă cu un sistem de cazarmă, bazat pe ierarhii informale, vede (mai ales în afara capitalei) că nu ajung o produse primare (cazul medicilor de la Strășeni care acum își dezinfectează mîinile cu țuică pentru că nu au preparate și își cumpără măști tot din bani proprii nu e foarte excepțional)…
Salariile mici încurajează, evident, mita….Cetățenii rețin asta ca principala problemă a sistemului medical. Ceea ce nu înțeleg ei este că autoritățile, prin păstrarea mică a salariilor și încurajarea mitei au pus pe seama lor, a cetățenilor, să finanțeze direct (prin mită) și indirect (prin alocații de la bugetul de stat) sănătatea, iar autoritățile redirecționează banii în altă parte. Pe medalii, prime și salarii și premii și alocații etc.
Istoria e mult mai lungă și mai complexă (cîte spitale am fi construit cu banii pe care-i plătim pentru a acoperi miliardele furate din bănci?). Medicii au nevoie de aplauze, în mod cert, dar nu doar pentru perioada pandemiei. Medicii nu au nevoie de un salariu dublu doar pe perioada pandemiei. Ei trebuie plătiți bine, și asta se referă la toți cetățenii, tot timpul (eu nu înțeleg de ce o infirmieră cu experiență de 5 ani primește de 10 ori mai puțin decît un deputat.)
Sistemul însuși trebuie modernizat. Urăsc cuvîntul ăsta dar, sindrofiile și numirile pe linie de partid trebuie să fie înlocuite cu ceva meritocrație. Cineva care e pus șef pe spital doar pentru a aduce membri în partid e util doar partidului, nu și spitalului, nu și sistemului de sănătate.
Apoi, trebuie să investim în infrastructură medicală, în cercetare, trebuie să dezvoltăm capacități proprii de a produce nu doar măști ci și vaccine și aparate de respirație artificială și altele.
Toate astea, puse laolaltă, ar consolida o etică profesională medicală.
De asta, autoritățile trebuie să vorbească nu despre 2-3 mii lei în plus pentru medici ci de o totală regîndire a sistemului medical.


Jan 17 2020

Despre Ștefan Petrache, talent și…infrastructură culturală

Vitalie Sprînceană

Ieri a fost înmormântat Ștefan Petrache, unul dintre ultimii “monștri sacri” ai muzicii din Moldova Sovietică… Au curs gîrlă regrete, bocete, laude, poze cu artistul. Petrache le merita….
Am citit, cu ocazia asta, ce mai era din biografia lui Ștefan Petrache și am găsit o istorie tipică a unui artist care, dacă nu era beneficiarul unei infrastructuri culturale și sociale ambițioase, nu ajungea probabil la succesul pe care l-a atins.
Copilul unic al unor țărani, este crescut doar de mama (tata moare cînd Petrache era mic). Micuțul are norocul sa fie reperat și remarcat în cadrul unei expediții culturale (forma de “căutare de talente” practicată în URSS în cadrul căreia grupuri de artiști și lucrători culturali căutau talente și le trimiteau la școli artistice specializate). Așa ajunge Ștefan Petrache dintr-un sat din Nisporeni la școală de muzică din Chișinău….La Chișinău sta la internatul pentru copii. Ulterior face și Academia de Muzică…
Mă uitam cum fosta ministră a culturii Babuc și alți foști și actuali demnitari se întreceau sa bage poze cu Ștefan Petrache pe net și mă gîndeam cam ce șanse ar avea un copil în situația lui Petrache (copil sărac de țăran într-un sat din Nisporeni într-o familie monoparentala în care mama face agricultură) să ajungă să facă cariera muzicala de succes. Îndrăznesc să cred că nu prea multe.
Ministerul culturii nu mai organizează expediții culturale pentru a căuta talente (cel mult ministerul își sprijină clientela), învățământul artistic este aproape inaccesibil claselor populare (și devine avantajul celor bogați care își pot permite ca copilul sa ia lecții de pian sau vioara și pe urmă să ii investească într-o carieră din care…cel mai probabil nu ies bani). Și situația că un copil (elev) ar putea supraviețui la școală doar din bursa e tot foarte implauzibilă. Iar infrastructura culturală în sat, unde copiii și-ar putea descoperi talentele și vocațiile e inexistentă. Ca să dau un exemplu concret: în satul meu, pînă prin anii 94-95 casa de cultura avea responsabil pe activități culturale. Omul a organizat un taraf pentru adulți care cînta la mai toate nunțile din sat (dotat cu tot ce trebuie), apoi avea lecții pentru copii. În fiecare an avea grupuri de copii pe care ii învață să cînte (2-3 ori pe săptămână) la diverse instrumente. Eu am învățat așa sa cînt puțin la clarinet. Apoi la trompetă. Acum nu mai e nimic la casa de cultură – nici fanfară, nici instrumente, nici om pe cultură. Au rămas doar niște boxe pentru discotecă. Alte activități culturale tot nu-s…
Cu Ștefan Petrache s-a dus nu doar un om foarte talentat și o voce grozava ci și istoria unei epoci în care cultura era prioritate și în care statul construia formate pentru a căuta talente (expediții culturale) dar și infrastructura pentru a le dezvolta (case de cultură ce aveau trupe muzicale, școli muzicale bune accesibile, o minimă bursa etc).
Ele au dispărut și e puțin probabil să revină în acest stat moldovean minimalist și fără viziune de viitor decît să măsoare totul prin prisma profitului material (după logica: cultura care nu aduce ruble nu mai e cultură).
Iar foștii și actualii administratori ai sectorului cultural ar trebui nu doar sa plinga că iată a mai murit un mare talent dar sa aibă grijă să creeze condiții ca altele să apară.


Jan 3 2020

Istoria se repetă…(de obicei ca farsă)

Vitalie Sprînceană

Un scurt comentariu la asasinarea lui Qassem Soleimani (unul care face însă mii de cuvinte).

p.s. Am verificat sursa: imaginea e corectă.
Aici e legătura spre articol pe pagina web New York Times.


Dec 25 2019

Crăciunurile moldovenești ca obiect de studiu

Vitalie Sprînceană

Clasa aspirațională moldovenească, de la sat și de la oraș, a umplut ieri rețelele sociale cu crăciuneli: brazi, luminițe, decoruri, șeminee, pături și pulovere roșii cu motive de reni, felicitări și urări. Celebrează Crăciunul. Unii acasă, alții pe plaje în destinații exotice, alții în munți. Retorica este: sărbătorim în rînd cu lumea bună/civilizată/avansată/occidentală.
E o ”tradiție mai veche”: clasele aspiraționale locale – mica nobilime, puțina burghezie urbană, aristocrația scăpătată, nomenclatura și elita roșie, clasa mijlocie și creativă de acum – întotdeauna ”s-au sincronizat” cu ceva afară…Cu Parisul (și limba franceză), cu Odesa, cu Moscova, cu New York-ul și iar Parisul acum…
Clasele populare sînt încă în plin post și au vreo 14 zile pînă la Crăciun. Pentru ele 25 decembrie e o zi obișnuită de muncă…Retorica lor: sărbătorim cum am sărbătorit la părinți și la bunei.
…Este, evident, și o comoditate în a avea două Crăciunuri: cum majoritatea orășenilor moldoveni sînt cu origini rurale, aceștia își celebrează un Crăciun cu copiii sau prietenii lor și un altul cu părinții de la țară sau din micile orășele.
Dar e vorba și de o distincție culturală pe care clasa aspirațională o construiește pentru a se deosebi de ”restul lumii”.
Celebrarea Crăciunului pe 25 decembrie e un semn de ”civilizație” și ”apartenență la lumea civilizată europeană”
În contrast, Crăciunul de pe 7 ianuarie e văzută ca o practică retrogradă, un atașament rudimentar și primitiv față de o lume înapoiată (nu de puține ori aud că e timpul să avem doar un singur Crăciun, că e o anomalie că băncile nu lucrează pe 7-8 ianuarie ca în toată lumea, că doar noi și rușii celebrăm Crăciunul pe 7, că doar votanții știm noi cui celebrează pe 7 etc).
Crăciunurile moldovenești rămîn un prilej excelent de studiere a tensiunii dintre ”modernizare” și ”tradiție”, a stilurilor de consum cultural, a modelelor aspiraționale ale clasei medii locale.


Nov 2 2019

Despre alegători, bîdle și partide

Vitalie Sprînceană

Zilele trecute m-am văzut cu un amic, suporter al unuia dintre partidele de la guvernare. Am vorbit despre una-alta apoi discuția a ajuns la alegerile locale din Chișinău, la dezbaterile între cei doi candidați etc.

Cum eu anunțasem deja pe facebook că nu merg la vot la ambele tururi mă așteptam ca amicul în cauză să încerce să mă convingă totuși să ies la vot.Din contra, l-am auzit zicînd:-

Eu tot stau acasă. Nu mai fac nici măcar efortul de a merge la secția de vot să stric buletinul. Am ce face într-o zi de duminică.

Mirat (pentru că-l știu activ și implicat și prezent la întîlniri și eveniment de partid) îl întreb:
– De ce?

Ezită o vreme apoi îmi spune:
”Partidul mă consideră bîdlă, de asta nu mă duc la vot. În campania precedentă, pentru parlamentare, ne-au zis că nu fac coaliție cu unii și cu alții. Pe urmă în iunie au făcut totuși. Au zic că e împotriva oligarhiei, că așa trebuie. Am înghițit (și nu-i înghițeam deloc pe oponenți) și am mers mai departe. O vară întreagă s-au ”risuit” pe la televizor despre cum trebuie să îngropăm chestii care ne despart, despre cum trebuie să ne respectăm și să încercăm să colaborăm în baza a ce ne unește (în loc să ne separăm pe lucurile care ne dezbină)…
Tăt era frumos cît era vară și erau prieteni și druji și aliați. Și ne convingeau și pe noi că e prietenie strînsă, că trebuie să uităm multe lucruri, că e bine să ne uităm nu în trecut dar în viitor.
Acum, că au ceva de împărțit (primării, ministere, poziții) iar se sfădesc, iar revin la istoria despre cum trebuie să dezgropăm trecutul, despre cum oponenții îs răi că în trecut au fost cu regimul, despre cum trebuie să ne mobilizăm ca să oprim nu știu ce…
Mîine, după alegeri, ei iar o să refacă coaliția (că nu au încotro) și iar o să îmi zică – ieri te-am rugat să uiți ce am zis și făcut alaltăieri, azi te rugăm să uiți ce am zis și am făcut ieri. Așa mă simt de parcă ei mă văd ca o turmă.
Și mi-am zis: eu stau acasă. O să votez cînd partidul o să îmi respecte inteligența și onoarea mea și n-o să mă prostească de la o zi la alta.”


Nov 2 2019

Misiuni electorale…eșuate

Vitalie Sprînceană

O misiune au avut candidații în campania asta electorală din Chișinău care se încheie mîine (asta dacă nu-s contestări și anulări): să lase la o parte discuțiile despre ”geopolitică”, europenizare, unire, cumătri, nepoți, Plahotniuc, demnitate, mafie și să vorbească, dacă nu despre altceva (planuri de viitor despre țară și oraș) atunci măcar altfel (cu ceva respect, fără cocoșeală).
Și nu s-au isprăvit nici cu asta.
Ne putem gîndi la campania asta ca la o previzualizare a campaniei pentru alegerile prezidențiale de la anul…
Eu deja aștept al doilea contingent de sirieni, tancuri rusești, învierea calului lui Ștefan cel Mare etc.


Sep 17 2019

Bella Ciao

Vitalie Sprînceană

La începutul lunii septembrie am fost la o nuntă la o rudă. Nunta era semi-tradițională – pe de o parte petrecerea a mers după toți pașii scenariului unui asemenea eveniment – legătoare, prima masă, a doua masă, valsul mirilor etc. Pe de altă parte ”nuntașii” au făcut și niște inovații – nu au avut nași, în loc de flori au cerut oaspeților să aducă cărți ce au mers ulterior la o școală internat.
Muzica a fost și ea semi-tradițională (nu fusesem demult la o nuntă și nu mai știu ce se mai ascultă-cîntă pe acolo) – ba muzică retro (moldovenească, sovietică și românească), ba hip-hop și disco…La un moment lăutarii au început să cînte Bella Ciao…
Stîngistul din mine a tresărit: am fost plăcut surprins să aud un cîntec politic la o nuntă. Mai mult, un cîntec de partizani, un cîntec de rezistență (alți prieteni mi-au zis că la alte nunți se cîntă regulat muzică unionistă – Cîntă cucul etc..).
Evident am dansat și am strigat versurile din toți bojocii. Am fost și mai plăcut surprins că și alți oameni le știau (deja mă și gîndeam la un cerc clandestin de muzică stîngistă). Am fost de-a dreptul șocat că grupul care cînta cel mai avan (și care știa versurile toate) era un grup de tineri despre care știam că sînt, în mod sigur, departe de orice interes sau activitate politică…
Tineretul apolitic cînta Bella Ciao și eu nu înțelegeam ce se întîmplă…
Mi-a explicat cineva după ce s-a sfîrșit cîntecul: majoritatea îl cunosc dintr-un serial spaniol despre o bandă de inși care jefuiesc bănci, serial preluat de Netflix și distribuit în toată lumea…
A-a-a, mi-am zis, asta era.
(Eu nu am văzut serialul și nici nu cred că apuc să îl văd degrabă – am prea multe filme de văzut. Faptul că filmele cu bandiți prind la tineri e de o banalitate ce nu mai surprinde… 10-15 ani în urmă prietenii mei priveau Fratele (Brat) și Petersburgul Banditesc, două filme rusești despre killeri și fredonau cîntezele de acolo – și era mult rock. Fadcinați tinerilor cu filmele banditești a rămas doar că, între timp, producătorii de filme au schimbat coloana sonoră. În loc de rock acum e Bella Ciao.)
…În lipsa unei educații politice coerente, la nivelul educației formale (școală, universitate) și informale (în mass-media publică), rămîne să ne rugăm de producătorii de filme de masă să bage elemente de educație politică în filme: cîntece, istorii etc.