cinematograf conformist
Întâmplarea face ca în agenda mea cinematografică să se aglomereze, în ultimele câteva zile, tocmai trei filme care iscodesc, din perspective diferite, tematica conformismului. Pe rând:
- prospectul normalității – ilustrat de ”Il Conformista” (Conformistul) al lui Bernardo Bertolucci. Marcello Clerici e obsedat de năzuința normalității – vrea să fie în ”rând cu oamenii”, iar asta delimitează, în anii 30 ai secolului XX, ”un frate adevărat, un bun cetățean, un patriot, adică un Fascist” (vezi discuția cu orbul Italo). Marcello se căsătorește cu Giulia pentru a fi normal, își asumă, tot în numele normalității, misiunea de a-l asasina pe fostul său profesor și prieten, profesorul Quadri, anti-fascist marcant care trăiește în exil la Paris. La fel de ”normal” stârnește o idilă amoroasă cu soția lui Quadri. Spre final, în mod logic și ”normal”, Marcello îmbracă haina antifascismului imediat după ce Mussolini este debarcat (și spânzurat, pentru conformitate) și pornește o vânătoare a foștilor fasciști... Sunt rare momentele în care acesta ar ezita sau ar fi supus unor frământări interioare (frica de a-l ucide pe Quadri, care intervine într-un moment, este frica fiziologică în fața armei, nu expresia unor mustrări și chinuri ale conștiinței). Un film aproape alb-negru, singuratic (sunt de reținut peisajele pustii ale străzilor pariziene, austeritatea clădirilor oficiale) și mult prea erotic pentru un erou principal care nu prea mustește de erotism sau imaginație sexuală ( de aia și rostul suspect al diversității sexuale a celorlalți eroi)... În general, Marcello este prototipul omului care se lasă dus de ape și nu riscă să pornească împotriva curentului, e cameleonul perfect adaptabil , indiferent că pornește din clasele de jos sau poartă sânge nobil (întâmplător, Marcello e descendentul unei familii foarte bogate – o fi vreo critică făcută de Bertolucci aristocrației italiene și un reproș al pustietății intelectuale și morale ale acesteia)...
- prospectul pacifismului laș – Roman Polanski l-a surprins, cât se poate de bine, în ”The tenant” (Chiriașul), o ecranizare a romanului cu același nume semnat de Roland Topor, pictor, ilustrator de cărți ( a se vedea aici o colecție fascinantă a tartajelor semnate de Topor) și scriitor francez de origine poloneză. Trelkovsky, jucat excellent de Polanski însuși, un tip liniștit și cuminte, închiriază un apartament în Paris, în cărui chiriaș precedent, Simone Choule, s-a aruncat pe fereastră, aparent fără un motiv anume. Odată aranjat în apartament, Trelkovsky ”dezleagă” puțin câte puțin enigma suicidului Simonei: vecinii se comportă suspect iar asta îl face pe Trelkovsky să întrevadă comploturi și conspirații la tot pasul. Cum e firesc în cazul suprarealiștilor, distanța dintre realitate și închipuire este estomapată, reveriile se intrepătrund cu viața trează, fabulația este de nerecunoscut alături de ”realitate” astfel că, în anumite momente, este greu să pricepem ce parte din realitatea pe care o vede Trelkovsky e fabulație și ce parte e ”realitate”. La fel de greu e să distribuim repsonsabilitatea mediu social (vecini) – esență individuală în procesul de geneză al paranoiei lui trelkovsky care-l va împinge, la final, să repete pasul chiriașului anterior, adică să aleagă fereastra ca ieșire. S-ar putea ca bisturiul investigației să evite deopotrivă individualizarea excesivă (psihologismul) deopotrivă cu sociologismul (accentul pe Ei, vecinii) în numele unui interacționism – e vorba totuși, sugerează Topor, de o relație repetitivă (nu e greu de presupus că fereastra va fi drumul spre libertate a următorilor chiriași), cu rezultate previzibile... Altfel spus, filmul nu e neapărat o interogație asupra unui om sau asupra unui mediu social în care viețuiește acest individ, ci mai degrabă o demascare a unui scenariu social care produce, ori de câte ori este ”jucat”, consecințe identice...Am putea schița rapid liniile acestui scenariu: evitarea cu orice preț a conflictului (Trevolsky ezită să intervină vreodată pentru a soluționa tensiunea în favoarea sa ori pentru a întoarce roata spre el), dominația simbolică interiorizată (Trevolsky acceptă cu seninătate descrierile realității formulate de ceilalți: vecini, prieteni – nu e loc, nicăieri, pentru o perspectivă proprie), delegarea responsabilității individuale pentru situație colectivității sau unor factori externi (retorica lui Trevolsky este cea a unui El aflat sub jugul unor Ei atotputernici)...
sursa imagine.
- prospectul paznicului ordinii – documentarul lui Semion Aranovici ”Я служил в охране Сталина, или Опыт документальной мифологии” (Am fost bodygardul lui Stalin sau Mitologie Documentară) - un monolog (este ciudat că regizorul nu a intervenit deloc pe durata celor 90 min) al lui Aleksei Râbin (Lebedev – omul are două nume, unul oficial, altul așa, pentru bucătărie și soție), fost ofițer din garda de corp a disctatorului, căruia i se oferă suficient timp să-și depene ”amintirile”. Povestea lui Râbin este povestea slăbiciunii memoriei personale și a istoriei orale ca sursă pentru cunoașterea trecutului – omul înșiră de-a valma clișee din discursul propagandistic oficial (Stalin a instaurat ordinea, Stalin era un om modest, vesel și omenos, Kirov – cel mai bun prieten al Tatălui popoarelor) cu fragmente ”personale” (Stalin ar fi transportat cică, pe durata unei nopți întregi, orășenii pe la casele lor cu limuzina oficială), a căror credibilitate este îndoielnică. Granița dintre fabulație, confabulație și realitate istorică e aproape invizibilă, iar ochii mici, semiînchiși ai fostului bodyguard produc aceeași față plată independent de istoria povestită la moment. Dincolo de ecran stă un om care iubește ordinea: pedagogia sa muzicală pare mai degrabă scoaterea la apel într-un lagăr de concentrare decât predare a instrumentului muzical, mărșăluirea fiind, în opinia dânsului, drumul spre muzică. Alt tip de ordine, la fel de adorat - ordinea cetățenească, datoria față de partid și țară este primordială și se ridică deasupra tuturor normelor etice sau estetice – un bun cetățean sovietic, zice Râbin, neapărat se produce în rolul de informator voluntar (eufemismul straniu al lui Râbin este – binevoitor, ” доброжелатель”) și-și denunță din datorie, prietenii, amicii sau indivizii cu purtări dubioase. Cum se și cuvine, regimul etic de inspirație militaristă proiectează asupra deturnatorilor ordinii căldări întregi de asociații negative, care coincid aproximativ cu zonele de stigmatizare ale societății (conspiratorii Beria și Mikoian l-au ucis pe Stalin, tineretul e destrăbălat și leneș că nu vrea să muncească). Nu mă apuc să fac aprecieri etice, însă aș vrea sp subliniez lejeritatea cu care ordinea devine fetiș, ridicată fiind la postul de icoană și Biserică... Pe altarul acestei religii a ordinii sunt jertfite prea multe lucruri bune: contradicțiile vieții, tensiunile, ideile novatoare și ”eretice” etc.
Subscribe to the comments for this post
dictatura cu fata umana sau clientul are intotdeauna dreptate
Primăria Chișinău a decis să instituie, prin ucaz, Liniștea în microbuze...Perfect de acord cu interzicerea fumatului, dar prohibiția ”conectării aparatelor audio pe durata efectuării cursei” e, cred, o exagerare. Legiuitorul a uitat că șoferul nu e rob înlănțuit la galere, ci un muncitor cu un drept la un confort minim la locul de muncă...inclusiv de a asculta muzica ce-i place, în limite rezonabile de decibeli (treaba Primăriei ar fi să elaboreze aceste praguri admisibile ale volumului, nu să dea cu bățul). În graba de a construi un spațiu de călătorie confortabil, administrația publică locală a uitat un detaliu important: celălalt perturbator al Liniștii în microbuz – Pasagerul. Or, acesta nu e limitat de vre-un regulament cu privire la numărul maxim de decibeli admiși pentru telefonul său mobil, nici contentul alarmei (fie ea imn nazist, fie imnul URSS) sau conținutul debitului verbal, ori intensitatea acestuia... El e însă Regele, și în numele dreptului său la confort și liniște e permis să trecem cu vederea subjugarea șoferului și neglijarea libertăților acestuia (și a dreptului său egal la confort)...
Argumentele prohibitorilor (culese din spațiul public):
- șoferii au gusturi muzicale îndoielnice (adică ascultă stații radio gen Șanson, Sănătatea, Russkoe radio, Hit FM). Argumentul ăsta, motivat de un reflex autoritar perfect, stă pe o ”broască țestoasă” lunecoasă – ”poliția gusturilor” muzicale și artistice ”îndoielnice” sau ”corecte”. Consecința logică deplină a acestui tip de argument ar fi impunerea unor reguli ca în spațiile publice discutiile despre câți viței a fătat Joiana sau despre prețul pătrunjelului la Piața Centrală să fie interzise complet și să fie admise doar cele despre Grigove Vieru, Fiodor Dostoievski, Cio-cio-san și monadele lui Leibniz... Pe fond muzical de Gustav Mahler, desigur.
- șoferii de microbuze trebuie să fie atenți la drum, călători etc. Până una-alta, ascultarea dispozitivelor muzicale în mijloacele de transport public sau privat nu a fost interzisă - șoferii automobilelor personale au, în aceeași măsură, obligația de a fi atenți la drum și călători...
Și cam atât.
Că legiutiorul neglijează alte probleme ale transportului cu microbuze: condiția tehnică regretabilă a unităților de transport (lipsa ventilației e primul lucru ce-mi vine în minte), inexistența unor stații speciale pentru microbuze (la care acestea, conform Deciziei, ar trebui să oprească – când zic stație am vedere nu doar semn rutier, ci și un acoperiș, trotuar, orar și alte detalii), intensitatea traficului urban în centrul orașului și lipsa unor străzi adecvate pentru circulația transportului urban. O parte din problemele astea țin de prestatorul de servicii, altă parte, de aparatul administrativ local care nu-și prea face treabă, dar, pentru că nimeni nu-i monitorizează nici pe unii nici pe alții, ei dau mulțimii ”capul șoferilor”.
frisoane academice
Mai bine mai târziu decât...târziu de tot. Un ciot de discuție, mult prea timid, mult prea politicos, despre autonomia universitară în Moldova, cioplit de rectorul Universității de Stat, dr.hab., prof. univ. Gheorghe Ciocanu: ”Autonomia universitară: declaraţie, deziderat sau realitate”, publicat în Timpul de Dimineață.
Argumente principale:
- avem lege bună, dar nu o respectă nimeni. Regulile sunt formulate, dar translarea lor în practică se întinde. În fond, capcana ”economiei de hârtie” și a ”integrării declarative” – pe hârtie, ne-am conformat deja regulamentelor, principiilor și legilor, dar în practică...mai așteptați, că e criză, că nu-s ai noștri la Putere, că...
- avem și alte legi, proaste, din ale care cer ca pentru fiecare creion procurat de universitate, fie că e grant, fie că e donație, fie că e parteneriat să facem licitații publice, cu concurenți, plicuri de intenții, să ne împărțim cu hoardele de funcționari de la Guvern și Minister, și, capac la toate, pentru fiecare creion, să cerem și aprobare de la aceeași funcționari. Legile alea le respectăm, căci prea mulți ”corbi” veghează implementarea lor.
Rămân câteva mari lucruri nespuse:
- reforma sistemului educațional și integrarea cercetării în Universitate, pe de o parte, și conectarea procesului cercetare la cel de predare...”Dilema statutului Academiei de Științe”, cum ar veni, rostul fisurării procesului științific în 2 blocuri: Universitate (pentru predare) și Academie (cercetare). Studentul trebuie să fie cât mai aproape de laborator, iar laboratorul – mai aproape de student. Un fel de Mahomed pe munte.
- crearea unei Fundații Științifice sau altă instituție guvernamentală (agenție, departament) abilitată cu dreptul de a distribui granturi pentru proiecte științifice și bugetul corespunzător. După modelul american al National Scientific Foundation, de exemplu. Centre national de la recherche scientifique, organizat sub tutela Ministerul Educației Superioare și al Cercetării, cu laboratoare în majoritatea campusurilor universitare franceze, este un alt model potențial.
- liberalizarea regulamentelor interne ale Universităților prin eliminarea procedurilor de exmatriculare pentru absențe (mai ales că există deja un mecanism privind recuperarea lor prin elaborarea unor dosare, lucrări, studii etc), anularea contabilității multiple (catalogul grupului, apoi cel al profesorului) și a ședințelor de catedră/facultate multiple care iau timp, suspendarea obligativității orelor de serviciu pentru profesori la catedră și instituirea unor noi forme de comunicare profesor – student (e-mail, blog, pagină electronică), publicarea curriculum-ului pe pagina web a Facultății...
Sper că discuția temelor astea abia începe.
discutie despre monumente, politici ale memoriei, demnitate, iertare etc
Un început de discuție despre strămutarea monumentului Eroilor Comsomolului Leninist cu Sorin Hadârcă și istoricul Virgil Pâslariuc, unul dintre animatorii emisiunii ”Magazin istoric” de la Vocea Basarabiei... Discuția se poartă pe profile-ul lui Sorin.
intre lupta cu saracia si lupta cu saracii
sursa imagine.
Loïc Wacquant ”Punishing the Poor” (ori, în varianta franceză, cea originală ”Punir les pauvres”), Duke University Press, 2009.
Discipol, tovarăș de cauză, prieten și continuator al lui Bourdieu, Loïc Wacquant produce una din vocile cele mai originale ale sociologiei franceze contemporane fiiind deopotrivă intelectual angajat, sociolog radical, activist și profesor la Universitatea din California Berkeley... În ”Punishing the Poor” Loïc Wacquant interoghează un paradox incomod al democrației americane : în 2008, în închisorile din SUA, democrația model, se găseau peste 2 milioane de indivizi (mai exact, 2 milioane 300 mii, din totalul de 9,8 milioane deținuți la nivel mondial, cam 25 %), mult peste oricare altă țară din lume, inclusiv China (1,57 milioane) sau Rusia (0,89 milioane). Rata de încarcerare era de 760 deținuți la 100 mii locuitori (urmează Saint Kitts și Nevis, cu 660, Rusia, cu 626 și Rwanda, 593)... În Moldova, indicii sunt mai modești – 227, aproape dublu față de România – 125, dar ceva mai puțin decât în Ucraina – 317, și totuși mai mult față de oricare țară a Uniunii Europene (cu excepția Țărilor Baltice)... Această explozie a numărului de deținuți, însoțită de o explozie a numărului de închisori și instituții penitenciare (în fapt, zic statisticile, construcția închisorilor reprezintă cel mai mare program public de construcții civile, mult înaintea sectorului locativ, vezi p.160), se desfășoară pe fonul unei transformări profunde a Statului în SUA – schimbări ce țin atât de esența statului, cât și de rolul pe care și-l asumă acesta în viața socială. Liniile cele mai vizibile ale acestei transformări ar fi:
- retragerea statului din politicile sociale și economice, sub presiunea unei ideologii confuze, adunată din fragmente conservatoare, liberale și anarhiste numită neoliberalism. ”Cât mai puțin stat!” este tendința centrală (pentru a folosi un termen statistic) a diferitelor curente ce se revendică de la această linie ideologică.
- întărirea aparatului punitiv al statului, prin intermediul unor strategii diverse – medicalizarea unor tipuri de infracțiuni (mai ales comportamentul adictiv), adică trecerea lor în registrul dereglărilor psihice, penalizarea – tehnică care lovește în populații întregi, considerate a fi criminale par excellence.
- utilizând o metaforă mai veche elaborată de Pierre Bourdieu (vezi ”La misere du monde”), cea a statului ca organism cu două mâini, la rândul ei inspirată din Leviathanul lui Hobbes, Wacquant vede procesul de slăbire a ”mâinii stângi” a statului, cea care se ocupă de solidaritatea socială și politicile de susținere a celor defavorizați și, simultan, întărirea celei drepte, care se ocupă de distribuția pedepselor și asigurarea securității, ca un proces de constituire a unei noi paradigme a legitimității statului – acestuia i se rezervează, în noua configurație neoliberală, construită asiduu de la Richard Nixon încoace (chiar pe vremea democratului Bill Clinton), rolul infam de paznic cu bățul, instituție care păzește bunurile, asigură securitatea și pedepsește răufăcătorii. O formulă caustică reușită: de la welfare la workfare și prisonfare.
- înclinarea balanței dinspre libertate spre securitate, ca urmare a unor discursuri ideologico-geopolitice (11 septembrie și lupta cu teorismul), dar și a unor retorici moralizatoare (accesibilitatea fișierelor de încarcerare și a dosarelor personale ale deținuților).
- tranziția de la economia solidarității la cea a carității. Scopul ajutorului social nu mai este de a recupera sufletul pierdut prin reincadrarea sa în rândurile societății, ci stigmatizarea sărăciei, medicalizată și ea sub forma unui discurs ce o concepe ca o dereglare, abatere de la normalitate datorată unor inabilități de gândire și organizare a propriei vieți – un fel de rasism economic...
- targetizarea statului penal pe profiluri rasiale, regionale (gheto-urile) și economice (70 % din deținuții americani sunt non-albi săraci, deși ratele de criminalitate pentru omucideri, violuri sau consum de droguri sunt aproximativ egale pentru toate grupurile etnice, de clasă și rasiale). Războiul contra sărăciei ia astfel forma unui război cu săracii...
- individualizare morală și detașarea persoanei de contextul social în care trăiește (discursul penal responsabilizează exclusiv persoana pentru infracțiune, fără a ține cont de condițiile socio-economice ale existenței acesteia, de accesul la resurse precum educație, sănătate, alimente și hrană, locuințe).
- pedeapsa dublă: penală și socială, care echivalează cu excluziunea socială totală a foștilor deținuți (principiul legal: nu este permis ca cineva să fie pedepsit de două sau mai multe ori pentru aceeași infracțiune este ocolit prin intermediul unor strategii moraliste – foștii deținuți au probleme cu angajarea în câmpul muncii, drepturile lor civile nu sunt restabilite automat la ispășirea pedepsei, ci sunt recuperate prin intermediul unui proces birocratic anevoios, unele firme de securitate oferă, contra unor taxe simbolice acces la dosarul foștilor deținuți, ca rezultat, mulți dintre aceștia sunt persecutați de comunitatea în care trăiesc, chiar dacă au ispășit deja pedepsa prevăzută de lege sau au restabilit prejudiciul cauzat societății – aceste dosare tac asupra tipului specific de infracțiune și se limitează la categorii largi precum abuzul sexual, care conține deopotrivă violul, dar și unele practici deja depenalizate, cum ar fi masturbarea, sexul oral sau cel anal, relațiile de tip homosexual).
Departe de a fi o anomalie a democrației americane, aceste practici, argumentează Loïc Wacquant, urmează o logică firească a dezvoltării societății neoliberale americane, și, partea cea mai combativă și polemică, sunt exportate, prin intermediul unor think-tank-uri influente, în Europa (Marea Britanie, Franța, Italia).
Alte review-uri:
duel cu carti
Să fi fost 1909, ori în 1910 (data exactă contează prea puțin în economia povestirii noastre)... Proaspătul profesor al Universității ”Franz-Josefs Universität” din Cernăuți (fosta Universitate Regele Carol I, actuala Universitatea Naţională „Yuriy Fedkovych”), Joseph Schumpeter, participa la un duel cu ... unul din bibliotecarii Universității.
Motivul? Cărțile, adică accesul la ele. Pedagog cu pretenții mari, Schumpeter oferea studenților săi liste generoase de lecturi. Cărțile se găseau toate în Biblioteca Universității, dar bibliotecarii sabotau cererile studenților de a împumuta cărțile acasă, și uneori chiar refuzau să le ofere pentru uzul în sala de lectură. Înfuriat, Schumpeter merse într-o frumoasă zi la bibliotecă (ar trebui să adăugăm poate niște detalii ”intime” ale tinereților viitorului mare economist: dandy, obișnuia să se dea aristocrat, chiar dacă era un mic-burghez, răspândea printre studenți și colegii pofesori zvonul că ar fi feciorul unui feldmareșal) și-l înjură dăscălindu-l că economia politică este un obiect vital și important, poate cel mai important, de aia studenții săi ar trebui să aibă acces nelimitat la cărți. Librarul, zice povestea, care, ca orice bibliotecar, ar fi dorit cărțile să stea aranjate frumușel pe rafturi, și-a motivat refuzul prin faptul că studenții abuzează de cărți. În scurt timp ”discuția” a degenerat în ceartă, iar când Schumpeter a pus la îndoială competența bibliotecarului, acesta l-ar fi chemat la duel...
Cum în Imperiu asemenea mici ”plăceri” erau semi-interzise-semi-permise, lupta avu loc... deși nu era un mare floretist/scrimeur, Schumpeter se dovedi totuși ceva maia bil și mai îndemânatec decât adversarul său, căruia îi provocă o mică rană la umăr. Bibliotecarul își ceru scuze și duelul se termină aici. După aia studenții lui Schumpeter (el nu s-a reținut prea mult la Cernăuți – doar doi ani, până în 1911) putea accesa nestingherit cărțile din lista de lecturi dată de profesor...
poveste, a carei autor as fi vrut sa fiu plus felicitare
O parabolă a cărei autor mi-aș fi dorit să fiu. A scris-o însă Atiq Rahimi, în ” Syngué Sabour. Pierre de patience ”. Eu doar pot s-o distribui mai departe. Împart minunile...
Azi mai trebuie să adaug ceva: un gând bun și o vorbă caldă pentru un om la care țin mult de tot, cu care avem de împărțit un sentiment frumos și, dea Domnul, un viitor pe potrivă:
Quoi qu'il en soit, notre grand-mère, nous mettait tout d'abord en garde en disant que son histoire était un conte magique qui pourrait apporter soit du bonheur soit du malheur dans notre vraie vie. Cet avertissement nous faisait peur, mail en même temps nous excitait. Sa belle voix résonnait alors avec le battement de nos cœurs : « II était, il n'était pas, un roi. Un roi charmant. Un roi courageux qui, cependant, avait dans la vie un seul impératif, mais de taille : n'avoir jamais de fille. La nuit de ses noces, les astrologues lui avaient prédit que si jamais sa femme enfantait une fille, celle-ci déshonorerait la couronne. Ironie du sort, sa femme ne mettait au monde que des filles. A chaque naissance, le roi ordonnait donc au bourreau de tuer la nouveau-née! »
Emportée par ses souvenirs, la femme a pris les traits d'une vieille dame - ceux de sa grand-mère, sans doute -, qui conte cette histoire à ses petits enfants.
« Le bourreau tua la première fille, ainsi que la deuxième. A la troisième, il fut arrêté par une petite voix qui sortait de la bouche de la nouveau-née. Elle l’implorait de prévenir sa mère que si elle la gardait en nr, la reine aurait son propre royaume! Troublé par cette parole, le bourreau se rendit discrètement auprès de la souveraine et lui raconta ce qu'il avait vu et entendu. La reine, sans dire un mot au roi, partit sur-le-champ voir cette nouveau-née dotée de parole, loi a émerveillée et effrayée à la fois, elle demanda au bourreau de préparer une charrette pour fuir loin du pays. À minuit précis, la reine, sa fille et le bourreau quittèrent clandestinement la ville pour des contrées lointaines. »
Rien ne la détourne de son récit, pas même les coups de feu qui sont tirés non loin de la mai-non. « Le roi, furieux de cette fuite soudaine, partit à la conquête des terres lointaines, afin de retrouver sa femme. La grand-mère marquait toujours une pause à cet endroit précis du récit. Elle posait l'éternelle question : Était-ce pour retrouver sa femme ou bien pour la traquer? »
Elle sourit. Peut-être comme souriait sa grand-mère. Et reprend :
« Des années s'écoulèrent. Lors d'une de ses conquêtes, un petit royaume où gouvernait une reine juste, valeureuse et pacifique lui résista. Le peuple se refusait à l'intrusion de ce roi étranger. Ce roi arrogant! Alors, le roi ordonna d'incendier le pays. Les vizirs du royaume conseillèrent à la reine de le rencontrer et de négocier avec lui. Mais la reine s'opposa à cette entrevue. Elle affirmait qu'elle préférait plutôt incendier elle-même son royaume que de se rendre à cette négociation. Alors, sa fille, très appréciée par la cour et le peuple, non seulement pour sa beauté hors du commun, mais aussi pour son intelligence et sa bonté exceptionnelles, demanda à sa mère de lui permettre d'aller rencontrer le roi. La reine, en entendant sa fille, devint comme folle. Elle se mit à crier, maudissant à haute voix le monde entier. Elle ne dormait plus. Elle errait dans le palais. Elle interdit à sa fille de sortir de sa chambre et d'intervenir. Personne n'arrivait à la comprendre. Chaque jour qui passait, le royaume sombrait un peu plus dans un immense désastre. La nourriture et l'eau se faisaient rares. Sa fille, qui ne comprenait pas plus que les autres l'état de sa mère, décida alors de rencontrer le roi malgré l'interdiction. Une nuit, à l'aide de sa confidente, elle se rendit sous sa tente. Devant cette beauté céleste, le roi tomba fou amoureux de la princesse. Il lui proposa ceci : il renoncerait à ce royaume si elle l'épousait. La princesse, elle aussi sous le charme, accepta. Ils passèrent la nuit ensemble. Au petit matin, elle s'en retourna, toute victorieuse, au château pour raconter à sa mère son rendez-vous avec le roi. Fort heureusement, elle ne lui avoua pas qu'elle avait aussi passé la nuit sous sa tente. La reine, rien qu'en apprenant que sa fille avait vu le roi, fut aux abois. Elle était prête à subir tous les malheurs du monde, mais pas celui-là! Anéantie, elle hurlait : "Fatalité! Maudite fatalité!" Et elle s'évanouit. Sa fille, qui ne comprenait toujours rien de ce qui se passait dans la tête de sa mère, s'adressa à l'homme qui avait accompagné la reine tout au long de sa vie, et l'interrogea sur la cause de son état. Il lui livra alors cette histoire : "Chère princesse, comme tu le sais, je ne suis pas ton père. En vérité, tu es la fille de ce roi conquérant! Moi, je n'étais que son bourreau..."Il lui dévoila toute la vérité, et finit par cette conclusion énigmatique : "Voilà, ma princesse, notre destin. Si on avoue la vérité au roi, nous serons tous, selon la loi, condamnés à la pendaison. Et tous les sujets de notre royaume seront ses esclaves. Si nous nous opposons à son exigence, notre royaume sera incendié. Et si tu l'épouses, vous commettrez l'inceste, péché impardonnable! nous serons tous maudits et punis par notre Seigneur." La grand-mère s'arrêtait à ce moment de l'histoire. On lui demandait de nous raconter la suite, elle nous disait : Hélas, mes petites filles, je ne connais pas la fin de cette histoire. Et jusqu'à présent, personne ne la connaît. On dit que celui ou celle qui la trouvera aura une vie préservée de tout malheur. Pas vraiment convaincue, je lui disais alors que, si per sonne ne connaissait la fin de cette histoire, on ni pouvait pas savoir quelle fin serait la bonne. Elle riait tristement et m'embrassait sur le front : C’est ça que l'on appelle le mystère, ma petite. Toute fin est possible, mais savoir celle qui est bonne et juste... C’est là où réside le mystère. Je lui demandais ensuite il cette histoire était vraie ou non. Elle me répondait : Je te l'ai dit : "Il était, il n'était pas... " Ma question, c'était celle qu'elle aussi, quand elle était petite, posait à sa grand-mère, et à laquelle celle-ci répondait : C'est ça tout le mystère, ma petite, c'est ça tout le mystère. Durant des années, cette histoire m'a hantée. Elle m'empêchait de dormir. Chaque nuit, au lit, je suppliais Dieu de me souffler la fin de ce conte ! Une fin heureuse pour que je puisse avoir une vie heureuse! Je me racontais tout et n'importe quoi. Dès que je trouvais une idée, je me précipitais vers ma grand-mère pour la lui dire. Elle haussait les épaules et disait : C'est possible, ma fille. C'est possible. Tu verras au long de ta vie si tu as juste ou non. C'est ta vie qui te le dira. Mais quoi que tu trouves, ne le dis plus jamais à personne. Jamais! Car, comme dans tout conte magique, tout ce que tu dis peut arriver. Donc, veille à garder cette fin pour toi. »
Elle mange. Un morceau de pain, une écaille d'oignon. « Une fois j'ai demandé à ton père s'il connaissait cette histoire. Il a dit que non. Alors, je lu lui ai racontée. A la fin, après un long silence, il u poursuivi avec ces mots doux : Mais, ma fille, c'est une illusion de penser trouver une fin heureuse à cette histoire. Il ne peut pas y en avoir. Puisque l'inceste a été commis, la tragédie est inévitable. »
Dans la rue, on entend quelqu'un crier : « Halte ! » Puis un coup de feu. Et la fuite des pas.
La femme continue : « Bref, ton père m'a fait perdre mes illusions. Mais, quelques jours plus tard, un matin tôt, alors que je lui apportais son petit déjeuner, il m'a priée de m'asseoir à côté de lui pour me parler de ce conte. En égrenant chaque mot, il a repris : Ma fille, j'ai beaucoup réfléchi. En effet, il peut exister une issue heureuse. J'aurais voulu presque me jeter dans ses bras, lui baiser les mains et les pieds pour qu'il me livre cette fin. Mais je me suis, bien évidemment, retenue. J'ai oublié ta mère et son petit déjeuner, je me suis assise devant lui. A cet instant, tout mon corps n'était qu'une oreille géante, ignorant toutes les autres voix, tous les autres bruits. Il n'y eut que la voix tremblante et sage de ton père qui, après une lampée bruyante de thé, me confia : Pour avoir une fin heureuse, cette histoire, ma fille, comme dans la vie, exige un sacrifice. Autrement dit, le malheur de quel qu'un. N'oublie jamais : chaque bonheur engendre deux malheurs. - Et pourquoi?! me suis-je étonnée naïvement. Avec ses mots simples, il m'a répondu : Ma fille, malheureusement, ou heureusement, tout le monde ne peut pas accéder au bonheur, que ce soit dans la vie ou dans une histoire. Le bonheur des uns engendre du malheur chez les autres. C'est triste, mais c'est ainsi. Dans ce conte, il te faut donc malheur et sacrifice pour que tu parviennes à une fin heureuse. Mais ton amour de toi-même, et l'amour que tu portes à tes proches, t'empêchent d'y réfléchir. Cette histoire exige un meurtre. Le meurtre de qui? Avant de répondre, avant de tuer quelqu'un, il faut que tu te poses une autre question : Qui désires-tu voir heureux, vivant? Le Père-roi? La Mère-reine? Ou la Fille-princesse ? Dès que tu poses cette question, tout change, ma fille. En toi et dans cette histoire. Pour cela, il faut que tu te débarrasses de trois amours : l'amour de toi-même, l'amour du père et l'amour de la mère! - Pourquoi? lui ai-je demandé. Il m'a regardée longuement et silencieusement avec ses yeux clairs qui brillaient derrière ses lunettes. Il cherchait sans doute des mots compréhensibles pour moi : Si tu es du côté de la fille, l'amour que tu te portes t'empêche d'imaginer le suicide de la fille. De même, l'amour du père ne t'autorise pas à envisager que la fille puisse accepter le mariage et que, pendant la nuit de noces, elle tue son propre père dans le lit nuptial. Enfin l'amour maternel t'interdit de songer au meurtre de la reine pour permettre à sa fille de vivre avec le roi, tout en lui dissimulant la vérité. Il m'a laissée quelques instants réfléchir. Il a bu encore une longue gorgée de thé et a poursuivi : De la même façon, si moi, en tant que père, je donnais une fin à cette histoire, ce serait la stricte application de la loi. J'ordonnerais de décapiter la reine, la princesse et le bourreau afin que les traîtres soient châtiés et que soit enterré à jamais le secret de l'inceste. Je lui ai demandé : Que proposera-t-elle, la mère? Après un petit sourire qui lui appartenait, il m'a dit : Ma fille, je ne connais rien de l'amour maternel et ne peux te proposer sa solution. Toi-même, tu es maintenant mère; c'est à toi de me dire ce qu'il en est. Mais mon expérience de la vie me dit qu'une mère telle la reine préférerait que son royaume soit anéanti et son peuple mis en esclavage plutôt que de dévoiler son secret. La mère agit selon la morale. Elle interdit à sa fille de se marier avec son père. Mon Dieu que c'était troublant d'entendre ces paroles de sagesse. Moi qui cherchais absolument une issue clémente, je lui ni demandé si elle pouvait exister. Il a d'abord dit oui - ce qui m'a réconfortée -, mais très vite, il m'a apostrophée : Ma fille, dis-moi, dans cette histoire, qui a le pouvoir de pardonner? J'ai répondu innocemment : le père. En hochant la tête, il a dit : Mais ma fille, le père, qui a tué ses propres enfants, qui, lors de ses conquêtes, a détruit villes et populations, qui a commis l'inceste, est aussi coupable que la reine. Quant à elle, elle a trahi le roi, la loi, certes, mais n’oublie pas qu'elle-même a été trompée par sa fille nouveau-née et par le bourreau. Désespérée, avant de le quitter, j'ai conclu : Alors, il n'y a aucune fin heureuse! Il m'a dit : Si. Mais, comme je te l'ai dit, à condition de se résigner à un sacrifice et de renoncer à trois choses : l'amour de soi, la loi du père et la morale de la mère. Interloquée, j'ai demandé si cela lui semblait réalisable. Il m'a répondu tout simplement : il faut essayer, ma fille. Troublée par cette discussion, des mois et des mois durant, je ne pensais qu'à cela. Je me suis aperçue que mon trouble venait d'une seule chose : la véracité de son propos. Ton père connaissait vraiment les choses de la vie. »