blog implicat – carti filme muzica idei polemici

Uniunea Sovietică și Unirea

On February 24, 2021

Demult nu mă mai amuză să găsesc, în cărțile și presa anilor 70-80, declarații de loialitate eternă pentru regim din partea unor oameni – scriitori, jurnaliști, juriști, filosofi, istorici – care azi și-au reinventat biografii de luptători dintotdeauna cu regimul.

Poeți care scriau anterior despre Comsomol, Lenin, Ziua eliberării Moldovei de sub jugul moșieresc, ziua eliberării Moldovei de sub jugul fascist, ziua Constituției, ziua Revoluției, ziua formării URSS – azi o dau de zor, cu ode unioniste – poezii foarte asemănătoare ca structură, doar că în loc de partid e Unirea și în lor de URSS e România.

Istorici care erau scriau despre frăția de nezdruncinat între popoarele moldovenesc și rus, azi vorbesc despre sentimentul românesc etern al ființei moldoveanului și despre cotropirea rusească. Juriști care lăudau Constituția și regimul sovietic ca fiind cele mai democratice.

Nu judec, pentru că nu mă interesează să arunc verdicte morale. Nici nu mă mai indignez. …Am văzut, cu ocazia instaurării dictaturii oligarhice a lui Plahotniuc că ”memoria” luptei anti-comuniste” a fost o memorie falsă de vreme ce, avînd un fel de Bodiu la putere, intelectualii de curte s-au comportat exact ca atunci – l-au adulat (pentru că le dădea voia să vorbescă despre Unire), au evitat să zică o literă rea despre el și regimul acestuia și, ca și anterior, au practicat intens apolitismul, adică fuga de realitate…

M-am prins, mai cinic sau mai ironic, că se putea cumva de împăcat varza și capra, unionismul și socialismul.

Dacă Uniunea Sovietică tîrzie (aia de după 1970) reușea cumva să ”se unească” cu România lui Ceaușescu azi toată lumea era fericită: unioniștii ar fi avut unire (chiar dacă au descoperit ideea asta ania prin 1988-1989 ori chiar după 1991) iar noi, ceilalți, aveam socialism.

Toată lumea ar fi fost fericită.

Intelectualii de curte ar fi adăugat cîteva rînduri despre România, Unire, prietenia de veci și frăția de nezdruncinat între URSS și România în ”odele” lor și nu ar mai fi umplut tot spațiul de idei cu lamentări despre Unire, cum e acum și nu s-ar mai fi jenat de cea mai mare parte a operei lor…

Cealaltă lume ar fi vorbit liniștit despre mai multă democrație, mai mult socialism, mai multă egalitate.

Ziare sovietice… și contemporane

By Vitalie Sprînceană

On February 22, 2021

In jurnal

Citesc multă presă sovietică de cîteva luni. Mă documentez pentru ceva care..cînd o să fie…atunci o să se vadă ce e.

Răsfoiesc ziare raionale, centrale, pentru copii, pentru adolescenți, de nișă…

Involuntar fac comparație cu presa actuală (din care citesc mult, ca omul care vrea să fie cu știrile la zi).

O primă concluzie – nici un ziar actual nu se apropie, ca și concept, ca și idee de ziar, ca și misiune de un ziar raional din anii 70-80. Iau exemplul ziarului raional ”Cuvîntul Comunist” din Telenești: acel ziar are cîteva rubrici permanente. Seringa e pagina de umor și satiră. Are apoi rubrică dedicată controlului popular (norodnic), rubrică dedicată mediului și ecologiei, rubrică dedicată medicinii, rubrică dedicată scrisorilor cititorilor, rubrică dedicată soldaților. Ziarul găduiește: știri din raion, știri din republică, știri din URSS, știri din lume, educație politică, știri despre cosmos, articole despre tehnică, comentarii politice. Fiecare număr (și la un moment dat ziarul apare de 2-3 ori pe săptămînă) conține corespondență din diverse sate și gospodării ale raionului. Reporterii ies zilnic pe teren și fac materiale de acolo. Sînt examinate pînă și scrisorile anonime (apoi se scrie dacă alarma a fost falsă). Oamenii trimit reacții, scrisori. În timp, au loc diverse discuții între cititori – pe teme morale, despre carieră și viitor, despre relații de familie (un fel de facebook în care cineva scrie o ”postare” și apoi altcineva îi răspunde peste o vreme cu ”un comentariu”). Ziarulavea cititori (nu mă refer la tiraj) adică o comunitate ce-l citește, urmărește, utilizează ca tribună, caută alți oameni cu interese similare.

Ziarul educă, mobilizează, informează, energizează, manipulează…

În contrast orice ziar ”republican” actual e un ziar de Chișinău, de fapt un ziar despre Centrul orașului Chișinău și acoperă, în 60-70 % evenimente și situații ce se întîmplă în perimetrul Parlament-Președinție-Parlament-Primăria municipiului Chișinău.

Cealaltă parte a Moldovei, neChișinăul, apare în știri doar în cazuri excepționale – festival, accident rutier, omoruri și crime, pensiuni turistice… Pentru toate ziarele ”centrale” Chișinăul e cadrul normal al vieții țării, ceea ce e în afara lui – e excepție, aberație nenaturală ce e abordată doar cînd iese în evidență cu ceva ”extraordinar”. Ca un sat să apară în ziar trebuie să producă un eveniment excepțional, iar pentru o băltoacă din Chișinău să ajungă subiect de știre națională e un lucru normal…

Ziarul vinde, puțin informează și manipulează mult (mai ales prin tăcere, adică prin ignorarea subiectelor incomode).

O a doua concluzie – în așa-zisa independență în presa moldovenească s-a întîmplat un lucru semnificativ – a dispărut omul ordinar și viața lui.

Orice ziar sovietic era plin de ”oameni de rînd” – comsomoliști, delegați la congrese de partid, mulgătoare, tractoriști, agitatori, culegători de tutun, croitorese, legumicultori, constructori, bețivi. Poveștile lor umpleau pagini de ziar. Viețile lor erau discutate, întoarse pe față și pe dos, judecate din diverse perspective. Reporterii (numiți pe atunci corespondenți) ziarului frămîntau glodul pentru a alege perle de istorie individuală.

Omul ordinar, omul de rînd era figura centrală a ziarului, cel care furniza cea mai mare (și mai vie și mai interesantă) bucată a acestuia, povestea veridică și plină în comparație cu cuvîntările seci ale diverșilor șefi și șefuleți pe care le mai publicau ziarele.

Omul ordinar a fost înlocuit, în ziarele actuale, cu politicieni, staruri și starlete, dar mai ales politicieni și știri despre politicieni și aproape nu mai apare în ziar.

În locul poveștilor nuanțate, conflictuale, țintite pe viața individuală a omului ordinar, ziarele actuale bagă clișee generaliste despre ”electorat”, ”oamenii de la țară”, ”agricultori” etc.

Viața lui nu mai interesează pe nimeni – în epoca zisă cea mai democratică, omul ordinar a fost evacuat din istorie.

Despre tinichele…

By Vitalie Sprînceană

On February 20, 2021

In jurnal, polemici, politica

Aflu că președinta Maia Sandu i-a retras tinicheaua ”Ordinul Republicii” lui Vlad Plahotniuc.

Citez din comunicatul de presă al președinției: ”O persoană care a furat țara, a atacat și slăbit instituțiile statului și a construit un regim autoritar nu se poate bucura de distincții de stat.”

Multă zarvă pe rețele și în presă – în sfîrșit s-a făcut un act de dreptate, în sfîrșit a fost restabilit prestigiul distincției, un act curajos și hotărît în lupta cu oligarhia…

Fiind mai sceptic, eu zic să nu confundăm lupta cu oligarhia și lupta cu tinichelele.

Pentru că îs lucruri complet diferite.

Tinicheaua aia (zisă și Ordinul Republicii) nu e mare treabă dacă o are și Erdogan, și Iurie Leancă (cel care a girat furtul miliardului din impostura de simplu prim-mistru), și Ivan Bodiul (Stalin-ul moldovenesc din RSSM), și Petru Lucinschi și o mulțime de alte persoane dubioase.

(Cam toți demnitarii moldoveni care au prins o funcție cît de mică și-au dat-o ca un fel de supliment. S-au apreciat ei singuri pe sine, fără să aștepte ca ”dragostea” populară să le dea după merite).

Mai degrabă decît lupta goală cu tinichelele aș prefera lupta cu procesele care fac „tinichelele” posibile.

Retragerea ordinului lui Plahotniuc ar fi, de exemplu, o nimica toată în comparație cu un act precum pedepsirea celor care i-au eliberat pașapoarte pe diverse nume lui Plahotniuc (și i-au permis astfel să fugă din țară), cei care l-au ajutat să-și scoată banii în off-shore, cei care l-au ajutat să facă tranzacții de oameni cu alde Erdogan (faptul că fostul șef SIS a plătit o simplă amendă nu mă încălzește deloc iar faptul că instanța refuză să desecretizeze hotărîrea mă răcește simțitor).

Apoi, ar fi și mai bine dacă actuala putere nu ar fi continuatorul practicilor regimului contra căruia cică se luptă – nu l-ar proteja pe fostul șef SIS care a vîndut cetățenii turci, nu ar continua construcția matahalei de Arenă la Stăuceni, care a înghițit deja bani suficienți cît să acopere costul vaccinurilor pentru o bună parte a populației dar pentru care, grijuliu, an de an guvernările anti-oligarhice de toate culorile găsesc bani…

Pe toate fronturile astea noutățile sînt triste. Iar epatajele cu tinichele nu sînt mai mult decît un fel de ritual vodoo sau o încercare de a alunga spiritele dintr-o casă bîntuită.

Lumina tămăduitoare a publicității. Scurtă reflecție asupra unui cuvînt.

By Vitalie Sprînceană

On February 16, 2021

In idei, imagini

Dacă am alcătui dicționare ale cuvintelor folosite intens în diverse epoci, multe dintre ele nu s-ar regăsi decît într-o perioadă de timp și ar fi complet uitate în următoarea. (Cine își mai amintește acum de cuvîntul ”vahtă” care a dominat anii 60-70?) Altele s-ar regăsi în mai multe epoci cu sensul oarecum intact (birocrație, de exemplu). Un al treilea grup de cuvinte, pentru mine cel mai interesant, e compus din cuvintele care aparent s-au păstrat, au trecut dintr-o epocă în alta, dar care și-au alterat sensul, ajungînd uneori să însemne exact opusul a ce au însemnat în epoca precedentă.

Un candidat (deocamdată unic) pentru acest al treilea grup este cuvîntul ”publicitate”. Cuvîntul, extrem de popular cu începere din anul 1985 (pentru motive pe care le voi explica mai jos), este încă definitoriu și pentru epoca noastră. Chiar dacă cu un sens diferit.

La începuturi, în 1985, publicitatea (alături de restructurare) reprezentau efortul energic de reformare a sistemului socialist demarat după venirea lui Mihail Gorbaciov în funcția de secretar general al PCUS. (Ele reprezintă traducerile locale ale ”гласность” și ”перестройка”. Faptul că gîndim și scriem despre acea epocă folosind cuvintele rusești sau forma lor englezizată ar trebui să ne dea de gîndit: e un semn aproape sigur că nu facem altceva decît să gîndim epoca aia cu idei, cuvinte și gînduri de împrumut!)

În sensul reformelor pornite de Gorbaciov, publicitatea era cuvîntul-slogan ce aduna mai multe sensuri: mai multă democrație internă în cadrul partidului, mai multă critică și autocritică, mai multă libertate în exprimare, mai ales în cadrul întreprinderilor și partidului, unde stilul vertical de conducere instaurase un spirit de subordonare și comoditate. Către 1990 publicitatea ajunge să însemne și ridicarea cenzurii asupra discuțiilor incomode despre partid, relațiile dintre republici în cadrul Uniunii Sovietice, diversele aspecte incomode ale istoriei statului sovietic – stalinismul, brejnevismul etc…În acel sens publicitatea însemna transparență, ridicarea vălului de cenzură și minciună ce acoperea trecutul și prezentul țării, puterea opiniei publice care ia act de promisiuni, crime sau angajamente și veghează îndeplinirea lor. Publicitatea era descoperire și revelare.

Facem un pas rapid în epoca ce se începe, simbolic, după 1990 și publicitatea e din nou un cuvînt cheie. Legiunile de ”specialiști” în publicitate, creați la diverse facultăți sau auto-didacți, explozia de billboard-uri, spoturi, reclame – toate astea sînt semnul unei greutăți a cuvîntului publicitate și a relevanței acestuia în noul context.

Publicitatea a devenit atît de importantă încît a ajuns să fie parte din toate procesele – publicitate economică, publicitate electorală, publicitate a modului de viață…

Sensul cuvntului s-a schimbat și el. Ca reclamă publicitatea nu mai este descoperire ci din contra, e acoperire, nu mai este transparență ci exact opusul ei – mistificare, nu mai e promisiunea revelării unui adevăr, ci o minciună construită ca minciună cu funcția de a ne amăgi pentru a cumpăra.

Publicitatea de după 1990 este exact publicitatea – minciuna, disimularea unor realități neplăcute sub imagini atractive – contra cărora se băteau publicitarii din anii 80…

Un titlu precum cel din imagine – Lumina tămăduitoare a publicității (Moldova Socialistă, 1986) nu ar avea mult sens pentru un angajat al departamentului PR și comunicare din epoca noastră. La fel de mult, ideea unei campanii de publicitate sau a unui buget pentru publicitate sau a unor responsabili de publicitate nu ar avea vreun sens pentru activiștii de partid din anii 80…

Chiar dacă, de multe ori sînt aceeași oameni, vorbesc aceeași limbă și folosesc același cuvînt!

Cărțile între…drepturi de autor și dreptul de a ”le arunca”

By Vitalie Sprînceană

On February 2, 2021

In carti, jurnal

Discuție bizară la o bibliotecă în Chișinău..
(Eu tocmai înregistrez 3 cărți pe care vreau să le împrumut).
O bibliotecară se apropie de masă:
– Vai, Dvs luați cărți în grafie chirilică, vechi? Vă interesează?
– Da, lucrez la o carte despre perioada aia, zic eu.
– Ce păcat că am aruncat majoritatea cărților în chirilică deja!
– Păi, continui, mai am și obiceiul de a digitaliza unele dintre ele și le urc pe internet să le mai citească și alții, mai ales cărți care nu au mai apărut cu grafie latină după 1990.
– Cum, le scanați?
– Da.
– Păi, e ilegal. Știți prevederile legii cu privire la drepturile de autor?
– Da, le cunosc. Cred că le respect.
– Biblioteca nu are dreptul să vă permită să scanați.
– Eu șterg referințele despre bibliotecă la editarea imaginilor…
– Oricum, cărțile astea sînt protejate de dreptul de autor, trebuie să treacă 70 de ani…
– Înțeleg, doamnă, dar…Dvs le aruncați pur și simplu. Eu încerc să le păstrez măcar în variantă digitală.
– Nu e legal că le scanați.
– Poate nu e legal că le aruncați?
Tăcere…
Și discuția parcă a murit: doamna se uită la mine nedumerită…apoi pleacă.
Îmi iau cărțile, urez o seară bună și plec.

Construcția de lîngă Circ – un șir de ”mulțumiri” meritate

By Vitalie Sprînceană

On January 29, 2021

In chisinau

Pentru matahala de construcție de douăzeci și ceva de etaje care ar putea apărea lîngă Circ se cuvin mai multe mulțumiri unor oameni care le-au făcut posibile…

Întîi premierului tehnocrat și apolitic Ion Chicu care, la ultima ședință a guvernului, înainte de demisie, a aprobat modificarea componenței CNMI (fără discuții publice, fără consultări largi) și pur și simplu a făcut cadou companiilor de construcție un organ public docil care să voteze toate bazaconiile de oțel și sticlă din centrul orașului. Modificarea a fost tehnică, făcută aiurea (fostul Consiliu al Monumentelor are încă mandatul valid!), dar trebuia și s-a făcut. Mulțumiri multe corona-cuscrului, a lăsat o moștenire grozavă!

Se cuvin mulțumiri enorme și guvernului PAS din iunie-noiembrie 2019 (ministra Onofrei și tot alaiul de ”deiateli”) care, putea să facă o revizie la Agenția de Inspectare și Restaurare a Monumentelor, să vadă cum se întîmplă că Agenția a devenit de la o vreme agenția de demolare și vînzare a monumentelor (Cafeneaua Guguță), că agenția a închis ochii la o serie de încălcări și demolări deși a fost somată și vizată direct (Gaudeamus), că semnătura șefului Agenției stă ilegal pe mai multe acte (proiectul de clădire cu 13 etaje…peste drum de clădirea votată azi!), să se facă concurs public pentru conducerea agenției, să se reorganizeze, să bombardeze procuratura cu sesizări etc…Nu au făcut nimic din toate astea…Știu, era puțin timp dar…se putea și în acest timp de umblat la legile pentru protecția monumentelor, la atribuțiile AIRM…Mă rog, avea lumea alte preocupări și..poate erau și alte motive.

Aparte trebuie să aducem mulțumiri vechii componențe a CNMI care, deși încă are mandatul în exercițiu, a capitulat, s-a resemnat și…se mulțumește să posteze pe facebook în loc să încerce să facă ceva – să se judece cu ministerul, să atace în judecată desemnarea noii componențe…Din păcate, în loc să înmulțească numărul luptătorilor pentru patrimoniu aceștia…înmulțesc numărul comentatorilor de pe facebook.

Frumos, cu atîta ”curaj” din partea arhitecților, felicitări dezvoltatorilor!

Deja Ștefăniță, Povar, Grozavu și ceilalți figuranți care au ridicat azi mîna…despre ei nimic nu e de zis. Ei nu trebuiau să se afle acolo, ei nu trebuiau să fie ”apărătorii” patrimoniului.

Ce-i de făcut? Trebuie închisă prăvălia numită AIRM…Eu nu vreau să îl plătim pe Ștefăniță din bani publici ca el să semneze documente prin care construiește peste cimitire, peste parcuri, peste monumente, peste oameni, O poate face din bani privați și din donații.

”Felicitări” sincere mafiei imobiliare – au reușit, în plină guvernare tehnocrată, la nivel local și național, să obțină ceea ce nici măcar nu visau pe timpurile oligarhiei – mînă liberă la construcții peste tot în oraș și mai ales, în cea mai lacomă bucată a acestuia – centrul.

Acest oraș a fost stricat.

Trebuie să ne mutăm în altul..

5 ani de la explozia de la cafeneaua ”La Soacra”

By Vitalie Sprînceană

On January 12, 2021

In jurnal

Zilele acestea se fac cinci ani de la explozia de la Cafeneaua ”La Soacra” din Piața Centrală – 4 persoane au decedat, alte cîteva au suferit leziuni grave…”La Soacra” a avut toate ingredientele pentru a deveni un fel de ”Colectiv” al Moldovei – moment de referință pentru corupția unor funcționari (cei care au dat autorizație de utilizare a buteliilor de gaz), pentru lăcomia unor afaceriști care au sacrificat siguranța angajaților de dragul a trei copeici de profit, pentru micile și marile cîrdășii dintre puternicii zilei care acoperă micile și marile mizerii.

În fapt, cazul ”La Soacra” a avut poate chiar mai multe ingrediente pentru a deveni un moment de trezire și autocritică la nivel local și național…Dar n-a fost să fie.

”La Soacra” și victimele ei au fost uitate (și își trăiesc discret viața cu greutățile și nenorocirea lor), cei care s-au făcut vinovați au ispășit pedepse simbolice ori și-au căutat de treabă ca și cum nu a fost nimic…De ce?

E o întrebare la care nu avem un răspuns ușor…

Să începem cu faptul că, spre deosebire de ”Colectiv” unde indignarea legitimă a societății a fost canalizată în acțiune politică apoi în politică de partid (așa a ajuns să cadă guvernul PSD al lui Victor Ponta, așa Iohannis și-a reconfigurat guvernarea), în cazul ”La Soacra” administrația politică a orașului se afla pe mîna ”forțelor binelui” (epavele alianțelor AIE, cu Dorin Chirtoacă și PL la cîrma orașului)…De asta întreg cazul a fost tratat ”ca incident” (eh, cîte nu se mai întîmplă în viață), și nu ca ”eșec” al administrației locale. Tragedia umană a fost rapid capturată și încadrată în jocurile politice din oraș și din țară, mai concret în luptele dintre PSRM și AIE…Încercările unora de a găsi pripit vinovați erau demascate de ceilalți ca fiind răfuială politică așa încît întreg procesul a devenit un circ politic fără sfîrșit (consilierii ”demiteau” funcționari pentru iresponsabilitate, primarul refuza să îi concedieze și tot așa). Nici măcar o demisie de onoare nu a fost. Puterea (Plahotniuc, Ghimpu) nu a permis ca acest caz să devină un scandal care să o chestioneze, opoziția a fost slabă și lipsită de imaginație pentru a face ceva mai mult decît spectacol în CMC (și a fost prea fricoasă pentru a utiliza acest caz drept o interogare majoră a practicilor guvernării).Asta pe partea politică…

Pe partea socială tragedia nu a avut mare ecou pentru că, pe de o parte, se integra în lungul șir de traume și tragedii cu care se confruntă muncitorii moldoveni la locul de muncă (e lucru cu risc,se știe că buteliile exploadează, am auzit în primele zile de după explozie). Pe de altă parte mass-media nu a avut o atenție constantă asupra cazului (spre deosebire de România), parțial din motivul că o parte din ea ținea chiar de holdingul ce se afla la putere și care nu era interesat să zăbovească prea mult asupra unui caz ce i-ar fi subminat puterea, parțial pentru că întreaga guvernare de atunci era un show ce oferea subiecte de știri mult mai ”interesante” decît niște morți în Piața Centrală… S-ar putea să fie la mijloc și faptul că, spre deosebire de Colectiv, unde victimele erau ”tinerii frumoși”, în cazul ”La Soacra” victimele erau niște muncitori și muncitoare (din care suferă cu duiumul zilnic și a căror suferința demult a fost trecută la fapt divers – aproape zilnic citim știri despre oameni care mor sau sînt răniți în accidente de muncă – a construcții, în fabrici – dar nu ne indignăm pentru că…nu e vorba de tinerii frumoși și liberi și creativi și educați, ci de niște simpli muncitori).

Evident, lipsa de ecou și impact a acestei tragedii se datorează și slăbiciunii unor forțe și mișcări de opoziție extra-parlamentare. Mișcarea activistă din Chișinău a fost și este prea slabă pentru a genera proteste masive față de cazuri ca acestea (sau ca altele similare). Partidele extra-parlamentare se activizează doar în jurul alegerilor…

Partea cea mai tristă a acestui caz nerezolvat (în sensul unui act de justiție care să restabilească niște dreptate pedepsind vinovații și să elimine pentru totdeauna niște practici) este că toate ingredientele care au făcut posibil cazul ”La Soacra” sînt pe loc, în zeci și sute locuri de muncă: angajați care muncesc ilegal și informal în condiții precare, autorități de verificare care dau certificate pentru localuri și locații ce nu corespund normelor de securitate, angajatori care sacrifică siguranța oamenilor de dragul a trei copeici…