blog implicat

Azi în sat, într-o scurtă vizită.
Am ajuns, cu Teatru Spălătorie la școală, unde vorbim cu copiii despre Holocaust, memoria istorică, stereotipuri, discursuri de ură etc.
Interlocutorii noștri sînt elevii de clasa a IX, ultima clasă din gimnaziu, care își petrec ultimele zile pe băncile acestei școli.
Le ia puțin pînă să se deschidă – chiar dacă îi anunțăm că vrem o discuție liberă cu ei, fără profesor, fără note și fără ”răspunsuri corecte”, faptul că sînt într-o sală de clasă, în bănci, că sala e aranjată ca la lecție, toate astea îi fac puțin reticenți la început. Dar ulterior, după ce discuția iese din cadrul: ce știți despre? și începem cu: cum credeți?, ei se încălzesc și avem o discuție destul de personală…
După discuție vorbim cu cineva din administrația școlii, întîi despre discuția însăși apoi despre elevi.
Sînt clasa a IX, în două zile termină anul școlar (mai au examene, dar astea-s formalități: anii lor de școală în gimnaziul Coropceni sînt gata). Mă interesează ce vor face mai departe.
Întreb:
– Vor merge în satul vecin?
Mi se răspunde:
– Nu, că acolo tot gimnaziu de 9 clase e.
– Și la Sărăteni, acolo era un liceu?
– L-au închis că nu erau elevi. Nici la Negureni nu mai e.
– Deci a rămas doar la Telenești?
– Da, doar acolo.
– Bun, să zicem că un copil/o copilă vrea să meargă la liceu, ca să ajungă după asta cumva la universitate, asta înseamnă că ar trebui să meargă la liceu la Telenești?
– Da, așa e.
– Liceul dă cămin?
– Nu cred, majoritatea stau pe la gazde. Dar poate fi și un cămin acolo.
– Vor avea burse?
– Nu, era o discuție dar nu a mers prea departe.
– Deci depinde de buzunarul părinților?
– Da…
Ca să fac un rezumat, copii dintr-un gimnaziu de genul celui din Coropceni au cîteva ”alegeri”:
– să meargă la munci în afară (un drum ales de mulți, mai ales din cei care au adulți – părinți, frați mai mari – în afară)
– să meargă la o școală profesională (toată lumea le cere acestor copii să se decidă în privința viitorului, adică, la nici 15 ani deja să facă ”alegeri” despre ce vor să fie în viață). Eu nici pînă la 20 ani nu eram sigur ce vreau să fac. Nici azi nu-s sigur că ceea ce fac e ceea ce vreau să fac și în viitor.
– să meargă la liceu (pentru a ajunge ulterior la universitate). Pentru asta părinții trebuie să fie suficient de avuți ca să-și permită gazdă+întreținere+bani de transport+bani de buzunar+bani pentru manuale pentru un suflet în plus…
Evident, astea nu-s alegeri. Pentru că lipsește cel mai important element – cel de a avea alegerea de a alege. Copiii ăștia nu au această alegere. Pentru că din cele trei opțiuni doar ultima – universitatea – ar fi o alegere care ar permite alte alegeri și ar deschide alte orizonturi, posibilități de creștere etc. Celelalte sînt opțiuni de supraviețuire ce pot fi ulterior schimbate cu greu…
E o istorie tipică pentru un sat sărac din Moldova. Și pentru copiii săi. Și pentru sistemul educațional al țării. Care creează clase și privilegii pe loc gol. De fapt, pe criteriu de loc de trai. Pe de o parte, copiii din localități mici, departe (și scumpe) de centrele raionale, care-s forțați să aleagă nealegînd școli vocaționale sau calea migrantului. Pe de altă parte copii din locații urbane sau mai centrale care au un liceu și au alegerea de a-l absolvi sau nu, de a merge la universitate ori nu.
Între timp, Ministerul Educației, Culturii și Cercetării discută despre uniforme școlare (peste lipsa de licee, peste condițiile din toaletele liceelor, peste lipsa de profesori). Pe care tot părinții urmează să le cumpere…

V. îmi povestește despre un fel de scandal ce a răscolit mica lume culturală din Moldova. O actriță de la Teatrul Național ”Mihai Eminescu”, Mihaela Strâmbeanu, a moderat concertul de 9 mai a lui Igor Dodon. Și cică o bună parte din lumea ”bună” s-a inflamat și i-a reproșat actriței că ar strica imaginea Teatrului Național, că nu ar avea dreptul să apară la concerte ”incorecte”, că…
T., care ia parte la discuție, îmi zice că el a trecut la o vreme prin piață și a stat puțin la concert.
Spune: ”De ambele părți ale scenei stau cîteva instalații publicitare cu Coca Cola, Om și alți sponsori ai evenimentului. Curios că nimeni nu a anunțat că-i boicotează și nu va mai cumpăra în veci ape de la ei pentru că au apărut la concertul lui Dodon.”
Cam așa: corporația are dreptul să apară unde vrea (și de ea nu se ea nimeni), iar actorii trebuie să-și ceară voie de la Asociația Moraliștilor de pe facebook.
V. mai zice: ”Alături de scriitori, bloggerași cu veleități literare, și niște ziariști s-au înscris în lista celor fără de păcat și care au dreptul să arunce cu piatra. Eu m-aș fi așteptat de la ei să investigheze de unde-s banii pentru concert, cine a arvunit și cine a plătit muzicanții…”
S. răbufnește: ”Blin, cînd artiștii se înghesuie la concerte unioniste în piață atunci ca și cum e ghini și e ”de suflet”. Dacă e o altă opțiune ideologică apu atunci se începe ”Artiștii trebuie să fie în afara politicii. Fățarnici!”…
Cele mai tefere atitudini le-au avut directorul Teatrului Național, Petru Hadîrcă, și actorul/regizorul Mihai Fusu, care le-au amintit tuturor că ”actorii angajaţi în teatru nu trebuie să ceară permisiunea conducerii pentru a-şi organiza timpul petrecut în afara teatrului sau pentru a-şi investi talentul în alte proiecte, pentru care fiecare poartă o responsabilitate personală de ordin moral, intelectual, estetic, financiar., etc. Noi nu suntem nici anchetatori, nici procurori, nici duhovnici, nici responsabili cu ideologia de la partcom, ca să supraveghem ce zace în mintea fiecărui artist sau să cenzurăm deciziile personale ale fiecărui angajat.”
… De fiecare dată cînd ajung să cred că vina pentru situația în care sîntem aparține în totalitate oligarhatului/Rusiei/mentalității/istoriei/furtunilor stelare și că, în absența acestor factori am fi o țară prosperă și democratică, realitatea vine și îmi amintește, prin cazuri de genul celui povestit mai sus, că monogîndirea nu e doar la partidul oligarhului ci și în rîndurile celorlalte grupuri, printre oameni ce-și zic elite: scriitori, jurnaliști, critici literari etc care se străduie să nu rămînă în urma oligarhului în procesul de a arunca cu piatra în oamenii care gîndesc altfel…
Au venit vremuri interesante, și vor sta mult aici.
Oligarhii se duc și vin, fățărniciile noastre rămîn. (În primăvară am povestit despre cazul unui angajat al unui ziar ”democratic” care a fost dat afară pentru un like ce nu corespundea politicii editoriale a redacției).

Actualizare: Mihaela Strâmbeanu tocmai a apărut într-un spot de promovare a campaniei #FărăFrică a comunității LGBT din Moldova.
Cîți dintre criticii ei ar putea să aibă curajul să apară într-un clip care sprijină unul dintre grupurile cele mai demonizate din societatea moldovenească?

“Consultatii publice” pe 22 mai privind demolarea Cinematografului Gaudeamus…

Între timp Ministerul Culturii ridica Arene pentru copii lui Candu si Hub-uri “Creative” pentru companiile de publicitate…

Așa cum am promis ieri la mini-acțiunea din Scuarul Palatului Național (botezat Scuarul lui Moș Crăciun) – detalii despre acțiune aici – urmează să scriem o solicitare pentru înlăturarea gardului din Scuar și pentru deschiderea terenului verde pentru publicul general.

Atașez o primă versiune a scrisorii:

Petiție Scuarul lui Mos Craciun by Vitalie Sprinceana on Scribd

Actualizare, 15 mai. Gardul a fost, între timp, demontat. Scuarul e public.

Ca să înțelegeți care-i locul implicării și participării cetățenilor în actul de guvernare în Republica Moldova e destul, printre altele, să urmăriți desfășurarea cazului ”construcția Arenei Naționale”…
După ce a trecut, fără consultații publice (și cu o argumentare de doi bani) proiectul prin care 70 hectare de pămînt public vor fi sacrificate pentru mega-mall-ul sportiv plus un bonus de 200 milioane de lei de bani publici care vor fi plătiți de stat companiei care va efectua construcția, adică după ce a decis că ne împrumutăm de bani și ne furăm niște pămînt pentru a construi o chestie de care (cel mai probabil) nu avem nevoie, Parlamentul ne dă voie să participăm și să ne implicăm…pentru a alege sloganul construcției.
Clarific: Parlamentul a inițiat pe facebook un concurs  de slogane pentru Arena Națională (numele de cod al construcției). Așa cum se cuvine acțiunilor pentru bifă, concursul este incluziv și ”se adresează persoanelor fizice și juridice, indiferent de vârstă, apartenență religioasă, politică, etnică, sexuală și socială.”
Cum ar veni, decizia de a construi coștereața sportivă, de a aproba cheltuielile de bani și teren public au luat-o 2-3 oameni, dar concursul pentru slogane trebuie să fie incluziv și pe principii non-discriminatorii.
E acel caz de pseudo-participare care discreditează participarea și implicarea… Caz tipic în spațiul nostru – îmi vin în minte o mulțime de cazuri cînd Primăria Chișinău decidea, fără dezbateri publice, să dea bucăți de parcuri sub construcție și iniția, cu multă pompă, pe de altă parte, dezbateri publice despre oportunitatea văruirii tulpinii copacilor…

Ca să înțelegeți amploarea coțcăriei: cu cei 200 milioane de lei care vor fi băgați în complexul de golf+concerte+tenis de cîmp (distracții ale celor cu bani) puteau fi reparate 400 terenuri sportive (500 mii per teren sportiv) în toată țara… Nu, că pentru asta bani nu-s (în unele școli nu-s nici măcar mingi, iar altele nici măcar nu au sală sportivă). Pentru terenuri de golf și tenis și concerte însă se găsesc pentru că așa e hatîrul noilor boieri moldoveni.

Totuși ca un cetățean de bună credință eu o să particip la concursul de slogane (mai ales că, cică, premiul mare e foarte mare și eu aș avea nevoie de niște bani și recunoștință publică eternă).
Opțiunile mele pe care le voi trimite, în mod transparent și public sînt:

• Uniți pentru Furtul din Patrimoniul Public!
• Încă un proiect inutil pentru Moldova!
• De la coștereață la Coștereață Sportivă: spre un viitor European la noi acasă!
• Cu eforturi comune pentru bunăstarea unor cetățeni: Ideea noastră, banii publici – ai voștri. Profitul rămîne tot la noi. 
• Arena Națională Sportivă a Mîntuirii… Banilor Noștri.

  Mai caut: concursul e pînă la 1 mai.

Nu știu ce zeu local al urbanismului a permis să se construiască acest complex de blocuri locative între strada academiciana Natalia Gheorghiu și Nicolae Testemițanu.
Eu am numărat în total vreo 15 macarale mai mici și mai mari (iar asta face cel puțin vrep 7-8 blocuri mari).
Mai la deal e complexul Dansicons (cîteva blocuri bune și el) și complexul Glorinal (tot cîteva blocuri).

De ce e problematic? Pentru că mega-monstrul ăsta locativ de cîteva zeci de mii de oameni are doar două drumuri de acces – strada Gheorghiu și strada Testemițanu. Ambele străduțe au cîte 1 bandă în fiecare direcție.
Cum o să iasă oamenii ăștia din acest cartier nu e clar (două străduțe din astea nu-s suficiente, la un așa număr de oameni, nici măcar pentru transportul public)…Despre altă infrastructură în zonă – școli, grădinițe, nu mai vorbesc – dezvoltatorii construiesc dormitoare, nu mediu social.
La care adăugăm că, pe Testemițanu se află cîteva centre medicale mari: Spitalul Clinic Republican, Centrul Diagnostic, Spitalul Cardiologic…Care aduc și ele trafic în fiecare zi: zeci de ambulanțe, mii de pacienți…
Veselie în viitor.

Expresia perfectă a lipsei de idei și imaginație, exces de heirupism și activism salubritar pentru mass-media:
Primara de Chișinău, Silvia Radu și cu o echipă de subotnici (judecînd după uniforme – de la autosalubritate, deci ei au ieșit la curățenie de nevoie) dau cu mătura pe un trotuar…

View post on imgur.com

În spatele lor, pe un gazon (care e demult glod, fiind prea des folosit ca loc de parcare pentru mașini), stă parcat ilegal și neregulamentar un automobil.
În plin glod.
E destul ca acest automobil să dea înapoi, ca să iasă, și 10 kile de glod vor fi împrăștiate pe asfaltul proaspăt mătura de ditamai primara.
Cam atît despre ce face și ce ar trebui să facă administrația locală din Chișinău.
p.s. mătura e albastră, de la partid probabil.