bogatii cred mai putin
N-am sub ochi toată mașinăria statistică și conceptual-analitică a studiului Gallup pentru a-l purica, dar acesta coincide în linii generale cu alte investigații de rezonanță: World Values Survey și European Values Survey în particular.
Dacă măsurătoarea e corectă, regula ar fi următoarea: țările industrializate (cu excepția notabilă a SUA) înregistrează scoruri mici la indicii de evaluare a importanței religiei în viața cotidiană. O fi, cum ar fi zis Weber din cauza ”dezvrăjirii lumii”, o fi, cum zic Inglehart și Norris, din motive ce țin de sporirea securității, confortului și bunăstării în unele zone ale globului, care fac ca unele rădăcini ale sentimentului religios – neliniștea, insecuritatea, sentimentul de injustiție socială și disperarea să se usuce…
Cazul SUA nu e grozav de excepțional: inegalitățile interne extreme între diferitele grupuri etnice și/sau religioase împart țara într-un fel de micro-glob pământesc în care distribuțiile pe axa religiozității urmează, în mare, logica generală a distribuției globale.
Concluziile preliminare par clare: dacă n-aveți chef să vedeți fundamentaliști, grupuri teroriste ce se revendică de la Dumnezeu, Allah și alții, inși dubioși în sutane ce adună stadioane și le trimit după aia la luptă sfântă, ori tipi care cu Biblia și Coranul în mână ar fi gata să dea pierzaniei popoare întregi pentru o virgulă din ”cartea sfântă”, luptați cu sărăcia!
Subscribe to the comments for this postwhat would Jesus text?
chiar, ce mesaje ar fi putut trimite Isus?
un exemplu: am mers azi pe apă. Uau!
ori: cu 5 pâini am făcut o întreagă minune.
sau: de pe cruce lucrurile-s atât de faine!
poate fi orice…important e ca Isus sa scrie de pe un iPhone…
cantec de duminica
un cântec de duminică…purtător de șocuri.
Boris Grebenșikov și grupul Akvarium
traducere de Mihail Vakulovski, apărut în revista Tiuk.
Tren în flăcări
Colonelul Vasin a venit pe front
Cu soţia sa tînără şi frumoasă.
Colonelul Vasin şi-a chemat regimentul
Şi a zis: “Să plecăm acasă”.
Sîntem deja în al şaptezecilea an de război;
Că viaţa e o luptă ne-au învăţat,
Dar după noile date ale serviciilor secrete
Noi cu noi înşine ne-am luptat.
Am văzut generali.
Ei mănîncă şi beau moartea noastră.
Copiii lor îşi ies din minţi
Nemaiavînd ce să-şi dorească.
Iar pămîntul zace-n rugină,
Bisericile s-au transformat în cenuşă,
Şi, dacă vrem să avem unde să ne mai întoarcem,
E timpul să ne întoarcem acasă.
Acest tren e în flăcări,
Nu mai putem zăbovi,
Acest tren e în flăcări
Şi nu mai avem unde fugi.
Acest pămînt a fost al nostru
Pînă am intrat în război,
Va muri dacă va deveni al nimănui,
E timpul să ne luăm acest pămînt înapoi.
Iar în jur ard torţe.
Aceasta e adunarea unităţilor noastre moarte.
Şi oamenii care i-au împuşcat pe taţii noştri
Îşi fac planuri cu ai noştri copii.
Pe noi ne-au născut în sunet de marş.
Pe noi ne-au speriat cu închisoarea.
E de ajuns să ne tîrîm pe burtă însă,
Noi deja ne-am întors acasă.
Acest tren e în flăcări,
Nu mai avem ce aştepta.
Acest tren e în flăcări
Şi nu mai avem unde fugi.
Acest pămînt a fost al nostru
Pînă am intrat în război,
Va muri, dacă va deveni al nimănui,
E timpul să ne luăm acest pămînt înapoi.
originalul:
Текст песни Аквариум “Поезд В Огне”
Полковник Васин приехал на фронт
Cо своей молодой женой.
Полковник Васин собрал свой полк
И сказал им: “” Пойдем домой.
Мы ведем войну уже семьдесят лет.
Мы считали, что жизнь это бой,
Но по новым данным разведки
Мы воевали сами с собой”".
“”Я видел генералов -
Они пьют и едят нашу смерть.
Их дети сходят с ума то того,
Что им нечего больше хотеть.
А земля лежит в ржавчине.
Церкви смешались с золой
И если мы хотим, чтобы было куда вернуться -
То время вернуться домой\”".
Этот поезд в огне и нам не на что больше жать.
Этот поезд в огне и нам некуда больше бежать.
Эта земля была нашей, пока мы не увязли в борьбе.
Она умрет, если будет ничьей, пора вернуть эту землю себе.
А кругом горят факелы
Идет сбор всех погибших частей.
И люди, стрелявшие в наших отцов
Строят планы на наших детей.
Нас рожали под звуки маршей,
Нас пугали тюрьмой.
Но хватит ползать на брюхе
Мы уже возвратились домой.
Этот поезд в огне и нам не на что больше жать.
Этот поезд в огне и нам некуда больше бежать.
Эта земля была нашей, пока мы не увязли в борьбе.
Она умрет, если будет ничьей, пора вернуть эту землю себе”
tiganii nostri cei de toate zilele
Pe o undă similară cu mine (vezi postul anterior) pluteste un text minunat semnat de Oana Marinescu, publicat în ediția din 24 august 2010 a cotidianului ADEVĂRUL. Bucata-i ca un duș rece peste ochii încleiați de somn (al rațiunii, ăla care naște…se știe ce).
De reținut mai ales:
Printre romi sunt stiluri diverse de viaţă şi, implicit, destine diferite, ca şi în alte grupuri. Dar la nivel de percepţie publică, imaginea romilor este uniformizată, stereotipizată şi negativă: romii sunt răi, periculoşi, infractori.
Din păcate, asocierea dintre stereotipurile negative şi tema siguranţei, pentru a fundamenta politici publice, a pus sub semnul întrebării valorile şi principiile democratice. Asimilarea comunităţii rome cu infracţionalitatea înseamnă generalizarea culpei individuale la nivelul grupului; or, într-o societate democratică, individul este judecat după faptele sale, nu după etnie.
Alungarea romilor dintr-un loc în altul, fără a le da o alternativă, agravează lucrurile, chiar dacă imaginea transmisă este că „se rezolvă problema”. Fără a fi prinşi în ţesutul de relaţii sociale care să le permită să-şi găsească locul, vor face ce au mai făcut: o altă tabără ilegală şi acelaşi stil de viaţă.
Uniunea Europeană nu este doar un spaţiu de eficienţă economică si de bunăstare personală. Este un spaţiu al valorilor. Indiferenţa şi pasivitatea faţă de creşterea spiralei urii între ne-romi şi romi contravin acestor valori şi şubrezesc fundamentul proiectului european. În final, aceasta se va întoarce tocmai împotriva siguranţei şi bunăstării pe care unii vor să le apere gonind romii cu escavatorul.
E totuși și multă lume teafără în această lume…
cu statistica-n cap
Cristian Patrasconiu se jură că înțelege problema deportărilor unor cetățeni români de origine romă din Franța:
Problema infracţionalităţii cetăţenilor români peste hotare – cu accent pe infracţionalitatea ţiganilor români (propun să nu fim ipocriţi!) – rămâne însă nerezolvată, indiferent cât de rafinate ar fi analizele „laterale“ cu privire la implicaţiile politico-electorale ale intransigentei decizii oficiale franceze.
Niște implicituri îi sabotează însă (ne)poziția. Cel mai important ar fi biasul statistic. Folosit, în temei, ca să dea intervenției un aer de rigoare ”științifică”, iar eventualelor argumente – niscaiva greutate obiectivă. Cum ar veni, dacă, statisticește, ”ţiganii români contabilizează proporţia covârşitoare a infracţiunilor pe care le fac cetăţenii români aflaţi peste graniţă”, atunci, dovedește (ne)logica d-lui Patrasconiu, atitudinile de discriminare, expulzare, limitare a drepturilor nu doar că ar fi justificate ci chiar necesare. Adicătelea: ”când faci rău, când nu îl respecţi pe cel pe al cărui teritoriu stai, când îl furi, când îi cerşeşti agresiv, când îi violezi femeile, e deplasat să invocăm – în chip de circumstanţă atenuantă – „tradiţia nomadismului“ şi nevoia de a conserva această tradiţie. Pentru că, în fond, e vorba despre altceva – despre infracţiune.”
Aparenta coerență a argumentării se dă însă de două garduri. Unul ar fi cel matematic: a spune că, zic numerele, etnia X dă cel mai mare număr de inși cu un comportament Y, nu înseamnă nimic în afara contextului din care aceste statistici au fost extrase. Întrebări legitime precum: metodologia numărării, categorizarea tipurilor de comportament, evoluția criminalizării unor tipuri de comportament (vezi o lecție excelentă a lui Laurent Mucchielli despre producerea delicvenței), criteriile de înregistrare a crimelor, transparența instituțională în construirea statisticilor, reflectarea în spațiul public a anumitor tipuri de crime, biasurile rasiste sau etnofobe ale instituțiilor ce operează numărătoarea crimelor și o infinitate suplimentară de alte întrebări fac ca chestiunea prezentării unor date scoase din context să fie cel puțin dubioasă. Exemplu: dacă în cazul încălcării vitezei pe autostradă, un cetățean român de etnie romă și un cetățean român de entie majoritară sunt reținuți de poliție, iar cetățeanul român român reușește să împingă șpagă polițistului Italian și trece, iar romul, din cauza atitudinilor rasiste ale agentului de circulație, este amendat, statistic avem o infracțiune comisă de-un rom, în mod real avem două infracțiuni trecute la catastif în mod diferit, din cauza unor factori ultra-subiectivi (e un caz real).
Al doilea gard de care dă, voinicește, (ne)demonstrația d-lui Patrasconiu este prezumția nevinovăției persoanei pe care el o suspendă în infinit. Adică, dacă unii romi e hoț, toți romii e hoț. Un argument cu adevărat puternic, precum o bombă atomică: el poate fi folosit eficient împotriva oricui, chiar a poziției lui Patrasconiu. E destul să găsim o unitate statistică criminală în rândul unei populațiii că putem face orice generalizări despre ea. Aplicat la capătul logic, principiul va ajunge la concluzia ”firească” că toate popoarele-n lume sunt criminale: francezii, americanii, germanii, românii majoritari, toți au niște criminali (cerșetori, violatori) în rândurile lor, deci trebuie expulzați…pe Lună…
Că, pe de altă parte, romii fugăriți din Franța nu au dosare penale, n-au violat (că nu a fost intentată vreo cauză de urmărire), n-au furat și nu pot fi considerați, deci, drept infractori, e ceva ce nu mai contează în economia discursivă: dușmanul de etnie trebuie bătut, iar odată cu el și idioții corecți politic ce cred că asta ar fi un motiv demn de zarvă.
scheletele din dulap
”Das schreckliche Mädchen” (1990) – o poveste despre:
- o elevă germană ce se apucă să scrie o compunere la tema: Orașul meu pe vremea celui de-al Treilea Reich (adică epoca fascismului, VS). Fata-i mai mult decât inspirată: în mintea ei naivă, cotidianul orășelului Pfilzig pe vremea lui Hitler era zdruncinat de o lungă-prelungă serie de acte de opoziție față de nazism, în care, îndrăzneți și curajoși, locuitorii orășelului (fictiv, că-i film) Pfilzig, ar fi acționat cu demnitate și curaj, așa încât rolul ei de scrib ar consta doar în smulgerea din tăceri a clipelor slăvite. Mare e însă mirarea când află că biografia reală a orașului e de fapt un lanț al lașității și colaboraționismului despre care locuitorii, tactic, preferă să tacă, nu de alta, dar fiecare are, potențial, un schelet în dulap. Rușinea e păzită cu strășnicie pentru că aproape fiecare ar avea ceva de pierdut dacă s-ar afla consistența și culoarea ”rezistenței” localnicilor… Ceva detalii despre ea: trădări, colaborări, lașitate, un lagăr de concentrare sub nasul orășenilor, pe care ei, din motive tactice se fac a nu-l vedea pe durata existenței lui și, cel mai strașnic, după dispariția lui.
- memoria populară, zisă și colectivă, în diferitele ei avataruri: ca un rezervor refulat și tăinuit în adândurile conșiinței, blocat de o poveste oficială comodă care servește tuturor – rezistența, pe de o parte. Tăcerea e un fel de compromis ce ține locul justiției. Pe de altă parte, ca un fel de flacără vie ce mocnește undeva în râpe sociale (comuniști, bătrâni), rezervoarea marginalizate, izolate și discreditate ale istoriei, inși ce profesează memorii paralele ale căror putere e redusă, până una-alta de compromisurile zilei, dar care, în contexte prielnice pot inspira schimbări generale de atitudine. Bunica Sonjei și comunistul bătrân performează aceste funcții de depozitare. Despre ei, doar de bine.
- diversele conformisme și dificultatea viețuirii ”în adevăr” (Vaclav Havel). Despre oameni de masă și oameni trăsniți, despre ”plecarea în idee” (Dostoievski), instituții și presiune socială, dificultatea rezistenței, justiție, iertare, curaj și lașitate, și despre solul fertil și ploile abundente ce hrănesc atitudinile conformiste.
- memorie și contra-memorie, or despre luptele pentru amintiri. Sau regimul amintirii. Multe ațe ar putea fi trase din acest ghem: un conflict dintre memoria oficială a unui eveniment, construită cu migală, așa încât să integreze în centuri globale de sens locuri, acțiuni și oameni, și de asta, susceptibilă la compromisuri, tăceri complice, căutarea unor echilibre; și memoriile locale sau individuale ce recuperează dimensiunile personale ale suferinței și rezistenței (vezi George Lipsitz, link p.213). Dintr-o parte, memoriile construite politic, cele ce țin de versiunile solemne ale istoriei, din altă parte, suferința celor neglijați de aranjamente.
N-ar trebui să ne iluzionăm: filmul e doar incidental despre germani. Eroii vorbesc nemțește pentru că regizorul trebuia să le dea o țară și un loc. Dar puteau vorbi și românește, că avem și noi scheletele noastre în bucătărie. Anume de aia filmul e o istorie tipică, ce s-ar fi putut întâmpla oriunde. Și tot de aia trebuie văzut.
Ce mai zice lumea:
Mark Chalon Smith (Los Angeles Times) – link
Olaf Hoerschelmann (“Memoria Dextera Est”: Film and Public Memory in Postwar Germany, Cinema Journal, 40, Number 2, Winter 2001, pp. 78-97) link
Annette Insdorf ( Indelible Shadows: Film and the Holocaust), cap. 17
Gary Duncan (Eye for film) link
Vincent Canby (The New York Times) link
Liuba, deserveste strainul!
Auzită de la un prieten: un american a mers la Brighton Beach (cartier al New York-ului, populat în temei cu emigranți din fosta URSS). Intră omul într-un magazin etnic rusesc (de fapt o transcriere culinară a proiectului sovietic), colindă o vreme rafturile și-și alege ceva după care se duce la tarabă și cere, în engleză, vânzătoarei, să-i calculeze marfa. Tipa, o femeiușcă de vreo 30 și ceva de ani, strigă la una dintre colegele sale:
- Люба, обслужи иностранца! (rom. Liuba, deservește străinul!)
Ce nu lucrează? Noutatea bancului e, spus tolerant și cu o mare doză de prietenie, răsuflată. Gluma, cu mici modificații (nume, adaosuri-înjurături, tipul magazinului) e o prezență frecventă pe forumurile web dedicate comunității ruse din SUA (nu-s chiar atât de sigur că și alte minorități etnice viețuitoare pe teritoriul american n-ar avea și ele niște variante cu Ignacio, Kim Ki Duck sau Jin Jun Lai or Chaaruchandra Chandrakiran). Un clișeu ale căror origini mitologice rămân încă necunoscute. Diferit totuși de o legendă urbană căci, din toate punctele de vedere (teoretic, practic, ideal) întâmplarea ce trăiește în banc ar fi putut avea loc.
Ce lucrează? Un anume cod politic ce distinge între teritoriu (spațiul statului recunoscut în limitele granițelor sale politice) și loc (spațiul individual în care prezența statului e aproape abolită). Locul, ca spațiu locuit, adică privatizat și individualizat, apropriat chiar, este sustras domeniului politic și construit în funcție de nazurile comunitare ori individuale (Koreatown, Chinatown, Little Italy – exemplele extreme ale aproprierii comunitare a spațiului). Distincția specifică teritoriu-loc, întărită în parte prin aranjamentul juridic spațiu-public spațiu privat, în parte prin separarea dreptului public de cel privat, în parte de trasarea unor linii de demarcație între persoană și colectiv e cea care construiește această stare de străinătate a ”localnicilor”. Americanul cu pricina se produce ca străin în Brighton Beach nu pentru că asta ar fi o aroganță a populației indigene (majoritatea evreii ruși), ci pentru că, spațiul comunitar Brighton Beach, conceput ca spațiu colectiv individualizat, reprezintă o proprietate privată a unui grup. A te băga acolo cu pretenții e ca și cum te-ai duce în grădina vecinului, fie el american sadea, și i-ai cere să-și aranjeze casa după gusturile tale.
