blog implicat

S-o spunem pe șleau: postul de televiziune Pro TV Chișinău și-a bătut joc de intimitatea, demnitatea și viața privată unei femei în modul cel mai abject. Întregul reportaj de vinerea trecută a fost construit așa încît o femeie oarecare să apară în ipostaza cea mai umilitoare.

Pentru că o prostie nu era de ajuns, o oarecare reporteriță a mers la școala unde femeia aia lucrează și a întrebat colegii ei de muncă întrebat ce părere au… (Spre cinstea lor, ei s-au dovedit mai teferi decît televiziunea libidinoasă. Mi-a plăcut mai ales un bărbat tare-tare de treabă). Și culmea nerușinării, în această istorie ultra-absurdă – idioata de jurnalistă a mers și la mama femeii și a încercat s-o iscodească în privința comportamentului fiicei…

Povestea desigur nu se termină aici: cum îi stă bine unui post de televizune nesimțit, Pro Tv Chișinău nu a reacționat așa cum ne-am fi așteptat: adică să-și ceară scuze publice, să recunoască că au procedat porcește și să suporte consecințele legale. Din contra, au preferat să persevereze în nesimțire: au modificat total știrea de pe site, din înregistrarea video a buletinului de știri și de pe youtube. Ca să se piardă orice urmă…

Să mai zic că sunt deja  6 zile de vineri și ei nu au reacționat în nici un fel?

Între timp victima a făcut o primă declarație pentru Ziarul de Gardă din care reiese că nesimțirea jurnaliștilor de la Pro TV a fost mai mare decît atît:
„Nu eram în sat când a venit televiziunea. Eram la Universitate, căci fac masteratul și sunt tocmai în perioada examenelor. Mama mi-a telefonat și a spus că au venit reporterii să facă un reportaj despre tinerii specialiști din învățământ. Seara am aflat că reportera i-a spus mamei despre acel video, și pentru că mama nu știa nimic,  i l-a arătat pe mobil, la poartă. Mama a plâns în fața camerei și a spus că nu e bine ce fac reporterii, dar ei au arătat-o pe mama plângând la televizor.

Eu nu am înțeles de ce i-au arătat ei imagini din viața mea personală mamei, și nici de ce le-au arătat la televizor. Pe mine nu m-au întrebat nimic.

După acel reportaj am primit foarte multe apeluri telefonice în care eram blamată, înjosită. Vineri noaptea am fost telefonată de multe persoane dubioase care se exprimau înjositor. Am văzut că și un jurnalist de la București mă critică, un prieten al celor de la ProTV. Familia noastră este foarte afectată.

Și la școală e o atmosferă grea după asta. Profesorii care au fost intervievați sunt nedumeriți. O parte dintre ei au declarat că au rugat reporterul să deconecteze microfonul ca să discute subiectul. Reportera ar fi promis că nu înregistrează, dar a dat pe post ceea ce ei au rugat să nu dea – în reportaj se vede când reportera ține microfonul jos, nu la gura profesorului.

Eu am citit după aceasta Codul Deontologic al Jurnalistului, și nu am găsit nimic care să justifice acest reportaj.

În ultimele zile am văzut că multă lume mă susține. Le mulțumesc din suflet celor care înțeleg că nu am nicio vină în această situație și că am fost atacată pe nedrept. Fiecare mesaj mă încurajează și îmi dă puteri să merg mai departe și să gândesc lucid”.

Despre mobilizare. Omul mic și … femei.

Ce-mi place în mobilizarea anti-Pro TV este faptul că lumea apără un om mic (femeia din Ungheni) de abuzurile unei organizații mari și nesimțite.
Femeia aia nu e nici partid, nici vreo figură sacră de genul “poet/scriitor/artist” național, nici oligarh, nici vedetă, nici față bisericească… E un om obișnuit care își căuta de viață pînă în momentul în care aiuritul ei de fost prieten a pus video intim pe net și mult mai aiuritul p(r)ost de televiziune a decis că asta e subiect de știre și a dat-o pe toată țara…
E un inceput bun de cale… Va trebui ulterior să apărăm omul mic de bănci, de așa zisa justiție care acționează foarte selectiv, de corporații, de oligarhi și politicieni etc.

Îmi mai place că mobilizarea asta ia explicit partea unei femei și ia act de modul în care această femeie este prezentată în discursul public. Și acesta e un bun început de cale pentru că sexismul, moralismul ieftin direcționat exclusiv pe aparența fizică și corporalitatea femeilor, utilizarea comercială a erotismului corpului feminin pentru a vinde totul, de la bere, la mobilă, vacanțe și apartamente, ignorarea totală a sferei intime a femeilor din motive ”de morală publică”, măsuratul fustelor, a nasurilor și comportamentului femeilor din Moldova – toate erau monedă curentă și practici obișnuite în mass-media moldovenească, atît cea tradițională (tv+radio+ziare), cît și cea zisă nouă (bloguri, rețele sociale).

Cîteva exemple:

– secretara fostului ministru al Culturii Boris Focșa, care a trebuit să îndure calvarul de a fi terfelită pe bloguri și în ziare dintr-un singur motiv: era secretara lui Focșa pe care toată lumea îl ura. Și pentru că nu-l puteau atinge pe Focșa s-au luat de secretara lui, i-au măsurat fusta, i-au spus că s-ar ocupa la minister cu alte lucruri decît secretariat (traducerea, în mintea jlobilor, a termenului juridico-administrativ șefa aparatului).

– deputatul socialist Marina Rădvan, ale cărei poze de la o petrecere privată au apărut ”misterios” pe net și împotriva căreia a fost pornită o altă cruciadă moralizatoare al cărei linie principală de (ne)gîndire era că aceste poze cumva o descalifică politic și o fac incompatibilă cu funcția de deputat (că un Valeriu Guma, condamnat definitiv de o instanță în România, ori Constantin Țuțu, care a participat întru-un episod suspect soldat cu moartea unui om, ori oricare altcineva din colecția de afaceriști pot sta frumușel în Parlament asta nu deranjează somnul moraliștilor profesioniști). Mă rog, Marina Rădvan aparține de un partid pe care ”lumea bună” îl urăște și pentru că această lume bună a cam epuizat înjurăturile la adresa lui Igor Dodon,  șeful formațiunii, s-au luat de această femeie pe care au terfelit-o tot cu scuza că acționează în sprijinul moralei publice (și politice). Un fel de nelogică a transformat brusc inscripția de pe corpul Marinei Rădvan într-o amenințare mai mare pentru destinul istoric al Moldovei decît faptul că țara e la cheremul a doi oligarhi.

– fetele cu sesiunile erotice de prin biblioteci, pe care nu le-a văzut nimeni în realitate și nici nu se descoperea nimic dacă amatorii de site-uri porno nu ar fi dat de ele într-un colț obscur al internetului și nu le-ar fi scos în public. Momentul a prilejuit încă o isterică campanie moralistă de luptă împotriva criminalelor virtuale.

La asta se adaugă o serie de practici și incidente mai mici care au alimentat constant acest torent de moralism ieftin și sexism.

Problema desigur nu e doar mediatică și nu ține exclusiv de sfera publică: societatea moldovenească chiar are o problemă să-și perceapă și trateze în mod adecvat și corect femeile și această problemă se manifestă la fel de clar și în sfera privată. De la situația că 60 % dintre femeile moldovenești au avut de suferit în urma violenței psihologice, că 40 % dintre ele au suferit și violență fizică, prin altă situație –  că femeile au un venit mediu pe zi de 3,7$ , în timp ce bărbații – de 4,7$ la  faptul că femeile ce au fost traficate/abuzate/violate sunt de cele mai multe ori considerate drept responsabile de nenorocirile ce li s-au întîmplat…

Îmi place, în această mobilizare, și diversitatea metodelor de protest, organizare și sprijin. Pe de o parte, unii oameni au organizat un protest chiar sîmbătă (altul e programat pentru vineri, 23 ianuarie, ora 17.00 în fața sediului Pro TV). Pe de altă parte, bloggerița Lupul Sur a făcut un blog în care oamenii își pot exprima solidaritatea cu victima, femeia din Ungheni (am făcut-o și eu). În alt loc, Ludmila Popovici a organizat o petiție prin care cere postului de televiziune să ofere scuze publice (petiția a fost semnată de peste 2000 oameni). Diana Guja a pornit o altă petiție prin care solicită Companiei Orange, unul dintre sponsorii cei mai mari ai Pro Tv să-și retragă publicitatea. În fine, o mare parte din societatea civilă – de la organizațiile de presă pînă la economiștii de la Expert Grup – au anunțat că vor boicota Pro Tv pînă cînd compania nu va prezenta scuzele de rigoare.

Cel mai important, victima a fost localizată și asistată în obținerea sprijinului psihologic, emoțional și juridic de alți oameni cu inimă mare.

Reacții foarte normale și care bucură.

Despre lucruri importante, foarte importante și absolut importante. Adică despre oameni.

Cîțiva ”binevoitori”(mai ales cei cu soldă de la Pro TV) au exprimat următorul argument: da, știrea a fost o prostie, și e bine că lumea a reacționat cum a reacționat dar că cei indignați n-ar trebui să exagereze pentru că, la o adică nu prea sunt consecvenți și tac în alte chestiuni, mai grave, cum ar fi crimele politice. Explicația cu pricina a fost expusă într-o formă moderat de stupidă de Lorena Bogza, moderatoarea emisiunii ”ÎnProfunzime” și într-o formă extrem de stupidă de Vitalie Cojocari, reporter la Pro Tv București, unul dintre păreriștii moralist-sexiști din internetul moldovenesc și care a dus negîndirea la culmi nebănuite: a comparat porcăria Pro TV-ului cu poziția civico-morală a celor de la Charlie Hebdo…

Argumentul desigur nu rezistă nici măcar unui exercițiu critic superficial.

Pentru că, dacă știrea era atît de neimportantă în comparație cu altele (de exemplu în comparație cu cea despre banii pe care Vlad Filat i-a primit în urma unui proces de judecată legat de privatizarea clădirii Ipteh), de ce o pui prima pe post? Or, dacă celelalte știri erau la fel de importante ca asta, de ce în cazul cu Ipteh și alte știri politice, Pro TV a dat doar o adaptare a știrii difuzată de agențiile de presă, iar în cazul ”neimportant” al femeii din Ungheni au trimis o reproteriță pe teren care a colindat raionul și o bucată de țară pentru a-i găsi pe colegii femeii, a bătut chiar la poarta unde trăia mama acesteia?

Desigur, poziția Lorenei Bogza s-ar putea să fie un exemplu clasic de whataboutism, adică deturnarea discuției pentru a evita răspunsul. Înclin să cred că e mai mult decît atît.

Pentru că același argument, într-o formă ceva mai sofisticată, a venit și din alte surse. Neafilitate postului de televiziune.

În noua variantă el sună așa: o știre ca asta, oricît de imorală ar fi fost, ar trebui ignorată totuși pentru că ar reprezenta o diversiune mediatică (un fapt minor) menită să distragă atenția opiniei publice de la  probleme mai importante precum soarta Alianței, integrarea europeană, reforma în justiție etc.

Argumentul e inept din două motive.

Întîi pentru că stabilește o falsă ierarhie între sferele publică și privată a vieții – prezumția că ar exista o ierarhie clară între problemele ”neînsemnate” ale omului mic (viața lui intimă, demnitatea) și problemele mari, ”adevărate” (politica, politica externă, geopolitică, viața de partid). În această logică, tragedia unei femei a cărei viață e ruinată în două clipe de un post de televiziune ahtiat după audiență, oricît de intensă și dureroasă ar fi ea, nu se compară totuși ca gravitate cu faptul că partidele de guvernare nu se pot înțelege asupra constituirii unei alianțe de guvernare ori cu gravitatea reformelor din domeniul justiției ori cu faptul că aceeași televiziune (împreună cu altele) ar fi ”spălat creierii populației vreme de mulți ani”. Ceea ce e, în mod evident fals, pentru că la baza sistemului nostru politic stă o egalitate de principii: principiul respectului necondiționat pentru viața privată e egal cu dreptul la vot și participare politică. Constituția le încadrează pe ambele în același capitol.

În al doilea rînd pentru că aceste sfere sunt desigur interdependente și în relație directă una cu alta: nu poți să pretinzi că construiești un sistem democratic la nivel central (partide, instituții de stat) dacă nu protejezi drepturile fundamentale ale oamenilor. Un om ”mic” sacrificat azi de dragul nu știu cărui interes ”general” înseamnă, cu altă ocazie, undă verde pentru sacrificarea tuturor.

Și cunoaștem prea bine traducerile în realitate ale acestei stări de fapt.

P.S. cu o notă personală.

Alți ”binevoitori” îmi zic că ar trebui sa vorbesc, personal, mai mult despre alianță și partide decît despre femeia abuzatăde Pro Tv, pentru că politica ar fi mai importantă…
Eu am avut întotdeauna o singură platformă ideologică/de valori: spirjinul pentru oamenii mici în fața structurilor/actorilor mari și puternici (partide, corporatii, state).
Faptul că mă implic atît în cazul unei femei obișnuite este expresia directă a platformei mele politico-morale. Adică încerc să fiu coerent.
Voi, care încercați să mă convingeți ca Alianța  e mai importantă decît toate, nu aveți decît să puneți presiune pe Alianță și partide, cum eu încerc sa pun presiune pe Pro Tv.
Ați încercat să mă convingeți că e mai bine să votez din greață cu nu știu cine (unul din partidele Alianței pe care le înjurați acum), decît să votez pentru ceea ce cred.
N-ați reusit, eu oricum am votat cu candidatul despre care am știut că e cel mai aproape de oameni…
Acum, cînd nu vă merge Alianța și de fapt vă cam iese această Alianță pe ochi nu aruncați vina pe mine (că sustrag atenția sau vorbesc nu știu ce), ci mergeți direct la Alianță, presați-o, amintiți-i de pupăturile în frunte pe care i le-ați oferit. Atît.

Chiar dacă un ditamai președinte al Franței, François Hollande, a afimat că autorii atacurilor teroriste de săptămîna trecută nu au vreo legătură cu islamul (un mesaj corect politic care a evitat demonizarea comunității musulmane și trecerea discuției pe făgașul ”războaielor sfinte” sau cruciadelor, cum a făcut-o anterior George Bush în 2001),  cu puține excepții, majoritatea discuțiilor despre aceste atacuri au fost purtate exclusiv în cheie religioasă, iar abordările au variat de la (ne)reflecții sforăitoare dacă islamul ar fi predispus spre violență ori nu, dacă acesta permite/interzice caricaturile, la un capăt, și alte (ne)reflecții isterice de genul: de ce vor să ne omoare musulmanii?, la alt capăt.

În ambele cazuri, presupunerea implicită a fost că dacă ne apucăm să discutăm serios aceste acte teroriste, trebuie să abordăm neapărat și problema islamului și a legăturii acestuia cu ele.

Am putea aduce contraargumente că, de fapt, musulmanii suferă în urma unor acte de terorism asemănătoare într-o măsură mult mai mare decît alte religii (chiar luna trecută, într-o școală din Pakistan, un grup de talibani a ucis peste 130 de copii, anul trecut, o altă grupare radicală, Boko Haram, a ucis în Nigeria peste 2000 de oameni, și, un exemplu din afara islamului, grupul creștin extremist Lord’s Resistance Army seamănă teroare de ani buni în Sudan și Uganda).

Asta însă ar păstra discuția pe terenul teologic, iar intenția mea e s-o mut de acolo. Teza mea e că în cazul atacurilor asupra redacției Charlie Hebdo nu e deloc vorba de religie (deci discuția despre islam, islam vs. creștinism și alte variații la aceeași temă, e inutilă), nici de libertatea de exprimare vs. credință (deci altă discuție devine inutilă). Despre ce e vorba atunci? Despre cîteva mutații culturale, sociale și politice în sînul societății occidentale ce au transformat profund societatea occidentală în toate dimensiunile ei, inclusiv pe dimensiunea religioasă.

Altfel spus, faptul că un grup de tineri occidentali (atacatorii erau cetățeni francezi cu acte în regulă!) decid să ia arma în mînă și să comită acte de genul unui atac asupra unei redacții ori înrolarea masivă în structuri de genul Al Qaeda  ori Statul Islamic, trebuie explicat prin examinarea proceselor sociale concrete ce au loc în timp real în Occident, prin examinarea relațiilor dintre Occident și alte părți ale lumii și în nici un caz nu prin recursul la teologie (atît cea legitimă cît și cea de bulevard) ori istoria religiilor (din care se inspiră mai ales amatorii de conflicte ”eterne” între civilizații și culturi).

Teologia nu poate explica de ce acești tineri “beurs” – niște inși alienați în cartierele (ZEP-urile) lor din nordul Parisului – băteau mingea, fumau iarba, mai făceau cîte o găinarie, decid la un moment dat să adere la un grup religios radical care, în viziunea lor,  dă un sens spiritual și o misiune “eroică” vietii lor altminteri lipsite de orice sens și perspectivă

Factorul religios ori trebuie să fie scos din discuție cu totul, ori tratat cu maximă seriozitate, însă în nici un caz redus la clișee de genul: Musulmanii (Ei) atacă Valorile Europene (Noi) pentru că nu acceptă Modul Nostru de Viață.

Aș vrea să atrag atenția asupra a două erori pe care le fac cei care aduc Islamul (și religia în general) în această discuție.

a) Eroarea atributistă (1), care constă în a atribui motivații religioase unor acte violente (reversul medaliei e negarea motivației religioase în alte cazuri).

În atacul asupra Charlie Hebdo elementul religios a fost ”identificat” rapid și din prima în faptul că atacatorii ar fi strigat ”Allahu Akbar!”. Ceea ce, să fim de acord, e mult prea puțin pentru a vorbi de acțiunea unui factor religios. Un contra-exemplu, ca să-mi explic mai bine punctul de vedere: Anders Breivik, insul care a ucis cîteva zeci de oameni în Norvegia în 2011, își asuma, în mod declarativ, o afiliere religioasă creștină. Cîte comunități creștine l-ar revendica în calitate de membru doar în baza acestui criteriu formal?

E trist să constatăm o demisie a spiritului critic (la care se adaugă o ignoranță totală în materie religioasă) pe care o observăm în discuțiile despre rolul islamului în acest atacuri. Pentru că, și aici orice om de bun simț și cu ceva cunoaștere în ale religiei știe acest lucru, apartenența cuiva la o comunitate religioasă înseamnă mult mai mult decît un simplu act declarativ. Majoritatea religiilor și credințelor religioase formulează un set minim de reguli, practici, credințe și moduri de comportament care îl califică pe un om ca membru al unei comunități religioase: frecventarea serviciilor religioase, aderența la un corp de credințe, participarea la viața comunității, un anumit grad de alfabetism în privința fundamentelor credinței etc. (aceasta ar fi grila minimă pentru iudaism, creștinism, islam.  Celelalte credințe religioase dispun de grile asemănătoare).

Despre Cherif Kouachi, unul dintre atacatorii de la Paris, se știe cu siguranță că nu a fost nimic din toate astea: adică nu a prea mers la moscheie, nu a ținut de vreo comunitate religioasă, că nu a avut o educație teologică. Și-a elaborat o interpretare foarte individualistă a religiei,  a făcut un efort de auto-educație religioasă (tot singur, în afara moscheii) și a căzut ulterior sub influența unui teolog musulman, Farid Benyettou, autodidact și el (!).

Tradus pe limba ortodoxiei cazul lui ar fi următorul: un ins care nu merge la biserică, interpretează cum îi vine lui dogmele și corpul teologic al ortodoxiei (de pe forumuri și bloguri religioase, nu de la preot), ascultă de un ”proroc/teolog” autodidact și el (ar putea fi Dan Puric sau alți ortodocși autodidacți de care e plin internetul) care-i zice că credința conține asta și asta (bunăoară poligamia sau homosexualitatea). Să zicem că acest ins ar comite un act de violență pe care l-ar justifica în numele ortodoxiei. Cîți creștini ortodocși l-ar recunoaște pe un asemenea ins drept frate întru credință? Cîți creștini ortodocși ar fi de acord cu declarații ce ar arunca vina pe ortodoxie? De ce atunci nu acordăm aceeași doză de raţionalitate islamului și preferăm să credităm niște zănatici care comit crime în numele lui?

Dacă adăugăm și faptul că unul dintre polițiștii uciși, Ahmed Merabet, era, după toate probabilitățile, musulman, iar un alt musulman, Lassana Bathily, a salvat cîțiva oameni în timpul atacului comis de un alt terorist ”musulman” la un magazin evreiesc, povestea cu musulmanii care ucid creștini sau atei devine absurdă…

Istoria lui Cherif Kouachi e desigur tipică, dar nu în sensul poveștii unui musulman care recurge la violență ori de cîte ori are o problemă cu lumea din jur, ci din cu totul altă perspectivă: din cea a mutațiilor fenomenului religios în societățile occidentale în epoca postindustrială (ori post-modernă, ori post-fordistă ori neoliberală).

Orice lectură a datelor biografice ale lui Cherif Kouachi nu poate trece cu vederea individualismul religios al acestuia: insul s-a auto-radicalizat, auto-instruit în domeniul teologiei politice islamice, s-a auto-exclus din comunitatea musulmană din cartierul și orașul său.

Nici o urmă de islam ”tradițional” aici, nici o urmă de comunitate religioasă ”tradițională” organizată pe violență!

Vedem însă, cu toată claritatea, îmbinate cîteva din procesele generale ce afectează sfera religioasă în Occident:

– religiozitatea personală care ia locul religiei colective (bricolajul individual, selecția dogmelor făcute conștient de invidid în locul corpului dogmatic oficial). ”Noile forme de religiozitate musulmană (…) au mult în comun cu transformarea religiozității pe care o observăm la sfîrșitul secolului XX în creștinism și care înseamnă predominarea religiozității (formularea și exprimarea individuală a credinței personale) asupra religiei (înțeleasă ca un corp coerent de dogme și credințe administrate în mod colectiv de o instituție legitimă care deține cunoașterea). Religiozitatea pune accent pe dogme (precum în mișcările carismatice creștine), importanța auto-realizării (eng. self-achievement), încercarea de a reconstrui o comunitate religioasă bazată pe atașamentul individual al credinciosului într-un mediu secular (de unde și înflorirea sectelor), căutarea personală a unei cunoașteri imediat accesibilă prin sfidarea autorității religioase tradiționale, juxtapunerea unei perspective fundamentaliste asupra legilor divine (să-l asculți de Dumnezeu în fiecare aspect al vieții) cu sincretism și nomadism religios, succesul unor guru și lideri religioși autoproclamați și așa mai departe.” (2)

– erodarea autorității și influenței instituțiilor religioase tradiționale. ”Tinerii radicalizați, chiar dacă fac referință la un imaginar politic musulman (ummah de la începuturi) sunt de fapt în ruptură atît cu islamul părinților lor cît și cu culturile societăților musulmane. Ei inventează un islam care se opune Occidentului. Ei vin de la periferia lumii musulmane (adică din Occident: Belgia furnizează de o sută de ori mai mulți jihadiști pentru Statul Islamic decît Egiptul, raportat la numărul de populație musulmană pe care le au cele două țări), ei cresc într-o cultură occidentală a comunicării, a spectacolului și a violenței, ei reprezintă o ruptură generațională (părinții lor cheamă poliția atunci cînd copiii lor pleacă în Siria), ei nu sunt integrați în comunitățile religioase locale (moschei de cartier), ei practică autoradicalizarea pe internet, caută un jihad global și nu se interesează de luptele concrete ale lumii musulmane (Palestina). Pe scurt, ei nu sunt agenții islamizării societății, ci caută realizarea fantasmelor lor de eroism nesănătos (L-am răzbunat pe Profet, ar fi zis unul dintre atacatorii de la Charlie Hebdo).” (3).
Fenomenul erodării autorității instituțiilor religioase tradiționale nu trebuie înțeles ca o variantă a secularizării, pentru că același fenomen de delegitimare a afectat și alte instituții și forme de organizare tradiționale – partide, sindicate, cluburi, organizații de interese (4).

– interconectarea oferită de tehnologiile de comunicație leagă nu doar intelectualii occidentali de publicuri din alte părți ale globului pentru răspîndirea teoriilor lor, nici nu reprezintă în mod exclusiv un canal prin care democrația curge nestingherită dinspre Vest în alte părți ale lumii, ci conectează, în sens invers, și teologi radicali din Orientul mijlociu ori grupuri cu agende radicale cu audiențe specifice – grupuri marginalizate, tineri afectați de șomaj, dezindustrializare, flexibilizare și discriminare culturală – din Vest.

Din acestea rezultă că teroriștii care au masacrat redacția Charlie Hebdo nu sunt nici musulmani tipici, nici agenți ai islamizării, nici măcar oameni religioși în sensul tradițional al cuvîntului.

Din contra, în multe sensuri,  ei sunt tineri occidentali tipici: ei cred, se autoconstruiesc, comunică, navighează selectiv printre dogme, sunt expuși la modelele de eroism promovate de cultura de masă întocmai ca alți semeni ai lor din Occident.

Și dacă e nevoie de vreo știință pentru a le înțelege comportamentul, sociologia religiei ar fi insuficientă și ar trebui complementată de alte demersuri: un studiu al transformărilor economice, o sociologie a culturii și transformărilor culturale, o istorie politică etc.

b) O a doua eroare ce apare în discuțiile despre rolul religiei în asemenea acte e cea deterministă.

Elementul determinist rezidă în construcții de genul: Islamul, spre deosebire de alte religii (creștinism mai ales) este o religie predispusă ”firesc” și ”natural” spre violență așa încît atacul asupra redacției Charlie Hebdo era previzibil: niște umoriști fac caricaturi la adresa Profetului, iar musulmanii, în virtutea înclinației lor ”naturale” spre violență și inabilității lor de a percepe satira (unii adaugă aici și alte ingrediente: lipsa unei separări stricte a sferelor laică și religioasă în Islam, lipsa unei reforme religioase în Islam pe măsura celei petrecute în catolicism, ciocnirea ”inevitabilă” a civilizațiilor etc.) au reacționat violent la un fenomen atît de ”natural” pentru societatea occidentală precum este caricatura.

Sunt multe probleme cu acest tip de construcții. În primul rînd ele conțin o serie de prezumții implicite care sunt false și care sunt adoptate necritic. De exemplu, postularea existenței unor înclinații ”naturale” a religiilor presupune că ar exista niște esențe religioase imuabile, care nu s-ar fi schimbat de-a lungul istoriei (creștinism, islam etc) și care ar fi păstrat, de-a lungul vremii, aceste esențe. Nimic mai fals: o simplă privire peste creștinismul de azi (cu cele cîteva sute dacă nu chiar mii de secte ale lui) ar constata diversitatea uimitoare a acestuia, capacitatea sa extraordinară de a se adapta la contexte extrem de variate – de la creștinismul spiritist din Africa la creștinismul postmodern din New York, pentru a cita exemplele cele mai extreme. Modificarea religiei e un proces firesc.

Altă prezumție falsă, de data asta nu istorică, ci direct politică este că acest tip de logică presupune existența unui element religios distinct separat de alte elemente, politice, imperiale, economice, culturale, un element cu forță de acțiune proprie și cu o dinamică ce se înscrie, desigur, în paradigma deterministă.

Ceea ce scapă argumentelor deterministe e că religia reprezintă de foarte multe ori nu cauza principală a violenței, ci doar unul dintre limbajele în care sunt exprimate frustrările, nemulțumirile și insatisfacțiile cu alte origini.

(Cei care reduc incidentul exclusiv la domeniul religios o fac pentru că nu vor să vorbească despre politică, economie sau imperialism.)

Voi merge încă o dată pe exemplul lui Cherif Kouachi: conform informațiilor existente, insul și-a început viața ca un tînăr secular obișnuit: fuma, bea, avea o prietenă și o viață sexuală diversă (cam ca orice tînăr francez tipic). Ba chiar a fost implicat și în cîteva acte de huliganism și tîlhărie.

Auto-radicalizarea acestuia începe prin 2005, odată cu apariția dezvăluirilor despre torturile efectuate de americani în pușcăria Abu Graib. (Apropo, cîți dintre oficialii CIA care au avizat și aprobat utilizarea acestor măsuri de tortură împotriva deținuților de la Abu Graib dar și din alte centre de detenție temporare sau permanente, au fost deferiți justiției? Zero. Ar trebui să ne mai mirăm că istoriile noastre în care lăudăm virtuțile sistemului nostru de justiție sună ambiguu și duplicitar pentru alte grupuri și comunități?)

Ceea ce înseamnă că Cherif Kouachi nu s-a decis să pună mîna pe arme după vreo lectură profundă a Coranului sau după o serie de vizite la moscheie, ci în momentul în care a văzut/citit/privit despre un act enorm (și gratuit) de injustiție, vinovații căruia nu au mai fost pedepsiți . Lecturile selective din Coran și spoiala teologică cu Jihadul au venit după.

Așa încît, înainte să ne spunem istorii consolatoare despre cum islamul a influențat decisiv alegerea lui Cherif Kouachi și altora ca el, ar fi mai potrivit să ne întrebăm dacă radicalizarea lui și a altor tineri musulmani ar mai fi avut loc în genere dacă justiția noastră (occidentală și democratică) ar fi fost la înălțimea laudelor ce i se aduc și ar fi pedepsit pe toți responsabilii de abuzuri precum Abu Graib?

Bănuiala mea de bun simț este că un act transparent și corect al justiției ar fi recrutat, printre populațiile musulmane din Europa și din alte părți, mult mai puțini soldați ai profetului decît acest amestec de aroganță, duplicitate și inacțiune.

Recapitulez: atunci cînd legăm doar islamul ca religie de acte de terorism precum cel de la Charlie Hebdo și lăsăm în afara tabloului general ceilalți factori – economici, politici – nu descriem prea mult realitatea pe teren și nici nu contribuim la înțelegerea ei, ci cel mult contribuim fie la perpetuarea unor agende (geo)politico-teologice (ex. ciocnirea civilizațiilor sau Jihadul global), fie la erodarea islamului moderat (prins ca într-o menghină de discursul islamofob occidental, pe de o parte, și agendele unor grupări radicale, pe de altă parte).

Un post-scriptum despre ipocrizie.

Atunci cînd discutăm despre religie și rolul ei în acte de terorism ar trebui să fim conștienți și de multele straturi de ipocrizie la care facem apel și care se exprimă prin faptul că tindem să interpretăm un act similar de violență în două moduri opuse, în funcție de autorii lui.

Dacă niște inși cu nume arabe comit un act de violență, atunci povestea publică e construită în Occident (și la noi) după calapodul: atac terorist musulman. Dacă însă e vorba de un atac comis de un ins cu afiliere religioasă ”corectă” (creștin, evreu, budist) atunci vorbim în temei despre ”lunatici”, ”inși bolnavi”, ”teroriști singuratici”, însă în nici un caz de creștini.Dacă scoatem masca acestei ipocrizii, găsim propoziția implicită că creștinismul (iudaismul, budismul), ca religii pașnice nu pot fi implicate în acte de terorism pe cînd islamul poate.

Un  alt post-scriptum despre cearta absoluturilor.

Un alt mod de negîndire foarte răspîndit în discuțiile despre tragedia Charlie Hebdo a fost reducerea discuției la o ciocnire între ”absoluturi” (libertatea de exprimare vs credința religioasă vs blasfemie vs ”nu știu ce”). Momentul a avut pe alocuri o notă comic-blasfemic-funebră cînd ziariști, politicieni și proprietari de televiziune care cenzurează la greu opinii incomode s-au declarat dintr-odată mari prieteni ai libertății de exprimare (am în minte cîțiva politicieni și ziariști moldoveni, dar lista poate fi extinsă așa încît să cuprindă fauna politică și ziaristică din alte părți).

Personal cred că această luptă între absoluturi e falsă. Pentru că duce într-o fundătură logică din care nu există ieșire. Pentru că nu putem în nici un fel, să alegem, imparțial și obiectiv între absoluturi, să le cîntărim sau comparăm sau măsurăm ori să le așezăm după importanță: ele de aia și sunt absoluturi ca să fie incomensurabile.

Există o virtute logică în a construi paradoxuri și situații ipotetice în care aceste absoluturi ar fi contrapuse (ne ajută să anticipăm unele situații) dar nu există nici o virtute politică în a alinia grupuri de oameni sub stindardul unui absolut și a-i arunca asupra unui grup de oameni ce stau sub steagul altui absolut.

Eu nu pot alege între libertatea de exprimare absolută și libertatea credinței religioase absolute. De fapt aș vrea să aleg o mare parte din ambele, dar adepții ciocnirii absoluturilor nu-mi oferă această alegere.

Pe de altă parte absoluturile astea nu vieţuiesc singure și nici nu există sui generis, ci doar încastrate (eng. embedded) în alte relaţii sociale, politice și culturale. Așa-zisa libertate religioasă absolută se vede diferit din poziția unui bărbat heterosexual alb creștin decît din perspectiva unei femei heterosexuale albe creștine (și suntem aici încă în cadrul aceleiași religii)… Și se vede complet diferit cînd adăugăm aici și etnie și religie și clasă. Libertatea de expresie, ca și cea a credinței, se pliază pe toate aceste diferențe…. Mi se pare că o anumită comunitate de musulmani (nu neapărat circumscrisă celor 8% de musulmani din FR) s-au simtit lezați de mesajele din Charlie, nu neapărat din cauza mesajelor în sine și a presupusului lor conținut (anti)religios, ci din motivul marginalizării lor în societatea franceză. Pe fundalul unei integrări dificile (și nu doar din cauza lor înșiși, cum le place unora să interpreteze, ci dintr-un conglomerat de factori structurali, inclusiv de mentalitate și de naționalism sistemic) aceste desene ar fi putut fi decodificate în cheia “noi nu vă vrem aici”.

Si asta ar trebui să luăm în calcul, nu lozinci și slogane cu “libertatea de expresie” contra “credinței”. Din astfel de ciocniri extremiştii cîstigă. Societatea are de cîștigat doar din încercarea de a găsi compromisuri între aceste două idealuri (și multe altele).

Note:

1. Taxonomia erorilor a fost adaptată după William T. Cavanaugh, The Myth of Religious Violence. Secular Ideology and the Roots of Modern Conflict, Oxford University Press, 2009. O excelentă prezentare în românește a cărții se găsește pe blogul Ligii Oamenilor de Cultură Bonțideni.
2. Olivier Roy. Globalized Islam: The Search for a New Ummah. Pp.5-6. Columbia University Press, 2004.
3. « La peur d’une communauté qui n’existe pas ». Par Olivier Roy. http://campvolant.com/2015/01/09/la-peur-dune-communaute-qui-nexiste-pas-par-olivier-roy/
4. James A. Beckford. Religione e Societa nel Regno Unito, pp.217-290 in  Hervieu-Léger, Danièle and Ole Riis. 1992.La religione degli Europei. Torino: Fondazione Agnelli.

Articolul a apărut într-o variantă modificată pe PLATZFORMA.MD

Am aterizat pe aeroportul Frederic Chopin din Varșovia cu vreo 15 min întîrziere și mă gîndeam că s-ar putea să scap zborul spre București pentru că nu aveam decît 50 min între cele două zboruri. Am parcurs în fugă drumul de la terminalul de sosiri la cel de plecări, am trecut rapid controlul pașapoartelor (am zis celor din fața mea că scap avionul și m-au lăsat să trec fără rînd). Ajuns la poarta de la care urma să ne îmbarcăm în avionul spre București, descopăr că avionul se reține. Întîi cu 15 min. Apoi cu alte 15 min…
După alte 30 min aflăm că la București e ceață și aeroportul nu permite aterizarea… Mai așteptăm să se ia ceața… Între timp aud doi tineri vorbind românește și mă apropii de ei. Discutăm desigur despre zborul amînat și cam ce ar presupune el – o noapte în aeroport nu mi se pare imposibilă, dar ar fi cam prea mult pentru corpul meu, care a dormit noaptea dinspre marți spre miercuri în autocarul Chișinău-București și cea dinspre miercuri spre joi, pe o banchetă de lemn în aeroportul din Frankfurt. Ne plîngem, facem glume: pe un site meteo la care mă uit eu, vremea din Bucureșt ie excelentă și cerul e senin, pe altul – e ceață densă. Fiecare își zice istoria: de unde vine, ce face etc.
Într-un tîrziu suntem anunțați că nu vom mai zbura astăzi. Unii se răstesc, alții înjură. Un tip e foarte vocal și îi trimite-n morții măsii pe toți polonezii, avioanele lor… Află că de fapt la București e problema și atunci îi adaugă și pe bucureșteni în șirul de înjurături.
Mergem să ne luăm bagajele. Suntem cazați la Marriot Courtyard chiar de lîngă aeroport…
După ce lăsăm bagajele în cameră coborîm jos la o bere… Ne spunem povești, vorbim despre cîte-n lună și stele, facem schimb de contacte. Aflu că un ins e DJ și că se întoarce de la Sankt Petersburg unde a ”pus niște muzică”, cum spune el. Povestește despre cluburile din Europa. Altul e inginer într-o companie britanică. Eu mă întorc de la o conferință din Germania. Un al patrulea ins se întoarce la București pentru a-și face careva proceduri medicale – îs mai ieftine acasă decît în Germania, unde trăiește el. Un al cincilea e un fel de vagabond prin lume, cum își zice singur: a lucrat și șofer, și chelner. Dar cel mai mult îi place să călătorească. În România n-a fost de vreo 2 ani și acum merge acasă, în satul lui de lîngă Bacău, pentru sărbători…
Cu doi dintre ei găsim interese comune și ne promitem că ne căutăm și ne vedem din nou după ce ajungem la București…
Mai bem bere: cea poloneză e cam proastă așa că trecem la Paulaner nefiltrată.
E un fel de lejeritate în această situație – nimic nu depinde de noi, stăm cumva suspendați între lumi, țări și timpuri. La vreo 10 km de noi, în Varșovia, începe o zi de lucru. La noi nu mai știu ce e că nu e nici lucru nici odihnă
…Și dacă te gîndești la asta: dacă nu întîrzia avionul nu aflam niciodată că am călătorit cu oameni cu povești interesante. Ne-am fi interesectat doar ca simpli călători și am fi schimbat cel mult un: mă scuzați, îmi permiteți?

Acum că știm deja rezultatul alegerilor parlamentare din 30 noiembrie putem trage deja niște linii.

 Ce s-a întîmplat?

Spusă cinic, istoria votului din 30 noiembrie ar suna așa: partidele ce fac parte din arcul pro-european au obținut o victorie confortabilă. Nu pentru că ar fi cîștigat simpatia populară ci pentru că au știut să utilizeze în avantajul lor resursa administrativă, golurile din legislația electorală, cîteva strategii eficiente de deturnare a votului și o eliminare, la limita legalității, a unui concurent electoral pe ultima sută de metri.

E o victorie pur tehnică, obținută  mai degrabă ”prin șmecherii și abuzuri electorale” iar asta zice multe despre legitimitatea democratică a noului guvern.

Dacă nu au știut să-și cîștige dragostea alegătorilor, partidele zise pro-europene (mă refer mai ales la PD și PLDM, întrucît PL a fost într-un fel de opoziție în ultimul an) au știut cum să redirecționeze, pe linie moartă, eventualul vot de protest, să disperseze și să dizolve blocurile de opoziție, să beneficieze de unele ”slăbiciuni” inerente făpturii umane (votul pentru Partidul Comunist Reformator s-a datorat doar asemănării siglei sale cu cea a Partidului Comuniștilor).

Cum ar veni, votul popular se ducea inițial într-o direcție ce nu prea coincidea cu dorințele liderilor PD și PLDM, și atunci aceștia au chemat rapid în ajutor CEC-ul, SIS-ul și MAI-ul. Care instituții au organizat cîteva operațiuni foarte discutabile (scoaterea lui Renato Usatîi, introducerea lui Ruslan Popa, stimularea fricii prin operațiunea anti-”AntiFa”) așa încît votul popular să meargă în direcția ”corectă”. Și a mers.

Așa încît, alegerile vorbesc mai degrabă de abilitatea unor specialiști din PD și PLDM de a utiliza şi construi jocuri electorale complicate, cu implicarea mai multor actori, inclusiv a instituțiilor de stat, decît de vreo direcție a votului popular.

Sigur că nu e corect și nici democratic, sigur că au fost utilizate proceduri la limita legii – toate acestea împreună, dincolo de faptul că reduc legitimitatea noului guvern, mai și creează precedente periculoase ce pot fi folosite în alte condiții de alți actori în același scop: menținerea puterii cu orice preț.

Concluzia preliminară a acestor alegeri  e că acestea n-au revelat nimic  nou despre sistemul politic din Moldova decît se știa anterior. Alianța, care și-a dovedit de multe ori dibăcia în a manevra/manipula/interpreta buchia legii, a știut și de data asta să utilizeze deficiențele sistemului politic (combinate cu uzul resurselor administrative) în folosul său.

Partidele și concurenții care se plîng că au fost furați ”la vot” au dreptate doar pe jumătate. Mai ales cei care au mai fost la guvernare.  Pentru că, chiar dacă e adevărat că la actualele alegeri, unii concurenți au fost nedreptățiți, la fel de adevărat e că majoritatea din ei au contribuit, de-a lungul timpului, la acumularea acestor deficiențe și la consolidarea unui sistem politic plin de găuri.

Dizolvarea votului anti-sistemic prin crearea unor poluri justițiar-populiste? Înainte de a-i înjura pe cei care au băgat în față inși de genul Renato Usatîi, Sergiu Mocanu sau Nicolae Chirtoacă (Partidul Forța Poporului) gîndiți-vă că ei au învățat de la ”păpușarii” care-l băgau  pe liste (desigur, într-un mod mai rudimentar) pe generalul Nicolae Alexei.

Finanțare dubioasă din surse externe și interne? Legea finanțării partidelor politice încă stă la ”răcoare” (în vreun sertar al secretariatului) și n-a fost încă adoptată.

Prag electoral înalt? Jocurile cu ridicarea și coborîrea lui se fac cel puțin de la 2001 încoace atît pe timpul guvernărilor comuniste ”autoritare” cît și pe timpul celor ”democratice”.

Ceea ce înseamnă, spus pe șleau, că alegerile parlamentare din Republica Moldova au devenit de mult un exercițiu în care votul popular este alterat și manevrat, printr-o serie de tehnici și procedeuri, așa încît să favorizeze unii concurenți în detrimentul altora.

Așa încît se impune o reparație generală urgentă a acestuia.

Ce-i de făcut?

În mod clar, sistemul politic trebuie întors înapoi cetățenilor, așa încît acesta să reprezinte voința lor, nu distorsionarea ei prin proceduri tehnice în conformitate cu anumite interese.

Nu cred că exagerez dacă spun că reformarea sistemului politic al țării ar trebui să fie misiunea principală a societății moldovenești, o misiune care ar putea fi realizată, la modul realist, printr-o presiune susținută asupra parlamentului din partea mass-media și a societății civile, a grupurilor formale și informale de cetățeni, a unor inițiative civice.

Cum ar putea arăta această reformă?

Propun cîteva puncte (lista rămîne desigur deschisă, eu am enumerat ce mi s-a părut mai important):

– Liberalizarea participării politice (simplificarea procedurilor de înregistrare a partidelor politice – explicată pe larg aici).

– Introducerea votului electronic și a celui prin corespondență (ca să nu fie cozi, îmbulzeală, oameni care fac sute de km pentru a vota, manipulări cu deschiderea secțiilor de vot în străinătate).

– Coborîrea plafonului pentru candidații independenți de la 2 % la 1 %. Ce fel de sistem politic democratic este acesta în care un candidat independent, Oleg Brega, a acumulat personal mai multe voturi (14 mii) decît cele acumulate de partidele care au trecut în parlament pentru fiecare mandat de deputat (13 mii)?

– Adoptarea legii privind finanțarea partidelor politice de la bugetul de stat (asta i-ar pune pe toți concurenții în condiții cel puțin juste, dacă nu egale) și ar elimina ”oligarhizarea” partidelor și dependența lor de sponsori bogați.

– Adoptarea noului Cod al Audiovizualului care prevede transparența proprietarilor mass-media (și el o inițiativă ce așteaptă în sertarele Parlamentului) și implementarea politicilor anti-monopol pe piața mediatică. E o măsură ce ar arăta în buzunarul cui stă fiecare televiziune/radio/ziar.

Și altele.

Despre țările din Moldova: una, două, cîteva… Și despre rasismul cultural. 

În mass-media moldovenească, atît cea tradițională (ziare) căt și cea nouă (bloguri, site-uri) au apărut și s-au consolidat, atît înaintea alegerilor, cît și după, un discurs ce împarte țara în alb și negru, adică între buni și răi (bunii fiind de obicei grupurile care votează ”corect” din punctul de vedere al autorilor, iar răii – cei care votează cu ”rivalii”).

Discursul  a cunoscut multe variații, în pofida (sau poate datorită!) schemei simpliste pe care o utilizează.

Împărțirea a fost ba între europeni și ruși, ba între bătrîni și tineri, ba între patrioți moldoveni și ”euro-homo-europeni” (Dodon&Văluță), ba între progresiști și retrograzi (a se vedea comentariul unui tînăr, Andrei Fornea, pe platforma Vox Report a portalului unimedia), ba între oameni decenți și ”porcii care votează cu opoziția” (”laurii” aparțin ziarului Timpul de Dimineață, iar numele eroilor este Tudor Cojocariu  și Marin Basarab), ba între oamenii ”emancipați și liberi”, ce votează un partid, și cei neputincioși, care votează alte partide (cel care face distincția e Nicolae Negru, de la care ne așteptam ceva mai mult).

Un alt tip de generalizări, foarte popular și el, mizează pe o opoziție între ”omul de la țară” (construit ca fiind mai slab informat, mai vulnerabil, mai manipulat, mai cu tendință să voteze incorect) și ”orășeanul” – care-i mai informat, mai democrat, mai cu viziuni pro-europene (a vorbit despre asta, hăt de peste ocean, Vlad Spînu, dar și de la Chișinău, Vasile Gârneț). Faptul că aproape 2/3 din voturile lui Igor Dodon au venit din mediul urban (dintre care 1/3 din cel mai luminat și progresist oraș al țării, capitala Chișinău) nu pare să clatine în vreun fel acest stereotip cu rădăcini solide!

Nu-i greu de arătat că există diferențe între anumite grupuri de alegători, în funcție de profilul lor de domiciliu, etnie, credință religioasă, clasă. Diferențele sunt desigur firești, ceea ce e absolut normal într-o țară democratică.

Dar integrarea acestor diferențe în scheme moralizatoare sau în ierarhii etice (oameni vs. neoameni, progresişti vs. retrograzi) reprezintă un act arbitrar, arogant, nejustificat şi care miroase, în multe locuri, a rasism cultural.

O schemă mult mai corectă mi se pare cea propusă de Victoria Stoiciu (articolul va apărea și pe PZF) între alegătorii celor două blocuri (comuniști-socialiști și liberali-democrați) conform unei scheme de clasă: perdanții și cîștigătorii tranziției.

Schema însă rămîne mult prea parțială pentru a descrie votul de duminică (dar și opțiunile politice ale moldovenilor în general).

Pentru că votul de duminică a fost deopotrivă complex și, în multe privințe, a ascultat de alte logici decît cea de clasă. A existat desigur un vot geopolitic care a depășit clasa: printre votanții pro-UE, dar și cei pro-Uniunea Vamală găsim inși din toate clasele sociale (mă refer aici la sondajele dinaintea votării, căci de data asta nu s-au făcut exit-poll-uri). A mai existat și un vot clientelar, care la fel a depășit clasa – în raionul meu, Telenești, în majoritatea localităților, partidul care a luat cele mai multe voturi a fost partidul primarului (ceea ce înseamnă că, în afara interesului de clasă, a existat un interes local pentru un partid sau altul – afilierea politică a primarului determină, în Moldova, accesul la resurse pentru proiecte locale). Au existat probabil și alte tipuri de vot…

Semn că, pentru a cita un clasic, ”e plină țara de țări”, unele mai mari și altele mai mici  – o țară clientelară, o țară geopolitică, o țară quasi-mesianică (votul pro-Voronin sau Unirea! Ori așteptarea că o anume orientare geopolitică va rezolva cumva lucrurile de la sine), o țară politică și încă multe alte țări.

Post scriptum despre #alegBrega.

Am explicat în altă parte motivațiile votului pro-Brega.

Era alegerea mea civică, etică și ”utilă” (înțeleg aici utilitatea ca expresie a interesului public).

N-a trecut Oleg Brega deși, cum ziceam mai sus, a luat mai multe voturi decît fiecare deputat în parte. Pentru că pragul electoral pentru un candidat independent e absurd: 2 %.

A fost totuși o participare frumoasă.

Nu știu care-s planurile de viitor al lui Oleg. Unul din ele, cred eu, ar trebui să fie o platformă ce ar milita și ar impune, poate, coborîrea pragului electoral pentru candidații independenți la 1 %. Ca să fie egalitate și justețe pentru toți – partide și candidați independenți – la numărătoarea voturilor.

Un alt plan ar fi participarea la alegerile locale din primăvara viitoare. Aproape jumătate din voturile lui Oleg Brega au venit din Chișinău. Cred că are sens să participe la alegeri fie în calitate de candidat la funcția de primar, fie, ceea ce mi se pare mai realist, candidat la funcția de consilier municipal.

(o variantă a acestui articol a apărut pe portalul Platzforma.md)

Fă un bine țării. Rămîi lucid!
Nu-i asculta pe cei care îți spun că alegerile sunt cruciale ori decisive sau că ele ar hotărî totul – alegerile sunt un simplu exercițiu politic printre multe altele, de o eficiență politică îndoielnică.
Nu-i asculta pe cei care îți zic că alegerile ar fi un război, o luptă sau o confruntare de proporții cosmice – tonul acesta militarist are scopul de a te scoate din casă pentru a te mîna spre urna de vot.
Nu-i asculta pe cei care îți zic că doar oamenii buni, corecți, deștepți, normali votează un partid iar oamenii răi, proști sau zombați votează un alt partid. Ține minte că fiecare are dreptul la o opinie (poate fi mama ta, prietenul tău), iar cel care îți zice să disprețuiești un compatriot al tău doar pentru că are o altă părere, nu e prieten al democrației, oricît ți-ar vorbi contrariul.
Nu-i asculta pe cei care pretind că ar avea o soluție magică pentru toate problemele – unirea, aderarea la un bloc sau altul, o conducere autoritară sau altceva. Tu ești deja mare și știi că realitatea e mult mai complicată decît atît, că nu există o rezolvare miraculoasă, că pentru orice schimbare e nevoie de multă-multă muncă.
Nu-i cere politicianului care vine să-ți cerșească votul să-ți promită ce va face pentru tine. O să-ți promită totul – și stelele de pe cer, și că ți-l întoarce pe străbunicul din mormînt. Pentru că vrea să fie ales.
Cere-i altceva: să-ți spună ce va face împreună cu tine pentru interesul comun, adică cum va face așa încît să te includă și pe tine, vocea și opinia ta în procesul de guvernare la toate nivelele. Dacă nu e gata să facă un loc pentru participarea ta la decizii pe toate treptele, de la cartier ori sat la parlament și guvern, atunci nu-l vota. El vrea puterea doar pentru sine.
Nu-ți spun ce să votezi (eu m-am decis deja). Rămîi lucid. Votează cu inima dar și cu capul, asumă-ți o poziție, apăr-o, argumenteaz-o, reclamează-l pe cel care îți închide gura. Indiferent ce vei alege, fă-o responsabil. Cînd mergi la vot gîndește-te la tine și la viitorul tău, nu la războaiele politicienilor.
Fă un bine țării. Rămîi lucid. Înaintea, în timpul și mai ales după alegeri.

Lectura programelor electorale reprezintă cumva un act de autoamăgire: o facem deși știm că acestea contează prea puțin în politica partidelor. De ce să o mai facem, în acest caz? Ca să hrănim fantoma alegătorului rațional?

Pe de altă parte, și scrierea lor e și ea un act de amăgire: partidele le scriu deși înțeleg că, invariabil, alegătorii vor decide în privința votului lor în baza unor criterii subiective ce nu prea au legătură cu lucrurile indicate în program.
Ambele amăgiri ar trebui să constituie un puternic factor demotivator pentru exercițiul lecturii platformelor electorale. Acest lucru merită însă făcut fie și din motivul că reprezintă o cale de a vedea ce și cum gîndesc partidele.
Comentariile ce urmează nu reprezintă analize complexe și detaliate ale programelor electorale  ci lecturi foarte subiective la care se adaugă note personale. Punctele pe care le-am evidențiat nu sunt neapărat și punctele cheie din programele electorale, ci lucrurile care m-au interesat pe mine personal și față de care am atitudini clare.

Partidul Democrat din Moldova.
Slogan oficial:”Prosperitate pentru oamenii Moldovei – acum, aici, acasă.”
Slogan alternativ: ”Tehnologii moderne pentru economie, ortodoxie pentru restul și stat minimal deasupra tuturor.
Viziune economică – puțină. Strategia principală – atragerea investițiilor străine. Plus IT. Cum? Crearea unor condiții favorabile pentru business – facilități fiscale, reducerea birocrației. De ce ar fi această strategie diferită de ceea ce fac vecinii – România și Ucraina? De ce ar veni capitalul străin în Moldova cînd are aceleași condiții (plus alte avantaje – piețe mai mari, forță de muncă mai multă, guverne mai flexibile) în regiune sau în alte părți ale globului? Dacă investițiile străine nu vin, există un plan B?
Și cum explicăm alegătorului contradicția că, pe de o parte, ceri investiții străine iar pe de altă parte scoți banii din țară și îi bagi în imobile în Franța și Elveția?Întrebări la care platforma electorală a PDM nu poate să răspundă.
Viziunea socială este mai deagrabă un “bla-bala” despre dublarea pensiei și salariului mediu. (Dacă se mai prăbușește leul, majorarea asta dublă s-ar putea numi indexare). În plus, PDM a condus, prin Valentina Buliga, Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei. Care minister a modificat formula de plăți a îndemnizațiilor pentru copii, lucru ce a stîrnit proteste din partea unor mămici. Cărora Buliga le-a zis să spele pelinci și să nu caute îndemnizații mai mari că oricum nu-s. Tot pe durata ministeriatului Valentinei Buliga politica de acordare a ajutorului social a atins cote ridicole – criteriile de evaluare a sărăciei au fost schimbate așa încît guvernul oferea ajutor social doar familiilor sărace-sărace, iar familia ce deține o bicicletă, un televizor sau un frigider este descalificată. Cam atît despre protecția ”femeii și copilului”.
În domeniul culturii, PDM propune două lucruri. Turism. Și festivaluri tradiționale. Primul ar crea locuri de muncă. Al doilea ar consolida identitatea națională. Sunt destul de sceptic în privința dezvoltării turismului – există probleme enorme în domeniul insfrastructurii. Ele trebuie rezolvate. Nu văd într-un viitor apropiat fluxuri majore de turism ce s-ar îndrepta spre Moldova. Festivalurile sunt bune și ele, doar că domeniul culturii are nevoie nu doar de o muncă de conservare, ci și de una de inovare: cultura contemporană, în toate formele ei, trebuie sprijinită și susținută, ca să nu fie dependentă de surse străine.
Cireașa de pe tortul PDM – un parteneriat stat-Biserică prin care ” Statul se va obliga să sprijine financiar proiectele sociale propuse de Biserică, în special cele care vizează protecţia socială pentru cei vulnerabili” (p.6). Sună bine pe hîrtie – proiecte sociale, protecție pentru cei vulnerabili etc. Am o mare nedumerire: de ce se preferă Biserica, în calitate de partener pentru protecția socială, în detrimentul altui actor care face exact același lucru, prin viziuni şi metode laice – sectorul asociativ. Adică, stau  o puzderie de ONG-uri locale cu mîna întinsă la donatori străini și cer bani pentru programe de îngrijire paliativă, integrare și protecție a persoanelor cu dizabilități, îngrijirea copiilor rămași fără părinți etc. și tu, ca stat. îi ignori și promiți că sprijini în mod strategic, din bugetul public, doar inițiativele Bisericii? Să fie sărmanii de care se îngrijesc ONG-urile mai puțin virtuoși decît sărmanii din grija Bisericii?

Partidul Popular Creștin Democrat.
Slogan oficial: ”Planul Roșca”.
Slogan neoficial: ”Ortodoxie, mai multă ortodoxie, patriotism, stat puternic (dar slab) și Iurie Roșca deasupra tuturor.” Recunosc că am așteptat oarecum nerăbdător programul electoral al PPCD-ului. Mai recunosc că acesta mi se pare, de departe, cea mai ambițioasă platformă politică în aceste alegeri și este probabil unica ce-și propune să ofere o viziune nouă și diferită a politicii, economiei și societății moldovenești. (M-am străduit să urmăresc evoluția lui Iurie Roșca pe perioada ”retragerii” sale  din politica moldovenească. Am văzut că citește – ocupație neobișnuită printre politicienii moldoveni. Lecturile și traducerile lui din Dughin mă lasă rece – deși nu cred că ultimul e ideologul lui Putin la fel cum nu cred că, dincolo de cîteva expresii frumoase – neo-euroasianism, a patra teorie politică – Dughin ar fi construit un sistem filosofic coerent. Ulterior, Iurie Roșca s-a apucat să citească oameni mai apropiați convingerilor mele – pe alde Ha‑Joon Chang, Daniel List – și să vorbească, cel puțin parțial, o limbă ”apropiată” mie – una cu termeni precum neoliberalism, periferie, capitalism. În acest sens Roșca are un merit incontestabil – cel de a deschide politica moldovenească la dezbateri regionale și globale.)
Programul electoral al PPCD reprezintă în mod clar rezultatul lecturilor lui Roșca (am tot respectul pentru ceilalți membri ai partidului, dar în construcția aia numită ”Planul Roșca” ei sunt vizibili doar pe fotografiile de campanie electorală, nu și în text).
Ce a ieșit deci? O cacealma. Răspuns scurt.
Un amestec eclectic, contradictoriu și incoerent de idei ce se contrazic, uneori chiar după virgulă, în cadrul aceleiași fraze. Răspunsul desfășurat. Programul electoral al PPCD sună foarte bine pe unele fragmente scurte, însă ansamblul e o construcție artificială. Semn al unor lecturi nedigerate pînă la capăt. Sau al dorinței lui Iurie Roșca de a avea un text pompos în detrimentul coerenței. Sau al intenției partidului de a construi un mesaj omnibuz ce s-ar adresa tututor, urbi et orbi, și în care fiecare și-ar găsi cîte ceva. De parcă cineva ar fi trecut acest program printr-un program de optimizare SEO așa încît să conțină cuvintele cheie cele mai frecvent căutate, să ajungă motoarele de căutare mai ușor la el etc.
De exemplu, eu aș semna și mi-aș declara susținerea pentru fiecare frază din partea în care Roșca condamnă ”ostilitățile de pe frontul cultural” (războaiele identitare, disputele în privința numelui limbii pag. 9-10), pentru că rezonează excelent cu niște reflecții personale despre războaiele culturale din societatea moldovenească despre care am scris anterior.
Diagnoza, așadar, a fost pusă corect.
Soluția lui Iurie Roșca pentru aceste ostilități este dizolvarea lor într-un construct mai mare ce le depășește, le înglobează și le e superior – ortodoxia (care, zice Roșca, într-un pasaj absurd, ar reprezenta și un fel de matrice primordială pentru alte minorități religioase și chiar pentru atei!). O ortodoxie comună ce s-ar ridica deasupra apartenențelor etnice particulare, cum ar veni.
E o soluție imposibilă. Din cîteva motive. Întîi că naționalismul nu se dizolvă în religie, cu atît mai mult în calitate de componentă inferioară. Tendința generală e inversă – naționalismul tinde să-și subordoneze religia pe care o poate transforma în unul din elementele ce compun națiunea sau chiar se poate lipsi de ea (precum în cazul statului laic francez). Mai mult, religia în genere și ortodoxia în special, poate la fel de bine să fie ciopîrțită și ruptă, la rîndul ei, în bisericuțe etnice. Iurie Roșca ar trebui să cunoască bine acest lucru ca unul dintre artizanii fragmentării Bisericii Ortodoxe din Moldova în biserica ortodoxă de etnie românească (Mitropolia Basarabiei) și biserica ortodoxă de etnie moldovenească, ucraineană, bulgară, găgăuză și rusă (Mitropolia Moldovei). Probabil Iurie Roșca are în minte un fel de biserică ortodoxă după modelul celei catolice – relativ unitară și construită ca fiind deasupra identităților etnice și naționale. Utopie, pentru că ortodoxia funcționează altfel. Ca biserică etnică.
O altă problemă cu această soluție, dacă o luăm în serios, ține de faptul că cei 90 % ortodocși în Moldova la care face referință Roșca reprezintă o unitate doar pe hîrtie și doar în mințile unor conservatori sau funcționari ai Bisericii. În realitate acest grup se constituie din grupuri foarte eterogene – de la cei care înțeleg ortodoxia doar ca un ritual pe care îl respecți doar de dragul tradiției la cei care o trăiesc intens (ca să nu mai vorbesc că nu există un model unic al ortodoxiei și că aceasta e trăită diferit în diverse comunități). Aceste grupuri nu au neapărat interese comune (a se vedea fragmentarea politică și culturală a țării, a se vedea și dificultatea de a traduce influența religioasă în capital politic – cazul partidului lui Valeriu Pasat).
În fine, o ultimă obiecție la ortodoxie ca soluție la probleme etnice – ea vrea să înlocuiască două pretenții de absolut (Națiunea Moldovenească vs Națiunea Românească) cu o altă pretenție de absolut (Ortodoxia), adică să mute războiul cultural de pe un front pe altul ceea ce nu prea pare a fi o soluție viabilă. Adițional, absolutul ortodox se împacă destul de prost, adică deloc, cu trăirea individuală a religiei, cu diversitatea confesională a țării, cu mulțimea de moduri în care etnia, clasa, apartenența culturală se pliază pe religie.
Un fel de  concluzie preliminară: soluția lui Iurie Roșca e să înlocuiască două mocirle (identitare) cu o ditamai mlaștină (metafizică).
În partea economică (cea mai extinsă, are vreo 5 pagini) incoerențele sunt la fel de mari. Pe de o parte, Roșca vorbește despre patriotism economic, solidaritate, subsidiaritate, economie socială de piață – ceea ce s-ar califica ca un fel de intervenționism destul de extins. Și sub care aș semna. Pe de altă parte, pe aceeași pagină și chiar în aceeași frază, Roșca optează pentru… austeritate fiscală. Adică exact opusul. Adică pachetele de ajustare structurală promovate de FMI și Banca Mondială. Adică lucrurile pe care tocmai le ”blestema”  – comerț ”liber”, competiție directă cu corporațiile transnaționale, sacrificarea populațiilor locale de dragul competitivității internaționale, anularea mecanismelor de solidaritate socială… De ce le-a pus împreună? Habar n-am.
Un concept interesant este cel al ”statutului economic special” pe care Moldova ar trebui să-l obțină în dialogul cu marile entități economice. Pe hîrtie sună binișor. Chiar foarte bine. Și cam atît. Pentru că dincolo de hîrtie nu-i clar cum ar putea obține Moldova acest statut. Din cauza ortodoxiei? A ochilor frumoși? A lui Eminescu?
Mai e departe e multă discuție virilă despre stat puternic și organe de forță și mînă de fier. Care ar trebui să împartă justiție și dreptate. Care ar trebui să impună ”absolutul ortodox” și să pedepsească abaterile de la acesta. Bogdaproste, eu lider providențial și tată al națiunii ortodoxe nu vreau.

Partidul Forța Poporului.
Slogan oficial: ”Noi credem în forţa poporului şi în viitorul Moldovei!”
Slogan neoficial: ”Nu aveam alte idei așa că am băgat la înaintare lupta împotriva oligarhilor. Știm că-i imposibil, dar sună atît de frumos!”
2 pagini de program. Bla-bla – vom instaura ordinea. Cum? Nu știm. Bla-bla, vom lupta împotriva oligarhilor. Cum? Nu știm. Bla-bla, vom ”crea condițiile necesare pentru relansarea economiei”. Cum? Nu știm.
Prea multe ”nu știm”. Prea mult monotemism politic – cred și eu că lupta împotriva oligarhilor e importantă, dar aceasta nu constituie în nici un caz soluția magică de dezvoltare a țării și a societății. E una din multele. Iar Partidul Forța Poporului nu are altele.

Partidul Liberal Democrat din Moldova.
Slogan oficial: ”Înainte spre un viitor european.”
Slogan neoficial: ”Reformă în educație (am început-o deja). Integrare europeană și reformă în justiție (astea pot dura la infinit).”
Multe sperietori – ”dușmanii interni și externi, răscruce” – care ar trebui să justifice chemările la ”unitate națională”.
Despre educație – partidul și-a asumat o reformă pe care o implementează. Am criticat reforma în unele din aspectele ei particulare. În general cred că sectorul educației trebuia transformat din temelii. Maia Sandu probabil merită să-și ducă munca la capăt și să adauge, la obsesia pentru ”corectitudine a evaluării” și o obsesie pentru ”egalitatea condițiilor de învățare”. Dar corectitudinea şcolilor va avea un model de corectitudine în Minsiter după ce va fi făcută o anchetă internă în cadrul Ministerului în legătură cu cazul de tristă faimă al autobuzelor.
Stat de drept fără corupție – partidul nu și-a cerut scuze încă pentru capurile în asfalt ale lui Dorin Recean, nici pentru guvernarea la telefon practicată de Vlad Filat. Semn că această parte a programului e mai degrabă de formă. Se spune doar despre cum se va preveni sau chiar elimina mica corupţie a poliţiştilor, medicilor şi pedagogilor. E destul de clar: prin mărirea salariilor şi înăsprirea supravegherii. Dar nu se spune nimic despre cum au de gînd guvernanţii propuşi de PLDM să lupte cu marea corupţie, cu atacurile raider, cu privatizările frauduloase, cu conflictele de interese şi traficul de influenţă, care îşi au originea de cele mai multe ori în guvern şi în parlament, nu doar în şcoli şi spitale. Reformele din domeniul justiţiei are un caracter declarativ, în lipsa unor strategii clare în acest sens (programul este foarte sgîrcit la acest capitol), cu atît mai mult cu cît Ministerul Justiţiei a fost unul din ministerele “deţinute” de PLDM din 2009 încoace.  Neatins de statul de drept rămîne și imperiul exportului de țigări al lui Vlad Filat.
Program economic e aproximativ OK – susținere, subvenții, creditare. Încurajarea businessului mic şi mijlociu. Este totuşi neclar cum se vor “lichida” şi “distruge” monopolurile în economie, în lipsa unei administrări transparente în acest sector (şi mai ales în cel al privatizărilor).

Partidul Liberal Reformator.
Slogan oficial: ”Pentru Moldova, fără oligarhi.”
Slogan neoficial: ”Filat nu ne-a vrut, nici Sturza. Poate se îndură frații Țopa de noi.”
Bla-bla-bla libertarian – reducerea rolului statului, diminuarea administrației centrale, creșterea transparenței.
Reforma marilor sisteme – de educație, justiție, sănătate, protecție socială. Cum? Nu știm. De-a lungul căror linii? Tot nu știm. Am pus cuvîntul ”reformă” peste tot pentru că am auzit de el doar de bine.
Bla-bla despre stimularea ”progresului tehnico-științific”. Cum? Că doar reduci rolul statului, iar cercetarea, în toate țările unde aceasta există, e finanțată masiv de către stat.

Partidul Comunist Reformator din Moldova.
Slogan oficial: ”Împotriva tuturor care au fost la guvernare”.
Slogan neoficial: ”Noi suntem în aceste alegeri în misiune.”
Partidul are un blog cu un singur post. Formațiunea a fost creată pentru a lua voturi de la partidul comuniștilor. Curtea de Apel a decis suspendarea înregistrării partidului, dar Comisia Electorală Centrală a decis să-i păstreze în cursă.
Program economic fantezist – săptămîna de lucru de 4 zile. Bla-bla cu guvern tehnocrat.
Imigranților – întoarcerea în țară și garantarea unor venituri la nivelul celor obținute în străinătate.
Esența programului – ce o să mai facem. Și cum plafonul de promisiuni poate urca oricît de sus, îl ridicăm la infinit. În plan sunt foarte multe ”Ce?” și nici un ”Cum?”.

Mișcarea Populară Antimafie.
Slogan oficial: ”Nici o obligație în afara interesului public!”
Slogan neoficial: ”Știm să spunem secrete. Nu avem alt program de guvernare decît antimafie și anti-oligarhie. ”
Am comentat mai sus monotemismul -îl consider un semn de neseriozitate și populism. Ridicarea unei teme la rangul de soluție supremă a tuturor problemelor mi se pare cel mult un exercițiu de neseriozitate.
Platformă electorală a Mișcării Populare Antimafie: scoatem din joc partidele de dreapta (pentru că ne încurcă). Scoatem din joc partidele de stînga (pentru că ar fi un ”pericol real”  pentru viitorul țării noastre).
Dictatura statului de drept. Cum? Dacă scoți din scenă partidele de dreapta și de stînga, adică pe toate, din fantoma ”dictaturii statului de drept” dispare componentul de stat de drept și rămîne cel de dictatură.
Schimbări radicale în sistemul judecătoresc și înlocuirea judecătorilor. Noile cadre de unde le iei? Și cum le bagi într-un sistem disfuncțional?
Mișcarea compune și un fel de decalog. ”Nu vom fura!” Să admitem. De unde atunci are Sergiu Mocanu avion privat dacă a fost, pe durata activității sale profesionale, doar redactor la un ziar, deputat în parlament și consilier al președintelui?
Strategia de dezvoltare economică? Așteptăm să vină bani europeni.

Partidul Național Liberal.
Slogan oficial: ”În Europa – prin România”.
Slogan neoficial: ”Unirea, răspunsul nostru la orice problemă”.
Citează sondaje, pe Angela Merkel, pe George Friedman, pe Victor Ponta cu scopul de a justifica Unirea.
Program economic? Unirea. (România tot are probleme economice.)
Program de politici sociale? Unirea. (România are probleme majore în domeniul protecției sociale.)
Program de dezvoltare a societății? Unirea.
Șomaj și criză economică? Le soluționăm prin Unire… (Le are și România.)
În general, e un program  electoral cu Unirea ca religie, și cu așteptări milenariste – Marele Eveniment e perceput ca fiind o instaurare a Paradisului pe pămînt (ori cel puțin pe porțiunea dintre Prut și Nistru).

(o variantă a acestei postări a apărut pe PLATZFORMA.MD)

(va urma).

”People often evoke “corrosive individualism” and also consumerist  “materialism” as a way of accounting for the destructiveness of the new globalization process. But  I think these moralizing concepts are inadequate to the task, and do not sufficiently identify the  destructive forces that are North American in origin and result from the unchallenged primacy of  the United States today and thus the “American way of life” and American mass media culture.  This is consumerism as such, the very linchpin of our economic system, and also the mode of  daily life in which all our mass culture and entertainment industries train us ceaselessly day after  day, in an image and media barrage quite unparalleled in history. Since the discrediting of socialism by the collapse of Russian communism, only religious fundamentalism has seemed to  offer an alternative way of life — let us not, heaven help us, call it a lifestyle — to American consumerism.” (Frederic Jameson, Globalization as Philosophical Issue, p.65 in Jameson, Fredric, and Masao Miyoshi. The Cultures of Globalization. Duke University Press, 1998.).