Apr 19 2015

Bar cu atitudine.

Vitalie Sprînceană

În Sevilia, Spania.


Apr 17 2015

Strada (ne)pietonala

Vitalie Sprînceană

Cum transformi, în orașul Chișinău o stradă pietonală în una rutieră?
Șoferii de la camionetele Coca Cola care aprovizionează barurile din zonă știu secretul.


Apr 9 2015

Teologii vizuale

Vitalie Sprînceană

Același bloc de pe strada Maica Domnului, din București. Două scări vecine: la una, o mînă ”filozofică” a șters pe ”D” și ”M”, așa încît numele străzii a devenit Maica Omului. Cealaltă a rămas la fel- Maica Domnului…
E o întreagă istorie a disputelor teologice între cele două scări, plus cîteva revoluții..


Mar 6 2015

Pravoslavism

Vitalie Sprînceană

Un fel de frescă-zugraveală bizară, pe teme ”creștine” la Biblioteca Națională…
Și la Bibliotecă intrăm cu semnul crucii?

Pravoslavismul acesta ostentativ care se întinde pe toti pereții și în spațiile publice (ecranul de pe Biserica Sf. Teodora lucrează și el în regim  non-stop) are la fel de multă valoare și profunzime ca și alte ”-isme” ostentative prin care am trecut – comunism, naționalism etc…


Mar 6 2015

Parc Matinal

Vitalie Sprînceană


Jan 22 2015

Ar trebui să fim… profesoara din Ungheni (Marina Rădvan, “șefa aparatului” și alte cîteva sute de mii de femei din Moldova).

Vitalie Sprînceană

S-o spunem pe șleau: postul de televiziune Pro TV Chișinău și-a bătut joc de intimitatea, demnitatea și viața privată unei femei în modul cel mai abject. Întregul reportaj de vinerea trecută a fost construit așa încît o femeie oarecare să apară în ipostaza cea mai umilitoare.

Pentru că o prostie nu era de ajuns, o oarecare reporteriță a mers la școala unde femeia aia lucrează și a întrebat colegii ei de muncă întrebat ce părere au… (Spre cinstea lor, ei s-au dovedit mai teferi decît televiziunea libidinoasă. Mi-a plăcut mai ales un bărbat tare-tare de treabă). Și culmea nerușinării, în această istorie ultra-absurdă – idioata de jurnalistă a mers și la mama femeii și a încercat s-o iscodească în privința comportamentului fiicei…

Povestea desigur nu se termină aici: cum îi stă bine unui post de televizune nesimțit, Pro Tv Chișinău nu a reacționat așa cum ne-am fi așteptat: adică să-și ceară scuze publice, să recunoască că au procedat porcește și să suporte consecințele legale. Din contra, au preferat să persevereze în nesimțire: au modificat total știrea de pe site, din înregistrarea video a buletinului de știri și de pe youtube. Ca să se piardă orice urmă…

Să mai zic că sunt deja  6 zile de vineri și ei nu au reacționat în nici un fel?

Între timp victima a făcut o primă declarație pentru Ziarul de Gardă din care reiese că nesimțirea jurnaliștilor de la Pro TV a fost mai mare decît atît:
Nu eram în sat când a venit televiziunea. Eram la Universitate, căci fac masteratul și sunt tocmai în perioada examenelor. Mama mi-a telefonat și a spus că au venit reporterii să facă un reportaj despre tinerii specialiști din învățământ. Seara am aflat că reportera i-a spus mamei despre acel video, și pentru că mama nu știa nimic,  i l-a arătat pe mobil, la poartă. Mama a plâns în fața camerei și a spus că nu e bine ce fac reporterii, dar ei au arătat-o pe mama plângând la televizor.

Eu nu am înțeles de ce i-au arătat ei imagini din viața mea personală mamei, și nici de ce le-au arătat la televizor. Pe mine nu m-au întrebat nimic.

După acel reportaj am primit foarte multe apeluri telefonice în care eram blamată, înjosită. Vineri noaptea am fost telefonată de multe persoane dubioase care se exprimau înjositor. Am văzut că și un jurnalist de la București mă critică, un prieten al celor de la ProTV. Familia noastră este foarte afectată.

Și la școală e o atmosferă grea după asta. Profesorii care au fost intervievați sunt nedumeriți. O parte dintre ei au declarat că au rugat reporterul să deconecteze microfonul ca să discute subiectul. Reportera ar fi promis că nu înregistrează, dar a dat pe post ceea ce ei au rugat să nu dea – în reportaj se vede când reportera ține microfonul jos, nu la gura profesorului.

Eu am citit după aceasta Codul Deontologic al Jurnalistului, și nu am găsit nimic care să justifice acest reportaj.

În ultimele zile am văzut că multă lume mă susține. Le mulțumesc din suflet celor care înțeleg că nu am nicio vină în această situație și că am fost atacată pe nedrept. Fiecare mesaj mă încurajează și îmi dă puteri să merg mai departe și să gândesc lucid”.

Despre mobilizare. Omul mic și … femei.

Ce-mi place în mobilizarea anti-Pro TV este faptul că lumea apără un om mic (femeia din Ungheni) de abuzurile unei organizații mari și nesimțite.
Femeia aia nu e nici partid, nici vreo figură sacră de genul “poet/scriitor/artist” național, nici oligarh, nici vedetă, nici față bisericească… E un om obișnuit care își căuta de viață pînă în momentul în care aiuritul ei de fost prieten a pus video intim pe net și mult mai aiuritul p(r)ost de televiziune a decis că asta e subiect de știre și a dat-o pe toată țara…
E un inceput bun de cale… Va trebui ulterior să apărăm omul mic de bănci, de așa zisa justiție care acționează foarte selectiv, de corporații, de oligarhi și politicieni etc.

Îmi mai place că mobilizarea asta ia explicit partea unei femei și ia act de modul în care această femeie este prezentată în discursul public. Și acesta e un bun început de cale pentru că sexismul, moralismul ieftin direcționat exclusiv pe aparența fizică și corporalitatea femeilor, utilizarea comercială a erotismului corpului feminin pentru a vinde totul, de la bere, la mobilă, vacanțe și apartamente, ignorarea totală a sferei intime a femeilor din motive ”de morală publică”, măsuratul fustelor, a nasurilor și comportamentului femeilor din Moldova – toate erau monedă curentă și practici obișnuite în mass-media moldovenească, atît cea tradițională (tv+radio+ziare), cît și cea zisă nouă (bloguri, rețele sociale).

Cîteva exemple:

secretara fostului ministru al Culturii Boris Focșa, care a trebuit să îndure calvarul de a fi terfelită pe bloguri și în ziare dintr-un singur motiv: era secretara lui Focșa pe care toată lumea îl ura. Și pentru că nu-l puteau atinge pe Focșa s-au luat de secretara lui, i-au măsurat fusta, i-au spus că s-ar ocupa la minister cu alte lucruri decît secretariat (traducerea, în mintea jlobilor, a termenului juridico-administrativ șefa aparatului).

– deputatul socialist Marina Rădvan, ale cărei poze de la o petrecere privată au apărut ”misterios” pe net și împotriva căreia a fost pornită o altă cruciadă moralizatoare al cărei linie principală de (ne)gîndire era că aceste poze cumva o descalifică politic și o fac incompatibilă cu funcția de deputat (că un Valeriu Guma, condamnat definitiv de o instanță în România, ori Constantin Țuțu, care a participat întru-un episod suspect soldat cu moartea unui om, ori oricare altcineva din colecția de afaceriști pot sta frumușel în Parlament asta nu deranjează somnul moraliștilor profesioniști). Mă rog, Marina Rădvan aparține de un partid pe care ”lumea bună” îl urăște și pentru că această lume bună a cam epuizat înjurăturile la adresa lui Igor Dodon,  șeful formațiunii, s-au luat de această femeie pe care au terfelit-o tot cu scuza că acționează în sprijinul moralei publice (și politice). Un fel de nelogică a transformat brusc inscripția de pe corpul Marinei Rădvan într-o amenințare mai mare pentru destinul istoric al Moldovei decît faptul că țara e la cheremul a doi oligarhi.

– fetele cu sesiunile erotice de prin biblioteci, pe care nu le-a văzut nimeni în realitate și nici nu se descoperea nimic dacă amatorii de site-uri porno nu ar fi dat de ele într-un colț obscur al internetului și nu le-ar fi scos în public. Momentul a prilejuit încă o isterică campanie moralistă de luptă împotriva criminalelor virtuale.

La asta se adaugă o serie de practici și incidente mai mici care au alimentat constant acest torent de moralism ieftin și sexism.

Problema desigur nu e doar mediatică și nu ține exclusiv de sfera publică: societatea moldovenească chiar are o problemă să-și perceapă și trateze în mod adecvat și corect femeile și această problemă se manifestă la fel de clar și în sfera privată. De la situația că 60 % dintre femeile moldovenești au avut de suferit în urma violenței psihologice, că 40 % dintre ele au suferit și violență fizică, prin altă situație –  că femeile au un venit mediu pe zi de 3,7$ , în timp ce bărbații – de 4,7$ la  faptul că femeile ce au fost traficate/abuzate/violate sunt de cele mai multe ori considerate drept responsabile de nenorocirile ce li s-au întîmplat…

Îmi place, în această mobilizare, și diversitatea metodelor de protest, organizare și sprijin. Pe de o parte, unii oameni au organizat un protest chiar sîmbătă (altul e programat pentru vineri, 23 ianuarie, ora 17.00 în fața sediului Pro TV). Pe de altă parte, bloggerița Lupul Sur a făcut un blog în care oamenii își pot exprima solidaritatea cu victima, femeia din Ungheni (am făcut-o și eu). În alt loc, Ludmila Popovici a organizat o petiție prin care cere postului de televiziune să ofere scuze publice (petiția a fost semnată de peste 2000 oameni). Diana Guja a pornit o altă petiție prin care solicită Companiei Orange, unul dintre sponsorii cei mai mari ai Pro Tv să-și retragă publicitatea. În fine, o mare parte din societatea civilă – de la organizațiile de presă pînă la economiștii de la Expert Grup – au anunțat că vor boicota Pro Tv pînă cînd compania nu va prezenta scuzele de rigoare.

Cel mai important, victima a fost localizată și asistată în obținerea sprijinului psihologic, emoțional și juridic de alți oameni cu inimă mare.

Reacții foarte normale și care bucură.

Despre lucruri importante, foarte importante și absolut importante. Adică despre oameni.

Cîțiva ”binevoitori”(mai ales cei cu soldă de la Pro TV) au exprimat următorul argument: da, știrea a fost o prostie, și e bine că lumea a reacționat cum a reacționat dar că cei indignați n-ar trebui să exagereze pentru că, la o adică nu prea sunt consecvenți și tac în alte chestiuni, mai grave, cum ar fi crimele politice. Explicația cu pricina a fost expusă într-o formă moderat de stupidă de Lorena Bogza, moderatoarea emisiunii ”ÎnProfunzime” și într-o formă extrem de stupidă de Vitalie Cojocari, reporter la Pro Tv București, unul dintre păreriștii moralist-sexiști din internetul moldovenesc și care a dus negîndirea la culmi nebănuite: a comparat porcăria Pro TV-ului cu poziția civico-morală a celor de la Charlie Hebdo…

Argumentul desigur nu rezistă nici măcar unui exercițiu critic superficial.

Pentru că, dacă știrea era atît de neimportantă în comparație cu altele (de exemplu în comparație cu cea despre banii pe care Vlad Filat i-a primit în urma unui proces de judecată legat de privatizarea clădirii Ipteh), de ce o pui prima pe post? Or, dacă celelalte știri erau la fel de importante ca asta, de ce în cazul cu Ipteh și alte știri politice, Pro TV a dat doar o adaptare a știrii difuzată de agențiile de presă, iar în cazul ”neimportant” al femeii din Ungheni au trimis o reproteriță pe teren care a colindat raionul și o bucată de țară pentru a-i găsi pe colegii femeii, a bătut chiar la poarta unde trăia mama acesteia?

Desigur, poziția Lorenei Bogza s-ar putea să fie un exemplu clasic de whataboutism, adică deturnarea discuției pentru a evita răspunsul. Înclin să cred că e mai mult decît atît.

Pentru că același argument, într-o formă ceva mai sofisticată, a venit și din alte surse. Neafilitate postului de televiziune.

În noua variantă el sună așa: o știre ca asta, oricît de imorală ar fi fost, ar trebui ignorată totuși pentru că ar reprezenta o diversiune mediatică (un fapt minor) menită să distragă atenția opiniei publice de la  probleme mai importante precum soarta Alianței, integrarea europeană, reforma în justiție etc.

Argumentul e inept din două motive.

Întîi pentru că stabilește o falsă ierarhie între sferele publică și privată a vieții – prezumția că ar exista o ierarhie clară între problemele ”neînsemnate” ale omului mic (viața lui intimă, demnitatea) și problemele mari, ”adevărate” (politica, politica externă, geopolitică, viața de partid). În această logică, tragedia unei femei a cărei viață e ruinată în două clipe de un post de televiziune ahtiat după audiență, oricît de intensă și dureroasă ar fi ea, nu se compară totuși ca gravitate cu faptul că partidele de guvernare nu se pot înțelege asupra constituirii unei alianțe de guvernare ori cu gravitatea reformelor din domeniul justiției ori cu faptul că aceeași televiziune (împreună cu altele) ar fi ”spălat creierii populației vreme de mulți ani”. Ceea ce e, în mod evident fals, pentru că la baza sistemului nostru politic stă o egalitate de principii: principiul respectului necondiționat pentru viața privată e egal cu dreptul la vot și participare politică. Constituția le încadrează pe ambele în același capitol.

În al doilea rînd pentru că aceste sfere sunt desigur interdependente și în relație directă una cu alta: nu poți să pretinzi că construiești un sistem democratic la nivel central (partide, instituții de stat) dacă nu protejezi drepturile fundamentale ale oamenilor. Un om ”mic” sacrificat azi de dragul nu știu cărui interes ”general” înseamnă, cu altă ocazie, undă verde pentru sacrificarea tuturor.

Și cunoaștem prea bine traducerile în realitate ale acestei stări de fapt.


P.S. cu o notă personală
.

Alți ”binevoitori” îmi zic că ar trebui sa vorbesc, personal, mai mult despre alianță și partide decît despre femeia abuzatăde Pro Tv, pentru că politica ar fi mai importantă…
Eu am avut întotdeauna o singură platformă ideologică/de valori: spirjinul pentru oamenii mici în fața structurilor/actorilor mari și puternici (partide, corporatii, state).
Faptul că mă implic atît în cazul unei femei obișnuite este expresia directă a platformei mele politico-morale. Adică încerc să fiu coerent.
Voi, care încercați să mă convingeți ca Alianța  e mai importantă decît toate, nu aveți decît să puneți presiune pe Alianță și partide, cum eu încerc sa pun presiune pe Pro Tv.
Ați încercat să mă convingeți că e mai bine să votez din greață cu nu știu cine (unul din partidele Alianței pe care le înjurați acum), decît să votez pentru ceea ce cred.
N-ați reusit, eu oricum am votat cu candidatul despre care am știut că e cel mai aproape de oameni…
Acum, cînd nu vă merge Alianța și de fapt vă cam iese această Alianță pe ochi nu aruncați vina pe mine (că sustrag atenția sau vorbesc nu știu ce), ci mergeți direct la Alianță, presați-o, amintiți-i de pupăturile în frunte pe care i le-ați oferit. Atît.


Jan 12 2015

Charlie Hebdo, islamul și libertatea de exprimare: să evităm discuțiile inutile.

Vitalie Sprînceană

Chiar dacă un ditamai președinte al Franței, François Hollande, a afimat că autorii atacurilor teroriste de săptămîna trecută nu au vreo legătură cu islamul (un mesaj corect politic care a evitat demonizarea comunității musulmane și trecerea discuției pe făgașul ”războaielor sfinte” sau cruciadelor, cum a făcut-o anterior George Bush în 2001),  cu puține excepții, majoritatea discuțiilor despre aceste atacuri au fost purtate exclusiv în cheie religioasă, iar abordările au variat de la (ne)reflecții sforăitoare dacă islamul ar fi predispus spre violență ori nu, dacă acesta permite/interzice caricaturile, la un capăt, și alte (ne)reflecții isterice de genul: de ce vor să ne omoare musulmanii?, la alt capăt.

În ambele cazuri, presupunerea implicită a fost că dacă ne apucăm să discutăm serios aceste acte teroriste, trebuie să abordăm neapărat și problema islamului și a legăturii acestuia cu ele.

Am putea aduce contraargumente că, de fapt, musulmanii suferă în urma unor acte de terorism asemănătoare într-o măsură mult mai mare decît alte religii (chiar luna trecută, într-o școală din Pakistan, un grup de talibani a ucis peste 130 de copii, anul trecut, o altă grupare radicală, Boko Haram, a ucis în Nigeria peste 2000 de oameni, și, un exemplu din afara islamului, grupul creștin extremist Lord’s Resistance Army seamănă teroare de ani buni în Sudan și Uganda).

Asta însă ar păstra discuția pe terenul teologic, iar intenția mea e s-o mut de acolo. Teza mea e că în cazul atacurilor asupra redacției Charlie Hebdo nu e deloc vorba de religie (deci discuția despre islam, islam vs. creștinism și alte variații la aceeași temă, e inutilă), nici de libertatea de exprimare vs. credință (deci altă discuție devine inutilă). Despre ce e vorba atunci? Despre cîteva mutații culturale, sociale și politice în sînul societății occidentale ce au transformat profund societatea occidentală în toate dimensiunile ei, inclusiv pe dimensiunea religioasă.

Altfel spus, faptul că un grup de tineri occidentali (atacatorii erau cetățeni francezi cu acte în regulă!) decid să ia arma în mînă și să comită acte de genul unui atac asupra unei redacții ori înrolarea masivă în structuri de genul Al Qaeda  ori Statul Islamic, trebuie explicat prin examinarea proceselor sociale concrete ce au loc în timp real în Occident, prin examinarea relațiilor dintre Occident și alte părți ale lumii și în nici un caz nu prin recursul la teologie (atît cea legitimă cît și cea de bulevard) ori istoria religiilor (din care se inspiră mai ales amatorii de conflicte ”eterne” între civilizații și culturi).

Teologia nu poate explica de ce acești tineri “beurs” – niște inși alienați în cartierele (ZEP-urile) lor din nordul Parisului – băteau mingea, fumau iarba, mai făceau cîte o găinarie, decid la un moment dat să adere la un grup religios radical care, în viziunea lor,  dă un sens spiritual și o misiune “eroică” vietii lor altminteri lipsite de orice sens și perspectivă

Factorul religios ori trebuie să fie scos din discuție cu totul, ori tratat cu maximă seriozitate, însă în nici un caz redus la clișee de genul: Musulmanii (Ei) atacă Valorile Europene (Noi) pentru că nu acceptă Modul Nostru de Viață.

Aș vrea să atrag atenția asupra a două erori pe care le fac cei care aduc Islamul (și religia în general) în această discuție.

a) Eroarea atributistă (1), care constă în a atribui motivații religioase unor acte violente (reversul medaliei e negarea motivației religioase în alte cazuri).

În atacul asupra Charlie Hebdo elementul religios a fost ”identificat” rapid și din prima în faptul că atacatorii ar fi strigat ”Allahu Akbar!”. Ceea ce, să fim de acord, e mult prea puțin pentru a vorbi de acțiunea unui factor religios. Un contra-exemplu, ca să-mi explic mai bine punctul de vedere: Anders Breivik, insul care a ucis cîteva zeci de oameni în Norvegia în 2011, își asuma, în mod declarativ, o afiliere religioasă creștină. Cîte comunități creștine l-ar revendica în calitate de membru doar în baza acestui criteriu formal?

E trist să constatăm o demisie a spiritului critic (la care se adaugă o ignoranță totală în materie religioasă) pe care o observăm în discuțiile despre rolul islamului în acest atacuri. Pentru că, și aici orice om de bun simț și cu ceva cunoaștere în ale religiei știe acest lucru, apartenența cuiva la o comunitate religioasă înseamnă mult mai mult decît un simplu act declarativ. Majoritatea religiilor și credințelor religioase formulează un set minim de reguli, practici, credințe și moduri de comportament care îl califică pe un om ca membru al unei comunități religioase: frecventarea serviciilor religioase, aderența la un corp de credințe, participarea la viața comunității, un anumit grad de alfabetism în privința fundamentelor credinței etc. (aceasta ar fi grila minimă pentru iudaism, creștinism, islam.  Celelalte credințe religioase dispun de grile asemănătoare).

Despre Cherif Kouachi, unul dintre atacatorii de la Paris, se știe cu siguranță că nu a fost nimic din toate astea: adică nu a prea mers la moscheie, nu a ținut de vreo comunitate religioasă, că nu a avut o educație teologică. Și-a elaborat o interpretare foarte individualistă a religiei,  a făcut un efort de auto-educație religioasă (tot singur, în afara moscheii) și a căzut ulterior sub influența unui teolog musulman, Farid Benyettou, autodidact și el (!).

Tradus pe limba ortodoxiei cazul lui ar fi următorul: un ins care nu merge la biserică, interpretează cum îi vine lui dogmele și corpul teologic al ortodoxiei (de pe forumuri și bloguri religioase, nu de la preot), ascultă de un ”proroc/teolog” autodidact și el (ar putea fi Dan Puric sau alți ortodocși autodidacți de care e plin internetul) care-i zice că credința conține asta și asta (bunăoară poligamia sau homosexualitatea). Să zicem că acest ins ar comite un act de violență pe care l-ar justifica în numele ortodoxiei. Cîți creștini ortodocși l-ar recunoaște pe un asemenea ins drept frate întru credință? Cîți creștini ortodocși ar fi de acord cu declarații ce ar arunca vina pe ortodoxie? De ce atunci nu acordăm aceeași doză de raţionalitate islamului și preferăm să credităm niște zănatici care comit crime în numele lui?

Dacă adăugăm și faptul că unul dintre polițiștii uciși, Ahmed Merabet, era, după toate probabilitățile, musulman, iar un alt musulman, Lassana Bathily, a salvat cîțiva oameni în timpul atacului comis de un alt terorist ”musulman” la un magazin evreiesc, povestea cu musulmanii care ucid creștini sau atei devine absurdă…

Istoria lui Cherif Kouachi e desigur tipică, dar nu în sensul poveștii unui musulman care recurge la violență ori de cîte ori are o problemă cu lumea din jur, ci din cu totul altă perspectivă: din cea a mutațiilor fenomenului religios în societățile occidentale în epoca postindustrială (ori post-modernă, ori post-fordistă ori neoliberală).

Orice lectură a datelor biografice ale lui Cherif Kouachi nu poate trece cu vederea individualismul religios al acestuia: insul s-a auto-radicalizat, auto-instruit în domeniul teologiei politice islamice, s-a auto-exclus din comunitatea musulmană din cartierul și orașul său.

Nici o urmă de islam ”tradițional” aici, nici o urmă de comunitate religioasă ”tradițională” organizată pe violență!

Vedem însă, cu toată claritatea, îmbinate cîteva din procesele generale ce afectează sfera religioasă în Occident:

religiozitatea personală care ia locul religiei colective (bricolajul individual, selecția dogmelor făcute conștient de invidid în locul corpului dogmatic oficial). ”Noile forme de religiozitate musulmană (…) au mult în comun cu transformarea religiozității pe care o observăm la sfîrșitul secolului XX în creștinism și care înseamnă predominarea religiozității (formularea și exprimarea individuală a credinței personale) asupra religiei (înțeleasă ca un corp coerent de dogme și credințe administrate în mod colectiv de o instituție legitimă care deține cunoașterea). Religiozitatea pune accent pe dogme (precum în mișcările carismatice creștine), importanța auto-realizării (eng. self-achievement), încercarea de a reconstrui o comunitate religioasă bazată pe atașamentul individual al credinciosului într-un mediu secular (de unde și înflorirea sectelor), căutarea personală a unei cunoașteri imediat accesibilă prin sfidarea autorității religioase tradiționale, juxtapunerea unei perspective fundamentaliste asupra legilor divine (să-l asculți de Dumnezeu în fiecare aspect al vieții) cu sincretism și nomadism religios, succesul unor guru și lideri religioși autoproclamați și așa mai departe.” (2)

erodarea autorității și influenței instituțiilor religioase tradiționale. ”Tinerii radicalizați, chiar dacă fac referință la un imaginar politic musulman (ummah de la începuturi) sunt de fapt în ruptură atît cu islamul părinților lor cît și cu culturile societăților musulmane. Ei inventează un islam care se opune Occidentului. Ei vin de la periferia lumii musulmane (adică din Occident: Belgia furnizează de o sută de ori mai mulți jihadiști pentru Statul Islamic decît Egiptul, raportat la numărul de populație musulmană pe care le au cele două țări), ei cresc într-o cultură occidentală a comunicării, a spectacolului și a violenței, ei reprezintă o ruptură generațională (părinții lor cheamă poliția atunci cînd copiii lor pleacă în Siria), ei nu sunt integrați în comunitățile religioase locale (moschei de cartier), ei practică autoradicalizarea pe internet, caută un jihad global și nu se interesează de luptele concrete ale lumii musulmane (Palestina). Pe scurt, ei nu sunt agenții islamizării societății, ci caută realizarea fantasmelor lor de eroism nesănătos (L-am răzbunat pe Profet, ar fi zis unul dintre atacatorii de la Charlie Hebdo).” (3).
Fenomenul erodării autorității instituțiilor religioase tradiționale nu trebuie înțeles ca o variantă a secularizării, pentru că același fenomen de delegitimare a afectat și alte instituții și forme de organizare tradiționale – partide, sindicate, cluburi, organizații de interese (4).

interconectarea oferită de tehnologiile de comunicație leagă nu doar intelectualii occidentali de publicuri din alte părți ale globului pentru răspîndirea teoriilor lor, nici nu reprezintă în mod exclusiv un canal prin care democrația curge nestingherită dinspre Vest în alte părți ale lumii, ci conectează, în sens invers, și teologi radicali din Orientul mijlociu ori grupuri cu agende radicale cu audiențe specifice – grupuri marginalizate, tineri afectați de șomaj, dezindustrializare, flexibilizare și discriminare culturală – din Vest.

Din acestea rezultă că teroriștii care au masacrat redacția Charlie Hebdo nu sunt nici musulmani tipici, nici agenți ai islamizării, nici măcar oameni religioși în sensul tradițional al cuvîntului.

Din contra, în multe sensuri,  ei sunt tineri occidentali tipici: ei cred, se autoconstruiesc, comunică, navighează selectiv printre dogme, sunt expuși la modelele de eroism promovate de cultura de masă întocmai ca alți semeni ai lor din Occident.

Și dacă e nevoie de vreo știință pentru a le înțelege comportamentul, sociologia religiei ar fi insuficientă și ar trebui complementată de alte demersuri: un studiu al transformărilor economice, o sociologie a culturii și transformărilor culturale, o istorie politică etc.

b) O a doua eroare ce apare în discuțiile despre rolul religiei în asemenea acte e cea deterministă.

Elementul determinist rezidă în construcții de genul: Islamul, spre deosebire de alte religii (creștinism mai ales) este o religie predispusă ”firesc” și ”natural” spre violență așa încît atacul asupra redacției Charlie Hebdo era previzibil: niște umoriști fac caricaturi la adresa Profetului, iar musulmanii, în virtutea înclinației lor ”naturale” spre violență și inabilității lor de a percepe satira (unii adaugă aici și alte ingrediente: lipsa unei separări stricte a sferelor laică și religioasă în Islam, lipsa unei reforme religioase în Islam pe măsura celei petrecute în catolicism, ciocnirea ”inevitabilă” a civilizațiilor etc.) au reacționat violent la un fenomen atît de ”natural” pentru societatea occidentală precum este caricatura.

Sunt multe probleme cu acest tip de construcții. În primul rînd ele conțin o serie de prezumții implicite care sunt false și care sunt adoptate necritic. De exemplu, postularea existenței unor înclinații ”naturale” a religiilor presupune că ar exista niște esențe religioase imuabile, care nu s-ar fi schimbat de-a lungul istoriei (creștinism, islam etc) și care ar fi păstrat, de-a lungul vremii, aceste esențe. Nimic mai fals: o simplă privire peste creștinismul de azi (cu cele cîteva sute dacă nu chiar mii de secte ale lui) ar constata diversitatea uimitoare a acestuia, capacitatea sa extraordinară de a se adapta la contexte extrem de variate – de la creștinismul spiritist din Africa la creștinismul postmodern din New York, pentru a cita exemplele cele mai extreme. Modificarea religiei e un proces firesc.

Altă prezumție falsă, de data asta nu istorică, ci direct politică este că acest tip de logică presupune existența unui element religios distinct separat de alte elemente, politice, imperiale, economice, culturale, un element cu forță de acțiune proprie și cu o dinamică ce se înscrie, desigur, în paradigma deterministă.

Ceea ce scapă argumentelor deterministe e că religia reprezintă de foarte multe ori nu cauza principală a violenței, ci doar unul dintre limbajele în care sunt exprimate frustrările, nemulțumirile și insatisfacțiile cu alte origini.

(Cei care reduc incidentul exclusiv la domeniul religios o fac pentru că nu vor să vorbească despre politică, economie sau imperialism.)

Voi merge încă o dată pe exemplul lui Cherif Kouachi: conform informațiilor existente, insul și-a început viața ca un tînăr secular obișnuit: fuma, bea, avea o prietenă și o viață sexuală diversă (cam ca orice tînăr francez tipic). Ba chiar a fost implicat și în cîteva acte de huliganism și tîlhărie.

Auto-radicalizarea acestuia începe prin 2005, odată cu apariția dezvăluirilor despre torturile efectuate de americani în pușcăria Abu Graib. (Apropo, cîți dintre oficialii CIA care au avizat și aprobat utilizarea acestor măsuri de tortură împotriva deținuților de la Abu Graib dar și din alte centre de detenție temporare sau permanente, au fost deferiți justiției? Zero. Ar trebui să ne mai mirăm că istoriile noastre în care lăudăm virtuțile sistemului nostru de justiție sună ambiguu și duplicitar pentru alte grupuri și comunități?)

Ceea ce înseamnă că Cherif Kouachi nu s-a decis să pună mîna pe arme după vreo lectură profundă a Coranului sau după o serie de vizite la moscheie, ci în momentul în care a văzut/citit/privit despre un act enorm (și gratuit) de injustiție, vinovații căruia nu au mai fost pedepsiți . Lecturile selective din Coran și spoiala teologică cu Jihadul au venit după.

Așa încît, înainte să ne spunem istorii consolatoare despre cum islamul a influențat decisiv alegerea lui Cherif Kouachi și altora ca el, ar fi mai potrivit să ne întrebăm dacă radicalizarea lui și a altor tineri musulmani ar mai fi avut loc în genere dacă justiția noastră (occidentală și democratică) ar fi fost la înălțimea laudelor ce i se aduc și ar fi pedepsit pe toți responsabilii de abuzuri precum Abu Graib?

Bănuiala mea de bun simț este că un act transparent și corect al justiției ar fi recrutat, printre populațiile musulmane din Europa și din alte părți, mult mai puțini soldați ai profetului decît acest amestec de aroganță, duplicitate și inacțiune.

Recapitulez: atunci cînd legăm doar islamul ca religie de acte de terorism precum cel de la Charlie Hebdo și lăsăm în afara tabloului general ceilalți factori – economici, politici – nu descriem prea mult realitatea pe teren și nici nu contribuim la înțelegerea ei, ci cel mult contribuim fie la perpetuarea unor agende (geo)politico-teologice (ex. ciocnirea civilizațiilor sau Jihadul global), fie la erodarea islamului moderat (prins ca într-o menghină de discursul islamofob occidental, pe de o parte, și agendele unor grupări radicale, pe de altă parte).

 

Un post-scriptum despre ipocrizie.

Atunci cînd discutăm despre religie și rolul ei în acte de terorism ar trebui să fim conștienți și de multele straturi de ipocrizie la care facem apel și care se exprimă prin faptul că tindem să interpretăm un act similar de violență în două moduri opuse, în funcție de autorii lui.

Dacă niște inși cu nume arabe comit un act de violență, atunci povestea publică e construită în Occident (și la noi) după calapodul: atac terorist musulman. Dacă însă e vorba de un atac comis de un ins cu afiliere religioasă ”corectă” (creștin, evreu, budist) atunci vorbim în temei despre ”lunatici”, ”inși bolnavi”, ”teroriști singuratici”, însă în nici un caz de creștini.Dacă scoatem masca acestei ipocrizii, găsim propoziția implicită că creștinismul (iudaismul, budismul), ca religii pașnice nu pot fi implicate în acte de terorism pe cînd islamul poate.

 

Un  alt post-scriptum despre cearta absoluturilor.

Un alt mod de negîndire foarte răspîndit în discuțiile despre tragedia Charlie Hebdo a fost reducerea discuției la o ciocnire între ”absoluturi” (libertatea de exprimare vs credința religioasă vs blasfemie vs ”nu știu ce”). Momentul a avut pe alocuri o notă comic-blasfemic-funebră cînd ziariști, politicieni și proprietari de televiziune care cenzurează la greu opinii incomode s-au declarat dintr-odată mari prieteni ai libertății de exprimare (am în minte cîțiva politicieni și ziariști moldoveni, dar lista poate fi extinsă așa încît să cuprindă fauna politică și ziaristică din alte părți).

Personal cred că această luptă între absoluturi e falsă. Pentru că duce într-o fundătură logică din care nu există ieșire. Pentru că nu putem în nici un fel, să alegem, imparțial și obiectiv între absoluturi, să le cîntărim sau comparăm sau măsurăm ori să le așezăm după importanță: ele de aia și sunt absoluturi ca să fie incomensurabile.

Există o virtute logică în a construi paradoxuri și situații ipotetice în care aceste absoluturi ar fi contrapuse (ne ajută să anticipăm unele situații) dar nu există nici o virtute politică în a alinia grupuri de oameni sub stindardul unui absolut și a-i arunca asupra unui grup de oameni ce stau sub steagul altui absolut.

Eu nu pot alege între libertatea de exprimare absolută și libertatea credinței religioase absolute. De fapt aș vrea să aleg o mare parte din ambele, dar adepții ciocnirii absoluturilor nu-mi oferă această alegere.

Pe de altă parte absoluturile astea nu vieţuiesc singure și nici nu există sui generis, ci doar încastrate (eng. embedded) în alte relaţii sociale, politice și culturale. Așa-zisa libertate religioasă absolută se vede diferit din poziția unui bărbat heterosexual alb creștin decît din perspectiva unei femei heterosexuale albe creștine (și suntem aici încă în cadrul aceleiași religii)… Și se vede complet diferit cînd adăugăm aici și etnie și religie și clasă. Libertatea de expresie, ca și cea a credinței, se pliază pe toate aceste diferențe…. Mi se pare că o anumită comunitate de musulmani (nu neapărat circumscrisă celor 8% de musulmani din FR) s-au simtit lezați de mesajele din Charlie, nu neapărat din cauza mesajelor în sine și a presupusului lor conținut (anti)religios, ci din motivul marginalizării lor în societatea franceză. Pe fundalul unei integrări dificile (și nu doar din cauza lor înșiși, cum le place unora să interpreteze, ci dintr-un conglomerat de factori structurali, inclusiv de mentalitate și de naționalism sistemic) aceste desene ar fi putut fi decodificate în cheia “noi nu vă vrem aici”.

Si asta ar trebui să luăm în calcul, nu lozinci și slogane cu “libertatea de expresie” contra “credinței”. Din astfel de ciocniri extremiştii cîstigă. Societatea are de cîștigat doar din încercarea de a găsi compromisuri între aceste două idealuri (și multe altele).

Note:

  1. Taxonomia erorilor a fost adaptată după William T. Cavanaugh, The Myth of Religious Violence. Secular Ideology and the Roots of Modern Conflict, Oxford University Press, 2009. O excelentă prezentare în românește a cărții se găsește pe blogul Ligii Oamenilor de Cultură Bonțideni.
  2. Olivier Roy. Globalized Islam: The Search for a New Ummah. Pp.5-6. Columbia University Press, 2004.
  3. « La peur d’une communauté qui n’existe pas ». Par Olivier Roy. http://campvolant.com/2015/01/09/la-peur-dune-communaute-qui-nexiste-pas-par-olivier-roy/
  4. James A. Beckford. Religione e Societa nel Regno Unito, pp.217-290 in  Hervieu-Léger, Danièle and Ole Riis. 1992.La religione degli Europei. Torino: Fondazione Agnelli.

Articolul a apărut într-o variantă modificată pe PLATZFORMA.MD