blog implicat

Există în Moldova un fel de lege ironică în privința politicilor publice potrivit căreia nu prea contează ce se face ci, mai ales, contează cine o face…
Dacă o fac ”prietenii” atunci e bine și minunat și excelent, iar dacă același lucru îl fac ”rivalii” atunci e jale și amar și lucrul nu e de aur dar de c..cat…
(Ar trebui să mai adăugăm un element de context al acestei situații: alți neni, în alte părți decid asupra lucrurilor care se vor face în Moldova, iar aborigenilor nu le rămîne decît să ”implementeze” și libertatea îndoielnică de a lua una din cele două poziții posibile: de a face sau de a critica pe cei care o fac. Alte libertăți precum cea de a nu face pentru că contravine interesului public sau pentru că e impopulară printre cetățeni, nu există.)
Să luăm un exemplu oarecum celebru: optimizarea școlilor…
Setul de politici ce prevedea reducerea numărului de școli și comasarea altor școli pentru a reduce din cheltuielile publice considerate a fi ineficiente, a fost agreat de către Guvernul Moldovei și Banca Mondială prin anii 2006-2007. Programul urma să fie implementat pînă în 2015.
Guvernarea comunistă a pornit implementarea măsurilor agreate cu Banca Mondială din 2007-2008… Pentru ”opoziție” (pe vremea aia opoziția era ”pro-europeană” iar guvernarea ”pro-rusă”) și presa ce o simpatiza asta nu putea decît să fie o măsură proastă ce trebuia neapărat criticată în cei mai duri termeni.
De unde și oceanul de cerneală despre cum optimizarea transformă satele în colonii (eu sînt de acord!) în loc să le modernizeze, despre cum banii economisiți pe educație nu se văd nici în calitatea sporită a educației după reformă, nici nicăieri în altă parte, despre cum organizațiile internaționale care le împing nu trebuie ascultate deoarece, ca să citez o jurnalistă de la Ziarul de Gardă din îndepărtatul an 2008: ”ce știu organizațiile internaționale despre neliniștea copiilor de la Leordoaia”?
Și presa ”anti-comunistă” huiduie ministra educației de atunci, Larisa Șavga, că nu ar avea studii în domeniul educației, că ar ști doar merceologie și deci nu s-ar pricepe deloc la domeniul care îl gestionează…
3 ani mai tîrziu fosta opoziție e acum la Putere și …. ce credeți, continuă să implementeze, cu același zel și același avînt aceleași politici de optimizare a școlilor.
Doar că, de data asta, întrucît o fac ”ai noștri”, optimizarea școlilor e un lucru bun și necesar sau, conform aceluiași ziar, un lucru just, ”cauzat de depopulare şi scăderea numărului de copii”.
Nu mai contează, evident, că reforma e promovată de o ministră a educației care tot nu are studii în domeniul educației și e doar economistă.
Ceea ce pentru Șavga era un handicap – merceologia, pentru Maia Sandu e un avantaj – ea e manager eficient.
Evident, cei care vorbesc altceva, zice cu aplomb același ziar, nu fac decît să răspîndească falsuri…
Partea comică e că, fosta guvernare comunistă care s-a topit între timp și s-a scurs spre Partidul Socialiștilor a preluat, exact în același mod, fostele argumente ale opoziției.
Aplaudacii și criticii de serviciu s-au schimbat cu locuri dar au continuat să implementeze cu zel și sfințenie programul agreat cu Banca Mondială…
Să luăm un alt exemplu: comasarea universităților. E o discuție cu barbă în societatea moldovenească dacă și ce format de organizare a învățămîntului universitar ar fi cel mai potrivit pentru o țară ca a noastră, cum acesta poate fi adaptat din perspectiva dilemei eterne – adaptare la cerințele imediate ale pieței vs cercetarea teoretică fundamentală…În această discuție complexă guvernările moldovene au o singură soluție – comasarea universităților.
Care nu rezolvă nimic, evident, și e cel mult o simulare de aflare în treabă dar…pentru PR e mai bine decît nimic.
Aici opoziția și guvernarea (și presa ce le deservește) sînt la fel de flexibile (un cuvînt frumos pentru a desemna fățărnicia).
Anul 2008, guvernarea comunistă (comunistă doar cu numele, evident) inițiază un plan de comasare a unor institute și universități. Victor Stepaniuc e fața ”publică” a reformei (pe vremea aia era considerat ideolog al partidului și ocupa funcția de viceprim-ministru). Una dintre măsurile propuse era de a comasa Institutul de Filologie și Institutul Patrimoniului Cultural.
Opoziția ”pro-europeană” evident, nu putea fi de acord cu asta. Și apar articole despre planul ”diabolic” al lui Stepaniuc, despre accentele anti-românești ale acestei măsuri…
Anul 2022, ministerul Educației vine cu un plan similar de comasare a universităților…Acesta este ambalat, ca și data trecută într-un plan de modernizare a universităților, consolidare a cercetării științifice și alocare a unor mijloace financiare suplimentare… Adică aceeași justificare – comasăm ca să economisim bani – care e vîndută cu titlul de modernizare.
Evident, tăcere în sînul presei ”pro-guvern” și a societății civile care o deservește. Zarvă este doar în cealaltă tabără, din motive de înțeles: ei ar fi fost nevoiți să facă același lucru (pentru că alte soluții nu există în imaginație) dar…se bucură că o fac alții pe care îi pot critica…

Ieri nacialnișii de toate rangurile au făcut o demonstrație ca la carte despre cît costă dreptul vostru și al nostru la întrunire. (Un secret: nu costă nimic în fața capriciilor lor).
Întîi nacialnicul local, din primăria Chișinău, a încercat să vă spună că dacă aduce o remorcă de nisip și piatră pe care o trîntește aiurea la un colț de stradă și numește asta ”lucrări de reparație” atunci orice marș și paradă agreată în prealabil se supendă, pentru că așa îi convine lui. (După ce o întreagă primărie a plîns ieri, duminică, că ar vrea să lucreze dar nu poate, azi cineva a măturat remorca de nisip și piatră. Reparația s-a terminat pentru că că…nici nu trebuia să aibă loc.)

În această imagine este ”marea reparație” de duminică, în timpul Pride-ului, sub forma unui muncitor, a unui sac de ciment și a unei remorci de piatră și nisip (foto Victor Chironda).

În această a doua imagine este porțiunea de trotuar și drum a doua zi, după ce marea reparație a fost evacuată (foto Vitalie Sprînceană).

Noroc că poliția se supune altor nacialniși, și parada a avut lor. Dar trebuie să rețineți că, indiferent de drepturile care le aveți, tot se găsește cineva care își poate băga picioarele în ele prin chichițe absurde de procedură, prin ”procedee” tehnice precum ”programarea unor reparații” sau ”redirecționarea traficului urban exact pe traseul marșului vostru”.
Și dacă nacialnicului local nu i-a ieșit să facă o strîmbă, nacialnișii din centru au predat un master-class prin care au reușit să oprească un … concert protest al unor cetățeni care au altă opinie decît guvernarea. Evenimentul, autorizat în prealabil, s-a desfășurat altfel decît au prevăzut organizatorii. În bună tradiție cu poliția din vremea lui Plahotniuc, miliția reformată a refuzat organizatorilor instalarea scenei și a echipamentului din motivul că aceștia nu au putut ”să demonstreze caracterul juridic al bunurilor obținute și conformitatea acestora”. Organizatorii ar fi trebuit să găsească pentru cabluri, baterii, microfoane acte de proveniență, contract de chirie, garanția de securitate a tehnicii, etc.
Adică documente oficiale pentru fiecare baterie sau cablu.
Altfel spus, ca să oprească un protest politic, poliția invocă chichițe tehnice care stau, în lectura oricărui sergent cu epoleți, deasupra dreptului vostru constituțional la întrunire.
Poliția face, cu alegătorii lui Șor, Dodon și Voronin exact ce făcea anterior cu mișcările de protest anti-Plahotniuc: le cere documente pe tobe, trompete etc…Asta s-a întîmplat cu noi, Occupy Guguță, în 2019 în drum spre Nisporeni. Asta se întîmplă acum cu alți oameni care protestează…(Poliția a rămas aceeași, o bîtă în mîna oricui o stăpînește).
Pentru cine a înțeles, mesajul zilei de ieri a fost clar: drepturile voastre și ale noastre (încă) depind de hatîrul nacialnișilor din primărie și guvern.

Răspunsul simplu: pentru că mă duc să apăr un principiu – cel al drepturilor egale pentru toți.
Drepturi egale? Da, drepturi egale – de exprimare a opiniei, de participare în procesele politice, de utilizare a spațiilor publice, de afișare publică a identității, de exprimare a afecțiunilor și sentimentelor.
Pentru toți? Da, pentru toți cei care se pronunță pentru extinderea drepturilor și libertăților democratice, pentru cei care nu vor să limiteze drepturile altora, pentru cei a căror viziune despre lume nu este despre îngrădire a participării ci despre extinderea ei.. (De aia nu susțin marșurile fasciștilor, teroriștilor, pedofililor, criminalilor – pentru că viziunea lor despre lume nu e despre mai multe drepturi pentru toți ci despre ”mai multe drepturi pentru X” și limitări/îngrădiri/persecuții pentru Y”.) Pe șleau: cît mai multă democrație pentru prietenii democrației.  Încă nu am auzit un argument ”plauzibil” de ce ar trebui să ne fie frică de gay, și cu atît mai mult de ce le-am îngrădi dreptul la liberă exprimare. Și n-o să-l aud. Pentru că nu e. Bîlbîiala cu ”valorile” și ”ofensarea majorității” nu trece drept argument. E doar violență camuflată, o bîtă deghizată drept argument.
Un principiu? Da. Principiile trebuie apărate și trebuie să se aplice pentru toți. Consecvent. Fără excepții. Dacă îngrădim azi libertatea de expresie pentru cineva pentru că nu ne place, iar mîine suspendăm opinia altcuiva pentru că nu ne convine, poimîine o să ni se îngrădească și nouă dreptul de a vorbi și nu o să avem de ce ne plînge. La fel și cu celelalte libertăți – de întrunire, de exprimare a convingerilor, secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului și restul. Principiile trebuie implementate nu doar pentru cei cu care sîntem de acord ci mai ales, pentru cei care nu ne plac. Pentru că mîine s-ar putea să fim noi cei care nu plac cuiva. Și unica soluție viabilă e să ne punem de acord că principiile astea se aplică tuturor, fără excepție, și celor din majoritate, și celor din majoritate, și celor de la putere, și celor de la guvernare. Pentru că oricînd aceștia se pot schimba cu locul.
Mai am evident și alte cîteva motive mai ”emoționale”.
În primul rînd un sentiment de solidaritate cu toți oprimații și nedreptățiții. Întotdeauna sînt cu cei oprimați împotriva opresorilor. Cu muncitorii împotriva angajatorilor care abuzează. Cu femeile împotriva bărbaților agresori, a poliției care îi protejează pe aceștia și a societății-stat care tolerează acest comportament. Cu vînzătoarele de pătrunjel persecutate de poliția care îi protejează pe contrabandiști. Cu diverse grupuri etnice minoritare (romi, vorbitori de rusă, bulgari, găgăuzi) pe care o anume majoritate vrea să îi facă să ”dispară” ori refuză să le creeze condiții pentru a-și păstra cultura și limba. Cu refugiații contra puterilor imperialiste agresive ce le bombardează casele și orașele și îi pun pe fugă. Cu persoanele fără adăpost împotriva unei societăți care produce și reproduce oameni fără case. Cu opoziția care e redusă la tăcere de către guvernare. Cu copiii bătuți de părinți alcoolici și abuzivi. Cu gayii împotriva unei majorități care se pretinde, o dată în an, că e sfîntă și neprihănită și religioasă pînă în măduva oaselor.
Și aceasta e a doua emoție ce mă motivează să particip – greața față de ipocrizie și fățărnicie.
Pentru că, doar în legătură cu gayii această societate pretinde că e ”morală” și că ”e bazată” pe valori creștine. În celelalte zile ale anului și în raport cu alte grupuri și situații, morala și valorile creștine îs ignorate de parcă nici nu ar exista.
Își amintesc (sau le amintește cineva) de morală celor 90 % din tați care nu plătesc pensie alimentară copiilor lor după divorț? Își amintesc de ”dragoste” ”creștinii” din vina cărora 40 % din femei sînt abuzate fizic, 15 % din femeile între 15-18 ani sînt abuzate sexual? Nici cei care practică evaziunea fiscală scoțîndu-și bogățiile în off-shore și astfel lipsesc de pensii oameni care au muncit onest o viață, lipsesc de medicamente oameni bolnavi, lipsesc de manuale și școli copiii – nici ei nu-și amintesc de ”dragoste și morală”… Decît cînd e Pride.
Pentru că în raport cu gayii orice coțcar, abuzator, minciunos, ipocrit crede și vrea să pară ”moral”.
Exact de asta merg la Pride. Ca să nu le dau acest drept ”moral”. 

Citesc un volum de indicatori statistici, care a fost publicat de comitetul central al URSS pentru statistică în anul 1991.
Volumul prezintă cifre despre diverși indicatori ai economiei și societății sovietice din anii 1989-1990.
O parte interesantă a volumului sînt cîteva prognoze demografice făcute pentru o perioadă de 25 ani, pînă în 20015, de către demografii sovietici pentru URSS în general și pentru republicile sovietice în parte.
RSS Moldovenească (cu tot cu Transnistria) urma să atingă, conform demografilor sovietici, borna de 5 milioane către anul 2000, iar către 2005 populația țării ar fi fost de 5.4 milioane de oameni.
La cel mai apropiat recensămînt de această bornă – BNS găsea în Moldova (fără Transnistria) o populație de cam 3 milioane și 300 mii. Transnistria, cu cele 400 mii ale ei tot nu ridica cifra peste 4 milioane. Cifrele recensămîntului erau umflate, evident – o mare parte a populației care era plecată la muncă peste hotare a fost numărată ca fiind ”pe loc”.
O altă prognoză interesantă ține de raportul dintre populația rurală și urbană. Potrivit demografilor sovietici către 1995 populația urbană ar fi depășit, pentru prima oară, populația rurală, iar în 2005 raportul dintre populația urbană și populația urbană ar fi fost 54 % la 46 %, adică reflecția inversată a situației din 1989…
Realitatea e că, cel puțin oficial, Moldova și în 2005 și în 2020, e încă o țară rurală în care 57 % din populație încă locuiește la sate. (Evident, cifra trebuie suspectată de imprecizie – ea nu ține cont de populația informală, fără viză de reședință, a orașelor, mai ales a capitalei).