blog implicat

Săptămîna trecută la Congresul Familiilor (Jocurile Olimpice ale Urii) de la Chișinău, unul dintre oaspeți a fost un oarecare Pietro Parolin, așa-zis prim-ministru al Vaticanului. Acesta s-a întîmplat cu Igor Dodon, inițiatorul Congresului, cu prim-ministrul moldovean Pavel Filip, cu președintele parlamentului Andrian Candu și…chiar și cu președintele transnistrean Krasnoselski…
Tuturor le-a povestit despre familie și valori tradiționale…
Asta în timp ce Biserica catolică se află acum într-o crîncenă criză de moralitate legată de abuzurile sexuale de pedofilie comise de preoții săi, de acoperirea pe care a făcut-o ierarhia catolică preoților-abuzatori, de intimidările și presiunile asupra victimelor.

Der Spiegel a făcut o hartă a acestor scandaluri legate de abuz…
Între timp Parolin a plecat din Moldova și e păcat – l-am fi rugat să comenteze această hartă.

Explicațiile lui Andrian Candu despre cele 7 persoane răpite și trimise ca marfă în Turcia nu mă liniștesc deloc (și vorbesc strict din perspectiva unui cetățean fără vreo funcție publică).
Nici faptul că audierile au fost făcute în cadrul unei sub-comisii compuse din deputați pd, aliații lor din psrm, aliații lor din platforma social-democrată și…deja independenții lor, adică mejdusoboicic,
– nici invocarea obsesivă a securității naționale, mai ales într-o formă în care lipsesc orice indicii concrete – legături, rețele, fluxuri locale și internaționale, dovezi, acțiuni planificate sau chiar realizate – iar în loc de astea avem trimiteri vagi la ”informație operativă” și ”secret de stat” (să amintesc că în numele securității naționale se fac de obicei cele mai mari abuzuri – ucideri și rețineri de cetățeni, masacre, limitarea drepturilor –  inclusiv în state democratice – în SUA în numele securității naționale au fost restrînse drepturile cetățenilor prin Patriot Act, au fost perpetuate torturile în Guantanamo și în alte locuri, inclusiv România),
– nici argumentul că…noi monitorizăm rețeaua asta încă din 1997 (dacă inșii ăștia îs dăunători țării de douăzeci și ceva de ani și au amenințat securitatea națională în școlile lor, unde pînă anul trecut o mers și odraslele lui Candu, apu cum poate SIS să îi lase să conspire atîta – acolo trebu nu demisii dar pedepse)…
Dacă mejdusoboicicul și ipocrizia doar mă amuză (și mă indignează) atunci invocarea securității naționale și amenințările la ea (fără a fi clarificat modul concret, legăturile cu organizațiile ”islamiste” ori teroriste ce li se impută celor 7 cetățeni turci) pentru a răpi oameni din casele lor și a-i urca în avion și a-i trimite aiurea (unde deja au fost puși la închisoare) mă înfricoșează…
Pentru că azi ei arestează și expulzează cetățeni străini în numele ”securității”, mîine o să aresteze cetățeni moldoveni nevinovați în numele ”securității”…
Dar stai, asta au făcut-o deja: Alexandr Roșco, Pavel Grigorciuc si alți cîțiva deja au fost arestați aiurea și au stat la penitenciar în ajunul alegerilor parlamentare trecute doar pentru că furtul miliardului în 2014 să fie acoperit de o mega-amenințare la securitatea națională care i-ar fi adus pe oameni la urnele de vot…
Zis pe scurt: cînd audem ”amenințări la adresa securității naționale” trebuie să cerem clarificări…
Că altfel ne pomenim că deținătorii de vile în Elveția și Franța (Vlad Plahotniuc), afaceriști din off-șoruri (președintele Igor Dodon) sînt mari patrioți iar niște învățători de la un liceu din oraș la care merg copiii demnitarilor…devin amenințare la adresa securității naționale.
Și încă ceva: trebuie să vedem și care-s celelalte 60-70 de persoane expulzate anual de care vorbea speakerul în conferința de azi și pe care le prezenta ca practică obișnuită: adică, ce mai atîta zarvă, noi expulzăm în fiecare an zeci de oameni pe diverse motive. Cazul cu cetățenii turci trebuie să ne mobilizeze să monitorizăm mai atent activitatea serviciilor de azil – bănuiesc că sînt destui, printre cei 60-70 oameni expulzați, respinși din motiv că-s prea săraci, că nu au ”religia” corectă etc. Ori, și mai strașnic, poate sînt și alți cetățeni străini care au căutat în Moldova liniște de persecuții în țările lor iar statul moldovean îi trimite…înapoi în mîinile celor de care au fugit?
E un caz cînd trebuie să construim poduri de solidaritate cu toți expulzații pe nedrept…
Cum a zis-o azi foarte bine Andrew Clayton, situații ca astea explică de ce eu sînt împlicat în acțiuni de protestpermanent.
Pentru că nu vreau să trăiesc în realitatea pe care ei o construiesc pentru mine.

Toate calificativele care sînt aruncate de spălățeii de la PD despre activiști și cetățeni care se implică (în monitorizarea guvernării urbane, în supravegherea bugetului public) – că ar fi bezdelnici, că nu ar avea ce face, că ar fi marginali buni (hipsteri cu capul în nori), că ar fi marginali răi (răpănoși și nespălați), că ar fi plătiți de nu știu cine – nu-s neapărat împotriva noastră, celor de la #occupyguguta.
Ele au un scop direct si concret – sa discrediteze insasi ideea de participare si implicare ca fiind neserioase si daunatoare (pentru ca participarea si protestul se fac dupa logica cetatenilor).
Si sa acrediteze ideea ca unica forma de participare corectă si legitima este cea de la alegeri…(pentru ca alegerile se fac dupa regulile oligarhiei).

Interesantă (și relevantă) polemică are loc acum în România, în legătură cu protestul din 10 august și acțiunile jandarmeriei.
În mod evident, cam toată lumea condamnă reacția excesivă a jandarmilor – care au aplicat gaze lacrimogene, tunuri cu apă (iar apoi au demarat și o campanie mediatică de auto-victimizare)…Lucruri care nu au cum să surprindă – poliția e brațul înarmat și represiv al guvernării și s-a comportat ca atare întotdeauna (dacă nu a bătut, atunci nu a intervenit cînd alții băteau, altfel poliția interceptează și intimidează în fiecare zi). Ca să-l citez pe Alexandru Racu: ”Comportamentul abuziv al jandarmului român nu este nou, nici nu pare să difere prea mult de la o guvernare la alta.”
Deci, pe scurt, reacția jandarmeriei nu s-a schimbat (din contra – ăia s-au învățat și ei acum să organizeze și administreze campanii de PR și să poarte războaie de imagine)…
S-a schimbat însă, și aici e miezul polemicii la care fac referință, atitudinea unei bune părți a societății românești față de proteste și față de protagoniștii acestora.
Dorin Tudoran, omul foarte incomod (căruia i-a fost spart blogul deja a treia oară), a remarcat printre primii (dintre sursele pe care eu le frecventez) că o parte din vocile cele mai stridente care condamnă acum violențele jandarmilor (și, care, repet, trebuie criticate pentru că au fost reale) au cerut, cu alte ocazii (mai ales în 2012, cînd se protesta la București față de măsurile de austeritate și salariile mici) aplicarea violenței de către poliție. Că oamenii care construiesc hagiografii ale participanților la protestul din 2018 scriau articole despre ”viermi”, pegră, huligani, pestă, derbedei și barbari (despre participanții la protestele din 2012). O selecție comparativă foarte bună, compilată de Alexandru Racu se găsește aici.
Un exemplu, Teodor Baconschi:

În 2018: 

“Riposta jandarmeriei – absolut disproporționată. Nu a atacat nimeni vreo instituție, nu s-au distrus bunuri publice sau private. Nu s-au produs agresiuni din partea protestatarilor. Ore în șir, oamenii au rămas perfect pașnici și civilizați. Am văzut în alte țări ce înseamnă o mulțime violentă: în toată această seară, la București, nu a fost cazul de așa ceva.”

În 2012:

 “Un lucru devine din ce în ce mai clar pentru toţi românii de bine. A început încleştarea pe viaţă şi pe moarte între forţele trecutului şi proiectul unei noi Românii. Opoziţia şi-a activat în sfârşit întreg arsenalul moştenit de la Ana Pauker, Teo, Luca şi Dej: derbedei înarmaţi, dezinformare, propaganda urii. Ne acuză că vom fura alegerile doar pentru că vrem ca românii să voteze, în diaspora şi acasă. Ce vor ei, în schimb, e ca o populaţie imbecilizată de televiziuni, înfricoşată de scenarii apocaliptice mereu dezminţite de realitate şi, mai nou, de bătăuşii scoşi pe străzi, să aleagă în locul reformei Statului retorica urii şi neputinţei ridicată la nivel de program politic. Opţiunea e simplă: reformă, responsabilitate, siguranţă sau regres, populism, domnia bâtei. Alegerea o va face însă România vrednică, România care munceşte, România însetată de viitor, nu mahalaua violentă şi ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moştenitorilor Securităţii.”

Mihai Neamțu, Vladimir Tismăneanu au făcut declarații similare…
Evident, ar trebui invocat aici Caragiale, care a descris deja aceste tipuri de comportament giruietă (Tempora rămîne o povestire subapreciată ceea ce e nedrept)…
Istoria asta poate fi spusă în mai multe feluri. Intelectualii sînt ticăloși și ipocriți, ar fi una din ele. Și ar fi parțial adevărată. Sîntem cu toții parțiali: găsim scuze pentru acțiunile care țin de cauza ce o susținem și căutăm (și găsim!) nod în papură celor care nu sînt de acord cu noi, ar fi alta. Parțial adevărată și ea…
Cel mai adevărat mod de a spune povestea asta, însă, e de a spune că trebuie, pentru sănătatea discursului public, să scoatem în genere, din discursul public, toate referințele la brute, barbari, să renunțăm la practica de a dezumaniza inamicul (oricît de în dezacord am fi cu el), să respectăm, așa cum se cuvine, dreptul cetățenilor la protest.

Începe campania electorală, încep căutările de agenți KGB, comploturi la scară galactică, conspirații de pe planeta Krypton (toate îndreptate, evident, contra guvernării moldovenești).
Aceasta, guvernarea, nu a găsit nimic mai bun decît să recurgă iar la politica fricii (cum a făcut-o și în 2016, la alegerile pentru cel care nu decide nimic președintele Republicii Moldova).
Azi toate ecranele și site-urile holdingului de la guvernare au distribuit nu știu ce investigație din care reieșea că nu știu ce fost ofițer de la frontieră a fost agent KGB (de unde au aflat? din dosarul omului care s-a aflat tot timpul ăsta la Poliția de Frontieră).
Pe mine poveștile cu agenti KGB nu mă conving. Cînd  luptătorii cu mîna Moscovei retransmit ani de zile posturi de tv rusești (pentru că-s profitabile), cînd tot felul de politicieni și afaceriști locali “patrioți” (stataliști, unioniști și alte soiuri) fac evaziune în paradisuri fiscale, fură bani din bănci (pe care le pun apoi pe umerii celor furați), privatizează pe nimic bunurile publice (aeroport, gări auto), schimbă sistemul electoral doar ca să se mențină la putere, omoară oameni la vînătoare în păduri după care nu pedepsesc pe nimeni, amenință jurnaliștii că vor fi spînzurați pe Arcul de Triumf, votează scheme de legalizare a capitalurilor furate, vîntură date personale pe toate ecranele țării (inclusiv cu scene din viața intimă)- dauna combinată a acestor acțiuni ”patriotice” și ”bine intenționate” este infinit mai mare decît orice schemă pe care ar putea-o imagina KGB/FSB si restul serviciilor secrete rusești sau de aiurea.
Ce poate face mai mult KGB-ul cînd deputații moldoveni înșiși se vînd și se cumpără pe bănuți și votează ca papagalii tot felul de legi de legalizare a evaziunii fiscale? Nimic.
Nu pot face toate conspirațiile mondiale adunate laolaltă (inclusiv cele învitate din morți precum Cavalerii Mesei Rotunde) atîta rău acestei țări și cetățenilor ei cît fac patrioții locali din politică, jurnalism, afaceri și societate civilă.

E a doua carte a lui Mihail Zâgar pe care pe o citesc (despre prima am scris aici). El le-a scris în ordine inversă dar eu le-am citit cum am avut chef. Mă îndoiesc că ordinea lecturii ar conta, în genere. 
Cartea se prezintă a fi o scurtă istorie a Rusiei contemporane din perspectiva ”clicii” lui Putin (adică anturajul și persoanele ce-l înconjoară pe acesta).
Ca și în cealaltă carte Zâgar folosește metoda de a scrie istoria din prisma unui fel de jurnale personale ale persoanelor cele mai apropiate de putere – bîrfe, intrigi, cusururi sau șiretlicuri: astea-s motoarele istoriei lui Zâgar. Un fel de istorie politică a Rusiei compusă din statusuri pe instagram (Ramzan Kadîrov), pe twitter (Dmitri Medvedev), colaje din presa galbenă și… varii speculații despre eroul principal, Putin.
În legătura cu Putin, gîndirea și viziunile acestuia, subiectul central al cărții, cartea lui Zâgar nu prea aduce lucruri noi: în primul rînd autorul nu a reușit să îi ia interviu acestuia așa încît îl descrie așa cum îl găsește în presa guvernamentală sau cea de opoziție (în comparație, se pot găsi investigații foarte bune ale gîndirii și concepțiilor filosofico-politice ale lui Putin).

Fără un interviu sau măcar contact direct cu Putin cartea este, evident mult mai subțire din punct de vedere al metodologiei. Zâgar este condamnat să-și construiască un Putin personal din articole de ziare, prezențe și absențe ale lui Putin, emisiuni și dialoguri televizate, bîrfe, comunicate de presă oficiale etc. Un Putin reușit ca figură literară, dar prea puțin profund sau interesant sau relevant ca figură politică reală.

Din acest motiv Putin-ul lui Zâgar este cumva schematic (chiar dacă dinamic întucît trebuie să acopere mai multe roluri ”sociologice”): ba liberal convins, ba nehotărît, ba reacționar conservator. Și toate astea fără prea multe nuanțe sau etape intermediare.

Altfel, narațiunea e curgătoare (dar abruptă întrucît capitolele cărții nu prea comunică unul cu altul): autorul prezintă mai multe grupuri de oameni care par să nu aibă prea multe în comun (decît ura reciprocă și dorința de a parveni) și care gravitează în jurul lui Putin. Apar și dispar patriarhul, Kadîrov, Hodorkovschii, Berezovschi. Apar într-un capitol și pe urmă dispar și nu mai revin (deși continuă să rămînă influenți).

Marele absent al acestei cărți (ca și cealaltă): societatea rusă. Adică restul Rusiei. Zâgar construiește o Rusie ce se compune cel mult din două tusovci: moskovită și peterburgheză, și care conduc, cumva de sus, cumva ca pe niște marionete restul rușilor.

Lumea construită de Zâgari, una în care ceva fsb-iști, oligarhi și funcționari, secondați de un patriarh, dirijează lucrurile cum vor, conduc destine, ridică sau prăbușesc oameni, e prea simplistă ca să fie adevărată.

Poate așa arată Federația Rusă de pe strada Arbatului, dar precis nu arată așa văzută din regiunea Saratov (făcîndu-i absenți de la scrierea istoriei pe rușii de rînd, Zâgar repetă aceeași operațiune logică pe care o face anturajul lui Putin – nu le dă voie să vorbească și scrie o istorie despre ei, dar fără ei).

Societatea rusă se ține relativ închegată nu pentru că Putin sau cineva din anturajul său i-ar spune să stea în poziție de drepți. Ci pentru că există o clasă mijlocie care îi e loială puterii pentru că, împreună cu aceasta, beneficiază din urma exportului de resurse naturale, pentru că liderii celorlalte formațiuni politice – de putere sau de opoziție – sînt lipsiți de imaginație, pentru că Biserica Ortodoxă Rusă contribuie din plin la sacralizarea puterii politice ruse și la pacificarea maselor, pentru că puterea știe să certe opozanții între ei (ori îi lasă să se certe singuri și ăștia o fac cu plăcere)…Și multe altele.

Altfel, cartea e bună ca un catalog de Who is Who în politica rusă.

Deocamdată, încă nimic prea clar și prea concret. Dar poate deveni orice.
Pentru moment e încă un proces, fără multe finalități specifice, însă e deja suficient. Și important. Procesul, în acest caz, este la fel de important precum rezultatele. Sau poate chiar mai important (ar fi poate pentru prima oară cînd procesul e mai important decît finalitățile concrete ale acestuia).
Întrucît sînt doar unul dintre zecii de participanți și participante, guguțieni și guguțiene (ori guguți, cum a zis altcineva) – nu pot vorbi decît în numele meu (și partea faină la #occupyguguta e că fiecare vorbește exclusiv în numele său personal, fără instituții, titluri și regalii).
Ceea ce urmează, deci, e viziunea mea personală asupra ce este #occupyguguta, ce ar putea deveni, ce putem construi acolo, rostul etc.

Deci, ce este #occupyguguta?
Întîi de toate un spațiu fizic – scuarul din fața Cafenelei Guguță, locul în care oligarhul (care tocmai a anulat alegerile) și acoliții săi (tocmai a vîndut spațiul unui apropiat, Ceslav Ciuhrii) vrea să construiască un hotel/business centru de vreo -sprezece etaje în Grădina Publică. În jurul acestui spațiu o comunitate de activiști locali de diverse etnii și orientări duc deja de vreo patru ani bătălii prin instanțe, în media, în diverse cercuri și grupuri. În felul acesta #occupyguguta se conectează la o istorie locală de lupte și proteste veche de cîțiva ani. De asemenea, în contextul în care Finpar/Regata și-au anunțat intenția de a continua proiectul cu construcția, #occupyguguta ar putea deveni o platformă pentru viitoarele bătălii pentru Guguță și Grădina Publică și alte spații publice din oraș.
Apoi e o idee – a unui spațiu politic și civic alternativ, în care ne propunem să învățăm să mediem viziuni politice diferite, să organizăm dialoguri între grupuri care nu se văd și nu discută nicăieri, să propunem idei și utopii, proiecte de oraș și țară, să formulăm critici și să avansăm alternative. Un spațiu din care nu sînt în această țară. Un spațiu care ne lipsește.
#occupyguguta e și o universitate politică  în aer liber, un spațiu educațional liber în care ne învățăm reciproc să facem pliante, să alcătuim lozinci, să ne ascultăm reciproc, să gîndim împreună, să inventăm tactici și strategii, să vorbim în public, să scriem și să distribuim ce scriem, să filmăm, să discutăm, să cădem de acord ori să ne certăm pe idei. Un fel de laborator experimental în care testăm diverse idei, co-planificăm scenarii (pe care nu le implementăm neapărat dar asta e și frumusețea #occupyguguta – putem crea și inventa liber), citim cărți (pe viitor urmează să amenajăm și o bibliotecă politico-civică), scriem texte, proiectăm și discutăm filme, lucrăm (da, scriem de acolo), învățăm lucruri noi (urmează în viitor să organizăm diverse ateliere practice dar și lecții)…Adică, deopotrivă bibliotecă, cinematograf, spațiu de lucru, spațiu de întîlniri.

Apoi #occupyguguta mai e și un spațiu politic în care se constituie și se intersectează diverse agende: civice, politice, electorale, economice etc. Locul în care se revendică anularea anulării rezultatului alegerilor locale din Chișinău, locul în care se protestează împotriva acaparării spațiilor publice de către mafiile imobiliare, dar și locul în care se fac revendicări pentru înălțarea unui busturi pentru femei pe Aleea Clasicilor și pentru implementarea reală a egalității de gen în Moldova. Un spațiu politic care e deopotrivă anarhist, socialist, libertarian, liberal etc. Și care, în toate privințele – mai ales în cadrul adunărilor generale – e mai deschis, mai respectuos, mai tolerant și mai sigur decît parlamentul Republicii Moldova…ori decît Guvernul sau Consiliul Municipal Chișinău. Și precis mai deschis și mai democratic decît adunările Partidului Democrat.
#occupyguguta e și un spațiu cultural alternativ, unul în opoziție radicală cu alte spații culturale locale (și cu cultura oficială). Un spațiu în care creația se face fără bani și bilete de intrare, în care intrarea la film nu costă nimic, în care organizăm jocuri intelectuale, privim fotbal, discutăm cărți – toate de dragul socializării, nu pentru profit… În acel spațiu ar putea încape și un teatru, și recitaluri de poezie, și concerte de tot soiul, și dansuri, și teatru politic și …orice altceva.
Și nu în ultimul rînd, #occupyguguta e o invitație deschisă pentru utilizarea spațiului, dezvoltarea creativității și imaginarului politic și a repertoriului de proteste, o oportunitate de educație politică…