Apr 25 2013

Barometrul de Opinie Publica aprilie 2013: niste lucruri de discutat

Vitalie Sprînceană

Institutul de Politici Publice (IPP) a dat ieri publicității rezultatele Barometrului de Opinie Publică (BOP) – aprilie 2013.
Un sondaj pe care-l așteptam cu multă nerăbdare pentru că am avut o iarnă politică foarte fierbinte, cu răsturnări spectaculoase de situație, cu acuzații și războaie de declarație încununată de demisia Guvernului.
Nu am încă acces la baza de date a sondajului așa că interpretările de fond vor veni mai tîrziu.
Acum propun atenției cîteva observații și interpretări preliminare subiective ale rezultatelor.
1. Despre schimbare (1). Majoritatea respondenților (52 %) cred că pentru a îmbunătăți situația social-politică a țării e nevoie de schimbarea conducerii politice a țării. Următoarea soluție – ameliorarea mecanismului de funcționare a legilor are vreo 36 % din opțiuni iar combaterea corupției 31 %.
Ar fi două lucruri de comentat în legătură cu această idee a schimbării:
ratingul politicienilor și partidelor ce nu s-au aflat independent la guvernare ori au apărut recent pe scena politică moldovenească este infim. Vorbim aici de Igor Dodon, Mihai Godea, Vitalia Pavlicenco, Partidul Socialiștilor, Partidul Patrioții Moldovei, Partidul Regiunilor, Partidul Social Democrat, Partidul Național Liberal. Asta ar însemna că schimbarea politică nu e văzută ca aducere a unor oameni noi în politică dar ca o
–  restabilire a status-quo. În sprijinul acestei ipoteze vine ratingul bun al fostului președinte Vladimir Voronin, a Partidului Comuniștilor (în care au încredere și ar vota 32-33 % din respondenți) dar și dorința a 65 % din respondenți de a avea un singur partid la guvernare.
Prăbușirea ratingului partidelor Alianței de guvernămînt ar putea fi un motiv de îngrijorare dacă n-ar fi fost modificarea de săptămîna trecută a sistemului de vot.
Noul sistem mixt (proporțional plus circumscripții) ar aduce probabil comuniștilor o majoritate relativă printre cei 51 de deputați aleși pe liste de partid.  Dacă însă luăm în calcul și votul diasporei, tradițional anti-comunistă, acest avantaj s-ar diminua vădit.
Totuși ar trebui să ținem cont și de faptul că Partidul Comuniștilor a fost părăsit în ultimii ani de piese grele ce ar fi putut cîștiga circumscripții locale – Zinaida Grecianîi, Victor Stepaniuc, Vadim Mișin, Igor Dodon, Sergiu Sîrbu – așa încît, pînă una-alta, pe segmentul circumscripțiilor uninominale partidul este destul de vulnerabil.
S-ar putea ca o intenție ascunsă a modificării sistemului electoral să fi fost nu doar slăbirea pîrghiilor directe pe care le avea alegătorul pentru a determina componența parlamentului, dar și diluarea avantajului constant pe care-l are Partidul Comuniștilor față de ceilalți actori politici.
2. Despre schimbare (2). Rezultatele sondajului indică o situație oarecum paradoxală: pe de o parte partidele de la guvernare au pierdut foarte multă încredere, pe de altă parte reformele pe care acestea le fac nu întîmpină rezistențe deosebite. Ba din contra.
Un exemplu: mult-comentata și mult-discutata Lege privind Egalitatea de Șanse. Doar 40 % din respondenții BOP au auzit de această lege. Dintre cei care o cunosc, vreo 43 % au o atitudine favorabilă și 47 % au atitudine negativă față de această lege. Speculațiile că această lege va ”îngropa” AIE nu s-au adeverit. Nici discuțiile potrivit cărora populația Republicii Moldova s-ar opune masiv acestei legi: opiniile sînt distribuite aproape egal.

discriminare

3. Despre geopolitică. Cele două mari opțiuni (Uniunea Europeană vs Uniunea Vamală) se bucură de o proporție aproximativ egală de preferințe: 51 % vs 52 %.
Primele locuri în topul motivelor sînt ocupate de opțiuni materialiste (regim liberalizat de vize și petrol/gaze mai ieftine). Ceea ce ar trebui să însemne că simpatia pentru o opțiune sau alta nu ține de ”destine europene” ori ”relații tradiționale de prietenie cu Rusia” ci de calculele pragmatice pe care cetățenii le fac zi de zi.
Egală e  ponderea celor care nu știu sau nu vor să răspundă în privința minusurilor proceselor de integrare a Moldovei într-o structură sau alta (67 % vs 71 %). Aceasta sugerează calitatea joasă a dezbaterii cu privire la opțiunile geopolitice ale Moldovei, o dezbatere marcată fie de un reducționism materialist (gaz, vize) fie de o metafizică vagă (familia europeană, orientarea euroasiată) și din care lipsește polemica onestă cu privire la politici și efecte concrete ale aderărilor.
Îmi exprim și nedumerirea că sondajul nu a inclus  întrebarea: ați dori să ne integrăm în ambele structuri? S-ar vedea că respondenții nu le văd în mod necesar ca fiind două procese opuse ci complementare.
4. Despre informare. 48 % din respondenți nu au citit cărți în ultimele trei luni, iar 38 % n-au citit ziare în aceeași perioadă. Asta în timp ce 92 % privesc televizorul zilnic sau de cîteva ori pe săptămînă. Televiziunea e cea mai importantă sursă de informație pentru 71 % din respondenți, urmată la mare distanță de Internet – 15 % și radio – 5 % (p.24)
În mod tradițional lipsesc întrebările cu privire la mass-media locală (tv și radio).
Două concluzii se impun:
– ar trebui să fim mult-mult mai atenți la derapajele televiziunilor pentru că acestea contribuie decisiv la informarea cetățenilor în privința situației din țară.
– în aceste condiții crește rolul CCA ca organ de supraveghere și garantare a pluralismului politic în sfera mass mediei audiovizuale.
5. Despre încredere. Așa cum ne-am obișnuit Biserica se bucură de cea mai mare încredere în societate (77.8%), puțin în declin față de noiembrie 2012 (82.1 %) dar oricum în intervalul 75-85 % în care Biserica stă de vreo 10 ani. Pe locul doi e mass-media (58 %).
Un fenomen cel puțin îngrijorător indicat de BOP este erodarea constantă a încrederii în instituțiile statului. Guvernul se bucură de sprijinul a 14. 8 % din respondenți (22.9 % erau în noiembrie). Parlamentul are o rată de încredere de 12.5 % (18.7 % erau în noiembrie), iar Președintele țării 12.9 % (față de 20.2 % în noiembrie anul trecut).
Mă rog, e oarecum firesc ca instituția ce se ocupă de supranatural și de soluții magice să se bucure de o mai mare încredere decît instituțiile terestre, dar diferența e enormă și a tot crescut  în ultimii 10-12 ani.
Instituția președintelui țării, bunăoară, se bucura în martie 2002 de încrederea a 63 % din repondenți și a căzut stabil pînă la cele 12.9 % actuale.
Parlamentul, în martie 2002 avea încrederea a 40 % din repondenți față de cele 12.5 % actuale, iar guvernul 46 % față de cele 14.8 % actuale.
În contrast, Biserica avea în martie 2002 o rată de încredere de 78 % pe care a păstrat-o și în aprilie 2013.
Lucrurile devin și mai neliniștitoare dacă adăugăm și faptul că cifra celor care cred că lucrurile merg într-o direcție greșită e cea mai ridicată din martie 2002 (83.8 % în 2013 față de 53 % în 2002). La fel, ponderea celor care cred că lucrurile în țară merg într-o direcție corectă a înregistrat cel mai scăzut nivel – 9.8 % față de 39 % în 2002).
Această erodare a încrederii în politic ca factorul responsabil de situația din țară (81 % din respondenți cred că Moldova nu este guvernată de voința poporului)  ar trebui să pună pe gînduri. Faptul arată că schimbarea promisă în 2009 și ulterior nu a fost resimțită ca o schimbare, că succesele externe (discutabile) ale guvernării au ecou foarte slab pe intern, că partidele Alianței nu au reușit să convingă electoratul că ele pot, vor și știu să administreze reformele în Moldova și că sistemul politic moldovenesc este perceput ca fiind tot mai ineficient și mai înstrăinat de nevoile cetățenilor obișnuiți.
Golul de încredere în instituțiile formale ce a apărut este încă gestionat destul de bine de Biserică dar alături de ea au apărut și se interpun o sumedenie de alte instituții neformale/neoficiale: structuri oligarhice, loialități de partid, relații ilegale (în majoritatea cazurilor interlope dar și altele aflate la granița legalității).
O dovadă ar fi ratingul negativ imens al lui Vlad Plahotniuc (84 %) care indică faptul că, chiar dacă acesta nu face parte formal din instituțiile statale, este totuși văzut ca un actor foarte influent și de temut.

p.s. BOP e un sondaj generalist care măsoară atitudini, nu și cauzele acestora. Interpretările îmi aparțin în exclusivitate.


Nov 6 2012

Alegerile americane, dincolo de plictiseala.

Vitalie Sprînceană

Și totuși alegerile din SUA nu sunt nici pe departe insignifiante, plicticoase ori fără miză, așa cum zice mood-ul general al observatorilor și publicului. E adevărat că pozițiile candidaților în privința politicii externe aproape coincid (cu excepția accentului anti-rus al lui Romney), la fel fiind situația și în domeniul apărării sau cel al economiei (iar cu nuanțele de rigoare). Adică în domeniul politicii tradiționale. Cel de suprafață.

Dacă există un loc unde diferențele între cei doi candidați au un caracter fundamental și principial, atunci acesta este domeniul biopoliticului – cel al reglementării politice ale aspectelor fundamentale ale vieții umane.

Politica de gen, chestiunea feminină, avortul, homosexualitatea, identitățile culturale, solidaritatea socială, politicile imigraționiste – tot atâtea câmpuri de bătălie în care luptele se poartă cu încrâncenare și care împart SUA în tabere ce se atacă vehement. În pofida unității demonstrate în legătură cu chestiunea iraniană.

Pe de o parte Mitt Romney și-a declarat intenția de a păstra semnificația heterosexuală a mariajului și de a-l refuza cuplurilor de homosexuali. Pe de altă parte, Barack Obama a făcut, în mai 2012, marele pas de a recunoaște cuplurilor homosexuale dreptul la mariaj.

Pe de o parte, Romney crede că moscheile trebuie monitorizate atent și supravegheate video. Pe de altă parte Obama declara, în 2009, că vrea un nou început al relațiilor dintre lumea musulmană și America, unul bazat pe încredere și respect reciproc.

Pe de o parte Romney vrea ca legăturile de solidaritate între cetățenii americani să fie construite în baza contribuțiilor acestora la bogăția țării sub forma taxelor federale (sensul scandalului ” 47 % ”). Din partea opusă, președinția lui Barack Obama a însemnat extinderea solidarității sociale atât la clasele bogate și foarte bogate (intervențiile de salvare a industriei automobilistice și infuziile de capital spre Wall Street) dar și la clasele mai sărace și foarte sărace (adoptarea Obamacare în 2010).

Apoi Romney e împotriva avorturilor, iar Obama e pro

Nu mi se par deloc minore aceste diviziuni chiar dacă nu prea fac rating și sunt înlocuite permanent cu dezbateri pe probleme tradițional politice cum ar fi: economia și relațiile externe. În fapt, aceste linii sunt frontierele de-a lungul cărora se aliniază și separă societatea americană contemporană.

Diviziunile se găsesc nu în diferența de atitudine față de Iran sau Siria ci  în concepțiile opuse cu privire la ce înseamnă să fii cetățean american, natura drepturilor și obligațiilor ce izvorâsc din participarea la comunitate, solidaritatea între rase, religii, clase și generații, drepturile grupurilor culturale, incluziunea minorităților etc.

E noul avatar și noua gramatică a politicului. Și ar fi nevoie de o știință politică pe potrivă care să-i dezghioace mecanismele de funcționare. Cea veche – focusată pe ideologii, partide, relații internaționale – trebuie amendată.


Oct 22 2012

de ce-uri si pentru ce-uri in legatura cu protestul din scuarul de langa Kentford

Vitalie Sprînceană

Protestul împotriva construcției bisericii în scuarul din fața clădirii Kentford a avut loc. Mic, cum se și cuvine. Miile de oameni ce dau like pe facebook nu au timp să vină pe 5 min în parc.

– A fost și Maia Laguta care a vorbit mult și pe alocuri aiurea. Un fapt ce nu contează deloc. Putea veni oricine. La moment prioritară e salvarea parcului. Dacă vine Voronin protestez și cu el împreună. Dacă vine Șelin, o sa fiu temporar camarad și cu el. În numele scuarului.

– Realitatea devine, de obicei, prima jertfă a luptei pentru ”adevăr”. Și vai de capul ei dacă nu se conformează rigorilor patriotice sau estetice.

În discuțiile privind adoptarea legii anti-discriminare primarul Dorin Chirtoacă a declarat în mod expres că consideră problema drept una inventată și că autoritățile ar trebui să se focuseze pe probleme reale precum sărăcia, familiile distruse și conflictul transnistrean. Realul funcționa atunci ca un fel de ”duș cu apă rece” ce ar fi trebuit să ”aducă în starea de trezie mințile înfierbântate”.

Azi realul încurca primarului și din acest motiv nu a mai fost invocat. Prioritate a avut frumosul. Și grandomania. Că așa, zice primarul, o fi în Europa.

Brusc orașul nu mai are problema sărăciei și nici familii distruse. Și nici străzi ce nu-s iluminate ori țevi ce curg.  Ori troleibuze în care au călătorit până și părinții edilului. Un frumos megalomaniac stă în capul mesei.

– Am fost întrebat de un reporter de la Prime (și nu a mai apărut materialul nicăieri) de ce am venit să protestez împotriva construcției Bisericii. Am răspuns: protestez nu neapărat împotriva Bisericii. Mă interesează spațiul acela public și protestez pentru el. Aș fi protestat chiar dacă se construia pe acel loc o grădiniță. Sau un spital. Pentru că orașul are nevoie și de spitale, și de grădinițe, dar și de spații publice. Cu scaune. Cu trotuar. Cu flori. Cu copaci. Pentru oameni.

 – Primăria are dreptate: lucrurile au fost făcute legal. Dar imoral. Imoral a fost să se anunțe o licitație publică la ora 9 a unei zile iar licitația să aibă loc la ora 14 a aceleiași zile. Imoral a fost să se vândă un teren într-o zonă ultra-centrală cu 18 euro un metru pătrat. Chiar dacă e legal. De vreme ce legea o face tot Primăria.

–  Ar trebui să re-discutăm chestiunea priorităților pentru urbe. A lucrurilor esențiale de care acesta are nevoie: spații publice de recreare, servicii publice de transport teafăr, infrastructură de șosele și parcări.

Bisericile tot sunt necesare. Dar nu e scris nicăieri în Cărțile Sfinte că ele ar trebui amplasate în spații publice deja amenajate și cu o lungă istorie de folosință. Ele pot fi construite și în alte locuri. Alături de Kentford se găsește uzina de tractoare TRACOM. Ea posedă mult spațiu liber ce stă pustiu. Acolo Mitropolia Moldovei ar putea ridica chiar o replică fidelă a Sfintei Sofia. Dacă vrea. Ar și contribui la amenajarea unor locuri părăsite. Ar demonstra și niște bun simț.

– Chirtoacă suferă de grandomanie. Vrea clădiri imense și metrou într-un oaș cu trei mahalale și străzi ca pe vremea lui Decebal.

  Mitropolia Moldovei are aceeași boală. Și leacul nu se vede la orizont.

 

Dacă Mitropolia dispune de atâția bani încât să-i ajungă de o ditamai catedrală, atunci poate ar fi cazul să o rugăm frumos (că ea soveste nu are) să ia 100 troleibuze pentru oraș. Să repare un capăt de drum. Și să hrănească niște guri flămânde.

Update: Îmi iau niște cuvinte critice înapoi. Cele cu privire la Mitropolia Moldovei. O investigație făcută de TV 7 a scos la iveală faptul că Mitropolia Moldovei și cea a Basarabiei nu au vreo treabă cu construcția viitoarei catedrale. Cică e inițiativă privată. Biserică privată. Dumnezeu privat.

 


Jul 13 2012

de bine si de rau despre condamnarea regimului totalitar comunist

Vitalie Sprînceană

E bine și foarte bine că regimul totalitar comunist a fost condamnat politic de către Parlamentul Republicii Moldova. Motivația gestului – cea de a scoate din joc un concurent la niște viitoare alegeri – nu contează deloc: nu ar trebui să ne intereseze cu câtă sinceritate au votat Pro deputații liberali și democrați. Pentru interesul public utilitatea deciziei stă în faptul de a restabili un bun simț.

E însă rău și destul de rău că condamnării nu i-a precedat o discuție. Una publică.  Comună. Generală. Care ar fi răscolit societatea moldovenească și ar fi făcut-o să gândească și regândească propriul trecut. Nu s-a găsit un loc și un timp pentru audierea Raportului public al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar creată de fostul președinte interimar Mihai Ghimpu. Raportul însuși nu a încăput pe pagina electronică a Președinției, Parlamentului și Guvernului sau pe un site dedicat în totalitate Comisiei. Și martor e Internetul că loc virtual se găsește suficient pentru cine caută.

Nici ședința de condamnare n-a fost organizată acătării: parlamentul putea, într-un moment de luciditate și onoare, să cheme foști deținuți ai regimului, urmași ai celor deportați, persoane ce au avut de suferit sau au fost persecutate de regim. Mai trăiesc destui. Puteau asista la ședință și fețe bisericești (o șansă pentru cler de a recupera mintea și cinstea), intelectuali și mulți oameni teferi pe care îi are țara. A existat șansa de a transforma evenimentul într-un ritual public de exorcizare. Parlamentul a ales însă carnavalul.

Mai rău că în actul de condamnare a lipsit un ingredient absolut necesar – iertarea. N-a ajuns bărbăție legiuitorilor să bage (pe ascuns măcar) în text un: Iertare, cetățeni ai Moldovei pentru abuzurile comise de autoritățile statului. Iertarea ar fi însemnat nu doar o apreciere politică a trecutului. Ci și o promisiune pentru viitor.

O concluzie preliminară: am făcut un pas necesar, dar pe jumătate.


Jul 6 2011

Voda Filat, Voda Plahotniuc si prostimea

Vitalie Sprînceană

S-ar putea găsi totuși o virtute în recentele certuri politice cu privire la Păpușar, Regele Contrabandei și restul lumii. Adică polemica-disputa-bălăcăria între Vladimir Filat și Vladimir Plahotniuc. Unul prim-ministru pe față. Celălalt ar avea cică influență de vreo trei guverne. În umbră…

Partea (relativ) frumoasă a acestui urât război de bârfe e că acesta se joacă în public. Nu cu automatul Kalashnikov în pădurile de la Orhei, cum se făcea în veselii ani ai începutului de tranziție. Nici în cabinetul lui Vladimir Voronin ori la reședința acestuia de la Condrița, cum se făcea în anii când Partidul Comunist avea plăcinta…În fine, războiul a ieșit, din fericire, și de sub masca ”dialogului despre principii și valori” purtat după termopanele de la Nobil Club acu niște luni în urmă.

E în public, în spațiul mediatic, în piață, dacă vreți.

Ceea ce nu poate să fie decât bine și foarte bine. Pentru că spațiul public înseamnă (multă) transparență. Reguli clare și comune de joc: probe legale, declarații, martori, interviuri, mărturisiri. Modele standard de procedură: procese, polemici, dezvăluiri. Toate în lumina reflectoarelor, în studiourile televiziunilor și radiourilor, pe paginile ziarelor sau blogurilor. Adică la vedere.

Ambii actori (un termen cât se poate de potrivit) iau publicul drept martor al conflictului lor. Tot publicul este chemat să judece dreptatea fiecăruia. Cine altul decât publicul era destinatarul unor mesaje precum: păpușarul, șeful contrabandei cu țigări, krâșa de la Metalfieros și restul? Publicul (prin mass-media și ONG) constituie și insituția cu care primul ministru se consultă. Pe care al doilea o seduce prin mass-media ce o are. Ar fi poate primul caz când publicul cu toate instanțele lui – mass-media, societatea civilă, puterea de vot – ar avea putere de decizie și ar fi vizat în mod direct.

La limită am putea specula că electoratul și opinia lui publică ar avea doar de câștigat din acest război retoric. Pentru că s-ar întări mai mult ca oricând. Pentru că ar aduna importanță. Pentru că ar putea deveni exact arbitrul puternic și controlorul spațiului politic. De care avem nevoie. Cearta dintre Plahotniuc și Filat ar putea face mai mult bine societății civile decât sutele de granturi ale donatorilor internaționali…

Eu nu m-aș plângepoliticienii se ceartă. Eu tot mă cert uneori cu prietenii. Cu soția. Am și divorțat chiar. Și nu e tragedie. M-aș plânge dacă aceste certuri ar avea loc în beciuri neștiute. Ori în bordeie la margine de codru. Sau în cluburi luxoase. Atâta timp cât certurile-s în public eu îs ok. Chiar foarte ok.

 

 


Jul 20 2010

referendum constitutional: Nu pe buletin si Da in minte. pentru alt referendum.

Vitalie Sprînceană

Acum că-s clare cărțile referendumului constituțional din 5 septembrie, că-i la vedere (și gândire) interogația căreia cetățenii cu drept de vot îi vor zice Da sau Nu, și că CEC a înregistrat deja primii concurenți (deci dezlegare la campania electorală), pot așterne pe câțiva cm pătrați de pixeli un fel de opinie. De fapt justificarea unei opțiuni. Votez Nu. Boicotarea evenimentului, pe care-au pus-o la cale niște tovarăși mai roșietici nu-i o atitudine brează – nu de alta, inșii ar fi putut rezolva ”criza constituțională” încă în decembrie anul trecut, dar n-au făcut-o – însă prezența mea la urnă va fi legată de un Nu.

Ceva motive pe scurt:

– găsesc că revenirea la modelul alegerii directe a președintelui de către popor e doar…o revenire, adică reactivarea unui model mai vechi, naufragiat destul pe la sfârșitul anilor 90; că-i o haină veche și ponosită, cu găuri și rupturi la toate colțurile, dar care-i vândută drept proaspăt cusută; că-i o căruță stricată pe care indivizi cu spirit inventiv au vopsit-o în altă culoare și-o dau la pulime ca Ferrari; că-i o greblă în care, slavă Domnilor (lista lor poate fi văzută aici), am mai călcat de cel puțin alte 3 ori; în fine, că-i un model semi-parlamentar/semi-prezidențial similar a cărui unică virtute e un război permanent între președintele țării și parlament/prim-ministru, corelat cu o inegalitate de responsabilitate și forță executivă între actori: președintele-i cel care vorbește, fără a-i păsa de consecințe, iar guvernul e cel pedepsit pentru eșecurile tuturor…

Deci deloc  o noutate, cum încearcă să mă convingă un președinte de onoare al unui partid fost suporter al republicii parlamentare, acum, care acum, că tot s-a pricopsit cu candidat prezidențiabil, vrea să-și dăruie sieși și partidului ce-l (ne)conduce un ditamai președinte; și alții ca el.

Fără introducerea unui articol special în Constituție care ar stipula că președintele țării nu are dreptul să ocupe funcții de partid și că, din momentul accederii sale în funcție, persoana dată își suspendă calitatea de membru de partid, toată afacerea cu președintele ales de popor va semăna mult cu…o altă treabă urât mirositoare (zisă în popor și căcat), practicată vreo 8 ani la rând: ședințe de partid organizate sub egida statului, președinte ce are în grijă doar o parte de electorat (pe restul scuipându-i avan, de la înălțimile programului partidului), agitație electorală permanentă în favoarea partidului prezidențial, posibilități extra-legale de control asupra guvernului și deputaților (mai ales prin disciplina de partid), contopirea aparatului de stat cu cel de partid etc… Abia am scăpat de un circar și nu mai vreau altul, mai luminat poate și cu pretenții ”democratice” (adițional ochelari, înălțime de 2 m sau păr proaspăt așezat pe chelie liberal-democrată)…

– găsesc un alt non-sens în Constituție localizat în modul de aranajare al instituțiilor statului: insul care dă medalii, numește ambasadori și taie panglici (zis și președinte de țară) se află într-o asimetrie brutală de pondere în raport cu sine însuși: deși funcția-i simbolică și eventual onorifică, imposibilitatea umplerii ei cu conținut uman (adică alegerile) poate paraliza și spre final, chiar răsturna, un întreg parlament perfect legitim, ales cu votul treaz al electoratului. Pe viitor, acestei asimetrii i se va mai adăuga o alta, de legitimitate: dacă trece referendumul, președintele, ca ins ales pentru calitățile personale, va deține un avantaj imens de legitimitate în fața Parlamentului ales pe liste de partid.

Soluția mea: alegerea președintelui de către Parlament cu simplă majoritate (50+1 deputați), demiterea în aceleași condiții  – astfel încât insul care se crede dincolo de lege să poată fi rechemat rapid.

Dacă le adaug și trag linia, rezultă un Nu pe buletinul de vot, și un Da în minte pe care-l voi aplica unui alt referendum. Cândva. Altădată.


Aug 19 2009

rasisme juridice

Vitalie Sprînceană

DSC_0602

Bizareria juridico-politică creată în jurul unui mărşuleţ anunţat de Biserica Creştină Adventistă din Moldova, degenerată într-un alt mărşuleţ al majoritarilor ortodocşi) ar fi fost trecută la rubrica confuzii politice  dacă nu era sprijinul „dezinteresat şi patriotic” al Primăriei de Chişinău, Ministerului Afacerilor Interne, Curţii de Apel, adică instituţiile temelie ale statului moldovean, care, cu Doamne ajută!, s-au străduit să bage cât mai multe beţe în roate unei minorităţi ce şi-a disputat dreptul, altminteri perfect legal, de a organiza o întrunire publică într-un loc public…

Că Biserica Creştină Adventistă din Moldova (BCAM, numită din comoditate şi dispreţ, de către ortodocşi sectară) a mizat mai mult pe efectul publicitar decât pe cel organizatoric propriu-zis, pentru ea orice soluţie fiind câştigătoare pentru că o scotea din negura uitării şi indiferenţei, asigurându-i ceva promovare publică gratuită; că Biserica Ortodoxă din Moldova a adunat, din acelaşi motiv publicitar ceva zeci de oameni în aceeşi Piaţă în numele valorilor naţionale netrecătoare era cumva clar: Bisericile, la fel ca şi partidele politice, starurile de cinema şi sportivii lupăt pentru ari şi hectare de spaţiu public…

Neclară a fost însă reacţia  autorităţilor, întâi Primăria de Chişinău, apoi Curtea de Apel  a căror misiune formală se rezuma la a cita imparţial buchia Legii (Constituţia – art. 16 (2) şi art. 32, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – art. 9,10, 11, Legea nr. 26 privind întrunirile publice) care îi aşează pe toţi cetăţenii pe picior de egalitate în faţa Justiţiei, dar care au preferat să se împotmolească strategic în stufăriile “sfintei liturghii”, „sectarilor” şi „majorităţii ortodoxe”.

mă rog, nu e prima oară când justiţia.md e părtinitoare, dar primăria de Chişinău, declarat liberală, intrată cu cai şi purcei cu tot în Alianţa pentru Integrare Europeană, ar fi trebuit să probeze că titlul „liberal” din numele partidului nu e unul de umplutură, ci ar avea ceva consistenţă şi că, autoritatea publică fiind, primăria ar trebui să nu discrimineze cetăţenii municipiului pe criterii religioase, fie ei majoritari sau minoritari…

altfel, ar fi de văzut 2 lucruşoare:

– calitatea dezbaterii privind integrarea europeană a Republicii Moldova este îndoielnică dacă nu chiar proastă cu totul: în pofida persistenţei unui consens quasi-general al societăţii civile, partidelor politice şi cetăţenilor asupra necesităţii acesteia, tonalitatea, intensitatea, pigmentaţia şi structura discursului public pe probleme europene sunt sărace – despre Europa se vorbeşte exclusiv în termeni economici, ca o soluţie de alternativă pentru sărăcia în care s-a înglodat Ţara Moldovei.

Restul ingredientelor europene, combustibilul care furnizează energia de ardere a motorului european: garanţii privind nondiscriminarea minorităţilor din partea majorităţii, toleranţa interetnică şi interreligioasă, dreptul la opinie, respectul pentru opiniile celuilalt, libertatea conştiinţei religioase sunt pur şi simplu trecute cu vederea complice (în acest scandal de rasism religios, presa din Moldova, poreclită pe la nunţi electorale „independentă” a tăcut mâlc, ca o codană în faţa preotului – cele două tribune pro-europene şi pro-democratice Jurnalul de Chişinău şi Timpul de Dimineaţă au continuat să se masturbeze, vajnic, cu stafia lui Iurie Roşca în minte, dezghiocând, cu titlul de mari inovaţii cât de făţarnic este acesta, în loc, să zicem, să semnaleze abuzul autorităţilor sau să ceară, răspicat respectarea Legii )…

Această caricaturizare a procesului de integrare europeană, prin reducerea la o singură dimensiune, aia vizibilă, adică banii, va da, într-un viitor plauzibil, bătăi de cap moldovenilor europeni, care se vor fi trezit trăsniţi că Europa nu înseamnă doar Feta, Măsline italiene, Bere Germană şi Caşcaval Francez pe îndestulate, ci şi ceva obligaţii vis-a-vis de traiul în comun…

– tonul bătăios al Cererii Mitropoliei Moldovei de a limita libertatea întrunirilor prin invocarea unui rol preponderent al Bisericii Ortodoxe în constituirea statalităţii (poate statalităţilor?) moldoveneşti, şi reacţia laşă a Curţii de Apel, cea servilă a Primăriei de Chişinău indică alinieri ideologice de profunzime în spaţiul politic moldovean, care nu coincid deloc cu distribuţiile de faţadă. Mai degrabă decât pe axa stânga-dreapta (de aici şi dificultăţile de sistematizare sugerate de Nicu Popescu), sau pe cea liberalism-conservatism-comunism, ori la limită laic-sacru, partidele politice, Bisericile, societatea civilă (cu excepţia remarcabilă şi fericită a organizaţiei Hyde Park, care a îndrăznit, temerar să se pronunţe împotriva abuzurilor săvârşite sub masca ortodoxă) sunt grupate pe fisura societate închisă – societate deschisă, altfel spus oscilează între o societate cu adevăr absolut şi unic, limitare a drepturilor de exprimare în vederea securizării acestui adevăr unic, monogamie şi omogenitate religios-mitică, unipolară şi societatea deschisă, ca concurenţă a adevărurilor particulare, pluralism cultural şi religios. Surprinzător, aproape întreg spectrul politic moldovean băştinează în solul societăţii închise, construind proiect insulare izolaţioniste de tip naţionalist sau comunitarist, diferenţa între versiunea lights (PL) şi cea full (PCRM) fiind în marja admisibilă de eroare…

Iar dificultăţile abia încep: minorităţile sexuale, cele religioase, şi etnice vor cere tot mai insistent drepturi egale cu cele ale majoritarilor, şi autorităţile vor trebui să satisfacă aceste cereri perfect legitime şi în duh european. Europa încă urmează a fi descoperită!

e mult drum de făcut…

sursa imagine: Centrul de Monitorizare si Analiza Strategica “Moldova Noastra”