Jun 7 2011

despre o moarte…a comunismului

Vitalie Sprînceană

 

Moartea definitivă a socialismului și a sistemului simbolic asociat cu el, în pofida existenței unui partid ce pretinde a moșteni niscaiva moaște, ar trebui constatată în mod oficial și indiscutabil la terasa de lângă Palatul Național (cred că acesta era zis Octombrie pe vremea aia în târg).

Se vor găsi acolo 16 bastoane portdrapel ce îndeplineau funcția oficială de a reprezenta republicile surori (în număr de 15) plus steagul de familie (al URSS). Plăcea-mi-ar să găsesc una-două imagini de epocă, cu pânzele unionale fâlfâind, dar   nu-s nicăieri la îndemână.

O bună bucată de tranziție bastoanele portdrapel au petrecut-o în singurătate, pentru că nu se încumeta nimeni să le agațe ceva în vârf…Recent (pentru mine-i recent, că am văzut bucuria asta săptămâna trecută, ajuns acasă) au fost re-împodobite cu 16 drapele identice verzui-aurii-albui. Ce reprezintă o corporație – Starîi Melnik, care fabrică bere. Semn că s-au schimbat vremurile cu totul. Și au venit morale noi…Și-i vremea să îngropăm mâța anti-comunismului. Că o murit demult.

 


May 19 2011

cateva opinii despre blog

Vitalie Sprînceană

Toată lumea, sau multă lume, are blog. Pe blog se scrie, se postează imagini sau fişiere video, se discută despre ce se scrie, etc.

 

Ȋnainte să deschizi un blog, te întrebi, probabil : « de ce vreau să deschid un blog ? »

 

De ce să vrei să deschizi un blog ?

 

Alte două întrebări. Prima : de ce să scriu ? Cînd deschizi un blog, scrii (faci şi alte lucruri, dar de foarte multe ori mai şi scrii). Cînd deschizi un blog, scrii. Dar de ce scrii ? De ce vrei să scrii ?

 

Cînd scrii, ai ceva de scris. De spus.

 

Cînd scrii, ai gîndit ceva, ai gîndit ceva şi ai decis că trebuie să scrii ceea ce ai gîndit. De ce, cînd gîndeşti ceva, vrei să şi scrii  acel gînd ?

 

Prima întrebare e aceasta : de ce scriem ? Mai bine spus : avem cu adevărat ceva de spus ca să ne apucăm de scris ?

 

Putem să facem legătura cu a doua întrebare.

 

Cînd ai un blog, scrii (crezînd că ştii de ce scrii). Dar scrii pentru cineva. Un blog înseamnă, printre altele, să te raportezi la celălalt. Un blog înseamnă să scrii, dar să scrii cuiva, să scrii pentru cineva, să scrii raportîndu-te la cineva (altfel, daca nu ai nevoie de celălalt, de ai mai deschide un blog ?). A două întrebare : cînd deschizi un blog, ce ai să-i spui celuilalt ? Ai cu adevărat ceva de spus, ceva ce ar atrage atenţia şi celorlalţi ?

 

Ȋntr-un cuvînt : de ce scrisul, de ce gîndul tău scris în public ? (adică pe blog, printre alte bloguri, deci în raport cu alţii, bloggeri sau non-bloggeri).

 

Atît.

autor: B.

p.s. biletul de mai sus a fost scris de un vechi și constant cititor al blogului și se face ecoul unor polemici purtate cu B. în privința oportunității deschiderii/menținerii unui blog. În dezbaterile cu pricina partitura mea e a celui care consideră că aproape oricine poate (chiar trebuie) să-și facă blog. Opiniile lui B. pot fi citite mai sus.

 


May 16 2011

cine n-are batrani…nici nu-i trebuie…

Vitalie Sprînceană

Bătrânii par și în America încrâncenați, ca și cum o boală neștiută i-ar molipsi la o anume vârstă de răutate…Îmi amintesc cu o oarecare jenă de băbuțele din Chișinău ce se înghesuiau în troleibuzul arhiplin dinspre ușile în care călătorii atârnau precum niște struguri spre un loc liber ce se găsea undeva la mijlocul unității de transport…Și vai de cel care le închidea calea – de obicei eu, care aveam două proate năravuri, să fiu mare și să obișnuiesc a citi deasupra celorlalți călători…Tanti se împingea voinicește în mine, uneori dădea un cot-două pentru a-și face clare intențiile, iar eu, când și cum, uneori, dacă aveam spațiu o lăsam să treacă, alteori ședeam nemișcat, mai ales când (des) stăteam într-un picior, că pentru celălalt nu găseam loc. În cazul în care blocam drumul unei asemenea doamne, eram supus unor măceluri retorice care începeau de la: Tineretul n-are rușine/educație, continuau prin Toată viața am muncit ca acum să n-am parte de o călătorie comodă în troleibuz și sfârșeau la Da ce măi băiete (uneori vlăjgane) stai ca o stană de piatră, nu vezi că vreau să ajung în față (la care eu răspundeam cu: mai sunt și alte drumuri spre față, cel mai scurt nu înseamnă neapărat cel mai facil). Nu mă deranja neapărat faptul că tanti se lua de mine – mă rog, un pic de iritare matinală e caracteristică transportului public din Chișinău: aproape zilnic începeam ziua cu 2-3 înjurături auzite în troleibuz…Mă șoca cumva sistemicitatea și metodicitatea cu care aceste scene se repetau, în mod constant și identic, zi de zi, sărbătoare ori zi de lucru. Aveam impresia că tantele se urcau în transport doar ca să zădăre și să se certe…Că, nu dea Domnul, unele-s singure, alții mai au câte o brumă de partener de conversație pe acasă…

…În America e la fel, cel puțin în partea Americii pe care o văd zi de zi. Nu e mare tare, dar reprezintă totuși capitala federală, deci e ceva. Concluziile nu-s de azi de ieri…Azi însă s-au cristalizat pe durata unor ore de așteptare…Eram în coadă la the National Gallery of Art, unde se dădea Luchino Visconti, ”Moartea la Veneția”. Pe gratis. Și se găsea multă lume acolo, majoritatea bătrâni. Când veni vremea alesului locurilor, inșii au năvălit în sală și au ocupat câte 2-3 scaune. Pentru prieteni, parteneri. Practică normală. Dublată însă de o anormalitate – răutatea cu care se certau de la scaune, cine-și ia un loc mai bun. Apoi, pe durata filmului, o tanti tot din vârsta lor, a treia, rotunjea în palme cocoloașe de hârtie pe care le rupea dintr-o filă de printer și le arunca spre inșii care vorbeau pe durata filmului…Ca să-i tacă.


Apr 24 2011

intre Lenin si Hristos

Vitalie Sprînceană

una veche, de prin 2007 (originalul e aici). Ca o metaforă a unei lumi ce se zbate între Lenin și Hristos! Hristos a înviat (lângă Lenin)!

Nu explic poza de mai sus. Îmi displac astfel de încercări. Pe urmă, nu cred că aş putea adăuga mare lucru…

Încerc s-o folosesc însă ca o pistă pentru o idee. E vorba de distanţă, interval, spaţiu. Între simboluri. Încerc să găsesc o limită a toleranţei, un fel de reguli de „bună vecinătate” a simbolisticii. Cum ar veni, un soi de Constituţie. Mă gândesc, bunăoară, că un simbol, oricare ar fi el, ar trebui să posede un spaţiu vital, un fel de „rezervaţie semiotică” care să-i fie proprietate exclusivă. O piaţă, un perete, o galerie, o stradă, o pânză, un drapel etc.

În fapt, esenţa simbolului este de a fi încărcat, de a nu fi neutru faţă de o stare afectivă, un lucru, o valoare, un loc. Vorbind în limbaj magnetic, simbolul are o încărcătură, pozitivă sau negativă care creează în jur un câmp. Un câmp care se desfăşoară într-un spaţiu geografic şi social.

…Revin la poză. Poate nu sunt 6 m între bustul lui Lenin şi Cruce. Poate sunt ceva mai mulţi. Vreo 10, să zicem. Câţiva metri în plus nu contează.

Important este altceva: faptul că împart acelaşi spaţiu, acelaşi câmp de vizibilitate, acelaşi loc „sacru”. Încaltea, cetăţenii oraşului Ceadîr-Lunga, căci despre ei este vorba, ar fi putut înălţa un zid între cele două semne. Pentru o delimitare a sacrului.

Ar fi o naivitate să cred că la mijlocul acestei ciudăţenii arhitectural-urbanistice stă lipsa simţului estetic, sau kitschizarea accentuată a spaţiului public. E altceva: o problemă mai veche, gestiunea sacrului. Două „sacre” care se interpun: o cişmea înnobilată de Cruce, „urmă” a sacrului neoficial, underground, semn al unei tradiţii care a mers când de mână cu statul, când în răspăr. Celălalt „sacru”, monumentul lui V.I.L. este o prezenţă demonstrativă a sacrului oficial, cu licenţă şi „binecuvântare” de la Stat, de la Ideologie.

A pune „obiectele sacre” (nu mă pronunţ asupra cantităţii de numinos din Lenin şi din Sfânta Cruce, iau obiectele acestea ca fiind simboluri gata construite) la kilogram, unul peste altul, laolaltă, fără nici un criteriu ordonator este probabil, tot un act de impietate, tot o pângărire chiar dacă voalată, chiar dacă insancţionabilă juridic.

fon muzical:

 


Mar 26 2011

mioritice

Vitalie Sprînceană

Războaiele nu se sfârșesc în ziua armistițiului oficial, nu se poartă doar pe front, și nu suferă doar cei în uniformă.

Doi copii din satul Vâprova, Orhei, au decedat azi, 26 martie 2011, în grădina casei lor, în urma unei deflagrații…Cei doi frați au depistat un obiect din fier, pe care l-au lovit de parul de la vie, pentru a-l curăța de pamânt. În urma ciocnirii obiectului necunoscut de parul din beton, acesta a explodat… Potrivit primelor presupuneri ale specialiștilor, obiectul putea fi un obuz de tip vechi, rămas de pe timpul celui de-al doilea război mondial. (sursa: Ziarul de Gardă)

* * *

Așa cum ziceam vreo 2 luni în urmă, acu un an și ceva și dintotdeauna, cu democrația stăm în general și de obicei prost de tot prin stufăriile dintre Prut și Nistru, dar, și aici ar fi un mare prilej de ”bucurie”, de indivizi care și-ar dori cu tot dinadinsul să devină dictatori nu ducem deloc lipsă. Iaca unul.

* * *

Sorin Hadârcă caută Visul Moldovenesc. Place că discuția, fără a tăinui și o oarecare contribuție proprie, a ”deraiat” frumușel dinspre minunățiile exemplului sud-coreean spre prozaicele realități ale economiei autohtone, în special agricultura…

* * *

Iurie Cuza a scris un bilet. Acu vreo 10 zile. Încă-i proaspăt. Și actual. Despre binele care ”a biruit răul. La legat. La pus în genunchi. A scos toporul și cu un rânjet bestial l-a făcut bucățele-bucățele….”


Dec 17 2010

un popor citea o carte…

Vitalie Sprînceană

Despre o carte. Ce mai scrie lumea:

Dragostea de Neam, ca o Religie…” – titlu de ”recenzie”, din alea care slăvesc.

RAIONUL CRIULENI CITEŞTE ROMANUL „TEMA PENTRU ACASĂ” – titlu ce sugerează dimensiuni.

În total, în republică, începând cu luna aprilie, când a fost  lansat proiectul, romanul “Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija a fost împrumutat de la biblioteci de peste 100 000 de ori, fiind cea mai citită carte de beletristică naţională din ultimii zece ani…” – și cineva zicea că lumea-i obsedată de Sexul povestit celor mici…Furtună într-un pahar cu apă.

Cartea a bătut toate recordurile.” – tot despre dimensiuni.

Veronica Postolachi, profesoară de română la Liceul “Mircea Eliade”: “Romanul “Tema pentru acasă” e unul instructiv, el te învaţă că omul e dator să fie om în orice condiţii. Lucrarea e inclusă în curriculum, urmând să fie studiată în şcoală.” – ultima frază e interesantă…că-i despre cum intră lucrurile în canon: nici n-a reușit cartea să iasă cu bine de sub tipar că e și băgată cu de-a sila în programul școlar…

Eliza Cebotari: elevă la Liceul “Gaudeamus”: “Eu nu credeam în dragoste, dar romanul m-a convins că dragostea există” – orbii văd, surzii capătă auz, minunea lui Dumnezeu. Curat Kașpirovski. Curios, tratează și furunculi?

Cristina Sibov, elevă, Liceul “Mircea Eliade”: “Un moment care m-a cutremurat: Siberia, acest spaţiu ostil, devine, datorită iubirii dintre cei doi eroi, un spaţiu sacru. Am făcut nişte asociaţii-simbol: Mihai Ulmu şi Mihai Eminescu, Maria Răzeşu şi Sfânta Maria. Am citit-o de trei ori. Îmi place să o recitesc. De fiecare dată găsesc în ea ceva nou” – asta s-ar chema vedenie. Curând apar și extratereștrii în peisaj.

Haralambie Moraru, scriitor: ”Traducerea acestei cărţi în limbi de circulaţie internaţională l-ar aduce, după opinia noastră, în apropierea unui binemeritat Premiu Nobel, ceea ce ar fi o mândrie naţională şi o dovadă că literatura română nu vine cu firimituri la masa marilor literaturi ale lumii” – cât, bre, înseamnă premiul Nobel pentru așa un munte de carte? Să-ți fie terfelit numele pe lângă prizăriți alde Herta Muller, Albert Camus, Hermann Hesse și Faulkner? Rușine. Experiența turkmenă e utilă – avansăm cartea la rang de una sfântă (dă-te la o parte, Biblie!), declarăm că cine o citește de 3 ori ajunge în rai și o facem obligatorie…chiar și la eliberarea permiselor de conducere.

p.s. n-am citit cartea.

p.p.s. postul e despre ”spiritul critic”. Adică despre absența lui.


Dec 5 2010

totaluri de an

Vitalie Sprînceană

În anul care tocmai e pe trecere am trimis 4 scrisori acasă – părinților în primul rând dar și unor prieteni – să aibă hârtie din America de la fecior, nepot și amic. Actul trimiterii s-a întâmplat în luna ianuarie. Acum e deja alt ianuarie la prag și nici una din ele n-a ajuns încă.

Multumesc mult, Poșta Moldovei pentru lucrul nefăcut. Nu că mi-ați fi stricat cheful pentru care am plătit 5 dolari, ci pentru că ați privat niște oameni tare dragi mie de niște eventuale amintiri…