Sep 25 2022

despre vot în bătaia puștii

Vitalie Sprînceană

Nu înțeleg bucuria susținătorilor lui Putin în privința anschluss-urilor care se întîmplă acum în teritoriile ocupate de ruși în Ucraina (nu poți numi altfel așa-zisele referendumuri în care urna de vot este însoțită de ”pistolari”).
Elementul cheie în acest proces nu este urna de vot (care ar trebui să valideze exercițiul), ci soldatul înarmat cu automat care însoțește urna și forțează votul.
Altfel spus, nu e un caz în care arma protejează votul ci unul în care arma forțează votul.
Nu e greu de imaginat că apartenența (națională, etnică sau alianță supranațională) a pistolarilor s-ar putea schimba…Și că, în anumite condiții exact așa cineva ar putea face referendumuri cu vot în bătaia puștii pentru ieșirea din Federație a unor regiuni/entități etc.


Mar 26 2022

Sărăcie și generozitate…

Vitalie Sprînceană

Cineva trebuie să oprească avalanșa de articole din presa străină (și locală) dedicate efortului de găzduire a persoanelor refugiate în Moldova și care sînt scrise în cheia: ”cea mai săracă țară din Europa demonstrează un spirit excepțional de solidaritate cu victimele războiului”.


Efortul de solidaritate al moldovenilor trebuie discutat, lăudat și criticat (acolo unde este nevoie – de exemplu pe partea de discriminare a unor grupuri de refugiați precum romii) dar nu doar din perspectiva sărăciei populației moldovenești.
Scriiturile de genul ăsta nu ne zic nimic despre realitatea din teren ci doar transmit prejudecata autorilor textelor că săracii, în condiții normale, adică de pace, nu ar fi generoși și darnici ci niște bestii zgîrcite și egoiste.
Ca și cum generozitatea ar fi o trăsătură ce apare, printre grupurile cele mai sărace, doar cu ocazia unor crize majore.
A te mira că săracii ajută victimele războiului înseamnă să crezi, undeva în adîncuri, că săracii nu ar fi capabili de gesturi generoase, de curaj și omenie.
Înseamnă, la modul general, să stigmatizezi sărăcia și să o asociezi cu egoismul și zgîrcenia.
Evident, imaginarul capitalist de tip liberal, vede generozitatea ca fiind o trăsătură asociată doar cu miliardari precum Bill Gates sau George Soros, sau ca o virtute a celor bogați și crede că săracii nu sînt capabili de asemenea comportamente.
Studiile și cercetările empirice zic că lucrurile stau invers – că săracii donează, proporțional cu averile lor, mult mai mult decît bogații. Săracii însă nu dispun de fundații și nu fac campanii de PR în jurul actelor de generozitate.


Mar 16 2022

Război, facturi de gaz

Vitalie Sprînceană
Fac parte din grupul de oameni care fac totul pe ultima sută de metri. Achit, de exemplu, facturile în ultima zi, în ultimele ore ale ultimei zile.
În februarie ziua de achitare a fost 28.
Îmi pare rău să plătesc facturi pentru că sînt cam zgîrcit. Asta e. Și nu fac deloc plata cu plăcere.
Luna trecută însă am avut și niște dileme morale în fața facturii de gaz. Poate le-au avut și alții.
Am zăbovit mult și am reflectat dacă trebuie ori nu să plătesc factura…
Pe de o parte, gazul e rusesc și banii pe care-i plătesc eu merg ca plată spre Moscova. După aia banii ăștia merg spre uzinele militare, spre soldați și ofițeri, spre rachete și tancuri, spre polițiștii care arestează oameni care protestează împotriva războiului, spre statul represiv și spre mașinăria politico-militară în general. (O parte din ei merg și spre salarii de lux pentru niște ”manageri” locali, dar asta e doar scandalos și cinic în acest context de criză).
Pe de altă parte dacă nu plăteam acest gaz, urma să fiu deconectat. Nu e mare treabă, se poate rezista și altfel. Dar dacă nu l-ar plăti mai mulți atunci el ar fi sistat și…ar fi deconectate spitalele, blocurile de locuit, școlile și restul.
Pînă la urmă..am plătit. Cu toată vina pe care încă o simt.
(Zilele trecute a venit și factura pe gaz pe martie. Dar sper că se face pace pînă la sfîrșitul lunii.)


Feb 22 2022

Ciorba războinică din regiunea noastră înseamnă, pe termen scurt și mediu niște importanți pași înapoi.

Vitalie Sprînceană
Ciorba războinică din regiunea noastră înseamnă, pe termen scurt și mediu niște importanți pași înapoi..
Prevăd o intensificare a rusofobiei în zonă – în Ucraina și alte țări, va deveni ”tot mai patriotic” să fii suspicios față de ruși, vorbitori de rusă, simpatizanți ai Rusiei etc..Asta ar putea șubrezi puținele drepturi ce protejează drepturile minoritățile naționale. În Moldova, rusofobia va fi însoțită, ca de obicei, de găgăuzofobie.
Discuția despre Transnistria și cum, și în ce condiții construim un stat comun va fi amînată. Cum nu a existat o viziune de integrare a Transnistriei ce ar include autonomie locală pentru ambele maluri, descentralizare, anumite garanții pentru diverse grupuri etnice și culturale, ea n-o să apară în curînd… În loc de încredere, între cele două maluri vor fi construite poduri de suspiciune (pe față), și contrabandă și scheme pe fundal.
Importante discuții despre echitate, justiție socială, democrație participativă vor fi probabil suspendate sau ignorate sub pretextul că ”vin rușii”, ”nu avem cînd să ne jucăm de-a democrația”, ”trebuie cu orice preț să îi curtăm pe prietenii noștri occidentali”, ”e obligatoriu să băgăm bani în puști și tunuri” etc. Va fi extrem de greu să critici corporații occidentale pentru că încalcă drepturile muncii și reglementările ecologice din moment ce ”Occidentul e unicul nostru prieten” și ”e bine că, în această zonă incertă vin măcar niște investitori”. Va fi greu să ceri participare și democrație pe subiecte precum ”Stadionul Republican” din moment ce ”Nato ne apără de ruși”. Va fi extrem de complicat să direcționezi bani spre educație cînd toată lumea în jur vrea tancuri și rachete…
Legat de asta, e foarte probabil ca ”patriotismul” și ”protecția suveranității” sî restrîngă niște drepturi și să consolideze autoritarismul economic și politic local…Sub pretextul ”luptei cu propaganda rusă” și ”cu știrile false” (tot rusești) vor fi restrînse libertăți precum cea de exprimare, gîndire și expresie (Parlamentul deja pregătește un proiect de lege). Probabil se va împinge, tot sub pretext securitar, Legea Big Brother…
Nu doar că azi e complicat, mîine nu va fi mai ușor.


Mar 14 2014

pe scurt despre Ucraina înainte de referendum

Vitalie Sprînceană

Înaintea referendumului din Crimea preconizat pentru duminică, 16 martie, Ucraina se află obiectiv într-o situație mai proastă decît în orice alt moment de la declanșarea protestelor/revoluției. Asta pentru că criza ucraineană a ieșit din faza politică, adică cea a confruntărilor interne între grupuri (categorii social-politice diferite: Ianucovici (cu familia), oligarhii ucraineni (cu interesele lor), mase urbane și rurale sărăcite în Vest și Est (categoriile perdante ale tranziției ucrainene, mobilizate totuși sub false slogane de genul UE vs Rusia), grupuri politice, radicale și moderate, ce au afilieri istorice și simbolice opuse, un fel de clasă medie (nemulțumită de arhaismul sistemului politic ucrainean, dar totuși înfricoșată de posibilitatea unor dezordini în masă ce i-ar pune în pericol siguranța fragilă), un tineret educat dar fără prea multe perspective de muncă sau trai decent, o birocrație enormă a cărei supraviețuire depinde direct de stabilitatea statului) și a intrat în faza geopolitică (cînd luptele se dau în temei în cabinete străine, în cadrul unor negocieri obscure sau la telefoanele marilor puteri, adică între alde Obama, Putin, Merkel, Fabius, Kerry și restul).

În prima fază, poporul ucrainean era actor al propriei istorii, în cea de-a doua nu e decît un spectator pasiv.

Rezistența creativă pe Maidan își avea un rost cînd adversarul era un președinte oligarh Ianucovici, lider laș și îngrijorat mai degrabă să-și acopere fundul cu Berkutul, dar e complet inutilă cînd Putin își plimbă nestingherit armata în Crimeea sau cînd senatorul militarist McCain, oricînd dornic de război după Irak și Afganistan, face apeluri la răspunsuri ”dure” din partea SUA și a Vestului.

În fine, poporul ucrainean (de dreaptă, de stînga, pro-rus, pro-occidental) a pierdut cheile de la procesul de soluționare a crizei în favoarea altor actori, externi: Rusia, UE, SUA, NATO…

M-am îngrijorat, ca toată lumea, cînd am aflat că forțele de ultra-dreapta constituie coloana vertebrală a Maidanului și că unii stîngiști sau anarhiști au fost marginalizați și au trebuit să se facă invizibili. Dar aveam o speranță: retorica grupurilor naționaliste vorbea de dreptului poporului de a-și decide soarta, de lipsa de putere a celor mulți în fața unui clan de oligarhi și politicieni, de absența unor mecanisme ce ar fi făcut auzită vocea omului de rînd.

Această paradigmă retorică era totuși suficient de largă și democratică încît să încapă ulterior în ea și platformele stîngiste/anarhiste excluse în prima fază. Se putea argumenta liniștit și cu bună dreptate că stîngiștii fac parte și ei din popor, că-s la fel de antioligarhici și la fel de principiali precum naționaliștii (nu mă refer la partidul comunist al Ucrainei, stînga-caviar, ca și peste tot în spațiul post-sovietic). În timp, naționalismul putea fi atenuat și domesticit cu programe de justiție socială ce ar fi redistribuit bogățiile oligarhilor spre clasele mai sărace.

În faza geopolitică aceste calcule complicate nu mai funcționează. Intervenția Rusiei în Crimeea înseamnă cîteva lucruri: Ucraina va căuta o umbrelă (UE, NATO sau ambele). Occidentul va oferi asistență dar resursele și marja de negociere a Ucrainei sunt foarte reduse: în fața amenințării ruse Ucraina va semna orice: acorduri cu FMI (politici de austeritate în primul rînd, căci starea financiară a Ucrainei e catastrofală), acorduri cu NATO (cheltuieli spre armată din contul altor sfere). Rusia nu face decît să consolideze opțiunea naționalistă în Ucraina și să radicalizeze sfera publică. Crimeea nu va fi mare bucurie nici pentru contribuabilul rus: regiunea se va bucura de atenție financiară specială în detrimentul altor regiuni rusești. Circula o glumă pe net că unele regiuni din Rusia, cînd au aflat ce promisiuni și planuri face Rusia pentru Crimeea, au cerut și ele să fie admise în componența Crimeii. Ivan din Saratov are de suferit la fel de mult.

În mod clar, Putin nu și-a cîștigat prieteni, dar și-a sporit numărul de neprieteni. Și a trezit la viață cîteva stafii care păreau demult moarte și uitate – rusofobia sau sperietorile cu ursul rusesc nărăvaș. Acestea, care erau pînă nu demult doar cai morți pentru partide populiste marginale, pot pune în mișcare procese importante. Unul din ele e în plină desfășurare: discuția despre dependența energetică a UE de Rusia și căutarea unor alternative. Iar asta înseamnă că gazele de șist și fracturarea hidraulică revin în actualitate. De data asta susținute de argumentul ”independenței energetice” și de riscurile ”dependenței de gazul rusesc”. Cît timp ar ține argumentul ecologist în fața unei asemenea alianței între frică, interes corporativ și populism politic?


Feb 20 2014

Cîteva lucruri despre criza din Ucraina (pe care le puteți afla doar dacă închideți televizorul/calculatorul)

Vitalie Sprînceană

1. Nu există, în criza ucraineană, o parte progresistă și o parte reacționară, una modernă și una retrogradă, una democrat reformatoare și una autoritar conservatoare. Se confruntă unele grupuri ce reprezintă categorii social-politice diferite: Ianucovici (cu familia), oligarhii ucraineni (cu interesele lor), mase urbane și rurale sărăcite în Vest și Est (categoriile perdante ale tranziției ucrainene, mobilizate totuși sub false slogane de genul UE vs Rusia), grupuri politice, radicale și moderate, ce au afilieri istorice și simbolice opuse, un fel de clasă medie (nemulțumită de arhaismul sistemului politic ucrainean, dar totuși înfricoșată de posibilitatea unor dezordini în masă ce i-ar pune în pericol siguranța fragilă), un tineret educat dar fără prea multe perspective de muncă sau trai decent, o birocrație enormă a cărei supraviețuire depinde direct de stabilitatea statului etc.

Grupurile acestea nu se aliniază nicicum pe scheme de genul Bine vs Rău, ci fac alianțe și coeziuni de moment. Unele alianțe vor dura probabil puțin (grupurile pro-europene și cele naționaliste), altele vor dura la sigur mai mult (oligarhii lui Ianucovici pot găsi interese comune cu guvernul Opoziției, dacă aceasta cîștigă).

2. Jocurile geopolitice există, chiar dacă nu în sensul tragerii de sfori, cum vorbesc mulți ”experți în geopolitică” ce au apărut peste noapte. Puteți fi siguri, bătrînelele ce transmit din mînă în mînă pietre pentru construcția baricadelor nu ridică salarii de la Ambasada SUA.  Asta nu înseamnă că nu există grupuri plătite pentru a provoca dezordini – așa-zișii titușki și IT-titușki. Dar mulți dintre cei care stau noaptea în piață, aduc hrană și provizii protestarilor (sau luptă cu aceștia) o fac pe gratis, mînați de disperarea și nemulțumirea lor.

E adevărat că Putin tușește și se cutremură toată Ucraina. La fel de adevărat e că și tusea Uniunii Europene zguduie Ucraina. Și strănutul (sau înjurătura) SUA tot face ravagii. E normal ca unele țări/blocuri de țări să aibă interesul ca lucrurile în Ucraina să se desfășoare într-un fel anume. Ce mai!, chiar și minuscula Moldovă are interese geopolitice în Ucraina: vrem ca situația să nu degenereze într-un război civil – depindem masiv de importurile agricole și industriale ucrainene, iar piețele din Odesa (km 7), Cernăuți și Hmelnițk alimentează o foarte mare parte a comerțului cu amănuntul din țară. (E adevărat că tusea Moldovei n-o ia nimeni în seamă.)

Partea tristă a jocurilor geopolitice e că acestea găsesc ecou în Ucraina, că țara poate fi destabilizată atît de ușor: un telefon al lui Putin, al unei secretare americane sau al unui eurocomisar. Că Ucraina nu are imunitate – în sensul unei solidarități naționale sau a unui proiect viabil de țară – ce ar anula/absorbi aceste încercări externe de a influența situația.

3. Lipsa unui proiect de țară în care ar încăpea monumentul lui Bandera (din vest) și al lui Lenin (din est), ce ar evita împărțirea țării într-un grup mic de oligarhi (ce au privatizat fostul complex industrial sovietic și au monopolizat noile industrii), un grup destul de subțire de clasă medie și un grup enorm de săraci urbani și rurali – iată ”marea moștenire” a guvernărilor succesive: independentistul Kravciuk, pro-rusul Kuchma, pro-europeanul Iușcenco, flexibilul (inițial pro-rus, apoi pro-european, apoi pro-rus din nou) Ianucovici.

Nu e o noutate că țara e divizată. Noutatea e că Ucraina e la fel de divizată ca acum 20 ani. Că nimic nu s-a schimbat și că elitele politice care s-au perindat s-au complăcut în această ”nimic facere”.

N-ar trebui să ne facem iluzii: Ianucovici nu are un program politic coerent (decît să-și îmbogățească familia). Kliciko și ”opoziția”, dincolo de slogane (democrație, jos dictatura), nu dispune de ceva consistent.

Semn că, oricare ar fi rezultatul crizei de acum, rezolvarea se amînă. Pe un termen nedefinit. Pînă elitele ucrainene se vor învăța să construiască poduri între Lvov și Donețk, între diferitele memorii istorice, între respectul pentru trecut (plăți sociale pentru bătrîni), protecție pentru prezent (drepturi și protecție socială pentru angajați) și proiectul de viitor (condiții pentru tineri), între oligarhi și micii producători etc.

4. Lipsa unui arbitru intern credibil ce ar fi putut media criza, de genul Bisericii Catolice în tranziția poloneză. Da, călugării de la Lavra Pecerska s-au pus în două ocazii între protestatari și forțele de menținere a ordinii (Berkut și miliție). Da, bisericile au găzduit răniți și au adăpostit unii oameni urmăriți de poliție sau huligani. Da, Bisericile au mai scos cîteva comunicate de presă. Dar n-au reușit să adune la o masă opoziția și puterea, să medieze în vreun fel conflictul, să garanteze îndeplinirea promisiunilor. Au tratat rănile, dar nu au putut să dezarmeze forțele beligerante.

Arbitri nu-s nici în societatea civilă, nici în lumea intelectuală.

Doar telefonul (de la Bruxelles, Washington sau Moskova) mai are o greutate la Kiev.

5. Despre Berkut. Care a devenit în ultimele luni un fel de întruchipare a Satanei, răul absolut și sluga regimului lui Ianucovici.

Percepțiile negative despre Berkut sunt firești pînă la o limită. Le-am întîlnit și printre activiștii urbani de la Kiev cu care am vorbit anii trecuți și printre alți artiști și intelectuali ucraineni cu care am interacționat.

Sunt firești pentru că dacă faci protest sau acțiune publică nu vine Ianucovici să-ți rupă bannerele, ci vin băieții de la Berkut. A arunca însă vina pe Berkut pentru aceste acțiuni înseamnă însă a te lupta cu aparențele.

Citiți-l pe Pasolini. Poetul (PCI ai giovani!) Pentru că arta e bună și pe timp de revoluție/revoltă/dezordini în masă.

Cine e Berkut? Trupele speciale ale miliției ucrainene care au rolul de a lupta cu terorismul și banditismul.

Cine lucrează în Berkut? Oligarhi și feciori de oligarhi? Odrasle de noi îmbogățiți, medici sau alte grupuri prospere? Tineri cu studii la Harvard sau Sorbona?

Nu, Berkut angajează oameni ce n-au avut șansa/norocul să găsească slujbe bune, să facă studii la universități ori să moștenească un puț de petrol sau o mină de cărbune.

Berkut angajează bărbați din sărăcimea urbană și rurală, inși pentru care slujba în aceste structuri e calea unică (cu excepția emigrației) de mobilitate socială ascendentă, de job permanent cu salariu.

Tinerii din grupurile radicale și angajații Berkutului fac parte, de fapt, din aceeași clasă socială, chiar dacă-și dau cu pietre, bastoane de cauciuc și cocktailuri Molotov unii în alții. Săracii luptă cu săracii.

Oligarhul ”disident Poroșenko”, nehotărîtul Ahmetov și grupurile din jurul familiei Ianucovici fac parte împreună din altă clasă socială.

Ultima clasă a decis să-și rezolve niște probleme interne cu ajutorul primei clase și a creat niște diviziuni artificiale pe care le-a ambalat în slogane isterice: democrație, patrie, datorie sfîntă.

Oligarhul Poroșenko poate trece oricînd dintr-o tabără în alta (cum a mai făcut-o), angajatul Berkut originar dintr-un sat de lîngă Odesa nu poate.

Nu justific în nici un fel manifestările de brutalitate ale angajaților Berkut. Dar mi se pare că partea cea mai tragică a momentului e că o unitate de forță ce a fost construită și antrenată pentru lupta cu terorismul și crima organizată, e asmuțată acum voit contra unei părți nevinovate (și la fel de neputincioase) a poporului, de către și în interesul lui Ianucovici plus grupurile din jurul lui…

Curajoșilor locali care se indignează sincer la tema abuzurilor Berkutului și umplu facebook-ul, twitter-ul, ziarele și televiziunile cu Jos Ianucovici! le recomand să mediteze 10 min pe zi la evenimentele din 7 aprilie 2009 (se împlinesc 5 ani de atunci), la cît de puțin a trebuit polițiștilor moldoveni pentru a organiza lagăre de tortură în comisariate (răspuns: mai puțin de 24) și la cîți polițiști/judecători au răspuns pentru asta (răspuns: ajung degetele de la o mînă pentru a-i număra).

Am și o sugestie de lectură: raportul SUB ACOPERIREA IMPUNITĂȚII.

6. Desigur că există probleme cu democrația în Ucraina. Probleme despre care se vorbește mult: corupția, birocrația excesivă, barierele în calea libertății de exprimare, intoleranțe etnice și simbolice (uneori stimulate intenționat), inegalități economice, absența transparenței, un sistem judecătoresc corupt, declinul pronunțat al satelor și orașelor mici. Probleme despre care se vorbește mai puțin: monopolurile și cartelurile economice în industrii, agricultură, transporturi, dar și mass-media, exploatarea forței de muncă a emigranților externi (inclusiv moldoveni) și interni, distribuția inegală a veniturilor, spălările de bani, alianțele între politică și marile interese economice (atît interne cît și externe).

Majoritatea sunt probleme cu istorie. Adică cu barbă. Preluate și transmise cu grijă de la o guvernare la alta. Ce ne-ar face să credem că fostul boxer Kliciko ar avea voința de a le soluționa pe toate? Faptul că vorbește frumos despre UE nu se ia în calcul. Iușcenco a vorbit la fel de frumos și tot europenește.

7. Despre vorbit. Sunt foarte multe voci ale crizei. În fapt e o pluralitate de voci care vorbesc în registre și tonalități diferite.

Unele voci informează – ucrainene, rusești, englezești, franțuzești, nemțești etc.

Altele (tot ucrainene, rusești, englezești, franțuzești, nemțești etc) dezinformează – unii jurnaliști în căutare de senzații și trafic de clickuri Adsense au băgat poze cu revoltele din Turcia (2013) sau din Moldova (2009) scriind că ”fac reportaje” din Lvov sau Kiev.

Au și protestatarii vocea lor. Cîteva canale youtube. În care fac transmisiune directă de pe Maidan: concerte, discursuri, slogane, apeluri la mobilizare.

Pe facebook oamenii citează de obicei vocile ce le confirmă părerile despre evenimentele din Ucraina. Adică urmăresc mersul evenimentelor nu pentru a se informa, ci pentru a-și confirma părerile pe care deja le au. (Stranie distorsiune a societății informaționale a cunoașterii!)

8. Dincolo de bătălia din stradă se poartă și o altă bătălie, la fel de crîncenă. Una retorică. Orice protest are și un aspect performativ în care lupta pentru categoriile discursive este foarte importantă. Vedem cum grupul 1 își zice pro-european și democrat și îl numește pe grupul 2 pro-rus și autoritar. Cum grupul 2 își zice ”apărător al ordinii constituționale” și vorbește despre grupul 1 ca fiind vîndut Occidentului și huligani.

Ce ne facem cu aceste etichete și porecle politice? Le luăm în serios și ajungem în situații caraghioase de a explica cum un ”democrat” aruncă pietre într-un apărător al ordinii ”constituționale”?

Nicidecum. Trebuie să învățăm să le privim pe toate cu neîncredere, să înțelegem că ele reprezintă cadre conceptuale efemere în care oamenii își organizează/justifică pe moment acțiunile.

Ele vor fi rescrise încă de foarte multe ori pînă va fi clar rezultatul final al confruntării. Istoria se întîmplă și se scrie/rescrie simultan. Apoi post-factum (Cum a fost și pe 7 aprilie 2009).

9. Despre voința poporului, revoltă și democrație. Reiau comentariul unui om pe care-l citesc și respect mult, Boris Kagarlițki: ”Majoritatea locuitorilor Ucrainei nu susține vreo tabără. Din acest motiv conflictul se prelungește la nesfîrșit. Dacă ”poporul ucrainean” s-ar fi revoltat cu adevărat ori, cum ne zic comentatorii conservatori, ar fi fost gata să ”apere ordinea constituțională”, lucrurile s-ar fi terminat de mult în vreun fel sau altul. În această confruntare însă, exact pentru popor nu se prea găsește loc.”


Nov 27 2012

Folclor dinamic…

Vitalie Sprînceană

Așa arată vitrina unui chioșc din centrul Kievului, ce vinde articole tradiționale ucrainene.

Folclorul ucrainean contemporan (oarecum oximoronică expresia, de vreme ce folclorul e al trecutului și nu poate se poate situa, principial, în prezent) încape, alături de ii și cești cu steme și broderii populare, maiouri cu Lionel Messi, tricouri ale echipei Chelsea Londra (Samsung are parte de publicitate gratuită) și desigur țesături cu inscripția CCCP (URSS).

Chioșcurile sunt ceva mai inclusive și mai puțin părtinitoare decât manualele de istorie, a observat un prieten. În manuale e loc doar pentru o față a adevărului. În vitrine – pentru toate.

Iată că Ucraina tradițională, cea sovietică și cea contemporană se pot întâlni pe solul igienizat și ”neutru” al comercializării.

Le unește o trăsătură majoră: toate se vând.