Aug 14 2018

Toți oamenii lui Zâgar…

Vitalie Sprînceană

E a doua carte a lui Mihail Zâgar pe care pe o citesc (despre prima am scris aici). El le-a scris în ordine inversă dar eu le-am citit cum am avut chef. Mă îndoiesc că ordinea lecturii ar conta, în genere. 
Cartea se prezintă a fi o scurtă istorie a Rusiei contemporane din perspectiva ”clicii” lui Putin (adică anturajul și persoanele ce-l înconjoară pe acesta).
Ca și în cealaltă carte Zâgar folosește metoda de a scrie istoria din prisma unui fel de jurnale personale ale persoanelor cele mai apropiate de putere – bîrfe, intrigi, cusururi sau șiretlicuri: astea-s motoarele istoriei lui Zâgar. Un fel de istorie politică a Rusiei compusă din statusuri pe instagram (Ramzan Kadîrov), pe twitter (Dmitri Medvedev), colaje din presa galbenă și… varii speculații despre eroul principal, Putin.
În legătura cu Putin, gîndirea și viziunile acestuia, subiectul central al cărții, cartea lui Zâgar nu prea aduce lucruri noi: în primul rînd autorul nu a reușit să îi ia interviu acestuia așa încît îl descrie așa cum îl găsește în presa guvernamentală sau cea de opoziție (în comparație, se pot găsi investigații foarte bune ale gîndirii și concepțiilor filosofico-politice ale lui Putin).

Fără un interviu sau măcar contact direct cu Putin cartea este, evident mult mai subțire din punct de vedere al metodologiei. Zâgar este condamnat să-și construiască un Putin personal din articole de ziare, prezențe și absențe ale lui Putin, emisiuni și dialoguri televizate, bîrfe, comunicate de presă oficiale etc. Un Putin reușit ca figură literară, dar prea puțin profund sau interesant sau relevant ca figură politică reală.

Din acest motiv Putin-ul lui Zâgar este cumva schematic (chiar dacă dinamic întucît trebuie să acopere mai multe roluri ”sociologice”): ba liberal convins, ba nehotărît, ba reacționar conservator. Și toate astea fără prea multe nuanțe sau etape intermediare.

Altfel, narațiunea e curgătoare (dar abruptă întrucît capitolele cărții nu prea comunică unul cu altul): autorul prezintă mai multe grupuri de oameni care par să nu aibă prea multe în comun (decît ura reciprocă și dorința de a parveni) și care gravitează în jurul lui Putin. Apar și dispar patriarhul, Kadîrov, Hodorkovschii, Berezovschi. Apar într-un capitol și pe urmă dispar și nu mai revin (deși continuă să rămînă influenți).

Marele absent al acestei cărți (ca și cealaltă): societatea rusă. Adică restul Rusiei. Zâgar construiește o Rusie ce se compune cel mult din două tusovci: moskovită și peterburgheză, și care conduc, cumva de sus, cumva ca pe niște marionete restul rușilor.

Lumea construită de Zâgari, una în care ceva fsb-iști, oligarhi și funcționari, secondați de un patriarh, dirijează lucrurile cum vor, conduc destine, ridică sau prăbușesc oameni, e prea simplistă ca să fie adevărată.

Poate așa arată Federația Rusă de pe strada Arbatului, dar precis nu arată așa văzută din regiunea Saratov (făcîndu-i absenți de la scrierea istoriei pe rușii de rînd, Zâgar repetă aceeași operațiune logică pe care o face anturajul lui Putin – nu le dă voie să vorbească și scrie o istorie despre ei, dar fără ei).

Societatea rusă se ține relativ închegată nu pentru că Putin sau cineva din anturajul său i-ar spune să stea în poziție de drepți. Ci pentru că există o clasă mijlocie care îi e loială puterii pentru că, împreună cu aceasta, beneficiază din urma exportului de resurse naturale, pentru că liderii celorlalte formațiuni politice – de putere sau de opoziție – sînt lipsiți de imaginație, pentru că Biserica Ortodoxă Rusă contribuie din plin la sacralizarea puterii politice ruse și la pacificarea maselor, pentru că puterea știe să certe opozanții între ei (ori îi lasă să se certe singuri și ăștia o fac cu plăcere)…Și multe altele.

Altfel, cartea e bună ca un catalog de Who is Who în politica rusă.


Nov 8 2008

presedintii Rusiei

Vitalie Sprînceană

 

  

 

Câţi Medvedevi sunt în imagine? 

credit fotografic: Le Monde, 07.11.2008