Feb 25 2014

politice

Vitalie Sprînceană

– Mă îngrozește popularitatea geopoliticii: îmi e frică de indivizii ce gîndesc mai degrabă în termeni de spații și jocuri decît în termeni de oameni.

– Cu ocazia evenimentelor din Ucraina mi-am mai făcut ordine printre sursele de informare, am mai văzut care ziar și ce hram poartă, cine face jurnalism (sau măcar încearcă) și cine trage melcii de urechi. Utile, “revoluțiile” astea.

– Presa nu e bună de nimic la război/revoluție. Aproape toată mass-media occidentală (inclusiv bucuriile stîngiste Guardian, NYT, Le Monde și Liberation) a făcut front anti-Putin, recurgînd mai ales la reactualizarea stereotipurilor și clișeelor propagandistice din Războiul Rece (Stephen Cohen e o rară excepție). La Moskova, presa rusă a reacționat rapid și a construit un masiv front anti-Vestic, înarmat cu aceleași trafarete din Războiul Rece. Semn că jurnalismul n-a prea mers înainte în ultimii 20-30 ani. Și că propaganda este natura originară a presei. O mediafrenie de ambele părți.

– Stînga moldovenească (atîta cît este) a sucombat. Există, dar nu mai cugetă. Socialiștii, comuniștii și social-democrații vorbesc/gîndesc în categoriile dreptei conservatoare: conspirații, jocuri geopolitice, lideri și mari personalități, cultură și moralitate tradițională etc.
În cazul crizei din Ucraina niciunul din cele vreo 10 portaluri și televiziuni locale stîngiste nu a făcut o analiză a componentelor de clasă a protestului, a compoziției protestatarilor, a intereselor sociale , a alianțelor temporare între interesele diferitor grupuri (se putea merge pe clasici: Marx a oferit modelul prin analiza loviturii de stat din Franța în 1851, Engels a deconstruit mișcările sociale de pe timpul Reformei). Mantra repetată de stîngiștii moldoveni a fost: teroriști, jocuri de culise, complot americano-european. Și multă geopolitică de trei parale.

– Tot dinspre stînga: cică Voronin ar fi cheltuit jumătate de milion de euro pentru călătorii cu avioane private. A și recunoscut la o emisiune că e adevărat și că are ”destui prieteni” gata să-l ajute. Așa-s ei, “luptătorii cu pentru binele sărmanilor”: săraci și cinstiți. Între două ”bătălii” dau o fugă cu avionul la Karlovy Vary sau la Atena.

– Mihai Ghimpu a vorbit iar despre Eminescu la radio Europa Liberă. Și am priceput că partidul său pregătește o mîrlînie (e un semn sigur: dacă scoate Mihai Ghimpu un Eminescu sau un adevăr istoric din buzunar, înseamnă că trebuie să pună altceva în același buzunar). N-am greșit: la ședința Consiliului Municipal Chișinău din 27 februarie, colegul de clasă al primarului va propune primarului (care e nepotul lui Ghimpu și vice-președintele partidului acestuia) să-i dea în locațiune fratelui primarului  (altui nepot al lui Ghimpu) cinci pasaje subterane.
Acel moment cînd Eminescu e părtaș la hoție.


Jul 24 2013

Mic îndrumar al intelectualului public sau cum mai e posibil să fii de stînga într-o ţară conservatoare (Vasile Ernu)

Vitalie Sprînceană

În continuarea dosarului despre Intelectuali și diviziunea stânga-dreapta în Moldova, atașez acest text semnat de Vasile Ernu. E prea mare pentru a fi publicat în ziarul Jurnal de Chișinău care a găzduit celelalte replici, a mea și a lui Mircea Ciobanu și din acest motiv îl public pe blog. 

Mic îndrumar al intelectualului public sau cum mai e posibil să fii de stînga într-o ţară conservatoare

Vasile Ernu

Iarăşi despre stînga şi dreapta? Existenţa lor este legitimă? Acum, un mic exerciţiu de imaginaţie: vă puteţi imagina Europa actuala, la care Moldova visează, fără moştenirea dreptei liberale sau a stîngii socialiste sau a social democraţiei? Astfel de întrebari cred că mai pot fi puse doar  în ţări ultraconservatoare. Am citit şi eu cu întîrziere textul lui Mircea V.Ciobanu care mi-a trezit o stare de déjà vu, pentru că personal am mai trăit cu ceva ani în urmă o astfel  de  situaţie în România, poleminzînd cu intelectualii establishment-ului local (Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihaies, Horea-Roman Patapievici , Alexandru Călinescu , NEC, GDS, Revista 22, etc.).  Iniţial, consideram  acest tip de polemici destul de provinciale, deoarece consumă prea multe energii. Provinciale şi rupte de problemele reale ale societăţii. Cred şi acum ca este o polemică minoră, iar provincialismul vine din modul în care este pusă problema şi mai ales, din această ruptură cu lumea reală. E greu de imaginat o astfel de polemică într-o ţară europeană. Însă după experienţa avută în ţară, am înţeles că uneori ele sînt necesare tocmai pentru a depăşi o stare de fapt şi a dizolva un set de clişee din spaţiul public local. Sînt anumite lucruri care trebuie spuse şi tranşate principial. În România, acest lucru a funcţionat pentru că s-au făcut cîţiva paşi. Ar trebui să spun de la început că voi vorbi de stînga intelectuală, pentru ca, in opinia mea, partidele  de stînga în România şi Moldova nu există (de exemplu, în R.Moldova, între PCM şi PL nu există nici o diferenţă de esenţă, ci doar de ambalaj, aşa cum în România PSD&PL duc acelaşi tip de politică ca şi PDL).

Revenind la experienţa personală din România. La început, într-o perioadă în care stînga era văzută ca o „tumoare malefică contagioasă”, atunci cînd mi-am asumat public poziţia mea de stînga (fiind printre foarte puţinii intelectuali din perioada post 89 care-şi asumaseră această poziţie) eram folosit pe post de urs în gradina zoo sau varianta locală mai moale: „avem şi noi faliţii noştri”. E tipic pentru un spaţiu dominat de o cultură politică conservatoare.  Însă după un şir de dezbateri, după apariţia unui  număr tot mai mare de texte, lucrurile au început să se schimbe încet, încet. Iar după ce am reuşit cu mai mulţi colegi să creăm platforma CriticAtac şi să coagulăm mai multe voci prin care să arătăm care este poziţia si modul nostru de gîndire, stînga nu mai este privită ca o “boală a tinereţii” sau “fantoma care bîntuie Europa”, ci ca un grup legitim în cîmpul cultural şi politic românesc. Treptat au început să apară tot mai multe grupuri şi practici politice de stînga din zone independente. Am intrat, practic, într-un anumit tip de „normalitate”, unde stînga intelectuală are o pozitie legitimă alături de grupurile liberale destul de fragile şi cele conservatoare care domina piaţa romanească (şi basarabeană după cum se vede). Practic, o poziţie se cucereşte, nu este un dat.

Bun, dar pentru început să spun cîteva chestiuni principiale. Cum mie îmi place să gîndesc lucrurile simplu şi tranşant voi porni de la cîteva principii de bază pe care le consider importante dincolo de poziţia mea de stînga.

Mai întîi, cred că în tradiţia europeană, occidentală dacă vreţi (ruşii sînt incluşi în această tradiţie) – cel puţin în perioada modernă  – un intelectual nu este doar cel care lucrează în cîmpul ideilor, ci şi cel care participă activ la problemele cetăţii. Sustragerea din acest cîmp al politicului nu mai este posibilă pentru că devii automat părtaş la Puterea hegemonică a momentului.  Sustragerea „aristocratică”  pentru a-ţi face bine treaba în domeniul de activitate este un mod ieftin de legitimare a acestei „false stări”. Într-o societate cît de cît sănătoasă, toţi membrii societăţii trebuie să-şi facă bine treaba indiferent că se numesc ţărani, muncitori sau intelectuali. A fi însă în cîmpul politic nu înseamnă neapărat a fi activist.

În al doilea rînd, în aceeaşi tradiţie occidentală un intelectual în raport cu Puterea are doar două posibilităţi de a fi:  la curte sau în exil.  Altă posibilitate nu există, aşa ca ideea “stării de apolitism aristocratic” de care vorbeam mai sus este falsă şi dăunătoare.  Apolitismul este o formă pasivă de a susţine Puterea (indiferent dacă e comunistă sau capitalistă). Comunismul, reamintesc, nu a fost construit masiv de elementele active (care nu erau majoritare), ci de masa pasivă, cei care au tăcut. Intelectualii au fost elementul cheie în construcţia acestui tip de regim pentru că ei au fost cei care au legitimat sau delegitimat regimul. Tăcerea celor mulţi a dat viaţă şi legitimitate acestui regim pentru că au încuviinţat prin tăcere ceea ce s-a întîmplat. „Rezistenţa prin cultură” a născut monştri ceauşişti şi stalinişti. Politicului nu i se poate rezista decît prin politică. Despre intelectualii de la curte, nu mai spun nimic, vina lor e cu atît mai mare… Iar această vină nimeni nu vrea sa şi-o asume.

Astăzi, se repeta aceleaşi mecanism, cu toate că trăim in alt tip de regim, cu alt tip de control şi represiune, aparent cu alt tip de probleme, în care poziţia intelectualului s-a modificat puţin.  Oare  nu aceasta cere şi Puterea actuală globală: voi ocupaţi-vă cu frumosul şi poveştile culturale, căci de marile probleme complicate sociale şi economice se vor ocupa specialiştii noştri. Tehnocratul, noul mit al salvării, cel care vine şi rezolvă tot scoţîndu-ne cu atîta uşurinţă din cîmpul politic. Nu, mulţumim. Eu cred că tehnocraţii au ieşti din cîmpul politic din simplul motiv că prin activitatea lor, nu mai lasă loc dezbaterilor, polemicilor, întrebărilor. Ei au doar soluţii. Atunci, la ce bun democraţia, valoarea politică pe care o incantăm cu toţii, dar care demult se pare că nu mai funcţionează? In acest sens, intelectualul are, repet,  mereu doar aceste opţiuni: a fi in exil fata de Putere sau a fi la curtea Puterii. Şi nu e posibilă o sustragere. Iar compromisurile sînt aceleaşi, indiferent de regimurile care vin şi pleacă.

Mai există un şir de probleme legate de relaţia cu politica de partid, cu intrarea în cîmpul administrativ  şi mai ales cea legată de resursele financiare. Un intelectual care decide să intre într-un partid, să facă o politică de partid sau să devină un înalt dregător (ministru, secretar de stat etc) îşi pierde automat legitimitatea de a mai fi parte a societăţii civile sau vocea unui intelectual public independent. El ramîne intelectual, dar nu mai are această legitimitate publică. În perioada în care face parte din acel cîmp al politicii de partid sau al administraţiei publice de rang înalt (nu mă refer la simplii funcţionari), el este vocea politicianului sau a înaltului dregător.  Eu cred ca dacă cienva face acest pas, e nevoie să delimiteze clar cîmpul politicii de partid, al administraţiei de cel intelectual. In România, de exemplu, exista deseori o confuzie teribilă în acest sens. Văd intelectuali care intra în partide sau devin înalţi dregători şi se comportă ca şi cum ar fi societate civilă sau intelectuali independent, fără obligaţii publice sau administrative. Chiar vor să fie trataţi ca atare.  Nu este posibil, pentru că se află într-un conflict de interese. Aşa cum un om de afacere care intră în politică sau în administraţie are anumite obligaţii în a-şi delimita cîmpul politic de  cel al afacerilor, şi chiar a se retrage temporar din cel al afacerilor, pentru a nu intra în conflict de interese si intelectualul trebuie să facă acest lucru.

In ce priveşte banii, aici lucrurile sint delicate, pentru că e vorba de „pîinea noastră cea de toate zilele”. Intelectualul, ca orice actor pe „piaţa liberă”, nu poate decît să-şi vîndă forţa de muncă în zona privată sau de stat. Problemele mari în ziua de azi sînt legate de libertatea pe care ţi-o oferă „sursa” financiară. Astăzi ştim bine că tipul de control financiar pe care-l poate exercita „sursa financiară” este de multe ori mult mai pervers decît controlul politic din regimul comunist. E o tema lungă şi un domeniu greu de cuantificat, însă e o problema foarte acută şi care merită tratată separat.  De exemplu, este inacceptabil modul în care circulă banii de partid prin diversele uniuni de creaţie, premii, onorarii etc. – intelectualii tac şi ridică banii. Politicienii postcomunişti ştiu că intelectualii au devenit o specie foarte ieftină. Regimul sovietic, cel puţin, ne respecta la acest capitol: un regim care îşi persecută intelectualii (dar şi îi remunerează bine) este un regim care se teme de ei şi-i respectă. Văd, de exemplu, că stîngii intelectuale i se reproşează ceva de genul: „cum vă permiteţi să criticaţi capitalismul cînd de fapt trăiţi pe seama exploatării lui cu neruşinare…. e imoral”.  Acest tip de argument l-am auzit şi de la securistul care m-a anchetat prin 88 cînd am fost arestat: „comunismul v-a crescut, v-a făcut oameni si voi il boicotaţi cu neruşinare!”  În primul rînd, noi ne vindem munca ca şi ceilalţi şi e greu de crezut că ditamai Puterea hegemonică, capitalul în măreţia lui,  poate fi exploatat de o mînă de amărîţi. Cine pe cine exploatează? Şi de ce nu avem avea voie să punem in chestiune Puterea dominantă? Oare nu aceasta e funcţia noastră politică?

Acum în ce priveşte „specificul naţional” al modului în care este tratată stînga intelectuală de establishment-ul intelectual conservator care domină viaţa noastă culturală şi politică. Pentru a nu mai repeta ce am mai spus voi readapta un mic fragment dintr-un text de-al meu mai vechi din Dilema Veche.

Acum cîţiva ani am fost invitat la o dezbatere pe tema „stîngii în România“ la NEC (Colegiul Noua Europă). Nu mai reţin cum suna titlul exact al dezbaterii, însă cuvinte precum „Marx“ şi „stînga“ erau prezente tot la cîteva fraze. Două opinii legate de „problema stîngii şi a lui Marx“ reveneau permanent în discuţie. Prima, deseori întîlnită în mediul intelectual de pe la noi, a fost formulată cu această ocazie de dl Andrei Pleşu. În stilul dumnealui şarmant, cu o fină ironie, cu mult umor, cu aerul său blînd al unui înţelept din Levant, ne-a explicat celor 3-4 „stîngişti de serviciu“ pe care trebuie să-i aibă neamul ceea ce marea parte a gînditorilor de dreapta de faţă ştiau deja, anume că „stînga“ este o problemă de vîrstă. Argumentul forte: prietenii din Germania ai dlui Pleşu, ţara de obîrşie a marxismului, mari stîngişti în anii ’60, sînt acum nişte respectabili burghezi. Deci, „stînga trece cu vîrsta“. Stîngismul ar fi un soi de acnee juvenilă. A doua opinie îi aparţine unui alt popular intelectual român, Gabriel Liiceanu. În stilul dumnealui tragic, cu un aer puţin apocaliptic, ne-a explicat că „Marx este un autor care omoară“ şi că „stînga vrea să-i ia dumnealui micul apartament, proprietate privată“, iar proprietatea, după cum se ştie de la Adam şi Eva, „e sfîntă“. Citatul poate nu este exact, însă acesta este sensul. După acea întîlnire, am rămas puţin descumpănit: dacă la NEC, care nu e şcoală de partid sau de produs miniştri, cum spun gurile rele, ci o respectabilă instituţie academică de studii avansate, e tratat astfel subiectul cu pricina, atunci ce pretenţii mai putem avea de la ceilalţi? O altă opinie care circulă în folclorul intelectual românesc spune că „pe Karl Marx îl citesc numai frustraţii, resentimentarii şi proştii“ (Mircea Mihăieş). Cam acestea sînt relaţiile establishment-ului cultural românesc cu stînga intelectuală şi bătrînul Marx.

Eu cred că ar trebui să depăşim acest „specific naţional“ de abordare a stîngii. Am putea porni de la un principiu simplu, cu care putem cădea de acord: stînga nu este un domeniu al biologiei, al ştiinţelor naturale, al patologiei sau un fenomen al naturii ci este un tip de reflecţie politcă la fel de legitimă ca şi dreapta. Deci nici stînga nici dreapta nu sînt boli contagioase ci forme de gîndire şi înţelegere a politicului. În ce priveşte Marx el este un gînditor care a scris cîteva cărţi importante şi nu trebuie să fii specialist în marxism ca să ştii că el nu a scris un tratat despre cum să ţi se ia BMW-ul şi vila de la Mogoşoaia date de Dumnezeu. Marxismul nu este deci un domeniu al viruşilor: nu se ia, nu se molipseşte, nu se moare din cauza lui, ci e un simplu domeniu al reflecţiei. Nu e un secret că în orice universitate importantă din lume, Karl Marx, alături de nume respectabile precum Adam Smith, David Ricardo sau Max Weber, face parte din curriculum. Cărţile lui Marx nu ar trebui să fie obiect al urii sau iubirii noastre.

Şi o ultimă problem delicată. La noi există o tendinţă de a simplifica lucrurile şi de a inventa lupte şi duşmani care au apus demult. Este cea ce ruşii numesc “kvasnaia intelighenţia”. De exemplu, schema de interpretare a comunismului care a devenit aproape canonică e foarte simplistă: Marx l-a produs pe Lenin care l-a produs pe Stalin care a produs Gulag-ul: comunism = Gulag. Stînga trece prin aceeaşi grilă de interpretare.  Eu cred că supoziţia „comunismul este răul fundamental, iar opusul lui este binele absolut” este greşită. Fiecare regim vine la pachet cu problemele şi riscurile sale. Cred că această abordare nu face decît să ne menţină în logica stalinistă din anii ’50, „cine nu-i cu noi e împotriva noastră“ şi nu ne ajută prea mult să înţelegem trecutul şi prezentul. Pe lîngă Gulag, în comunism s-au mai întîmplat şi alte lucruri. Chiar foarte multe lucruri şi foarte diverse. Culmea: comunismul a fost perioada noastră de modernizare. E adevărat că o modernizare intensă şi foarte violentă. Dar violenţa nu ne-a părăsit nici după căderea comunismului, doar că ea este bine deghizată. E straniu, dar a existat viaţă şi în comunism.  Această viaţă trebuie cercetată şi analizată pentru a ne înţelege de unde venim şi cine sîntem. Opinia mea faţă de acest gen de abordare e destul de clară şi am spus-o de nenumărate ori. Chiar dacă discursul anticomunist actual deţine multe adevăruri, trebuie să ţinem cont că declararea publică a acestor adevăruri este bazată pe impostură, fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme în care el nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi. Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să cercetăm şi să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. E un discurs care nu mai are rol critic, ci e doar o marfă care se vinde bine. Marea tragedie a intelighenţiei române (de ambele părţi a Prutului) este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul comunismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de Puterea şi ideologia dominante ale momentului, oricare ar fi acel moment.


Feb 21 2013

fragmente politice

Vitalie Sprînceană

Semnul cel mai sigur al alienării politice a cetățenilor Republicii Moldova: aceștia se arată gata de a-și da unul altuia cu parul în cap pînă la sînge pentru entități simbolice abstracte – ideea unionismului, apartenența politică sau identitatea religioasă, în timp ce își plătesc regulat și fără crîcnire facturile exagerate la electricitate, achită pînă și pierderile de rețea ale companiilor de distribuție a agentului termic, plătesc pîine scumpită abuziv și cumpără docil carburanții la prețuri mult peste media mondială.

* * * *

Ruth Benedict în ”The History as it Appears to Rumanians” (1953):

Unul din laitmotivele istoriei românești, așa cum este ea văzută de localnici, este tendința de a atribui opresorilor străini fiecare nouă deteriorare a condițiilor sociale a țării și guvernanților români orice ameliorare a lor. (apud Victor Rizescu, Tranziții Discursive, Editura Corint, 2012, p.288)

* * * *

Într-un sat de lîngă Soroca, preotul e consilier local. Nu independent, ci unul afiliat. Unui partid de la guvernare – PLDM. Anterior a ținut de PD. Și mai înainte de PCRM.
Chestiunea neafilierii politice a clerului e cel puțin ridicolă.

* * * *

Despre regimuri de proprietate privată, din același sat. Povestește un localnic:

Au venit anul trecut la noi niște băieți care cumpărau pămînt și ne-au propus să le vindem livada de pruni, că oricum n-o prea lucram. Au zis că dau 600 lei (vreo 50 dolari americani) pe cîțiva ari de livadă și ni s-a părut cam puțin. Mai așteptăm, am spus. Alți săteni au vîndut bucățile lor de livadă și prin sat s-a zvonit că vin oameni cu bani ce vor scoate livada și vor semăna cereale. Sătenii și-au zis că livada oricum trebuie scoasă și s-au apucat de capul ei în toiul iernii: au scos copacii și i-au băgat-o în sobe. Au tăiat, zice localnicul păgubaș, atît pomii vînduți, ce urmau să fie scoși, cît și pomii mei și cei ai altor cîțiva ce nu au vîndut livada.


Dec 14 2010

the end of politics as we know it

Vitalie Sprînceană

Revin la cărți, idei, filme, cafea, bere. De unde m-am pornit pe drumurile blogului acu vreo 4 ani. Politica s-a autosuspendat zilele astea.

Dacă actul politic se rezumă la o alegere antinomică: ori gaz ieftin (de care chiar am nevoie, eu și familia mea, pentru că știu cât îs de friguroase iernile în Moldova și cât îs de mizerabile salariile în comparație cu prețurile că am muncit 4 ani bugetar la stat) și piață de vinuri (de care chiar am nevoie, că taică-meu e agricultor, și are nevoie de un leu-doi pentru a-și plăti energia electrică) ori regim de comerț și circulație liberă cu UE (de care iar am nevoie, că nu mă pot duce nici pân-la Iași să-mi iau o carte ori la Sofia să-mi văd prietenii sau la Frankfurt să văd târgul de carte), deci atâta timp cât alegem ori una ori alta asta nu-i politică. E altceva. Prostie ar fi calificativul cel mai moale ce-mi vine în minte… Politică ar fi fost să iei și gazul ieftin și circulația liberă în UE, și în alte părți ale lumii…

Ca și cum am pune o maimuță să aleagă între o banană și un vas cu apă și i-am zice actului ăstuia rațiune.


Dec 4 2010

se cauta o comunitate

Vitalie Sprînceană

Vând. Pe bani puțini. O idee de teză. Poate fi master, poate fi doctor. Științele politice sau cele administrative au prioritate. Dar să se înghesuie și specialiștii în comunicare că e pâine de mâncat și pentru ei.

Ambasadele Moldovei în străinătate și structura politicilor lor: publicul țintă, strategiile de atragere a opiniei publice, pârghiile de a influența politici favorabile țării. Studiu de caz: Ambasada Moldovei la Washington.

Care nu dispune încă de o hartă a comunităților moldovenești de pe teritoriul american. Nu pentru că ar fi fost leneși, ci pentru că n-au văzut aceste comunități, n-au avut nevoie de ele și nu le-au inclus în programul de comunicare. N-au contat: ce mai, niște amărășteni fugiți de acasă. Să-i ia dracul.

Ambasada s-a ocupat mai ales de întâlniri ”mari” cu oameni ”grei”: senatori, industriași, congresmani, lideri de opinie, uneori funcționari din organizațiile internaționale ce se găsesc cu duiumul în DC. Iar în comparație cu orice senator de Alaska sau un băiețaș de mingi de la banca Mondială, grupurile de moldoveni rispiți în Portland, Oregon ori Springfield, Massachussets pălesc în (lipsă de) importanță. Că-s doar grupuri de cetățeni fugiți…Așa a fost. Acum situația s-a schimbat.

A venit ambasador nou. Energic. Cu idei. Și probabil altă motivație. Are nevoie de comunitate acum. Zice că nu e mare treabă să cerșești la porțile Congresului. Că trebuie folosite și alte pârghii. Comunitățile moldovenești. Cele etnice, academice sau religioase. Că-s multe. Și influente. Regimul vizibilității a suferit schimbări. Comunitățile redevin importante. Dar nimeni n-a stabilit punți de dialog cu ele, nu le-a inclus măcar pe o hartă.


Oct 6 2010

.

Vitalie Sprînceană

Pentru prima oară, de ani politici buni, nu am o opțiune electorală clară. Așa stau lucrurile și la majoritatea prietenilor cu care mai obișnuim să discutăm chestiunile curente. Votul Pro, cel care coagula iluziile, speranțele și dorințele noastre, a fost răvășit. Nu neapărat de deziluzia cauzată de ”schimbare”.

Ci mai degrabă de continuitatea unor practici în pofida schimbării: ba cade un elicopter la Briceni și nimeni nu știe ce-i cu el (nici măcar ministrul apărării care ar fi trebuit să-și dea demisia), ba jumătatea de minister (cel al externelor) are dosare în România pentru trafic de țigări, ba șeful pe miniștri se supără pe o televiziune și încearcă să închidă gura unor oameni care-și deapănă la microfon grijile, ba un unchi al unui nepot se jură că va spune un Adevăr despre un trecut, și-l spune…doar soției și poate nepotului, că-n restul timpului adevărul cu pricina stă închis în safeu…

Inșii împotriva cărora utilizam varianta Contra (alt aducător de prezență la urnă), nu se ridică nici măcar la înălțimea sintagmei. Că despre vreo Contra reală nici nu poate fi vorba: n-am priceput încă cum VV reușește să vândă comunism de dreapta, cu feciorul său ca mână invizibilă a pieței ce reglamentează cererea și oferta, iar Braghiș și Șelin – socialism liberal.

Problema n-ar fi, bunăoră, să-mi răspund, și să răspund poate și altora, la întrebarea: Pentru cine votez?, ci mai degrabă să evit altă interogație, mult mai perversă: De ce-aș vota?

Chiar, de ce aș vota?

Pentru a proba că-s cetățean activ și-mi pasă de viitorul țării? Fac asta zilnic: citesc, scriu, comentez, iau atitudini, conving, mă implic, donez, predau, transmit, interpretez, traduc, măsor.

Ori pentru a da dovadă de ”maturitate politică”? Chiar faptul că fac lucrurile enunțate o propoziție-două mai devreme ar fi un certificat credibil și suficient ce ar atesta ”maturitatea”.

Ca să promovez platforme politice? Ar trebui, inițial, să cred în ele, ceea ce nu e cazul: mesajele din față (salarii de 500 euro, integrare în UE în 2 ani, lupta cu mafia) nu fac 2 parale, pentru că nici politicienii nu cred în ele, cele de fond (seturi de politici, strategii, reforme) îs de fapt umplutura care trebuie să vândă gunoiul din primele rânduri…

Să contribui la înnoirea clasei politice? Asta ar însemna să votez pentru oameni. Iar eu am slăbiciuni pentru oameni: îi cred pe toți și mi-s toți simpatici. Că-s de succes. Cu bani, cu case, cu partide, cu copii. Majoritatea au câte un sac de bani și mâțe-n sac: banii sunt găvozdiți la întuneric, atât retoric (de parc-ar fi o lege nescrisă – să nu vorbim despre banii oponentului) cât și juridic (în conturile soției). Iar mâțele-s scoase în public. Ele tot mi-s simpatice. Iubesc animalele.

Votul pentru oameni mai ascunde o problemă. Una structurală. instituțiile. Paradoxul democrației rezidă în ”bucuria” că votăm oameni energici și carismatici cărora le dăm mandatul de a spori eficiența instituțiilor, adică de a reduce gradul de variabilitate personală. Cum ar veni libertatea personală a omului politic. Vrem instituții, dar trebuie să alegem oameni. Care-s în conflict cu instituțiile și forțează de obicei limitele lor. De obicei.