Dec 11 2016

Punct și de la capăt (în limba rusă). Totalurile anului 2016.

Vitalie Sprînceană

Împreună cu artistul Pașa Parfeni, am participat la emisiunea Punct și de la Capăt (în limba rusă), moderată de Natalia Morari, în cadrul căreia am făcut cîteva totaluri ale anului 2016.


Nov 16 2015

(a)politică

Vitalie Sprînceană

Soră-mea, care e oarecum apolitică (se interesează foarte puțin de partide, lideri și nu comentează decît rar evenimente politice) m-a întrebat, în timp ce discutam scumpirea energiei electrice și gazului, valul de creșteri de prețuri ce va urma în curînd:
– De ce eu trebuie să plătesc mai mult, să strîng cureaua și să muncesc ca să plătesc comunalele în timp ce unii (făcea referință la Luca Filat, feciorul fostului premier care e la dubă acum) beau șampanie de 500 euro și se distrează în pensiuni de lux?
N-am știut ce să-i răspund…


Dec 7 2014

Noi am votat, ei au ales. Alegerile din 30 noiembrie povestite altfel.

Vitalie Sprînceană

Acum că știm deja rezultatul alegerilor parlamentare din 30 noiembrie putem trage deja niște linii.

 Ce s-a întîmplat?

Spusă cinic, istoria votului din 30 noiembrie ar suna așa: partidele ce fac parte din arcul pro-european au obținut o victorie confortabilă. Nu pentru că ar fi cîștigat simpatia populară ci pentru că au știut să utilizeze în avantajul lor resursa administrativă, golurile din legislația electorală, cîteva strategii eficiente de deturnare a votului și o eliminare, la limita legalității, a unui concurent electoral pe ultima sută de metri.

E o victorie pur tehnică, obținută  mai degrabă ”prin șmecherii și abuzuri electorale” iar asta zice multe despre legitimitatea democratică a noului guvern.

Dacă nu au știut să-și cîștige dragostea alegătorilor, partidele zise pro-europene (mă refer mai ales la PD și PLDM, întrucît PL a fost într-un fel de opoziție în ultimul an) au știut cum să redirecționeze, pe linie moartă, eventualul vot de protest, să disperseze și să dizolve blocurile de opoziție, să beneficieze de unele ”slăbiciuni” inerente făpturii umane (votul pentru Partidul Comunist Reformator s-a datorat doar asemănării siglei sale cu cea a Partidului Comuniștilor).

Cum ar veni, votul popular se ducea inițial într-o direcție ce nu prea coincidea cu dorințele liderilor PD și PLDM, și atunci aceștia au chemat rapid în ajutor CEC-ul, SIS-ul și MAI-ul. Care instituții au organizat cîteva operațiuni foarte discutabile (scoaterea lui Renato Usatîi, introducerea lui Ruslan Popa, stimularea fricii prin operațiunea anti-”AntiFa”) așa încît votul popular să meargă în direcția ”corectă”. Și a mers.

Așa încît, alegerile vorbesc mai degrabă de abilitatea unor specialiști din PD și PLDM de a utiliza şi construi jocuri electorale complicate, cu implicarea mai multor actori, inclusiv a instituțiilor de stat, decît de vreo direcție a votului popular.

Sigur că nu e corect și nici democratic, sigur că au fost utilizate proceduri la limita legii – toate acestea împreună, dincolo de faptul că reduc legitimitatea noului guvern, mai și creează precedente periculoase ce pot fi folosite în alte condiții de alți actori în același scop: menținerea puterii cu orice preț.

Concluzia preliminară a acestor alegeri  e că acestea n-au revelat nimic  nou despre sistemul politic din Moldova decît se știa anterior. Alianța, care și-a dovedit de multe ori dibăcia în a manevra/manipula/interpreta buchia legii, a știut și de data asta să utilizeze deficiențele sistemului politic (combinate cu uzul resurselor administrative) în folosul său.

Partidele și concurenții care se plîng că au fost furați ”la vot” au dreptate doar pe jumătate. Mai ales cei care au mai fost la guvernare.  Pentru că, chiar dacă e adevărat că la actualele alegeri, unii concurenți au fost nedreptățiți, la fel de adevărat e că majoritatea din ei au contribuit, de-a lungul timpului, la acumularea acestor deficiențe și la consolidarea unui sistem politic plin de găuri.

Dizolvarea votului anti-sistemic prin crearea unor poluri justițiar-populiste? Înainte de a-i înjura pe cei care au băgat în față inși de genul Renato Usatîi, Sergiu Mocanu sau Nicolae Chirtoacă (Partidul Forța Poporului) gîndiți-vă că ei au învățat de la ”păpușarii” care-l băgau  pe liste (desigur, într-un mod mai rudimentar) pe generalul Nicolae Alexei.

Finanțare dubioasă din surse externe și interne? Legea finanțării partidelor politice încă stă la ”răcoare” (în vreun sertar al secretariatului) și n-a fost încă adoptată.

Prag electoral înalt? Jocurile cu ridicarea și coborîrea lui se fac cel puțin de la 2001 încoace atît pe timpul guvernărilor comuniste ”autoritare” cît și pe timpul celor ”democratice”.

Ceea ce înseamnă, spus pe șleau, că alegerile parlamentare din Republica Moldova au devenit de mult un exercițiu în care votul popular este alterat și manevrat, printr-o serie de tehnici și procedeuri, așa încît să favorizeze unii concurenți în detrimentul altora.

Așa încît se impune o reparație generală urgentă a acestuia.

Ce-i de făcut?

În mod clar, sistemul politic trebuie întors înapoi cetățenilor, așa încît acesta să reprezinte voința lor, nu distorsionarea ei prin proceduri tehnice în conformitate cu anumite interese.

Nu cred că exagerez dacă spun că reformarea sistemului politic al țării ar trebui să fie misiunea principală a societății moldovenești, o misiune care ar putea fi realizată, la modul realist, printr-o presiune susținută asupra parlamentului din partea mass-media și a societății civile, a grupurilor formale și informale de cetățeni, a unor inițiative civice.

Cum ar putea arăta această reformă?

Propun cîteva puncte (lista rămîne desigur deschisă, eu am enumerat ce mi s-a părut mai important):

– Liberalizarea participării politice (simplificarea procedurilor de înregistrare a partidelor politice – explicată pe larg aici).

– Introducerea votului electronic și a celui prin corespondență (ca să nu fie cozi, îmbulzeală, oameni care fac sute de km pentru a vota, manipulări cu deschiderea secțiilor de vot în străinătate).

– Coborîrea plafonului pentru candidații independenți de la 2 % la 1 %. Ce fel de sistem politic democratic este acesta în care un candidat independent, Oleg Brega, a acumulat personal mai multe voturi (14 mii) decît cele acumulate de partidele care au trecut în parlament pentru fiecare mandat de deputat (13 mii)?

– Adoptarea legii privind finanțarea partidelor politice de la bugetul de stat (asta i-ar pune pe toți concurenții în condiții cel puțin juste, dacă nu egale) și ar elimina ”oligarhizarea” partidelor și dependența lor de sponsori bogați.

– Adoptarea noului Cod al Audiovizualului care prevede transparența proprietarilor mass-media (și el o inițiativă ce așteaptă în sertarele Parlamentului) și implementarea politicilor anti-monopol pe piața mediatică. E o măsură ce ar arăta în buzunarul cui stă fiecare televiziune/radio/ziar.

Și altele.

Despre țările din Moldova: una, două, cîteva… Și despre rasismul cultural. 

În mass-media moldovenească, atît cea tradițională (ziare) căt și cea nouă (bloguri, site-uri) au apărut și s-au consolidat, atît înaintea alegerilor, cît și după, un discurs ce împarte țara în alb și negru, adică între buni și răi (bunii fiind de obicei grupurile care votează ”corect” din punctul de vedere al autorilor, iar răii – cei care votează cu ”rivalii”).

Discursul  a cunoscut multe variații, în pofida (sau poate datorită!) schemei simpliste pe care o utilizează.

Împărțirea a fost ba între europeni și ruși, ba între bătrîni și tineri, ba între patrioți moldoveni și ”euro-homo-europeni” (Dodon&Văluță), ba între progresiști și retrograzi (a se vedea comentariul unui tînăr, Andrei Fornea, pe platforma Vox Report a portalului unimedia), ba între oameni decenți și ”porcii care votează cu opoziția” (”laurii” aparțin ziarului Timpul de Dimineață, iar numele eroilor este Tudor Cojocariu  și Marin Basarab), ba între oamenii ”emancipați și liberi”, ce votează un partid, și cei neputincioși, care votează alte partide (cel care face distincția e Nicolae Negru, de la care ne așteptam ceva mai mult).

Un alt tip de generalizări, foarte popular și el, mizează pe o opoziție între ”omul de la țară” (construit ca fiind mai slab informat, mai vulnerabil, mai manipulat, mai cu tendință să voteze incorect) și ”orășeanul” – care-i mai informat, mai democrat, mai cu viziuni pro-europene (a vorbit despre asta, hăt de peste ocean, Vlad Spînu, dar și de la Chișinău, Vasile Gârneț). Faptul că aproape 2/3 din voturile lui Igor Dodon au venit din mediul urban (dintre care 1/3 din cel mai luminat și progresist oraș al țării, capitala Chișinău) nu pare să clatine în vreun fel acest stereotip cu rădăcini solide!

Nu-i greu de arătat că există diferențe între anumite grupuri de alegători, în funcție de profilul lor de domiciliu, etnie, credință religioasă, clasă. Diferențele sunt desigur firești, ceea ce e absolut normal într-o țară democratică.

Dar integrarea acestor diferențe în scheme moralizatoare sau în ierarhii etice (oameni vs. neoameni, progresişti vs. retrograzi) reprezintă un act arbitrar, arogant, nejustificat şi care miroase, în multe locuri, a rasism cultural.

O schemă mult mai corectă mi se pare cea propusă de Victoria Stoiciu (articolul va apărea și pe PZF) între alegătorii celor două blocuri (comuniști-socialiști și liberali-democrați) conform unei scheme de clasă: perdanții și cîștigătorii tranziției.

Schema însă rămîne mult prea parțială pentru a descrie votul de duminică (dar și opțiunile politice ale moldovenilor în general).

Pentru că votul de duminică a fost deopotrivă complex și, în multe privințe, a ascultat de alte logici decît cea de clasă. A existat desigur un vot geopolitic care a depășit clasa: printre votanții pro-UE, dar și cei pro-Uniunea Vamală găsim inși din toate clasele sociale (mă refer aici la sondajele dinaintea votării, căci de data asta nu s-au făcut exit-poll-uri). A mai existat și un vot clientelar, care la fel a depășit clasa – în raionul meu, Telenești, în majoritatea localităților, partidul care a luat cele mai multe voturi a fost partidul primarului (ceea ce înseamnă că, în afara interesului de clasă, a existat un interes local pentru un partid sau altul – afilierea politică a primarului determină, în Moldova, accesul la resurse pentru proiecte locale). Au existat probabil și alte tipuri de vot…

Semn că, pentru a cita un clasic, ”e plină țara de țări”, unele mai mari și altele mai mici  – o țară clientelară, o țară geopolitică, o țară quasi-mesianică (votul pro-Voronin sau Unirea! Ori așteptarea că o anume orientare geopolitică va rezolva cumva lucrurile de la sine), o țară politică și încă multe alte țări.

Post scriptum despre #alegBrega.

Am explicat în altă parte motivațiile votului pro-Brega.

Era alegerea mea civică, etică și ”utilă” (înțeleg aici utilitatea ca expresie a interesului public).

N-a trecut Oleg Brega deși, cum ziceam mai sus, a luat mai multe voturi decît fiecare deputat în parte. Pentru că pragul electoral pentru un candidat independent e absurd: 2 %.

A fost totuși o participare frumoasă.

Nu știu care-s planurile de viitor al lui Oleg. Unul din ele, cred eu, ar trebui să fie o platformă ce ar milita și ar impune, poate, coborîrea pragului electoral pentru candidații independenți la 1 %. Ca să fie egalitate și justețe pentru toți – partide și candidați independenți – la numărătoarea voturilor.

Un alt plan ar fi participarea la alegerile locale din primăvara viitoare. Aproape jumătate din voturile lui Oleg Brega au venit din Chișinău. Cred că are sens să participe la alegeri fie în calitate de candidat la funcția de primar, fie, ceea ce mi se pare mai realist, candidat la funcția de consilier municipal.

(o variantă a acestui articol a apărut pe portalul Platzforma.md)


Nov 3 2014

D`ale politicului

Vitalie Sprînceană

Oleg Brega a fost totuși înregistrat în calitate de candidat independent, cu numărul 21, după două ședințe ale Comisiei Electorale Centrale și multe confuzii în privința interpretării Regulamentului. Un membru al CEC, Ștefan Urîtu, într-o altă viață membru al unui ong pentru apărarea drepturilor omului, a insistat pe refuzul înregistrării lui Oleg Brega din motiv că pe unele liste de susținere oamenii nu au scris cu mîna lor numele și prenumele. Iar Regulamentul zice că oamenii ”indică” în listă… Și de aici o întreagă polemică halucinantă despre sensurile verbului ”a indica”… Cu DEX-ul și cu bunul simț. În fine, s-a sfîrșit.
Mă gîndeam că, dacă-i refuză lui Oleg înregistrarea, atunci eu boicotez alegerile – mi se pare arbitrar și total nedemocratic ca o autoritate publică să jongleze cu sensurile unor termeni așa încît să anuleze semnătura mea de susținere și să aprobe altele, date pentru alți candidați.

* * * * *

Și Anatol Mătăsaru, artist și activist politic,  a fost eliberat. Direct din sala de judecată (sper că asta o să i se întîmple și lui Iurie Drăniceru)… O altă veste bună pentru azi…
În toată această istorie cu arestul lui Anatol, tăcerea organizațiilor  zise “de creație” (am în vedere mai ales Uniunea Artiștilor Plastici dar și alte uniuni) mi se pare cea mai suspectă. Și mai gravă. Pentru că, în temei, Mătăsaru este persecutat pentru un act artistic, oricît de controversat ar fi el – cel de a instala în fața procuraturii un falus gigantic prin care sugera coruptibilitatea instituției –  adică, pentru că a realizat o intervenție artistică într-un spațiu public.
Un act de creație perfect legitim.
Și dacă în această situație, cînd un artist este persecutat, iar alți artiști, organizați formal și recunoscuți ca un fel de supraveghetori ai breslei, păstrează tăcerea, se fac că plouă sau le e frică să ia o atitudine, înseamnă că își vor merita soarta de a fi cenzurați și persecutați și ei la rîndul lor…
În afara breslei, nimeni nu păzește granițele expresiei artistice. În cazul lui Mătăsaru ele au fost călcate în picioare iar dinspre artiști (dar și dinspre scriitori, bunăoară) e doar multă tăcere.

* * * * *

Am mers la Schönbrunn săptămîna trecută fiind în trecere prin Viena. Dimineață friguroasă dar senină, cu un soare cu dinți ce mi-a apărut în față cînd eram deja în vîrful dealului, lîngă pavilionul cu lac. Deși era abia 7 și jumătate dimineață (aveam doar un interval de 3 ore pînă la conferință), locul deja mustea de lume – grupuri de turiști, grădinari, inși care aleargă, gură cască alde mine…
Am parcurs parcul de vreo 2 ori în sus și în jos, m-am pierdut printre alei, am mers printre coridoarele de arbuști tăiate vertical și în linii la milimetru…
Mă gîndesc că anume în asemenea momente ajungem să înțelegem transformarea radicală a cîmpului de putere în doar 100 ani – pe la 1914 în grădina aia se plimba doar împăratul iar un muritor ca mine, cu atît mai mult fiu de țăran, nu ar fi sperat în veci să ajungă să se plimbe prin palat sau în grădina de la palat. Cred că vreun Franț Iosif sau Maria Tereza s-ar întoarce în mormînt dacă ar ști (vorba vine!) că pe aleile parcului unde se decidea soarta lumii (îmi imaginez un Metternich care primește instrucțiuni de la împărat înaintea Congresului de la Viena) se plimbă acum un oarecare dintr-un sat dintr-o fundătură din Moldova… (Am avut o senzație similară la Topkapi, în Istanbul). Mai adaug și că, atît la Topkapi cît și la Schönbrunn există expoziții cu chestii intime și private ale împăraților – lenjerie, veselă, mobilă… Un fel de live post-factum, o dezvrăjire post-mortem a figurii monarhului suveran.
…Povestesc ulterior unui prieten toate astea și el îmi răspunde că schimbarea e mai mică și că noile locuri ale puterii – Parlamentele, Guvernele – sunt la fel de închise și păzite și excluzive. Aproape, îi răspund, pentru că în aceste noi spații ale puterii fiecare, cel puțin la modul teoretic și formal, are șanse de a ajunge.

 


Mar 25 2014

politică: despre Dughin

Vitalie Sprînceană

Încerc să înțeleg popularitatea subită a lui Aleksandr Dughin (altfel un gînditor marginal) pe ambele maluri ale Prutului.
O fi din cauza că intelectualii din sfera publică moldo-română suferă de boala profesională a “intelectualismului” (caută idei și ideologii în spatele tuturor proceselor politice)?
O fi din cauza că vor să încadreze “criza ucraineană” în tiparul polemicii de idei?
O fi din cauza că nu prea cunosc realitățile politice ruse și atunci îl adaugă pe Dughin ca să obțină “coerență”? 
O fi din cauza că ideile lui Dughin se pliază pe modul cum își închipuie ei că ar trebui să gîndească un ideolog rus?
Dughin e desigur mult mai puțin important decît Vladislav Surkov, autorul (și arhitectul) conceptului Rusiei ca democrație suverană, un termen ce justifică interpretarea specifică și particulară de către statul rus a termenului democrație,  și care a fost luat la înarmare inclusiv de către Putin. Și-i mai puțin important chiar și decît Nikita Mihalkov și variațiile sale la tema conservatismului.
Dughin însă se conformează mai bine imaginii stereotipice a șovinului rus. Iar asta vinde bine în Moldova. Și în anumite cercuri în România.
Povestea că Putin îl citește pe Dughin ca să ia decizii e falsă. Dughin, de fapt, e gînditorul de curte care justifică postfactum orice capriciu militar/geopolitic al lui Putin…


Apr 25 2013

Barometrul de Opinie Publica aprilie 2013: niste lucruri de discutat

Vitalie Sprînceană

Institutul de Politici Publice (IPP) a dat ieri publicității rezultatele Barometrului de Opinie Publică (BOP) – aprilie 2013.
Un sondaj pe care-l așteptam cu multă nerăbdare pentru că am avut o iarnă politică foarte fierbinte, cu răsturnări spectaculoase de situație, cu acuzații și războaie de declarație încununată de demisia Guvernului.
Nu am încă acces la baza de date a sondajului așa că interpretările de fond vor veni mai tîrziu.
Acum propun atenției cîteva observații și interpretări preliminare subiective ale rezultatelor.
1. Despre schimbare (1). Majoritatea respondenților (52 %) cred că pentru a îmbunătăți situația social-politică a țării e nevoie de schimbarea conducerii politice a țării. Următoarea soluție – ameliorarea mecanismului de funcționare a legilor are vreo 36 % din opțiuni iar combaterea corupției 31 %.
Ar fi două lucruri de comentat în legătură cu această idee a schimbării:
ratingul politicienilor și partidelor ce nu s-au aflat independent la guvernare ori au apărut recent pe scena politică moldovenească este infim. Vorbim aici de Igor Dodon, Mihai Godea, Vitalia Pavlicenco, Partidul Socialiștilor, Partidul Patrioții Moldovei, Partidul Regiunilor, Partidul Social Democrat, Partidul Național Liberal. Asta ar însemna că schimbarea politică nu e văzută ca aducere a unor oameni noi în politică dar ca o
–  restabilire a status-quo. În sprijinul acestei ipoteze vine ratingul bun al fostului președinte Vladimir Voronin, a Partidului Comuniștilor (în care au încredere și ar vota 32-33 % din respondenți) dar și dorința a 65 % din respondenți de a avea un singur partid la guvernare.
Prăbușirea ratingului partidelor Alianței de guvernămînt ar putea fi un motiv de îngrijorare dacă n-ar fi fost modificarea de săptămîna trecută a sistemului de vot.
Noul sistem mixt (proporțional plus circumscripții) ar aduce probabil comuniștilor o majoritate relativă printre cei 51 de deputați aleși pe liste de partid.  Dacă însă luăm în calcul și votul diasporei, tradițional anti-comunistă, acest avantaj s-ar diminua vădit.
Totuși ar trebui să ținem cont și de faptul că Partidul Comuniștilor a fost părăsit în ultimii ani de piese grele ce ar fi putut cîștiga circumscripții locale – Zinaida Grecianîi, Victor Stepaniuc, Vadim Mișin, Igor Dodon, Sergiu Sîrbu – așa încît, pînă una-alta, pe segmentul circumscripțiilor uninominale partidul este destul de vulnerabil.
S-ar putea ca o intenție ascunsă a modificării sistemului electoral să fi fost nu doar slăbirea pîrghiilor directe pe care le avea alegătorul pentru a determina componența parlamentului, dar și diluarea avantajului constant pe care-l are Partidul Comuniștilor față de ceilalți actori politici.
2. Despre schimbare (2). Rezultatele sondajului indică o situație oarecum paradoxală: pe de o parte partidele de la guvernare au pierdut foarte multă încredere, pe de altă parte reformele pe care acestea le fac nu întîmpină rezistențe deosebite. Ba din contra.
Un exemplu: mult-comentata și mult-discutata Lege privind Egalitatea de Șanse. Doar 40 % din respondenții BOP au auzit de această lege. Dintre cei care o cunosc, vreo 43 % au o atitudine favorabilă și 47 % au atitudine negativă față de această lege. Speculațiile că această lege va ”îngropa” AIE nu s-au adeverit. Nici discuțiile potrivit cărora populația Republicii Moldova s-ar opune masiv acestei legi: opiniile sînt distribuite aproape egal.

discriminare

3. Despre geopolitică. Cele două mari opțiuni (Uniunea Europeană vs Uniunea Vamală) se bucură de o proporție aproximativ egală de preferințe: 51 % vs 52 %.
Primele locuri în topul motivelor sînt ocupate de opțiuni materialiste (regim liberalizat de vize și petrol/gaze mai ieftine). Ceea ce ar trebui să însemne că simpatia pentru o opțiune sau alta nu ține de ”destine europene” ori ”relații tradiționale de prietenie cu Rusia” ci de calculele pragmatice pe care cetățenii le fac zi de zi.
Egală e  ponderea celor care nu știu sau nu vor să răspundă în privința minusurilor proceselor de integrare a Moldovei într-o structură sau alta (67 % vs 71 %). Aceasta sugerează calitatea joasă a dezbaterii cu privire la opțiunile geopolitice ale Moldovei, o dezbatere marcată fie de un reducționism materialist (gaz, vize) fie de o metafizică vagă (familia europeană, orientarea euroasiată) și din care lipsește polemica onestă cu privire la politici și efecte concrete ale aderărilor.
Îmi exprim și nedumerirea că sondajul nu a inclus  întrebarea: ați dori să ne integrăm în ambele structuri? S-ar vedea că respondenții nu le văd în mod necesar ca fiind două procese opuse ci complementare.
4. Despre informare. 48 % din respondenți nu au citit cărți în ultimele trei luni, iar 38 % n-au citit ziare în aceeași perioadă. Asta în timp ce 92 % privesc televizorul zilnic sau de cîteva ori pe săptămînă. Televiziunea e cea mai importantă sursă de informație pentru 71 % din respondenți, urmată la mare distanță de Internet – 15 % și radio – 5 % (p.24)
În mod tradițional lipsesc întrebările cu privire la mass-media locală (tv și radio).
Două concluzii se impun:
– ar trebui să fim mult-mult mai atenți la derapajele televiziunilor pentru că acestea contribuie decisiv la informarea cetățenilor în privința situației din țară.
– în aceste condiții crește rolul CCA ca organ de supraveghere și garantare a pluralismului politic în sfera mass mediei audiovizuale.
5. Despre încredere. Așa cum ne-am obișnuit Biserica se bucură de cea mai mare încredere în societate (77.8%), puțin în declin față de noiembrie 2012 (82.1 %) dar oricum în intervalul 75-85 % în care Biserica stă de vreo 10 ani. Pe locul doi e mass-media (58 %).
Un fenomen cel puțin îngrijorător indicat de BOP este erodarea constantă a încrederii în instituțiile statului. Guvernul se bucură de sprijinul a 14. 8 % din respondenți (22.9 % erau în noiembrie). Parlamentul are o rată de încredere de 12.5 % (18.7 % erau în noiembrie), iar Președintele țării 12.9 % (față de 20.2 % în noiembrie anul trecut).
Mă rog, e oarecum firesc ca instituția ce se ocupă de supranatural și de soluții magice să se bucure de o mai mare încredere decît instituțiile terestre, dar diferența e enormă și a tot crescut  în ultimii 10-12 ani.
Instituția președintelui țării, bunăoară, se bucura în martie 2002 de încrederea a 63 % din repondenți și a căzut stabil pînă la cele 12.9 % actuale.
Parlamentul, în martie 2002 avea încrederea a 40 % din repondenți față de cele 12.5 % actuale, iar guvernul 46 % față de cele 14.8 % actuale.
În contrast, Biserica avea în martie 2002 o rată de încredere de 78 % pe care a păstrat-o și în aprilie 2013.
Lucrurile devin și mai neliniștitoare dacă adăugăm și faptul că cifra celor care cred că lucrurile merg într-o direcție greșită e cea mai ridicată din martie 2002 (83.8 % în 2013 față de 53 % în 2002). La fel, ponderea celor care cred că lucrurile în țară merg într-o direcție corectă a înregistrat cel mai scăzut nivel – 9.8 % față de 39 % în 2002).
Această erodare a încrederii în politic ca factorul responsabil de situația din țară (81 % din respondenți cred că Moldova nu este guvernată de voința poporului)  ar trebui să pună pe gînduri. Faptul arată că schimbarea promisă în 2009 și ulterior nu a fost resimțită ca o schimbare, că succesele externe (discutabile) ale guvernării au ecou foarte slab pe intern, că partidele Alianței nu au reușit să convingă electoratul că ele pot, vor și știu să administreze reformele în Moldova și că sistemul politic moldovenesc este perceput ca fiind tot mai ineficient și mai înstrăinat de nevoile cetățenilor obișnuiți.
Golul de încredere în instituțiile formale ce a apărut este încă gestionat destul de bine de Biserică dar alături de ea au apărut și se interpun o sumedenie de alte instituții neformale/neoficiale: structuri oligarhice, loialități de partid, relații ilegale (în majoritatea cazurilor interlope dar și altele aflate la granița legalității).
O dovadă ar fi ratingul negativ imens al lui Vlad Plahotniuc (84 %) care indică faptul că, chiar dacă acesta nu face parte formal din instituțiile statale, este totuși văzut ca un actor foarte influent și de temut.

p.s. BOP e un sondaj generalist care măsoară atitudini, nu și cauzele acestora. Interpretările îmi aparțin în exclusivitate.


Nov 6 2012

Alegerile americane, dincolo de plictiseala.

Vitalie Sprînceană

Și totuși alegerile din SUA nu sunt nici pe departe insignifiante, plicticoase ori fără miză, așa cum zice mood-ul general al observatorilor și publicului. E adevărat că pozițiile candidaților în privința politicii externe aproape coincid (cu excepția accentului anti-rus al lui Romney), la fel fiind situația și în domeniul apărării sau cel al economiei (iar cu nuanțele de rigoare). Adică în domeniul politicii tradiționale. Cel de suprafață.

Dacă există un loc unde diferențele între cei doi candidați au un caracter fundamental și principial, atunci acesta este domeniul biopoliticului – cel al reglementării politice ale aspectelor fundamentale ale vieții umane.

Politica de gen, chestiunea feminină, avortul, homosexualitatea, identitățile culturale, solidaritatea socială, politicile imigraționiste – tot atâtea câmpuri de bătălie în care luptele se poartă cu încrâncenare și care împart SUA în tabere ce se atacă vehement. În pofida unității demonstrate în legătură cu chestiunea iraniană.

Pe de o parte Mitt Romney și-a declarat intenția de a păstra semnificația heterosexuală a mariajului și de a-l refuza cuplurilor de homosexuali. Pe de altă parte, Barack Obama a făcut, în mai 2012, marele pas de a recunoaște cuplurilor homosexuale dreptul la mariaj.

Pe de o parte, Romney crede că moscheile trebuie monitorizate atent și supravegheate video. Pe de altă parte Obama declara, în 2009, că vrea un nou început al relațiilor dintre lumea musulmană și America, unul bazat pe încredere și respect reciproc.

Pe de o parte Romney vrea ca legăturile de solidaritate între cetățenii americani să fie construite în baza contribuțiilor acestora la bogăția țării sub forma taxelor federale (sensul scandalului ” 47 % ”). Din partea opusă, președinția lui Barack Obama a însemnat extinderea solidarității sociale atât la clasele bogate și foarte bogate (intervențiile de salvare a industriei automobilistice și infuziile de capital spre Wall Street) dar și la clasele mai sărace și foarte sărace (adoptarea Obamacare în 2010).

Apoi Romney e împotriva avorturilor, iar Obama e pro

Nu mi se par deloc minore aceste diviziuni chiar dacă nu prea fac rating și sunt înlocuite permanent cu dezbateri pe probleme tradițional politice cum ar fi: economia și relațiile externe. În fapt, aceste linii sunt frontierele de-a lungul cărora se aliniază și separă societatea americană contemporană.

Diviziunile se găsesc nu în diferența de atitudine față de Iran sau Siria ci  în concepțiile opuse cu privire la ce înseamnă să fii cetățean american, natura drepturilor și obligațiilor ce izvorâsc din participarea la comunitate, solidaritatea între rase, religii, clase și generații, drepturile grupurilor culturale, incluziunea minorităților etc.

E noul avatar și noua gramatică a politicului. Și ar fi nevoie de o știință politică pe potrivă care să-i dezghioace mecanismele de funcționare. Cea veche – focusată pe ideologii, partide, relații internaționale – trebuie amendată.