Apr 9 2009

idei limpezi in vremuri tulburi – 2

Vitalie Sprînceană

Participanţii.

Tineri de toate vârstele. Predominant 17-25 ani. Studenţi, vizibil, pentru că se mişcau în găşti organizate relativ constante. Băieţi şi fete: unele în blugi, altele în fuste, mai lungi, mai scurte. La început glume. Atmosferă de grătar: mulţi gură cască, adunaţi mai ales pe bulevard, adică undeva în mijlocul gloatei. Strigăte dispersate: „Jos Comuniştii!”, „Afară!”, „Zimbru campion!”. „Trăiască pinguinii!” a strigat un tip de alături, dorind să provoace zâmbete în cercul de fete ce-l înconjura. Reuşi.

Acest tip de protestatar, să-i zicem, protestatarul-indiferent, reprezintă cam 60 % din cei prezenţi. Ei sunt mijlocul de aur: păstrează o distanţă consecventă faţă de vâltoarea evenimentelor, nu se bagă sub tirul de apă sau pietre, privesc oarecum cu indiferenţă. Sunt perfect conştienţi în fiecare moment: participă afectiv doar la unele valuri ale mulţimii, manifestă activism selectiv şi la urale… Interesul îi ţine pe loc: jocul focului, al apei, al puterii oarbe, al gloatei… Imobili din punctul de vedere al dinamicii – se mişcă anevoie, preferă să stea pe loc, pe poziţii bune de unde se vede bine şi nu e pericol…

Altfel de participanţi. Predominant indivizi de 35-45 ani. Ochelari de soare, sacouri negre, din piele. Un prieten mai în vârstă: „Râşniţele astea le văd de prin 1990, sunt prezenţi la toate protestele.” Scrutează atent mulţimea, se ţin deoparte. Nu au un comportament agresiv, dar nici nu încearcă să-şi mascheze curiozitatea. Circulă permanent – uneori trec demonstrativ prin mijlocul unor grupuri de 5-10 alţi manifestanţi. Nu cred că provoacă, probabil le place să sfideze …

Protestatarul-suporter – stă în imediata vecinătate a lucrurilor interesante. De obicei, el nu aruncă pietre, doar strigă, încurajează, bate din palme, aclamează, aplaudă, îmbărbătează. Unele fete din acest grup şterg sângele de pe fruntea unor „combatanţi” cu batitele lor finuţe. Protestatarul-suporter reprezintă, de fapt, pilonul pe care se construieşte activismul celorlalţi: el alimentează emoţional, psihologic şi retoric grupul „activilor”. Deseori, suporterii părăsesc grupul pentru a se ralia „indiferenţilor” sau „activilor”. Mai ales ultimilor. Grupul este nestatornic, flexibil, se mişcă deopotrivă cu logica evenimentelor. De fapt, aveam impresia, că anume suporterii declanşează această logică.

Protestatarul-activ – eterogen, mulţi tineri, minori chiar. Despre ei se ştie totul: aruncă pietre, provoacă poliţia, formează baricade, sustrag scuturi, bâte, epoleţi sau căşti de poliţişti pe care le livrează, patetic, mulţimii de aclamanţi. Se bagă neînfricat sub tirul de pietre, sub şuvoiul de apă, gonesc poliţiştii pe coridoarele Preşedinţiei şi Parlamentului, scot mobilă, aprind ruguri pe care ard prada…În ochii lor e beţia puterii: sunt agresivi, unul cere să i se cumpere ţigări: mulţimea îi aruncă un pachet… Clădirile sunt ale lor: conform unui ritual străvechi, soldaţilor, după asediu, li se permite să jefuiască reduta cucerită. Geamurile sparte reprezintă probe ale „bărbăţiei” lor, fiind deopotrivă mărturii materiale ale unui eroism… spre seară, când „cetăţile duşmane” au căzut, o parte din activi s-a disociat de grup. Au apărut sacoşe, saci, plicuri în care foştii vandali îşi încarcă achiziţiile…

N-am văzut provocatori (poate n-am ştiut să-i identific), dar erau indivizi care ştiau, la fiece moment ce trebuie să facă, cum trebuie s-o facă şi ce va urma. 

 

 


Jan 18 2009

Poetul a murit, traiasca poetul!

Vitalie Sprînceană

E oficial. Poetul Grigore Vieru muri, azi noapte, la Spitalul de Urgenţă din Chişinău şi va fi înmormântat la cimitirul din strada Armenească la 20 ianuarie. Preşedintele Vladimir Voronin a semnat un decret privind declararea zilei de doliu naţional la 20 ianuarie şi constituirea Comisiei de stat pentru organizarea funeraliilor poetului Grigore Vieru.(Unimedia).

Televiziunea Publică “Moldova 1” a băgat un flash pe durata filmului “Văleu, văleu, nu turna”, apoi a întrerupt emisiunea “Ring Star” pentru a pune pe post înregistrarea seratei de creaţie prilejuită de aniversarea a 70-a scriitorului (an. 2005)…

Grigore Vieru a fost un poet complex, a scris mult şi contradictoriu. A excelat în poezia pentru copii (cei mari şi mici) – după părerea mea umilă, cel mai talentat cântăreţ al Mamei în limba română, reuşind să scrie cam tot ce se putea scrie despre mamă: a comparat-o/asemuit-o cu toate – izvorul, stelele, pădurea, natura, cerul etc. A scris, despre mamă, în toate registrele: tragic, comic, baladă, poezie, odă, bocet, doină…

A exploatat intens sensibilitatea şi emoţiile, fiind un poet al inconţtientului pasional.

A fost, într-un sens, nihilist. Întreaga sa creaţie poate fi citită prin grila opoziţiei/negării Progresului şi Civilizaţiei. A opus Inovaţiei Tradiţia, Noului necunoscut vechiul trăit şi idealizat: emergenţei familiei moderne, cu mobilitatea sa inerentă, Vieru i-a opus o familie statică, tradiţională, fondată pe dragostea necondiţionată de mamă, deteritorializării şi intensificării migraţiei –  casă părintească, societăţii globale –  Patria. E, în acest manifest, o nostalgie nedisimulată după mica comunitate rurală, frăţia, ca opusă societăţii anonime, construită pe relaţii abstracte.

Poezia sa pentru maturi este incomparabil sub nivelul creaţiei “materne”, la fel ca şi puţina publicistică. Poeziile despre limba română, Prut, Nistru, Lenin utilizează scheme poetice identice, repetiţii de metafore şi motive, construcţie şi sonoritate…

Odată cu moartea poetului Grigore Vieru se crează două goluri (pe care sper, din toată inima, să nu le acopere nimeni!) – instituţiile „poezie naţională” şi „poet naţional”, ambele rămăşiţe ale unei centralizări a artei de care aş vrea să uităm cât se poate de curând…

Instituţia „poezie naţională” a fost utilă regimurilor care au practicat forme de control a creaţiei: naţionalismul deşănţat nu se prea deosebeşte, în acest caz, de comunism. Ambele tipuri de mentalitate colectivă unică au avut nevoie de creaţii „reprezentative” şi „educative” care ar fi desăvârşit, la nivel imaginar, unitatea/uniformizarea clamată de naţiune/partid.

De cealaltă parte, funcţia de „poet naţional” a fost o reificare logică a nevoii de profeţi naţionali/de clasă de care Puterea a avut nevoie. Era poate, cea mai neliberă funcţie din statul politico-poetic: cu rigorile sale tematice rigide şi obligativitatea unor atitudini şi sensibilităţi. Nu ştiu dacă Grigore Vieru a prins „chestia” asta, există însă destui inşi care au făcut capital politic şi cultural pe seama lui… Mai avem un prozator „naţional”, Ion Druţă, şi un compozitor naţional, Eugen Doga.

Azi, odată cu dispariţia fizică a lui Vieru, devine reală anularea acestor două psoturi. Mai ales cea de păstor al naţiunii. Literatura autohtonă s-ar debarasa de complexele naţionale şi profetice şi s-ar crea un climat poetic normal, cu multe centre (pentru asta, US trebuie restructurată, un glasnosti şi perestroika la kolhozul de pe 31 august, 98 sunt mai mult decât necesare), curente, idei concurente… În care inovaţia ar fi salutată şi apreciată. În care criteriile succesului nu ar fi legate de aderenţa/nonaderenţa la nişte construcţii extraliterare (şi deci anormale) de genul: literatura naţională, poetul naţiunii etc.

Aşa-zisa „marginalizare”/”asasinare prin uitare” a lui Grigore Vieru e doar un mit comod… mutaţia care s-a produs a fost la nivelul calităţii şi esenţei publicului cititor al poetului. Grigore Vieru a operat la nivelul sensibilităţii, a scris poezie emoţională, pasionantă despre lucrurile obişnuite ale vieţii (casă părintească, mamă) şi cititorii săi, normal, au venit din zona consumatorilor acestui tip de poezie – gospodine, săteni, emigranţi moldoveni (vezi popularitatea nebună a unor cântece: Casa părintească nu se vinde şi altele din aceeaşi serie). Că scriitorii urbani, postmoderni, sociali, teribilişti ai Moldovei (şi cititorii lor) nu au gustat din poezia maestrului, ci au căutat alte surse, e un fapt normal…

Să-i fie ţărâna uşoară!

 

 

 


Jan 14 2009

luminari… de recunostinta…de parastas

Vitalie Sprînceană

Urmărit joi, 8 ianuarie, la Moldova 1, filmul „Lumînarea recunoştinţei“, în regia lui Rafael Agadjanean.

Deschiderea: struguri, o vie, un  cer albastru…

Pe durata filmului: Druţă la Horodişte, Druţă în câmp, la secerat, Druţă de vorbă cu ţăranii, Druţă povestind despre copilăria sa rurală, despre prieteni, armată, sejur la Şcoala de Literatură „Gorki” din Moskova…

Elementul „sătesc” se bagă în cadru de vreo 10 ori, uneori direct, cum e cazul cu vizita lui Ion Druţă la biserica din sat, alteori subtil, cum e povestea unei învăţătoare de la Săseni, Călăraşi, autoare (pe când era elevă, în cl. IX), a unei scrisori în care cerea autorului să schimbe destinul Ruxandei şi a lui Gheorghe din „Frunze de dor”. Repetiţia asta insistentă ar trebui să însemne ceva, de vreme ce întreg filmul stă pe umerii „ţăranului Druţă”…

E poate cheia popularităţii lui Druţă printre diferitele regimuri politice autohtone: e un ţăran, se vrea ţăran, e pentru ţăran.

Mitul ţăranului ar putea fi prins dublu:

 – ca un criteriu de legitimare a creaţiei literare şi a atitudinii general-patriotice a scriitorului: eşti scriitor local, naţional, cu acte în regulă, doar dacă scrii despre spice de grâu/porumb/secară, păduri, arătură, miros de transpiraţie ţărănească, mămăligă, prosop, căruţă, cal, sat, praf, prispă, poartă etc. De unde şi înghesuiala sufocantă a scriitorilor moldoveni pe arăturile poetice de tematică rurală… Druţă convine, creaţia lui e „cuminte”, pentru că nu se „leapădă” de talpa ţării, aşa cum o fac „trădătorii” de postmoderni, poeţii urbani, fracturiştii şi restul…

– ca o unealtă de îmblânzire a intelectualului. Pe durata întregului film Ion Druţă e atât de preocupat să pună în evidenţă, la fiecare pas, originea sa ţărănească, încât am impresia că îi este frică că ar putea fi perceput ca fiind altceva decât un ţăran din câmpia Sorocii. Ţăranul din el ţine bine în chingi intelectualul rebel (dacă o fi existat) – cam asta-i şi cu fronda telectualilor autohtoni: Doamne fereşte să meargă contra poporului, contra celor mulţi (şi uneori proşti!), să-şi asume o singurătate poetică… Tragicomedia  boemei culturale moldoveneşti: sfâşiată între năzuinţa spre libertate şi libertinaj şi „obligaţia” de a-şi re-declara, la tot pasul, adeziunea la cauza „poporului”.

Sigur, Druţă e mare, chiar dacă s-a aşternut ceva praf peste măreţia lui. Gheorghe Doinaru a intrat demult în kolhoz încă în anii 50, apoi a construit socialismul (vezi „Frumos şi sfânt”), a venit la oraş, a militat pentru limbă şi independenţă, acum stă probabil în Italia, Portugalia sau Spania şi îngrijeşte, împreună cu Ruxanda, o babă occidentală care trebuie dusă de trei ori pe zi în spate la clozet…

Druţă însă nu ştie asta, sau nu poate şti. Druţianismul, nici măcar nu vrea să audă…


Dec 12 2008

(in)justitiare…

Vitalie Sprînceană

 

Sunt uimit că nici una din organizaţiile studenţeşti (sindicale, de partid, oficiale, ale Puterii, opoziţiei, roşii, oranj, verzi, curcubeice) nu zice/scrie o fonemă pentru re-pornirea ascensoarelor în blocul central (Rectoratul) al Universităţii de Stat din Moldova. Au luat apă în gură şi ONG-urile care luptă „cu ziua” pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi… Mă rog, pentru mine, la  20 şi ceva ani ai mei, cele 5 etaje (+1 pentru a coborî din stradă la intrare) sunt ca o gimnastică zilnică, bucata de sport pe care n-am timp s-o practic…

Da nu cred că de aceeaşi părere sunt zecii de profesori şi cadre universitare „în etate” sau cu anumite probleme de sănătate (cardiaci, cei cu tensiune, anemie şi alte „bucurii”). Şi mai puţin „bucuroşi” sunt cele câteva zeci de studenţi cu probleme locomotorii, pentru care „deplasarea” de 5-6 etaje e cel puţin un chin care durează 10-15 min… Sindicatele zic că nu sunt bani, o fi, se mai întâmplă şi la curţi mai mari… Şi totuşi, să fie chiar atât de greu pentru un ditamai guvernul să găsească 20-30 000 lei pentru reparaţia celor 2-3 ascensoare? 

Alta, mai veche… La biblioteca municipală „Haşdeu”, bucata de spaţiu amenajată pentru fiziologitatea cititorilor, adică WC-ul, nu funcţionează pentru oamenii de rând, ci doar pentru angajaţii bibliotecii + ceva prieteni/cunoscuţi ai lor. Restul muritorilor de rand sunt trimişi să-şi  împlinească destinul biologic în Parcul Ştefan cel Mare şi Sfânt, în spatele Aleii Clasicilor, cu plată comercială. O fi WC-ul în cauză o filială a bibliotecii, o fi biblioteca o filială a WC-ului, e greu de presupus… Oleg Brega a postat cândva pe Jurnal.Tv un reportaj despre starea asta idioată, dar n-a ieşit nimic (mai mult, nişte gentilomi de paie i-ar fi sugerat să lase în pace această temă atât de “nedemocratică” şi “necomunistă”). Şeful departamentului Cultură al Primăriei, Lucia Culev, pare a fi ocupată cu lucruri ceva mai importante (un album al Getei Burlacu etc) pentru a atrage atenţia asupra rasismului fiziologic promovat la Biblioteca Municipală aflată în subordinea ei…

 

 


Dec 1 2008

rasism day by day

Vitalie Sprînceană

Observaţie brută: Am trecut, câteva seri la rând, pe lângă Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. Pe băncile din faţa scuarului, unde ziua se vând kitsch-uri în guaş, ulei şi acuarelă, seara stau câţiva şahişti şi joacă. Este şi un negru acolo, care joacă întotdeauna cu piesele… negre. Rasism, oare?

 

Observaţie filtrată prin sita  corectitudinii politice: Când ziua încă n-a plecat cu totul, iar seara încă nu a venit de-a binelea, în spaţiul adiacent instituţiei naţionale pentru treburile teatrului, care poartă numele unui vestit poet, au fost observaţi, constant şi regulat, câţiva indivizi care practică un joc cu origini orientale. Printre ei, un afromoldovean care joacă regulat, cu piesele de culoare. De ce tac organizaţiile care luptă cu discriminarea?

 

 

 


Nov 26 2008

dezvrajirea lumii

Vitalie Sprînceană

sau poate revrajirea ei…

 

Makler-ul de joi, 20 noiembrie cuvintele incrucisate ofera o prezenta neasteptata: Hristos si Mama lui, la un colt, si Vladimir Voronin, in alt colt. semn ca Dumnezeu e atat de aproape….

in


Nov 17 2008

povestea unei plictiseli obisnuite

Vitalie Sprînceană

În cadrul unui interviu publicat în nr. 10 (168) al „Contrafortului” ( nr. din octombrie, 2008 ), criticul de teatru şi redactorul-şef al revistei Sud-Est Cultural, Valentina Tăzlăuanu pomenea, cu referire la obiceiul teatrelor moldoveneşti de a monta „puzderia de piese mediocre” (străine. V.S.). Doamna critic, ca orice om de bun simţ (nu e clar, pentru mine, unde începe bunul simţ şi unde complicitatea tăcută), a evitat să pomenească după nume şi ID, datele biometrice cum ar veni, vre-un spectacol din această puzderie mediocră, deşi a fost foarte darnică în a enumera tiluri şi nume de regizori „buni”. Mă rog, aşa e la noi: bunii se cunosc, au nume, iar răii – anonimi, neştiuţi, undeva aproape, dar hai să nu-i numim, că, ştii, sunt oameni şi ei, ş-apoi nu ştii cum, când şi la cine ajungi cu vreo trebuşoară…

Nu-mi plac spectacolele moralizatoare, asta chiar dacă mai cred în rostul predicilor. La fel, am probleme cu eroii de placaj, lipsiţi de contradicţii, automate morale programate să facă bine sau rău. Oamenii mi se par, în asemenea cazuri, mai reali decât eroii. Piesa lui P Zelenka, „Povestea unei nebunii obşinuite” nu m-a rupt, deşi aşteptările mele erau mari. Mă gândeam la o imitaţie „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, dar a ieşit mai rău, mult mai rău.

Subiectul: un tip, Peter, are o mamă „pragmatică”, pentru care familia e locul unde vii acasă şi ţi se spune ce să faci în viaţă (e formidabilă Ninela Caranfil, dar rolul chiar e prost scris, şi oricum nu l-a putut salva), un tată, fost comentator la buletinele de ştiri, obsedat de o întrebare: încape oare becul electric în gură? (Nicolae Darie a făcut un rol bun, mai ales în părţile în care juca rolul soţului, ca amant, e dezastru, imho), un prieten al eroului nostru, Muscuţă-Ionel, obsedat de sex şi femei – inventează  tot felul de instrumente sexuabile: ţeava de aspirator folosită pe post de felator, o chiuvetă dotată cu o gaură potrivită, un manechin (care, pentru a adăuga ceva bădărănie şi moralism spectacolului lipsit de miez, învie, şi-l pedepseşte pe Ionel-cel-obsedat), doi vecini care nu pot face dragoste dacă nu există un al treilea care să-i privească, între altele, vecinul compozitor e cel mai interesant tip, are anumite replici bestiale, păcat că partea cu copyright-ul n-a fost cumva lungită, e printre puţinele scene tefere, care dau ceva piper întregului spectacol, în fine, o oarecare Janna, fosta parteneră a lui Peter, personaj absolut inutil – putea fi subînţeles, prezent prin absenţă, intrarea lui în acţiune n-a adus nimic în plus, nici măcar un dram de intrigă ieftină.

Prima parte a spectacolului e OK, eroul principal e activ, chiar dacă face trăsnăi. Un fel de perpetuum mobile  aflat în căutarea sufletului geamăn, a contactului direct cu Creatorul. Asta durează cam a patra parte din spectacol, după care, din motive foarte neclar pentru mine, regizorul/autorul decide efectiv să ucidă eroul, transformându-l într-un nene cicălitor, care stă întins pe patul său şi citeşte lecţii de morală celor din jur. Cu asta piesa se cam termină, deşi mai rămân încă trei părţi de umplutură: Muscuţă, care-i dă sfaturi, altminteri bune, lui Peter despre cum ar fi mai bine să cucerească femeile, este pedepsit (pentru ce?), mama lui Peter, o scorpie veşnic îngrijorată de cutremure, accidente, dezastre din lumea mare, dar opacă la lucrurile de sub nasul ei (se simte un ecou biblic moralizator cu: Voi, cei care vedeţi paiul din ochii aproapelui, dar nu vedeţi bârna din ochiul vostru!) înnebuneşte la timpul potrivit, cuplul de vecini exhibiitionisti se destramă şi el, Jana este abandonată – o explozie de nefericire din care iese teafăr doar Peter, pentru că el „a rămas el însuşi întotdeauna”.

Un fel de gândire pozitivă, atât de la modă. Cred că spectacolul ar fi fost bun pentru seminarele de la Oriflame, Vision, Mary Kay, Amway şi alte reţele de oameni care au nevoie de moralism şi încurajare simulată. The end.