blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Tag: idei Page 3 of 41

despre niste falsi teroristi, falsi politicieni si falsi jurnalisti

Grigore Petrenco și Alexandru Petcov au organizat ieri o conferință de presă. În care au divulgat mai multe informații despre niște tranzacții cu arme ce ar fi avut loc între guvernul moldovean și Consiliul Național de Tranziție din Libia.
Unele lucruri sunt adevărate – cum ar fi raportul experților Consiliului de Securitate al ONU. Altele sunt de-a dreptul false – cum ar fi istoria cu ”organizațiile extremiste musulmane afiliate cu Al Qaeda” în mâinile cărora ar fi ajuns armamentul moldovenesc.
E clar de ce deputații comuniști trag adevărul de coadă pentru ca acesta să acopere cumva născocirile lor – se află în campanie electorală și trebuie să lupte pentru fonduri din Rusia…
Ce face  însă o altă parte a presei din Moldova, presupus anti-comunistă, independentă, obiectivă și neutră?
Simplu, ia declarațiile celor doi, citează direct două fragmente, pe alte două le fac vorbire indirectă, adaugă o inutilă notiță istorică a scandalului și bagă știrea pe site. Așa face Adevărul. Așa face Tribuna.md. La fel procedează și Jurnal.md.
Ce-ar fi trebuit să facă? Lucrul cel mai elementar al profesiei și vocației de jurnalist – fact-checking, adică verificarea faptelor, datelor și evenimentelor. Mai ales că e vorba de o știre cu potențial de scandal imens: presupusa legătură între guvernul legitim al țării și rețelele de terorism mondial.
Ar fi descoperit că:
– În septembrie 2011, Benghazi era demult (încă din primăvara aceluiași an) în mâna Consiliului Național de Tranziție din Libia, care consiliu a organizat răscoala împotriva lui Gaddafi și era recunoscut deja de vreo 60 de țări, inclusiv de SUA, Franța (prima țară), Marea Britanie, Germania, Rusia. Pe 12 septembrie, ziua când avionul moldovenesc zbura spre Libia, și China recunoștea acest consiliu. Peste alte câteva zile asambleea generală ONU (Moldova a votat și ea pentru) recunoștea acest consiliu drept putere de stat în Libia, deci poveștile că Benghazi era în mâna Al Qaeda sunt doar pentru cei care nu țin minte istoria recentă. E o altă poveste că guvernul moldovean s-a angajat de partea unei forțe (la acel moment încă) rebele după ce jumătate de an înainte îl susținea pe Gaddafi, dar inconsecvența politicii externe moldovenești nu mai uimește pe nimeni.
– Lucrurile astea nu-s secret de stat, și nici nu trebuie să stai 20 ani în arhive. 10 min și 3 link-uri de pe wikipedia sunt suficiente pentru a reconstitui realitatea povestită atât de fals de Petcov și Petrenco.
Nu, că unii jurnaliști moldoveni știu doar să transforme vorbirea directă în vorbire indirectă și cred că asta e ”informație”.
Ei încă nu au priceput că nu avem nevoie de mediatori să ne spună ce au zis Petcov&Petrenco, pentru că putem merge direct la privesc.eu să urmărim în direct sau în înregistrare întreaga  conferință.
Jurnalistul, dacă vrea mere de aur, tiraj și cititori trebuie să verifice afirmațiile politicienilor, nu să fie papagalii acestora.
Și să nu mai aud că moldovenii nu citesc ziare. N-au ce citi. Aceștia preferă să privească/asculte conferințele/declarațiile direct, fără mijlocitori.

un fals print, un fals regat, niste falsi patrioti

Mare tam-tam la Chișinău: un fals prinț (și o prințesă fără regat) au fost huiduiți și bruscați de niște falși patrioți moldoveni în momentul în care au dorit să depună flori la monumentului lui Ștefan cel Mare.

Primarul Dorin Coștereață Chirtoacă a declarat că prin acest incident Moldova, nici mai mult nici mai puțin, ”s-a făcut de râs în fața Europei” (ca și cum activitatea primăriei orașului – trocurile interpartiinice cu loturi, sistemul semi-mafiot de chioșcuri și rute de microbuze – ar fi un mare prilej de mândrie continentală!).

Cum mă consider republican (ca și constituțiile Moldovei și României), festivismul vizitei ”princiare” mă lasă rece.

Aș comenta pe scurt două lucruri:

  1. Despre drepturi. Cel de a protesta este unul fundamental, indiferent dacă suntem de acord cu cauza ori nu prea. Am tolerat protestul celor care și-au exprimat dezacordul față de vizita patriarhului Chiril, față de celebrarea sărbătorii 9 mai în PMAN, acum ar fi cazul să tolerăm și acțiunea de protest a unor cetățeni, chit că aceștia sunt comuniști, cretini sau ”bolșevici” (cum zice, fără sinchiseală corectul politic Deutsche Welle). Democrația stă pe principiul egalității și libertății opiniilor, așa că nu te întreba, frate Alexandre, unde era poliția să împiedice cetățenii (chiar dacă-s cu rea intenție) să exprime o poziție.
  2. Despre consecvență. E destul de trist să văd oceanul de mânie ”legitimă” ce a curs peste incidentul de azi, invocarea demnității naționale, a drepturilor omului, prestigiului extern al țării, respectului pentru nobilitate (wtf?). Pentru că aceleași principii sunt încălcate în mod regulat când e vorba de alte grupuri ce și-ar dori să facă simbolic același lucru. Comunitatea gay-ilor bunăoară – aceasta a fost împiedicată de ”simpatizanți creștini” să-și depună omagiul la monumentul domnitorului. Și pentru că e liniște atunci – monarhiștii de serviciu, apărătorii ocazionali ai drepturilor omului și patrioții de colivă păstrează suveran tăcerea, sau vorbesc despre cum drepturile pot și trebuie încălcate de dragul ”tradiției locale”.

Desigur, la limită îmi pare rău că fostul actor Radu Duda si Margareta de  Hohenzollern nu au avut posibilitatea să depună flori la monument cum au dorit, dar nu-i mare tristețe, căci s-au văzut în schimb cu Gheorghe Duca de la AȘM, cu mitropoliții, cu primarul de Chișinău și primul ministru… Gay-ii si lesbienele nu se vor vedea cu nimeni. Doar cu poliția, eventual.

Lupii ca politica sociala

Au re-apărut, în unele zone ale Republicii Moldova, lupii – animalele alea mitice ce supraviețuiseră pe teritoriul țării doar în povești și amintiri ale bunicilor. Acum iar fac parte din cotidian. Inclusiv în zona din jurul satului meu natal, Coropceni, raionul Telenești. Adică Leușeni, Văsieni, Suhuluceni și Ghermănești.
În noaptea dinspre joi spre vineri lupii au încolțit un vițel al unei familii sărmane, ce-l creștea pentru a-l vinde (una din cele mai răspândite forme de supraviețuire și de dobândire a lichidităților în satele Moldovei). 180 kg de carne și oase vii (alte două zile înainte de joi, au venit câțiva negustori să-l cumpere, cu ocazia asta l-au și cântărit, dar familia a spus că nu-l vinde încă – e prea mic și ar trebui să mai crească puțin)…
Bietul animal a fost sfâșiat pe toloaca de lângă sat: alături erau și alți viței dar aceștia au rupt pripoanele și au fugit în sat. Ăsta nu a reușit să se smulgă din lanț – stăpânul său îl legase gospodărește. (Ironia lucrurilor făcute bine care au deznodământ tragic).
Dimineața, din speranța celor câteva mii de lei, n-a rămas decât un morman de ciolane, piele și mațe…
Anterior lupii au mai păpat alți câțiva viței, mânji, niște oi și capre ce pășteau, conform unei practici vechi, pe câmpurile din jurul satelor.
Nu-i vorbă, sunt destui vânători în satele vecine – stufărișul de pe iazul dintre Coropceni și Telenești ”găzduiește” aproape în fiecare zi amatori de rațe sălbatice, lișițe, găinușe de apă – dar lupul e o specie protejată. Și nu se cuvine să tragi cu glonțul în el…
Între timp, oamenii din sat au început să-și vândă vacile pe un cap (expresie locală ce înseamnă cu duiumul). Cireada s-a micșorat în ultimii ani de la 160 vite la 38. Au mai îmbătrânit sătenii, copiii au mai crescut și nevoia de lactate s-a redus (numărul nașterilor e atât de mic încât cererea de lapte și brânzeturi e acoperită deja de cele câteva magazine-baruri din sat).
Costul întreținerii unei vaci a crescut enorm. Primul preț e cel al cirezii. El se măsoară în zile-muncă – fiecare familie paște cireada câte o zi pentru fiecare vită pe care o trimite la cireadă. Cu 160 de capete în cireadă, faci o zi-muncă la fiecare 160 zile scurse (1 data la 5 luni șu jumătate). Cu 38 vite în cireadă, faci ziua-muncă lunar. Sau plătești pe cineva să o facă în locul tău. Câteva sute de lei. Bani din care cumperi o cantitate impunătoare de lapte și brânzeturi la bar. Alt preț e cel al vițeilor și vițelelor ce sunt crescute pentru a fi vândute. Atunci când le poți lăsa să pască liniștite pe toloaca de lângă sat e o socoteală. Dacă însă lupul dă buzna și ți-o mănâncă pe toloacă socoteala e alta: un membru al familiei ar trebui să fie veșnic alături de vită. Ceea ce l-ar scoate din circuitul muncii de familie. Mă rog, vaca poate fi ținută și acasă dar în acest caz un membru al familiei ar trebui să aibă grijă de hrana ei.
… Așa încât lupul (și mai ales frica de el) ajunge să joace un rol important pe piața de bovine din Moldova și pe  cea a produselor alimentare. Și mai e, pentru unele familii sărmane, nenorocirea ”naturală” ce dublează nenorocirea socială a sărăciei.

Dumnezeu nu are,totusi, adresa juridica (despre cum sa nu faci apologetica crestina)

A scris Moni Stănilă un editorial în ziarul Timpul de Dimineață despre biserica ortodoxă. În care se lamentează că diverși atei inconsecvenți atacă această instituție iar mai recent, ce obrăznicie!, ar fi îndrăznit chiar să sugereze că noul Papă de la Roma ar fi mult prea dinamic, energic, reformator și deschis decât Patriarhii locali.

Nu-s atât de megaloman încât să cred că tot internetul vorbește de persoana mea, dar cumva mă regăsesc ca țintă a acestui articol – fac parte din tagma agnosticilor care privesc în ogrăzile altor credințe și mai și dau uneori în obraz bisericii ortodoxe pentru lene și lipsă de moralitate.

De aia voi fi obraznic și voi da o replică.

– Ateismul e o atitudine ce descrie relația față de (in)existența lui Dumnezeu/ a unei Cauze Primordiale. Ateismul nu reprezintă o atitudine negativă față de instituția bisericească cu imobile și cu adresă juridică ce pretinde că asigură legătura cu transcendența. Numele acestui tip de atitudine negativă față de Biserică e anti-clericalism și nu coincide deloc cu ateismul. Mai mult, există destule grupuri religioase – mai ales în protestantism – ce sunt explicit anti-clericale!

– Ateii ar trebui desconsiderați când vor postula, în locul Dumnezeului creștin, sau al lui Iehova, sau Allah alt[ transcendență – Națiunea, Unicornul Roz, Bomboanele Bucuria sau Amaretto Valea Perjei. Când însă vorbesc despre instituția socială/fiscală/juridică/politică numită biserică, ateismul lor nu este diminuat, nici sporit…

Înțeleg rostul acestui truc al bisericii: dacă dai în noi, dai în Dumnezeu, dar el e doar un truc retoric, nimic mai mult. La limită, Bibliile nu menționează nici pe Papa de la Roma, nici pe Patriarhul de la București (sau Moskova), așa încât poate nu-i o nebunie să cerem și Bisericii să probeze legătura cu Dumnezeu!

– Mă ”bucur” că în mediul ortodox e la modă să nu citești ceea ce comentezi (“Nu am citit declaraţia completă a pontifului şi nici nu e nevoie.” ) Semn de ”înaltă sănătate morală”. Poate era mai bine pentru Moni s-o citească totuși, și să citească și alte declarații ale Papei/rabinilor/imamilor/monahilor budiști.

Observ, cu stupoare, că Moni ia de la bolșevicii pe care-i critică în același număr al aceluiași ziar obiceiul de a judeca idei exclusiv în baza ”orientării religioase”, adică de clasă, a celui care le emite.

Altfel, interviul Papei, despre care vorbesc inconsecvenții, ateii și căpcăunii, și pe care ortodocșii nu-l citesc conține câteva revelații. Una ar fi o pledoarie a papei împotriva dominației unui tip de discurs, atât în interiorul bisericii cât și în afara ei, ce circumscrie domeniul religios doar la propoziții despre avort și sex. Papa sugerează că acest discurs ar trebui extins considerabil pentru a cuprinde și alte sfere ale vieții umane: inegalitățile economice (sensul metaforei cu biserica în calitate de spital de război), solidaritatea cu săracii, dimensiunea comunitară a credinței, depășirea închistării credinței în teologie elitistă (sensul altei metafore, cea despre sanctitatea obișnuită, adică sfințenia ce ține nu de eforturile supranaturale ale unor atleți creștini, ci de efortul zilnic al unor oameni obișnuiți ce reușesc să-și păstreze decența și umanitatea în condiții crunte).

– Ținta ”atacurilor atee” nu e negarea existenței lui Dumnezeu (de asta se ocupă zănaticii alde Dawkins), ci absența aspectului carității și solidarității sociale – prezente abundent în Biblie, dar lipsă în Biserica ortodoxă.

Cred că ar fi de zeci de ori mai multe discuții despre sărăcie și caritate în Biblie, decât referințe la ”păcatul homosexualității”.

În fine, înțeleg că e mult mai ușor sa te aperi de dușmani imaginari (atei, comuniști) decât să vorbești despre problemele reale ale bisericii – cooptarea acesteia de către capitalismul oligarhic local, subordonarea totală față de stat, calitatea proastă a cadrelor să modelul îndoielnic de conduită morală ce-l oferă…

Mă rog, astea-s doar obsesiile ateilor. Pentru că creștinii ”adevărați” încă-s prinși cu alte ocupații – de exemplu să stabilească dacă credința lor personală e conformă cu nu știu care sfânt bizar din secolul X.

Embargoul rus de ieri si durerile moldovenesti de azi si maine

Decizia Serviciului Sanitar rus de a sista importul de vinuri moldovenești cauzează destule efecte perverse la Chișinău: sporește numărul și puterea celor cu atitudini anti-rusești (nu e neapărat vorba despre anti-rușii de profesie alde Vitalia Pavlicenco sau Mihai Ghimpu, ci de grupuri eclectice, de obicei apolitice), leagă consumerismul de sentimentul național (prin politizarea consumului – Dulce-i vinul de acasă, nu ca vodka rusească!, Vinul nostru e mai sănătos decât vodca voastră! etc.) complică la infinit viața minorității ruse în Moldova (care nu a fost prea ușoară nici pînă acum), conferă proiectului de integrare europeană o aură mesianică nemeritată (destul de paradoxal că rușii ”opaci” și-au enunțat condițiile de aderare la Uniunea Vamală – gaz ieftin și posibilități de export, în timp ce europenii ”transparenți” au secretizat în totalitate textul DCFTA, deși am avea interes să vedem care sunt parametrii negociați pentru drepturile muncii, tarife și taxe vamale, cote de export pe anumite categorii de produse).

(sursa Publika TV, campania SUSȚINE MOLDOVA)

Totuși efectul cel mai mare al embargoului stă în proliferarea mesajelor de încurajare, apelurilor la unitate, chemărilor la demnitate și alte trucuri retorice al căror numitor unic e invocarea nevoii de a fi solidari și patrioți, de a uita de lucrurile ce ne despart și de a căuta podurile ce ne leagă.

(sursa Adevărul Moldova)

N-ar fi nimic rău în aceste încercări de a construi o comunitate chiar dacă în condiții drastice de presiune externă.

Problema cu mesajele de solidarizare este că acestea rătăcesc din nou dezbaterea cu privire la cine e vinovat de situația în care ne aflăm și trimit răspunsul din nou în exterior, pe criterii geopolitice. Și de data asta vinovații sunt ei, adică alții.

Chit că în cazul BEM nu rușii ci reprezentanții statului moldav prin instituțiile sale – Banca Națională, Ministerul Finanțelor – au falimentat cu multă pricepere banca.

Chit că, în plin potop de retorică patriotardă și apeluri la solidaritate, Guvernul (a se înțelege interese private) decide să desconsidere decizia Curții Constituționale de înghețare a procedurilor de concesiune a Aeroportului Chișinău și să meargă cu concesiunea mai departe așa încât Curtea a fost nevoită să mai suspende încă o dată hotărîrea de Guvern.

Chit că, în chiar mijlocul avalanșei de declarații despre dorința sinceră a moldovenilor de a se aventura în proiectul UE, despre cît de democratică e UE și cît de coruptă și autoritară e Federația Rusă, găgăuță Dorin Chirtoacă declară fără tupeu că dacă va fi nevoie partidul său va falsifica alegerile dar va ajunge oricum în Parlament.

Tocmai când ieșisem din mocirla etnico-geopolitică (Tu cu cine ții, cu România ori cu Rusia? Câte creioane ne-a dat România?), tocmai când ne-am pricopsit cu un fel de opoziție ceva mai teafără (care interoghează fiecare pas al puterii, divulgă scheme subterane), tocmai când, în sfârșit, am început să discutăm cum aranjăm țara,  uite că vine acest set de atacuri economice ruse ce ne aruncă din nou unde eram, în zona întrebărilor primitive: rus vs român, european vs euroasiatic etc.

Așa încît embargoul rus amînă indefinit o discuție națională foarte necesară:

– Despre gestiunea ineficientă (și chiar criminală pe alocuri) a proprietății publice atît la nivel central (BEM, Air Moldova, Aeroportul Internațional Chișinău, Franzeluța și alte zeci de cazuri) cît și la nivel local (irosirea spațiului verde al orașului în favoarea unor interese politice și economice, aranjamentele dubioase între Primăria Chișinăului și unii agenți economici în scopul exploatării comerciale a spațiului public).

Povestea ideologică a ”statului ce nu știe să-și administreze proprietățile” trebuie înlocuită cu cea a statului moldovean care administrează proprietățile sale prost în mod conștient sub controlul unor interese oligarhice.

La această poveste ar trebui adăugată o nuanță importantă – insistența FMI și a altor organizații internaționale pe procesul de privatizare a proprietății de stat. Că FMI nu crede în proprietate de stat și recomandă, ca măsură de ajustare structurală, transferul proprietății de stat în grijă privată, e treaba FMI. Că guvernele succesive ale Moldovei (de la zănaticii ce au demarat programul național Pămînt, la comuniștii ce au semnat aderarea la Organizația Mondială a Comerțului și la aie-iștii ce au pus semnăturile sub memorandumurile cu FMI) au preferat să nu gîndească și să sacrifice interesul pe termen lung al statului/poporului în detrimentul unor interese imediate de partid sau oligarhie e o altă poveste. În care putem interveni.

– Despre acapararea și exploatarea bunului public de către grupuri private – un bun exemplu ar fi transportul public din Chișinău, împărțit între microbuze/autobuze private, ce aparțin unor persoane cu legături la primărie/consiliul municipal/partide, și autobuze/troleibuze publice ce aparțin statului dar care se află într-o stare jalnică și nu pot fi dezvoltate tocmai din cauza că banii ce provin din majorarea fluxului de pasageri transportați merg în buzunare private și de partid.

– Despre conflictul social moldovenesc ce nu se întinde de-a lungul liniilor etnice (activistul vorbitor de limbă rusă Vitalie Voznoi nu a avut probleme să organizeze întreaga vară proteste împotriva unui pretins mare apărător al drepturilor rușilor, vorbitorul de limbă rusă Valeriu Klimenko), ideologico-partiinice (comuniștii și liberalii, liberal-democrații și comuniștii, democrații și comuniștii – toate partidele și partiduțele au știut să ignore diferențele ideologice și de platformă atunci cînd a fost vorba de interese materiale, cum e, bunăoară, ședința de rușine a Consiliului Municipal Chișinău din 5 septembrie cînd liberalii și comuniștii și-au dat păduri și parcuri reciproc prin vot comun, fără a căuta că-s dușmani retorici, semn că retorica e pentru alde găgăuță de la ziare), religioase, geopolitice (adepții aderării la UE sunt la fel de săraci/bogați precum adepții aderării la Uniunea Vamală) sau lingvistice. Din contra, inegalitățile împart grupurile etnice, lingvistice, religioase și lingvistice în oameni săraci și bogați, în inși cu acces la resurse și inși lipsiți de acces, între zone geografice cu infrastructură socială (transport, educație, ocrotirea sănătății) bună – în temei Chișinău, și zone cu infrastructură socială proastă sau lipsă cu totul (restul Moldovei), în cei care controlează activități economice și pot să influențeze și cei care sunt controlați și influențați. Conflictul social moldovenesc ține de grupuri de vârstă, de poziționare geografică, de distribuție a infrastructurii sociale, de statut social, de clasă la urma urmei (mecanismele prin care inegalitățile sunt reproduse – educație, acces la ocrotirea sănătății, acces la informație – reprezintă un alt nume al clasei).

– În fine, despre semnificația și conținutului procesului de integrare europeană.

Cum se face că acesta poate conține deopotrivă practici bune (reconstrucția infrastructurii drumurilor în Moldova, eficientizarea și supravegherea justiției, adoptarea unor legi anti-discriminatorii), practici îndoielnice (privatizarea la grămadă pe prețuri derizorii a activelor statului) și practici de-a dreptul criminale (atacurile raider la sistemul bancar, spălarea banilor ruși murdari în băncile moldovenești, acapararea instituțiilor de stat de către partide ce au pus pe alocuri Acordurile de Alianță mai presus decît Constituția, complicitatea instituțiilor de stat în diferite crime: trafic de influență, proxenetism, contrabandă cu țigări)?

De ce sintagma ”integrare europeană” a ajuns să acopere cârdășii și înterese personale? De ce procesul de integrare europeană și negocierile legate de acesta – DCFTA în primul rînd – sunt lipsite de transparență iar textele acordurilor sunt ascunse de ochii publicului?

De ce proiectul de integrare europeană nu a fost trecut printr-un referendum așa încît să aibă și binecuvîntarea cetățenilor Moldovei?

…Mult, mult prea devreme a venit acest embargo.

Lecturi radicale

Contrar părerii comune, deci, socialismul nu a eliminat sfera privată; el a distrus sfera publică – ca ideal, nu ca instituție. El a transformat sfera publică într-un ”celălalt” străin într-o măsură atît de mare încât  o nouă sferă publică a apărut după 1989 ca o reacție împotriva ”publicului” per se. Socialismul și-a construit, astfel, propriul cal troian ce nu doar că a i-adus sfârșitul dar a și speriat  generațiile ce au trăit pe durata lui împotriva oricărei ideologii ce propovăduiește binele  comun așa încât abilitatea lor de a crea o alternativă viabilă, fie ea democrație sau altceva, a fost serios compromisă. Mai încolo, socialismul a propulsat o întreagă armată, o veritabilă coloană a cincea, de nihiliști publici și entuziaști privați în lumea de după 1989. (…) Prin asediile asupra privatului, prin exagerarea sferei publice, prin crearea unor ziduri brutale între aceste domenii, socialismul a aranjat scena pentru o lume în care zidurile brutale persistă, dar în care deja sfera publică e sub asediu. (Sonia Hirt în Iron Curtains: Gates, Suburbs and Privatization of Space in the Post-socialist City, 2012, p.22)

* * * *

Ziarul Liberation publică, în ediția de week-end, 14-15 septembrie, un dosar despre criza economică și despre creativitatea comunităților în privința căilor de supraviețuire a efectelor acesteia. Concluzia dosarului: trebuie să ne reamintim de socialitate, de facerea lucrurilor în comun și de valoarea economică a unor bunuri culturale precum cooperarea și solidaritatea.

* * * *

Kiril Medvedev scrie, în numărul  82 (iulie-august) al revistei  The New Left Review un articol în care trece în revistă poezia politică rusă contemporană. Așa l-am re-descoperit pe Vadim Lungul, poet moldovean de limbă rusă, activist și om implicat.

BEM, Aeroportul Chisinau si samaritenii cei rai

Cum băieții ce au sustras de la stat (adică din proprietate publică) ditamai două întreprinderi grase aveau nevoie de scuze filozofico-ideologice – altfel nu se putea justifica bazaconia de a da în concesiune Aeroportul Internațional Chișinău unei companii de la granița cu China sub pretextul că ăia vor hub spre Europa și Banca de Economii unei firme rusești ce se ocupă cu reparația tehnicii de calcul și realizarea sondajelor de opinie – Victor Ciobanu de la Ziarul Național a venit tocmai la momentul potrivit cu un fel de material din care reiese ”logic” că acțiunea de a prelua abuziv de la stat bunuri și de a le folosi în interes personal nu doar că e acceptabilă, ci chiar necesară și justificată.

Era clar că nu se poate spune pe față: Stimați concetățeni, noi am abuzat de pârghiile pe care le avem și ne-am tras pentru fiecare câte o companie albă de stat pentru zile negre! și de aia a fost nevoie de o poveste (i)morală.

Și ce teren mai grozav decât cel al ideologiei!

A scos deci dl. Ciobanu din torba ideologică a pieței libere argumentul discutabil că ”Nu este nicio noutate că statul este un prost gestionator al patrimoniului pe care îl deține.”

De aia, concluzie logică, BEM și Aeroportul trebuiau privatizate.

Chiar așa să fie?

Aeroportul Internațional Chișinău, bunăoară, nu doar că este unicul funcțional din țară ci a și înregistrat în 2012 o creștere a fluxului de pasageri de 6 ori față de anul 2000 (1 milion 200 mii față de 200 mii). După semnarea acordului de liberalizare a pieței aeriene cu UE aeroportul așteaptă o creștere și mai spectaculoasă: chiar din această toamnă o companie low-cost anunță zboruri spre Italia și e vorba să vină și altele. E drept că ar fi nevoie de ceva lucrări de modernizare și extindere, dar lucrul acesta îl poate face și statul ținând cont că aeroportul Chișinău, dotat cu infrastructură, situat în imediata apropiere a  orașului, e o afacere a cărei profitabilitate nu lasă îndoieli.

Mai există și alte aeroporturi în Moldova. Cel de la Cahul. Cel de la Bălți. Ambele în paragină. Pe alea investitorii privați nu le doresc chiar dacă acolo e unicul caz când povestea cu statul prost gestionat al patrimoniului său e adevărată! Ei preferă să ia statului unica afacere ce merge și să i le lase pe celelalte după care să povestească cât de eficientă e administrarea privată (a unor companii puse pe roate de stat) și cât e de proastă administrarea de către stat a celorlalte aeroporturi. De ce miliardarii ceceni nu ar cumpăra aeroportul din Bălți pe care l-ar dezvolta? Pentru că acolo afacerea trebui construită de la zero și e riscant pe când aeroportul de la Chișinău reprezintă o afacere sigură.

Povestea BEM e și mai complicată. BEM a trecut deja o dată în proprietatea privată pe la sfârșitul anilor 90 dar a fost rapid recuperată. Pe vremea comuniștilor banca a trebuit să suporte capriciile personale și politice ale vremii: a absorbit datoriile Investprivatbank pentru că așa a ordonat Voronin și pentru că Banca Națională s-a comportat iresponsabil față de sectorul bancar în genere (regula de aur spune că licența unei bănci mici ar trebui retrasă imediat când devine certă boala acesteia, pentru a nu afecta sistemul bancar în genere). Anii trecuți, sub guvernare politică nouă, banca a fost suspusă unor atacuri raider într-o altă complicitate notorie a Băncii Naționale, lașă și de această dată, la fel ca și câteva bănci private – VictoriaBank și UniversalBank! – semn că ceea ce contează e cel cu accesul la pârghiile de putere, nu tipul de proprietate sau eficiența managementului.

Tot în ultimii câțiva ani banca a acordat credite neperformante în valoare de peste 1 miliard de lei: lucru dubios, creditele neperformante au fost acordate mai ales în ultimele luni ale anului – în doar vreo 3 luni, ponderea creditelor neperformante a crescut de 6,5 ori. Președintele Consiliului de Administrație al BEM, Victor Bodiu, fost candidat PLDM la alegerile locale din Chișinău, își permitea să declare suspect de liniștit că creditele neperformante nu sunt o problemă. Au tăcut Banca Națională și Ministerul Finanțelor. S-a făcut că plouă și Comisia Națională a Pieței Financiare. Doar FMI a tușit niște lucruri în câteva rapoarte dar pe alea nu le citește nimeni.

Opinia publică nu cunoaște, desigur, numele celor care au luat creditele neperformante. Zic gurile rele că-s tot aceeași care au luat acum banca pe nimic!

Ca să salveze cumva situația Guvernul a decis să scoată 200 milioane de lei din buzunarul public (bani ce puteau merge la educație și la sănătate) în vederea majorării capitalului social. Pe urmă banca a decis să facă o emisiune suplimentară de acțiuni. Guvernul a spus că nu participă și la finele spectacolului, firma Sisteme Informaţionale Integrate care se mai ocupă și cu ”comercializarea băuturilor, programe distractive, alimentaţie rapidă, restaurante pe vapoare” a fost făcută stăpână peste Banca de Economii…

Chiar dacă, într-o Moldovă imaginară trecerea BEM din niște mâini publice în alte mâini private (pentru moment aceleași!) ar fi fost o acțiune necesară în scopul salvării băncii și eficientizării activității ei, atunci în acea Moldovă imaginară BEM putea fi vândută unei bănci solide, cu experiență și expertiză, una ce ar fi adus bune practici, un management mai bun și un câștig de know how în sectorul bancar autohton.

În nici un caz, în Moldova aia imaginară nu se dădea una dintre cele mai importante bănci ale țării pe mâna unei companii ce se ocupă de pregătirea preparatelor culinare!

În mod clar, povestea din manualele pentru începători în ale economiei de piață – cea cu statul în calitate de administrator prost – pe care o istorisește editorialistul de la Ziarul Național (și câteva legiuni de analiști de alianță)  nu ține. Pentru că statul, în cazul BEM, a fost oprit de către puternice interese politice și/sau oligarhice să intervină pentru a administra banca cum se cuvine. Logica de partid, cea a interesului de grup, faimoasele înțelegeri ale consiliului alianței și telefoanele cu indicații au limitat și distorsionat posibilitățile de intervenție ale managementului băncii. BEM a trebuit să asculte mai degrabă de telefoanele de la sediul partidului decât de logica proceselor ce aveau loc în sistemul bancar. Aceeași situație cu Aeroportul – câteva bateri de palmă au trecut unicul aeroport profitabil de la stat la privat și i-au lăsat statului buzunarele goale și responsabilitatea de a se îngriji de celelalte aeroporturi în paragină.

Povestea moldovenească nu e deci despre avantajele proprietății private față de proprietatea publică, administrării private față de administrarea de către stat. E o poveste despre cooptarea aparatului de stat de către unele interese de partid, fragilitatea și slăbiciunea pieței bancare moldovenești la influența unor înțelegeri de cartel și despre parteneriatul vicios stat-privat (adică partid-oligarh) în privatizarea abuzivă a unor proprietăți de stat.

Starea proastă a unor sectoare economice nu se datorează faptului că statul nu le administrează bine, ci faptului că statul nu are șansa să le administreze deloc, constrâns fiind de partidul sau oligarhul de guvernământ.

Page 3 of 41

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén