blog implicat

Tony Blair, fostul prim-ministru laburist al Marii Britanii, cunoscut mai puțin pentru politicile sale orientate spre protecții sociale decât pentru asistența completă și necondiționată (în limba vernaculară echivalentul expresiei ar fi servitudine)  acordată lui George Bush și iresponsabilităților afgane și irakiene ale acestuia, a vorbit la Milano joi, 11 noiembrie, despre toleranța religioasă, îngăduința politică, interacțiunea dintre sacru și secular în cadrul regimurilor democratice.

Zice Blair (și ar trebui luat în serios, nu pentru că ar spune lucruri inedite ci pentru că-l ascultă multă-multă lume) că religia e aici, în lumea contemporană, și e pentru mult timp. Prezicerile Iluminismului cu privire la moartea lui Dumnezeu și secularizarea iminentă a lumii ca rezultat al industrializării agresive trebuie amânate.

Dezvrăjirea lumii nu e un fapt împlinit, iar dintre statele post-industriale SUA reprezintă exemplul cel mai convingător al posibilității coexistenței modernității politico-economice și a unei active vieți religioase. Paradoxal că în SUA marile momente ale modernizării politice au coincis cu revitalizarea religioasă – atât în lupta pentru abolirea sclaviei cât și în mișcarea pentru drepturi civile a lui M.L.King mobilizarea creștină a jucat un rol decisiv.

Mai pomenește Blair în fugă despre creștinii non-ortodocși din Moldova ca fiind prizonierii unui context al ”opresiunii generale a oamenilor credinței”. Perfect de acord. Am scris și eu de câteva ori despre discriminările pe care creștinii non-ortodocși (în temei cultele protestante și neo-protestante) le au de suferit din partea Bisericii Ortodoxe majoritare susținută părtinitor de către statul moldav. Aici despre eforturile conjugate ale Bisericii ortodoxe din Moldova, Primăriei de Chişinău, Ministerului Afacerilor Interne și Curţii de Apel de a stopa o acţiune de masă a Bisericii Creştine Adventiste din Moldova sub genericul „Urmează Biblia!”. Am mai pomenit starea precară a comunităților creștine non-ortodoxe și într-un studiu prezentat la Southern Conference on Slavic Studies care poate fi citit aici.

Tony Blair pomenește deci un adevăr. Ori, mai corect, o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate a adevărului se conțin în performanțele creștinilor non-ortodocși din Moldova pe post de opresori, ori de aliați conștienți ai opresorilor lor.

Nu mai pomenesc că ar fi fost tare frumos dacă Blair adăuga în tabloul intoleranței religioase soarta comunităților musulmane din Moldova, care sunt probabil minoritatea religioasă cea mai persecutată în Republica Moldova în ultimul timp. Eforturile chinuitoare ale musulmanilor moldoveni de a-și legaliza existența și de a beneficia de protecție legală întâlnesc o ripostă decisivă venită din partea Bisericii Ortodoxe dar și din partea comunității oprimate a creștinilor non-ortodocși.

Opinia publică progresistă a Europei ar trebui poate informată și cu privire la faptul că reprezentanți marcanți și gălăgioși ai comunităților evanghelice din Moldova au condiționat, nici mai mult nici mai puțin, înregistrarea cultului musulman în Moldova de eliminarea persecuțiilor creștine în țările arabe. Ca și cum nu ar fi vorba în temei de cetățeni moldoveni ce împărtășesc islamul și nu ar fi destulă aiureală să le ceri unor moldoveni din Chișinău să răspundă pentru politicile unor prinți din Arabia Saudită.

Ar mai fi de menționat și efortul considerabil al cultelor creștine non-Ortodoxe din Moldova de a preveni adoptarea de către Parlament a legii anti-discriminare ce ar oferi persoanelor de orientare sexuală netradițională, invalizilor și altor categorii discriminate ceva garanții juridice.

Ceea ce nu înseamnă că evangheliștii moldoveni – baptiști, adventiști sau de alt cult – nu ar suferi un tratament discriminatoriu și persecuții/restricții din partea ortodocșilor majoritari.

 Sunt surprins însă de abilitatea lor de a pactiza strategic și tactic, fără remușcări, cu opresorii (care-s prin extensie dușmani de doctrină) atunci când identifică un dușman comun – comunitatea musulmană moldovenească, homosexualii, legea anti-discriminare ori cursul ”Deprinderi de viață”.

La modul general participarea evangheliștilor moldoveni în lanțul ăsta pervers al intoleranței religioase, deopotrivă ca victime dar și ca agresori, ar trebui să pună pe gânduri autorii de raporturi cu privire la situația religioasă în Moldova sau pe demnitarii ce desenează schițe de politici religioase.

Această ambiguitate ar putea servi ca un avertisment cu privire la capcanele analizelor binare ale relațiilor minoritate-majoritate în societatea contemporană. Exemplul evangheliștilor moldoveni arată concludent că minoritățile se produc în multiple roluri, și că o bună parte a retoricii inflamatoare și paranoice care generează într-un final politici intolerante, discriminare, este produsă de minoritățile religioase înseși.

Mai simplu: evangheliștii moldoveni participă activ la făurirea lanțurilor cu care le sunt legate gurile și drepturile.

Chiar cred baptiștii moldoveni că dacă se opun în baza unor justificări grotești legii cu privire la eliminarea formelor de discriminare, inclusiv pe motive religioase, vor putea evita utilizarea acelorași argumente aleatorii și părtinitoare împotriva lor? Ori dacă strigă vehement și isteric împotriva musulmanilor ca fiind credință netradițională în Moldova vor putea să-și sporească șansele în fața unor raționamente similare ce vin din partea Bisericii Ortodoxe?

Diversitatea religioasă a Moldovei, în pofida cifrelor măsluite la prost-făcutul recensământ din 2004, e unica garanție a supraviețuirii cultelor creștine non-Ortodoxe în Moldova, unicul sol pe care comunitățile evanghelice ar putea activa și înflori.

E, personal nu cred deloc ca fiind înțeleapte politicile acestor culte minoritare de a-și tăia creanga pe care stau, solul din care se hrănesc.

Zice un portal de știri : ”50 milioane lei din bugetul municipiului Chișinău, destinați pentru construcția apartamentelor pentru familiile social-vulnerabile, au fost redirecționați spre reparația străzilor din municipiu. Această decizie a fost aprobată astăzi, 15 aprilie, în cadrul ședinței Consiliului Municipal Chișinău.”

Rezoluția e un fel de manifestare a unei negândiri de tip automobilistic, care vede orașul prin parbrizul automobilului de serviciu, sau cel personal, când Doamne-Doamne dă bani… Coaliția majoritară, poreclită și liberal-democrată, a votat pentru, iar opoziția, zisă și comunistă, s-a opus motivând că ” este ilegal ca în timpul anului banii din buget să fie scoși.” Adică, nu aveau obiecții de conținut, ci doar de procedură…

Interesele strategice ale autorităților se tot îngustează pentru a coincide cu cele ale middle class, atât cât o fi ea pe plaiurile autohtone…Ceea ce ”aleșii locali” se fac a uita este faptul că familiile social-vulnerabile nu au, de obicei, automobile și nu le prea pasă de gropi în asfalt, pentru că merg cam pe jos sau cu transportul public, stau în chirie în suburbii sau cămine în condiții insalubre : o parașă (WC) pe etaj, o bucătărie comună, se spală în lighean și dorm 3-4 oameni în 8-9 metri pătrați…Și nu ar fi vorba doar de săracii tradiționali (șomeri, familii defavorizate și cu probleme), ci și de indivizi ce muncesc zilnic la stat sau la privați, adică săraci cu contract de muncă și job…

Bun, nu zic că n-ar fi nevoie și de drumuri bune, însă nu prea văd mari virtuți strategice sau administrative în tactica de a lua de la niște sărmani (fără casă) și a da la alții. Un fel de antereu al lui Arvinte, în care autoritățile taie o bucată de mânecă pentru a cîrpi gulerul…  Iar sumanul tot găurit rămâne.

Ca să citez o observație genială, auzită zilele astea : în ultimii 20 ani, parcul automobilistic al orașului (inclusiv cel al mașinilor de serviciu) s-a schimbat de câteva ori, iar troleibuzele rămân aceleași…încă. Parcul imobiliar social nici nu a fost pornit așa că e stabil la dimensiunea zero asolut.

În sfârşit câteva bucăţi stângiste tefere au spart monopolul quasitotal al dreptei în spaţiul cultural al Republicii Moldova. (Corolar 1: Mi se pare tembel faptul că în cea mai săracă ţară din Europa intelectualitatea, în proporţie covârşitoare, este de dreapta. Corolar 2: Şi mai indolent mi se pare modul în care este construit raportul dreapta/stânga în Moldova: din perspectiva atitudinii pro/anti Rusia (România)… Corolar 3:  Când zic „bucăţi de stânga” am în vedere poziţia lor de stânga în cadrul spaţiului cultural moldovean; foarte probabil ca unele texte care sunt de stânga în Moldova să apară de centru în altă parte, sau chiar să fie cumva incluse în alte tradiţii – anarhism, ecologism – independente de distincţia tradiţională stânga/dreapta…

Primul stângist este Benoit Vitse, care publică, în numărul 8 (decembrie) al revistei Stare de Urgenţă 2 articole. Ambele au în titlu conceptul „capitalism”  (sigur asta nu e un criteriu suficient să-l numeşti pe un autor „de stânga”). Capitalismul a înnebunit! şi Cele trei vârste ale capitalismului.

Primul abordează incoerenţele capitalismului şi urmăreşte raportul contradictoriu al acestuia cu marele său duşman: Statul. De la entuziasmul general al laissez-fairismului, cu încrederea sa oarbă în mâna invizibilă a pieţei şi satul minimal la intervenţionalismul masiv al anilor 30, după care, a urmat, psihologic, epoca Reagan-Bush, însoţită de reducerea influenţei statului şi în sfârşit, anul 2008 şi fervoarea socialistă a alocării fondurilor pentru ieşirea din criză. Ura liberalismului pentru stat, sugerează Vitse, ar fi o chestie de conjunctură, un moft de fată capricioasă, o haină purtată pe timp frumos, adică de creştere economică constantă… În spatele ei sunt fluxuri enorme de bani care, mişcate pe un traseu circular: de la stat spre marii actori (bănci, companii de asigurare) şi de la marii actori spre stat (sub forma unor impozite laşe), prin ocolirea sferei sociale reale: educaţie, sănătate, etc. În numele ei capitalismul, după Vitse, trebuie condamnat: nu pentru că nu ar fi eficient, ci pentru că creează o anumită distribuţie statornică a fluxurilor financiare care menţine (şi chiar întreţine, în sensul că o cauzează în mod necesar) o anumită parte a omenirii sub sărăcie. Nu sunt adeptul ajutorului necalificat şi iresponsabil pentru destinaţii exotice gen Africa (mai cred că pentru o investiţie cu cap a banilor occidentali e nevoie şi de specialişti ociidentali care ar monitoriza fluxurile ajutoarelor şi absorbirea lor eficientă), dar când mă gândesc că cei 780 miliarde de dolari promişi de Obama economiei americane înseamnă bugetul de stat al ţării mele pe următorii 500 ani…chiar mă apucă groaza…

Al doilea articol abordează corelat două probleme: a organizării economice şi a salariului. Istoria capitalismului e împărţită în 3 perioade: capitalismul glorios (când Ford hotăra să dea angajaţilor săi un salariu cât mai mare cu putinţă, pentru ca aceştia să-şi poată permite să-şi cumpere maşini; capitalismul jalnic (muncitorii erau sfătuiţi, plătiţi deci, să-şi cumpere bicilete), capitalismul calamitos (salariile sunt cele mai mici cu putinţă, iar angajaţii sunt transformaţi în cumpărători ai brandului pentru care lucrează). O involuţie, zice Vitse.

Ce mi se pare demn de reţinut din aceste două articole este recuperarea unei dimenisuni umane ale organizării economice. Vitse îmi apare ca fiind de stânga pentru că nu se înregimentează în corul de aplaudaci al capitalismului cu orice preţ; pentru că interoghează liberalismul şi concurenţa liberă asupra unei probleme mai vechi, anume distribuţia/anularea/crearea inegalităţilor, adică reproducerea, la scară industrială a săracilor şi sărăciei. E stângă economică aici (stânga veche), una teafără, critică (patetică chiar pe alocuri în criticismul său) cea care ne lipşete, în pofida faptului că am ieşit dintr-o stângă oficializată (URSS) şi am intrat în stângă neformală (în tranziţie), care au fost însă ambele de dreapta… Încă nu a reuşit să mă convingă nimeni că partidul care conduce acum Moldova ar fi de stânga, şi nici că puzderia de partide social(e/iste) care se înghesuie în aşa numita Opoziţie ar reprezenta o alternativă de stânga serioasă…

De stânga este şi articolul „Despre filosofie, muzică şi orbi” al lui Oleg Garaz, publicat în numărul dublu noiembrie-decembrie al revistei „Contrafort”. De data asta e vorba de o stângă culturală, nu prea interesată de sărăcie, dar foarte suspicioasă pe Putere, în toate formele ei. A căuta relaţiile ascunse de putere, violenţa structurală indusă în socium cu scopul de a-l controla, a interoga critic orice formă de instituţie – de la Dumnezeu prin muzică la filosofie. Şi aici terenul moldav mi se pare virgin (şi virginizat constant): adularea Partidului-instituţie a trecut în adularea necondiţionată a Patriei-instituţie, cu pierderea, undeva pe drum, a sferei autonomiei individuale. Şi stânga moldovenească (definită, în mod tradiţional prin slăbiciunile pro-ruseşti), şi dreapta (care se concepte exclusiv prin atitudinile sale pro-româneşti) păcătuiesc prin a instaura relaţii de putere identice, cu funcţia de a limita, pe cât de posibil individul… Le uneşte aceeaşi suspiciune (moştenită) vis-a-vis de Gheorghe şi Maria, pe care îl cântă, în mod abstract, îl doinesc, dar nu-i recunosc existenţa reală… O veşnică condamnare la abstracţiune pentru o mare parte a cetăţenilor moldoveni, inclusiv în sfera drepturilor lor…  În sensul acesta, lejeritatea cu care se acordau calificativele „duşman de clasă” şi „duşman al poporului” e suspect de asemănătoare cu uşurinţa (şi vehemenţa) cu care sunt distribuite, astăzi, certificatele de „patriot”, „agent rus”, „imperialist român” etc…  

Revenind la Garaz, acesta îşi începe „operaţia de dezvrăjire” (Soljeniţân zicea că intelectualul este co-vinovat de lucrurile ce se întâmplă în lumea lui, deci misiunea lui ar fi, întâi de toate, s-o rupă cu minciuna) cu… Dumnezeu. La crearea lumii, zice Garaz, a fost comisă o greşeală, una mare de tot. Dumnezeu cel capricios l-a preferat pe păstorul Abel agricultorului Cain… Abel a fost sacrificat, dar vina nu aparţine în totalitate lui Cain, e la mijloc şi motivaţia subiectivă a Dumnezeului… Dacă sus era Bardot, probabil nu se ajungea la asta… Mă rog, actul de violenţă s-a produs, iar răscumpărarea lui poate avea loc doar dacă pedepsim, în sfârşit, adevăratul făptaş, pe Domnul…(sugestia îmi aminteşte de un alt stângist cultural şi economic, Jose Saramago, care pune în gura Hristosului său: Iertaţi-l oameni (pe Dumnezeu, V.S.), că nu ştie ce face! Tot în acea evanghelie, Hristos, Dumnezeu şi Diavolul poartă o discuţie fascinantă din care transpar multe mecanisme suspecte ale „măreţiei divine”) Prea bărbătesc acest Dumnezeu, trebuie feminizat. Nu pentru binele lui, ci pentru al nostru…

Urmează ceva tirade la adresa filosofiei, „o mitologie fără divinităţi, scârţâind din toate articulaţiile”. Aceasta ar fi, în opinia lui Oleg Garaz, un fel de religie laicizată, care păstrează, din vechea arhitectură religioasă: sacrul, transcendentul şi cunoaşterea supremă…  Toate bune, dacă autorul nu ar comite o greşeală autoreferenţială: aceea de a desfiinţa filosofia în numele şi cu ajutorul filosofiei. Cum ar veni, Garaz neagă necesitatea unei filosofii…după  care se apucă să construiască una… Apoi, în grădina ciudată a filosofiei sunt mulţi pomi: unii dintre ei (pragmatismul, Rorty) au denunţat deja de ceva vreme aceleaşi mecanisme de reproducere a puterii prin intermediul unor noţiuni mari şi goale precum Dumnezeu şi Marele Adevăr. În fine, e important că regele (filosofia) e instaurat din nou pe tron, după ce a fost coborât din cer şi a fost pus să-i slujească pe cei pe care trebuia să-i conducă…