Nov 3 2014

D`ale politicului

Vitalie Sprînceană

Oleg Brega a fost totuși înregistrat în calitate de candidat independent, cu numărul 21, după două ședințe ale Comisiei Electorale Centrale și multe confuzii în privința interpretării Regulamentului. Un membru al CEC, Ștefan Urîtu, într-o altă viață membru al unui ong pentru apărarea drepturilor omului, a insistat pe refuzul înregistrării lui Oleg Brega din motiv că pe unele liste de susținere oamenii nu au scris cu mîna lor numele și prenumele. Iar Regulamentul zice că oamenii ”indică” în listă… Și de aici o întreagă polemică halucinantă despre sensurile verbului ”a indica”… Cu DEX-ul și cu bunul simț. În fine, s-a sfîrșit.
Mă gîndeam că, dacă-i refuză lui Oleg înregistrarea, atunci eu boicotez alegerile – mi se pare arbitrar și total nedemocratic ca o autoritate publică să jongleze cu sensurile unor termeni așa încît să anuleze semnătura mea de susținere și să aprobe altele, date pentru alți candidați.

* * * * *

Și Anatol Mătăsaru, artist și activist politic,  a fost eliberat. Direct din sala de judecată (sper că asta o să i se întîmple și lui Iurie Drăniceru)… O altă veste bună pentru azi…
În toată această istorie cu arestul lui Anatol, tăcerea organizațiilor  zise “de creație” (am în vedere mai ales Uniunea Artiștilor Plastici dar și alte uniuni) mi se pare cea mai suspectă. Și mai gravă. Pentru că, în temei, Mătăsaru este persecutat pentru un act artistic, oricît de controversat ar fi el – cel de a instala în fața procuraturii un falus gigantic prin care sugera coruptibilitatea instituției –  adică, pentru că a realizat o intervenție artistică într-un spațiu public.
Un act de creație perfect legitim.
Și dacă în această situație, cînd un artist este persecutat, iar alți artiști, organizați formal și recunoscuți ca un fel de supraveghetori ai breslei, păstrează tăcerea, se fac că plouă sau le e frică să ia o atitudine, înseamnă că își vor merita soarta de a fi cenzurați și persecutați și ei la rîndul lor…
În afara breslei, nimeni nu păzește granițele expresiei artistice. În cazul lui Mătăsaru ele au fost călcate în picioare iar dinspre artiști (dar și dinspre scriitori, bunăoară) e doar multă tăcere.

* * * * *

Am mers la Schönbrunn săptămîna trecută fiind în trecere prin Viena. Dimineață friguroasă dar senină, cu un soare cu dinți ce mi-a apărut în față cînd eram deja în vîrful dealului, lîngă pavilionul cu lac. Deși era abia 7 și jumătate dimineață (aveam doar un interval de 3 ore pînă la conferință), locul deja mustea de lume – grupuri de turiști, grădinari, inși care aleargă, gură cască alde mine…
Am parcurs parcul de vreo 2 ori în sus și în jos, m-am pierdut printre alei, am mers printre coridoarele de arbuști tăiate vertical și în linii la milimetru…
Mă gîndesc că anume în asemenea momente ajungem să înțelegem transformarea radicală a cîmpului de putere în doar 100 ani – pe la 1914 în grădina aia se plimba doar împăratul iar un muritor ca mine, cu atît mai mult fiu de țăran, nu ar fi sperat în veci să ajungă să se plimbe prin palat sau în grădina de la palat. Cred că vreun Franț Iosif sau Maria Tereza s-ar întoarce în mormînt dacă ar ști (vorba vine!) că pe aleile parcului unde se decidea soarta lumii (îmi imaginez un Metternich care primește instrucțiuni de la împărat înaintea Congresului de la Viena) se plimbă acum un oarecare dintr-un sat dintr-o fundătură din Moldova… (Am avut o senzație similară la Topkapi, în Istanbul). Mai adaug și că, atît la Topkapi cît și la Schönbrunn există expoziții cu chestii intime și private ale împăraților – lenjerie, veselă, mobilă… Un fel de live post-factum, o dezvrăjire post-mortem a figurii monarhului suveran.
…Povestesc ulterior unui prieten toate astea și el îmi răspunde că schimbarea e mai mică și că noile locuri ale puterii – Parlamentele, Guvernele – sunt la fel de închise și păzite și excluzive. Aproape, îi răspund, pentru că în aceste noi spații ale puterii fiecare, cel puțin la modul teoretic și formal, are șanse de a ajunge.

 


Jan 12 2012

Sistem de vot uninominal in Republica Moldova!

Vitalie Sprînceană

E, mi se pare, cel mai potrivit moment pentru o schimbare. Una întreagă (la cap) ce s-ar deosebi de jumătățile de măsură plimbate prin promisiuni de la un politician la altul. O schimbare ce nu ar inventa lideri politici noi (pentru că nu prea e de unde), nici nu ar găsi prin vreo fundătură retorică vreun slogan încă virgin (tot nu-s), netăvălit prin bătăliile electorale locale.

Ar trebui să schimbăm (parțial sau în totalitate) sistemul electoral proporțional pe liste de partid cu unul majoritar pe circumscripții locale uninominale.

Să dăm mai multă libertate alegătorului și mai puțină șefului de partid. Să-l facem pe deputat responsabil în fața celui care l-a ales, nu în fața șefului de SRL politic ce l-a înscris pe o listă de partid.

Soluția asta, repet, nu ar aduce din neant politicieni noi, curați și buni. Dar i-ar face mai buni pe cei existenți (și răi). I-ar constrânge să acționeze mai responsabil, ar elimina stimulii comportamentului arbitrar (eu cred că o mare vină pentru calitatea proastă a politicienilor moldoveni o joacă și sistemul prost de aranjamente instituționale și legale ce le dă undă liberă în toate și leagă total mâinile și ochii alegătorilor). Și ar adăuga și un mecanism de pedeapsă pentru ”infracțiuni”.

Nu prea există argumente științifice în folosul unui sistem electoral sau altuia – ambele țin de posibilitatea de a alege, dar există marele argument că am încercat deja sistemul electoral proporțional și nu a mers deloc în nici un moment din cei 18 ani de istorie ai săi.

Pe toată această durată am avut parte mai ales de necazurile procesului electoral proproțional, și mai puțin de părțile considerate pozitive ale acestuia.

Printre alte nevoi:

– un președinte de țară (Vladimir Voronin) căruia Constituția îi oferea doar atribuții protocolare dar care, prin faptul că a fost la cârma mașinăriei de partid, a reușit să fie și judecătorul numărul unu al țării, și primul creștin, și cel mai mare statistician, și boss al guvernului, parlamentului, poliției, ministru, ambasador și linvistul de frunte al țării.

– oligarhi ce și-au plasat strategic și periodic ouă în coșurile tuturor partidelor, care ouă scoteau pui și cocoși la vremea cuvenită sub forma unor legi convenabile.

– șefi de partid ce și-au condus proiectele ideologice întocmai precum niște afaceri private, angajând cumătri, nepoți și rude.

– partide ce au făcut comerț cu locurile de pe liste, cedând unor presiuni din partea unor inși murdari ce doreau să se curățe ori măcar să-și tragă niște imunitate parlamentară, așa încât negoțul cu funcții a devenit un business foarte profitabil.

– de ceva vreme niște deputați ce nu se sfiesc să-și bage picioarele-n ea de lege prin invocarea unor ași în mânecă (înțelege șuturi în fund legilor), prin încălcarea deliberată a prevederilor constituționale. Because they can! Pentru că nu se găsește vreo pârghie prin intermediul căruia i-aș putea sufla două înjurături deputatului Godea și altor ca el.

Am gustat mult mai puțin din beneficiile multlăudate ale sistemului de vot proporțional precum ar fi constituirea și consolidarea unor platforme ideologice și doctrinare ori dezvoltarea culturii politice…

Sistemul de vor majoritar pe circumscripții uninominale locale (raionale, bunăoară) nu e minunea lui Dumnezeu și nici soluția magică ce ar transforma rahatul în etilic ori în miere. Politichia moldovenească are destule metehne transmisibile de la sistem la sistem: corupție, interpenetrarea cu sfera economică și cea interlopă încât să poată fi lecuită peste noapte.

Responsabilizarea deputatului în fața alegătorului, însă, ar avea meritul de a ne implica și pe noi cetățenii, în procesul politic, de a ne da o armă de auto-apărare în fața tupeului unor nesimțiți cu carnet de partid.

Cum? Referendum.

Cine? Țara și cetățenii ei. Politicienii par să aibă alte treburi.


Nov 29 2010

dupa numaratoare…

Vitalie Sprînceană

S-a cam sfârșit…Bobii au fost numărați. De câteva ori. Întâi, și aiurea, cu anticipație: niște sondaje de tip exit-poll au construit un fel de oglindă a alegerilor în care unii politicieni au văzut ceea ce și-ar fi dorit mult să vadă. De aia au arătat comici și prostănaci (mai ales Godea, cu ciuruitul lui, dar și alți nătângi care împărțeau deja real funcțiile virtuale)… După vrabia de pe gard, CEC-ul a numărat pe îndelete ciorile din mâini. Numărătoarea a ieșit cu totul altfel decât imaginile din falsele oglinzi așa încât victorioșii de ieri au trebuit să-și răcească emoțiile, iar perdanții de aseară au urcat glorios pe un cal zis al victoriei…

Două interpretări ale votului de ieri mi se par plauzibile.

Prima, cea mai emoțională, patriotică și ideală. Niște oameni au venit sus, călare pe un munte de speranțe și un credit imens de încredere. Pe care l-au consumat rușinos și fără sens vreme de un an. În loc să-l sporească. La 28 noiembrie au luat votul dezgustului, poate și pe cel pragmatic, posibil și votul fricos sau cel loial (al celor cărora Alianța le făcuse un bine). Dar l-au pierdut pe cel al speranței și al entuziasmului. Și au mai câștigat un vot negativ – cel al dezamăgirii.

A doua, cea pragmatică – așa-i poiata țării. Porumbacă, roșie, albă și alte câteva nuanțe și culori. Oricât nu schimbi găinile dintr-un ocol în altul, culoarea lor e aceeași. Roșul rămâne roșu. Albul alb. Alegerile au atins fundul sacului. Adică granițele blocurilor sociale din care-i construită țara. 40 % care cred într-o idee. Ceva mai puțin care cred în altă idee. Și mai puțin care cred în alte idei, mai mărunte. E greu să-i faci pe toți să gândească la fel.

Ce ne rămâne? Pentru început o distribuție pestriță în Parlament, care nu-i decât reflectarea aproximativă (și calchiată strategic de unii care au schimbat în ultimul moment legislația electorală ca să tragă încă 2-3 mandate la turta proprie) a societății…

Pestrițul nu-i neapărat rău. Decât în momentul în care apar inși suspecți ce tânjesc după uniformitate. Adică după o singură culoare care ar domina spațiul public (să nu-i credeți pe inșii ce profesează retorici morale, gen ”trădători” și restul, unii din ei au mari probleme de moralitate)…

Nu contează neapărat cu cine votezi. Că s-au mai votat legi în parlament, unanim de către comuniști și oponenții lor, unele despre sfecla de zahăr, altele despre integrarea europeană. Cu atât mai mult când e vorba de un președinte de țară. Contează pentru ce votezi. Iar dacă e bună cauza, e necesară și-i urgentă (în caz că vreun politician vrea să se mai joace de-a alegerile, referendumul și alte coțcării de dragul unor ambiții personale), atunci trebuie votată cu dracu, și cu taică-său și niște alte rude din iad.

Îmi imaginez că ar trebui oprită cacealmaua asta. Nu neapărat printr-un nou vot, că alți politicieni nu-s. Aștia-s tot din ce avem de ales. Dar să-i punem să muncească. Să-i forțăm să se înțeleagă și tolereze reciproc. Așa cum se înțeleg, umăr la umăr, cetățenii simpli ai acestei țări, indiferent de limbă, naționalitate, religie etc. Eu nu cobor din troleibuz dacă-s comuniști, iehoviști, gay sau ruși alături. Nici nu arunc cu pietre în ei. Ci conviețuiesc. Vorbesc, schimb idei, servicii, relații, lucruri.

O schimbare de optică. Politicul n-ar fi doar spațiul imaginar în care luptă, reprezentate ideologic și politic, fobiile noastre. E și asta. Dar mai e și locul de unde vin niște decizii, cu greutate și pondere. Care pun în mișcare o mașinărie întreagă. Zisă țară. Dacă trebuie împinsă de mai mulți, nu văd o problemă. Să fie și roșii, și verzi, și albaștri (dacă lasă toporul acasă).

Poate-i rost de un fel de masă rotundă națională. Care i-ar aduna grămadă pe toți politicienii și nu doar pe ei și le-ar ajuta să formuleze o ieșire din impas. Nu cu mitropolitul Vladimir, că asta era implicat în campanie, dar poate cu Patriarhii, cel rus și cel român. Poate niște lideri europeni. Din ăia grei. Poate 2-3 intelectuali teferi. Niște oameni care i-ar convinge pe alți oameni că-i vorba de a ieși dintr-o mocirlă.