amintiri din epoca de aur
Un ceai şi o coajă de pâine
Ruga să-i aducă, grăbit.
La masă-ntre cărţi adâncit
Sta Lenin cu gândul la tine.
Sta Lenin atuncea cu gândul
La tine, copil moldovan,
La oamenii mulţi şi sărmani
Din lumea de mii de pământuri...
Din Smolnîi, a zărilor uşă
Ilici deschidea tuturor.
Priveau către el, zâmbitori,
Matroşii încinşi cu cartuşe.
Comenzi, şi rapoarte şi glume...
Afară, bătrânul pământ
Urnitus-a larg răsuflând:
Mergea Revoluţia-n lume.
Aicea, din valea durerii
Un mare popor a ieşit:
Pornea spre un nou răsărit
Rusia cu toată puterea.
Şi drumul ei nou, prin milenii,
Un om i-l păzea necurmat -
Stătea neobositul soldat,
Şi numele lui era Lenin.
În haine demult ponosite,
Cu şapca boţită în mâini -
Aşa ne spun oameni bătrâni,
Că-atunci îl văzuseră-n Piter.
Aşa ne spun oamenii ţării
Că l-au întâlnit într-un sat
Cu azimă-n vatră şi sfat
În umbrele reci ale serii.
Modest aşternut pe podele.
Paltonul cu gulerul sus.
De strajă, norodul său rus
Veghea lângă dânsul, sub stele.
...O viaţă cât vremea de mare
Crescut-a pământul rusesc.
Azi mii de popoare-o păzesc
Pe mii de câmpii şi hotare.
autor BOGDAN ISTRU
Din ciclul Leniniana moldavă şi prietenii săi...
Tags: memento
despre alegere si alesi
„Multi sunt vocati, pauci vero electi" - cu ceva imaginaţie, dictonul latin, a cărui semnificaţie în limba derivată este „Mulţi sunt chemaţi, puţini sunt aleşi", ar putea servi pe post de slogan al unei Academii de Ştiinţe, partid politic (la ei, că la noi alegerea se face de obicei pe alte criterii), Uniune a Scriitorilor, club de şah, grup select, victorină a erudiţilor, echipă de fotbal (cu renume, trofee, în primul rând externe, ca să nu plângem, vom trece cu vederea campionatele ex-socialiste, adevărate maratoane a servietelor cu dolari şi a meciurilor negociate), pe scurt, ar fi o bună platofrmă ideologică pentru unele tipuri de asociaţii colective care introduc/promovează/practică o anumită ierarhie a competenţelor şi abilităţilor...
N-am găsit-o însă în nici unul din locurile menţionate, nici la intrarea în parlament sau guvern (vorba cântecului Se ştie... mecanismul intrării/ieşirii în/din legislativ/executiv). Am prins-o însă într-un loc în care ierarhia ar trebui să lipsească: Cimitirul din strada Armenească.
Nu ştiu cum sună faza cu „alesul" şi nu am idee cum ar putea fi ea legată de uniformitatea şi obligativitatea individuală terifiantă a morţii. Pentru că „toţi cu o moarte suntem datori" şi pentru că „moartea nu ocoleşte pe vlădică, nici pe opincă" grămezile de pământ ce înseamnă cumva locul odihnei noastre de veci ar trebui să fie la fel de rece/sumbru/veşnic/trist/tragic/aiurea pentru fiecare. Mă îndoiesc că cel chemat şi ales se odihneşte mai bine decât cel chemat dar neales, sau nechemat şi neales sau...
Mă rog, cimitirul poate fi citit prin diverse grile: sociologică (studiază modul în care moartea şi morţii sunt utilizaţi în viaţa curentă - surse legitimatoare, zei cu făptură umană, amplasarea sociopolitică a cimitirelor - intra sau extra muros - în centrul sau periferia oraşului), antropologică, politică (statul este primul care triază morţii importanţi şi-i bagă în circulaţie - bancnote, monumente, patronat spiritual etc). Încerc să postulez posibilitatea unei lecturi a morţii din perspectiva prostiei şi a inepţiilor... o asemenea abordare ar avea ca material de studiu diversele manifestări ale năzuinţei spre alteritate şi diferenţă (prost înţelese) aplicate/proiectate asupra morţii de către vii, dar şi de către unii morţi, care, încă fiind în viaţă bronează/cumpără locuri prestigioase de înmormântare şi construiesc cavouri/monumente kitschoase...
Ironie a sorţii - victorie deplină a „umanismului": dacă moartea nu poate fi abolită, atunci e bine că măcar o putem vinde/cumpăra la kilogram, metru pătrat, stradă principală etc.
Tags: cimitir
a murit Cinghiz Aitmatov
Ieri, 10 iunie, într-un spital din sudul Germaniei a murit scriitorul kirghiz Chinghiz Aitmatov – autor al unor romane de excepţie, printre care “Eşafodul”, “O zi mai lungă decât veacul” (de aici trebuie reţinută Legenda Mancurtului – una din cele mai uluitoare parabole ale literaturii universale), “Jamila”. Îmi rămân în minte şi povestirile din culegerea “Vaporul Alb”… să-i fie ţărâna uşoară.
Tags: memento mori
Guy Debord La societe de spectacle
Guy Debord "La Société du spectacle"
Descriere : La Société du spectacle est essentiellement une critique radicale de la marchandise et de sa domination sur la vie, qui se retrouve dans la forme particulière de l'aliénation de la société de consommation. Le concept de spectacle se réfère à un mode de reproduction de la société basé sur la reproduction des marchandises, toujours plus nombreuses et toujours plus semblables dans leur variété. Debord prone une mise en acte de la conscience qu'on a de sa propre vie, envers d'une illusoire pseudo-vie que nous impose la société capitaliste, particulièrement depuis l'après-guerre. Selon Debord, le spectacle est le stade achevé du capitalisme, il est un pendant concret de l'organisation de la marchandise. Le spectacle est une idéologie économique, en ce sens que la société contemporaine légitimise l'universalité d'une vision unique de la vie, en l'imposant aux sens et à la conscience de tous, via une sphère de manifestations audio-visuels, bureaucratiques, politiques et économiques solidaires. Ceci, afin de maintenir la reproduction du pouvoir et de l'aliénation : la perte du vivant de la vie. Aussi le concept prend plusieurs significations. Le spectacle est à la fois l'appareil de propagande de l'emprise du capital sur les vies, aussi bien qu'un « rapport social entre des personnes médiatisé par des images ». Debord compare le spectacle à la religion de la marchandise. (Wikipedia)
Buy on AMAZON
Buy on FNAC
Download ESNIPS
Download SCRIBD
Tags: carti
Un fotbal…Doi fotbali…
Nu voi urmări Euro 2008. La fel cum n-am urmărit nici Mondialul din 2006. Nu urmăresc nici Liga Campionilor, nici Cupa Uefa, nici Campionatul Moldovei, nici Cupa Moldovei, nici Cupa CSI. Asta nu înseamnă că nu le privesc, când întâmplător, când intenţionat.
Dar nu le urmăresc, în sensul că nu mă angajez emotiv pe durata turneului, nu am „iubiri fotbalistice", nu sparg televizoare, nici frigidere, nu favorizez nici o echipă, nu strig: Goooooooooooooooooooooooooooooool!
În privitul meu este absentă componenta cea mai importantă a unui meci/turneu/campionat - miza. Mă doare-n apendicită cine câştigă, cine câştiga dacă..., cine ar fi câştigat dacă ar fi câştigat acel care dacă ar fi câştigat, nu am investit nici un sfanţ în fotbal din 1999 încoace... şi nu-mi pare rău. Am urmărit (adică am fost foarte angajat) Euro 2000, am plâns după finala Cupei UEFA în 2001: „Liverpool - Alaves (5-4)" a fost o operă de artă, dar Mondialul din 2002 (aiureala aia cu Coreea de Sud şi scandalul de arbitraje), şi mai ales Euro 2004 (când echipa de chirurgi a Greciei a ucis orice urmă de fotbal pe stadioanele Portugaliei) m-a răcit cu totul (la timpul potrivit, cred eu).
Îmi place însă fotbalul fără miză: ador pauzele în campionat (vara şi iarna), când echipele merg în cantonament în locuri exotice şi susţin partide aparent fără miză cu echipe din grupa a 7 din Cipru sau aiurea. Privesc cu interes asemenea meciuri, chiar dacă cu greu, pentru că fotbalul-parazit, ăsta cu miză, cu rezultat şi „dorinţă de a fi primul" a monopolizat spaţiul public şi privat.
În asemenea meciuri zise de control (verificare) ai şansa să vezi fotbalul aşa cum ar trebui să fie - frumos, spectaculos, jucat cu plăcere, fără tensiuni financiare; vezi pe teren jucători geniali, tineri şi dornici de joc care fac tuşa în jocurile oficiale pentru că sunt prea individualişti (adică nu se gândesc suficient la banii pe care-i investeşte boss-ul şi la finalitatea monetară a partidei), prea geniali (deci inclasabili în „scheme" de joc), prea urâţi (ar fugi suporterele de ei), prea modeşti (ăştia joacă, nu ţipă în discoteci, nu rod cocaină), prea verticali (nu prea se pricep să intre în graţiile antrenorilor), prea buni, prea...
Mai privesc meciuri de genul Mongolia - Indonezia, Kiribati - Vanuatu, Noua Zelandă - Tasmania - jocuri fără miză şi orgolii, cumva de rutină, dar de o frumuseţe rară: tipi care joacă fotbalul ca hobby, lipsiţi de teroarea cupei sau a locului I, produc combinaţii uluitoare (întâmplătoare, îmi zic unii „cunoscători", fie, dar anume trucul spontan mă interesează nu driblingul învăţat ca o mecanică oarbă) de o naivitate debordantă. Din acest motiv mă strădui să fiu la curent cu...Cupa Franţei, acolo unde am prins câteva cazuri fantastice - echipe de amatori, venite din diviziile 7 şi 8, compuse în temei din bancheri, viticultori, fermieri şi studenţi ajung să elimine, contrar logicii „normale" a jocului, echipe profesioniste din divizia I. În Europa sunt fan al echipelor naţionale San Marino, Malta, Lieschtenstein.
Un al treilea tip de meciuri pe care îmi place să le savurez sunt jocurile de binefacere, în favoarea unei cauze umanitare sau meciurile de adio ale unor staruri. Am atunci ocazia să văd starurile fotbalului mondial că joacă pentru public, pentru fotbal, pentru balon, nu pentru banii patronului sau cei câştigaţi din publicitate, drepturi de transmisiune TV... Într-o asemenea partidă, un Zidane care „pozează" cu tot felul de pase haioase, e mult mai interesant decât Zidane care execută genial (părerea mea!) un penalty într-o finală a unui campionat şi apoi îi dă un cap în piept lui Materazzi şi astfel „strică" cina delicioasă a unei naţiuni întregi (mi-a plăcut totuşi gestul lui Zidane, doar că, vinovatul nu era italianul, ci cele câteva miliarde de idioţi, care cereau victorie).
În al patrulea rând, iubesc meciurile de genul: 20 ani de la construcţia fabricii de sticlă din Găureni, 15 ani de la dream-teamul din 1994, 5 ani 3 luni 6 zile 2 ore de la semifinala jucată de echipa noastră. Asemenea meciuri sunt fabuloase pentru că readuc în scenă foste glorii ale fotbalului, acum cu burtă şi kilograme în plus (bere+bere+bere+odihnă şi viaţă fără griji), dar care au gustul combinaţiei, al frumosului şi, spre deosebire de timpurile lor de falsă glorie, acum joacă doar pentru sine şi pentru prietenia dintre ei...
Îl invidiez pe Klaus pentru că are un televizor pe care-l ţine împachetat într-o cutie de carton (s-a mutat recent în alt apartament şi a decis că tv-ului îi stă bine şi la „rece") şi îmi pare rău că nu am şi eu o asemenea ispită (nu am televizor, deşi, am înţeles meciurile vor fi transmise online, apoi în scuarul din faţa Teatrului Naţional de Operă şi Balet) cu care să mă lupt zilnic. E o bătălie pe care mi-ar plăcea s-o duc... Un examen pe care l-aş susţine zi de zi.
Tags: fotbal
despre oameni…
Din mărturiile lui Arturo Mari, fotograf oficial al Papalităţii din 1956, publicate în numărul din 30 mai 2008 al cotidianului Le Monde:
„La Pusan, în Coreea de Sud (1984), Ioan Paul al II-lea a făcut o vizită, neprevăzută în protocol, pe o insulă care adăpostea leproşi şi acolo l-am văzut că-i mângîie, îmbrăţişează şi binecuvîntează pe fiecare din cei 800 bolnavi de lepră."
„Munca mea înceta cînd papa se arunca în rugăciune. Era inadmisibil pentru mine să-i jenez întîlnirea cu Dumnezeu." - chestia asta trebuie bătută în cuie la intrarea în biserică, astfel încît sindrofotografii şi filmatorii de nunţi/cumătrii/cununii să nu uite că Biserica e totuşi o casă..a unuia... Dumnezeu îi spune.
Mituri fondatoare - I
În Moldova e altfel. „Excepţia culturală" a Europei tratează problema naşterii cetăţeanului în regim de poveste...
Aşa arată un certificat de naştere eliberat de Ministerul Dezvoltării Informaţionale al Republicii Moldova:
După cum se vede, certificatul de naştere nu este doar un document ci şi un manual de socializare sexuală: el oferă justificări „originare" chiar în ţara în care barza este pe cale de dispariţie, ceea ce ar putea eroda credibilitate legendei. Ca să nu se întâmple asta propun ministerului şi alte variante de certificat, pentru părinţi avansaţi:
1. pentru anii ploiosi, cand recolta de varza este buna.
2. Pentru orice timp şi ideologie...
3. pentru părinţi serioşi.
4. pentru credincioşi...
am mai putea inventa certificate de naştere pentru fotbalişti, gay, lesbiene, politicieni, şoferi de maxi taxi, aviatori (aici varianta aeriană a berzelor nu trece), poliţişti, etc.
Tags: acte
postmoderne…
credit fotografic Le Monde (ediţia 29.05.2008)
tinerete…de la gara
text apărut în revista Stare de Urgenţă nr. 4, 2008
Tinereţe, mi-ai fost dragă, ce-ai plecat aşa degrabă...
(refren politico-popular)
Tinereţea este o lectură contradictorie. Un fel de carte ce poate fi citită în mai multe direcţii. Dinspre sfârşit, adică dinspre bătrâneţe, anii tinereţii sunt anii unei nebunii scuzabile şi a unei naivităţi legitime. Dinspre copilărie, tinereţea este vârsta Mare (interesant este că, atunci când vorbesc despre vremea când vor fi mari, copii au în vedere anume tinereţea – nici un pici nu doreşte să fie bătrân şi urât). Dinspre poezie, tinereţea e vârsta visului, a reveriei roz şi a dragostei tumultuoase. Dinspre proză, tinereţea este vârsta conflictelor, a dramelor alegerii, a deciziilor ce depăşesc mintea individului... În fine, există lecturi politice ale tinereţii: din partea Puterii – Tinerii sunt viitorul nostru!, a opoziţiei – Unde ne sunt tinerii?, a partidelor extraparlamentare – Aşteptăm tinerii!, o alta a partidelor extremiste – Tineri, nu ezitaţi!, lecturi economice - tinerii sunt grupul social cel mai vulnerabil la dificultăţile tranziţiei, lecturi psihologice, culturale, religioase...
Un tip de perspectivă a tinereţii se deschide din geamul McDonald`s-ului de pe bulevardul Ştefan cel Mare sau din mansarda Andy`s Pizza de la Buiucani. Un alt fel de vedere a tinereţii răzbate din Piaţa şi Autogara Centrală şi spaţiul lor adiacent...
Una este tinereţea din rapoartele ONG-urilor de tineret sau ale Ministerului Educaţiei şi Tineretului şi alta este cea de pe peronul Gării Feroviare acolo unde 90 % din cei care vin/pleacă, trimit/primesc genţi sau sacoşe, întâlnesc/petrec prieteni, rude sau cunoscuţi sunt tineri.
Doar personalul tehnic al gării, compus de regulă, din pensionari sugerează că mai există şi alte vârste decât cea a tinereţii. Pentru călătorul care nu cunoaşte situaţia din ţară, mulţimea de tineri prezenţi pe peroanele gării ar sugera un tărâm paradisiac, un fel de land al tinereţii fără bătrâneţe – prin contrast, în Occident, o bună parte din cei care călătoresc şi deci, compun peisajul din gările Europei sunt persoane de vârsta a treia care îşi cheltuie pensiile călătorind (Tst, să nu mă audă bunica, că pensia nu-i ajunge nici pentru leacuri! ).
Îmbulzeala cea mai mare se produce seara, la 20.30, când vine faimosul tren nr. 342, de pe ruta Moskova-Chişinău. Este probabil cel mai lung tren care călătoreşte sub steagul Căilor Ferate ale Moldovei: 25 vagoane duc/aduc bani/mărfuri/oameni zilnic în ţară.
Când se apropie ora sosirii peronul se umple. O mulţime pestriţă de tineri se înghesuie să ocupe scaunele, urnele de gunoi, pervazul ferestrelor şi alte „locuri strategice”.
Unul aşteaptă banii pentru a-şi achita contractul de la Universitate, bani, pe care tatăl i-a trimis din Moskova prin intermediul unui însoţitor de tren ursuz, care însă percepe un comision mai mic pentru asemenea servicii decât sistemele de transfer bancar Wester Union, Anelic, Monney Gram etc. Altul aşteaptă o geantă de merinde: stafide, fulgi de hrişcă gătibili în 2 min, conserve de carne, peşte, salam, maioneză. O doamnă de vreo 30 ani poartă de mânuţă o fetiţă de vreo 2-3 ani, care umblă ca un titirez, şi zice, din când în când, mai mult pentru sine decât pentru fetiţă:
- Acuş vine trenul lui tata!
Dincolo, 2 băieţi-cucuieţi, pe lângă care epidemia de oreion a trecut nepăsătoare, demonstrează un telefon mobil de ultimă generaţie unui poliţist:
- E nou, ultimul model. În magazine costă 500 euro, noi ţi-l dăm cu 300.
- Da lucrează?
- Ei, mă ai de prost? Clar că lucrează. Ţi-l vând pentru că nu mai am nevoie de el. Mama mi-a trimis altul. Mi-l aduce acuş tanti Clava, cu trenul...
Chiar la uşa ce dă din gară spre peron, 3 tineri – un băiat, încorsetat de 2 fete, fumează „Winston” şi beau bere Chişinău Draft în imediata vecinătate a unui abţibild format A4, care atenţionează:
„Stimaţi pasageri! Se interzice fumatul şi consumul băuturilor alcoolice pe peron. Administraţia.”
Tinerii fumează nepăsători, de parcă inscripţia ar fi în chineză. Se apropie un poliţist de ei:
- Băieţi, este interzis să fumaţi şi să beţi aici!
Băiatul îl priveşte pe reprezentantul ordinii legale preţ de câteva clipe, apoi întreabă una din fete:
- Mariana, tu călătoreşti undeva?
- Nu.
- Dar tu, Diana?
- Nici eu.
- E, zice mulţumit tânărul. Pe noi interdicţia nu ne priveşte. Noi nu suntem pasageri. Stăm pe loc şi nu călătorim nicăieri.
Poliţistul priveşte nedumerit, apoi înţelege poanta şi-şi vede de drum. A înţeles şi el că toţi, cu excepţia pasagerilor, au voie să bea şi să fumeze pe peron. Aşa a decis un agrămătic de la administraţie.
Într-un final vine trenul. Lung-lung, de-ţi pare că va trebui să se destindă până la celălalt capăt al oraşului, pentru a încape în gară. Dar nu, mică cum e, gara din Chişinău, reuşeşte totuşi să-l strângă în braţele ei. Cele 25 omizi verzi vin pe linia a 2 – prin geamul vagoanelor se văd feţele radioase, cu zâmbete largi şi lacrimi măşcate, ale noilor deportaţi economici, de fapt autodeportaţi de bună voie în căutarea unei vieţi mai bune în Răsărit. Se aude un scrâşnit de metal după care trenul se opreşte. Uşile deschid şi o mare de tineri, tinere, genţi, sacoşe de tot soiul, pachete, copii, flori, lacrimi, zâmbete se amestecă într-o horă veselă. Familii se recompun acolo, pe peron, copii învaţă să zică „Tata!” chiar pe scara vagonului...
Peste 10 min, peronul e pustiu. Oraşul a înghiţit mulţimea de tineri. Până mâine seară, când vine un nou tren nr. 342, Gara feroviară din Chişinău este semi-pustie.
P.S. Cîntecul „Tinereţe mi-ai fost dragă” intră în repertoriul Olgăi Ciolacu, Valentinei Cojocaru şi, de la o vreme, în arsenalul de melodii fredonate de fostul premier Dumitru Braghiş...
Tags: reviste
rochii si rokii
DEX - s.f. ROCHIE
credit foto: Alexandru Lazarev.
Tags: foto
cafe audio I
Partea 1
|
|
Partea 3
|
Partea 4
|
Partea 5
|
Partea 6
|
calitatea fisierelor e so so. se putea si mai bine, am facut inregistrarile la reportofon. suntem in cautarea unor solutii mai bune
anacronisme morale
Ziarul Timpul de dimineaţă vinde, de ceva vreme un fel de investigaţie cu titlul sonor: (z)buciumul bietului Tătaru (partea 1, partea 2, partea 3, partea 4, şi probabil vor urma) - despre abuzurile, tâlhăriile, măgăriile, escrocheriile, combinaţiile, maşinaţiile, furturile, terorismul, pungăşiile, şarlataniile, fraudele, înşelăciunile, şmecheriile, hoţiile, imposturile, tripotajele, pezvenclâcurile, potlogăriile, şolticăriile, calpuzanlâcurile, matrapazlâcurile, şuleriile, şălviriile, coţcăriile, pehlivăniile, pişicherlâcurile, panglicîriile, scamatoriile (tii, ce limbă bogată avem şi ce densitate de noţiuni şi nuanţe ale fraudei!) lui Tudor Tătaru, regizor, angajat cu ziua la diferite mişcări şi cauze social-politice de opoziţie sau de la Putere...
Materialul e ok, scris după calapoadele jurnalismului de investigaţie. Însă...
„Infractorul" Tătaru a comis faptele ce-i sunt incriminate din anii 90 până prin 2004 şi ceva, ani care au coincis cu domnia lui Serafim Urechean, vaca sfântă a Opoziţiei, la Primăria Chişinăului. Toate măgăriile au fost făcute cu ştiinţa şi aprobarea acestuia, cu acte legale de la Primărie şi Consiliul Municipal. Mai este citat la tot pasul şi poetul Iulian Filip, cardinalul din umbra lui Tătaru, cel care-i asigura protecţia la Primărie, şi dincolo de ea.
Mă întreb de ce presa liberă şi independentă scoate din sertare aceste materiale abia acum (deşi au ştiu fiecare tâlhărie chiar în momentul în care se producea) când Tătaru a călcat strâmb?
E un anacronism suspect, care pune în lumină proastă dezvăluirile altminteri şocante... Ce fel de moralist eşti când ai tăinuit atâţia ani coţcăriile şi le dezvălui abia acum, din motive strict politice? Şi cât fac pretenţiile de presă liberă şi de opoziţie când acoperi rahatul, pentru că e democratic şi patriot?
Din povestea asta iese prost nu Tătaru, căci profitori şi şmecheri am mai văzut noi, ci cei care i-au asigurat protecţia, sprijinul legal şi logistic lui Tătaru... Da mă îndoiesc că o să-l tragă cineva din opoziţie pe Urechean şi Filip în justiţie pentru asta...
Mă rog, părerea mea.
Tags: Ziare
interviu, catedrale, stuff
Cum nu se face un interviu...Mostră (cu Ada Milea).
Reporter: De ce faceţi teatru? - întrebare-şablon, unul din fundamentele oricărui discurs jurnalistic de tip interviu de la Chişinău. Avantaje: universalitate (se vinde în orice timp şi context: de ce faceţi agricultură, de ce faceţi medicină, de ce faceţi tenis, de ce faceţi artă, de ce faceţi lopeţi, de ce faceţi linguri, de ce faceţi făină, de ce faceţi brânză, de ce faceţi case, de ce faceţi mortar, de ce faceţi cursuri de şoferie), comoditate (întotdeauna stă pe limbă, uşor de memorizat/transmis/reprodus), mulativitate (se mulează bine pe orice subiect, o asemenea întrebare te scuteşte de cunoştinţe profunde în domeniu, e un scut retoric bun, căci îl laşi pe intervievat să spună ce vrea), prestigiu (sună deştept), provocare (substratul filozofic al întrebării e o acuzaţie: de ce faci teatru?, iar artistul este obligat să-şi justifice cumva intromisiunea în acest spaţiu numit teatru. Reporterul stă aici, într-o postură de stăpân şi păzitor al templului iar artistul e pe post de infractor care trebuie să se justifice în faţa tribunalului).
Ada Milea: Nu ştiu.... - un răspuns fermecător, deopotrivă tranşant şi explicit. Cum ar veni: o fac pentru că n-aş putea face altceva...
Dar microfonul reporterului stăruie şi Ada Milea este nevoită să compună la repezeală un discurs justificativ, cu aluzii şi elemente biografice. Terorismul microfonului corelat cu autoritarismul subînţeles al reporterului o obligă să îndreptăţească pretenţiile în termeni de competenţe (am absolvit teatru la...), abilităţi (am lucrat puţin în teatru...), respectare a tradiţiei (am jucat tot felul de doamen şi elemente de decor, adică am trecut ucenicia necesară şi pregătirea tehnică), originalitate (am mers la Bucureşti pe cont propriu şi am făcut ce aţi văzut).
Mitropolitul mântuirii neamului...
ÎPS Vladimir, mitropolit al Chişinăului şi al întregii Moldove, se plânge, într-un interviu acordat lui Iulian Proca, că „Catedrala e cam mică. Am dus tratative cu preşedintele ţării, vizitând Moldova şi Patriarhul Alexie, am vorbit şi cu Prea Fericia Sa. Există intenţia şi dorinţa de a construi o Catedrală nouă. Dar pentru a construi o Catedrală nouă, noi trebuie să fim pregătiţi cât de cât financiar şi material. Material de construcţie - cotileţ, cărămidă, găsim şi la noi, cu un preţ mai redus. În ceea ce priveşte lemnul, aici sunt unele probleme pentru că pădurile noastre nu sunt aşa de bogate şi aşa de mari ca să găsim atât material cât ne trebuie. Este clar că fără suportul statului, noi nu o să putem construi nimic. De aceea, pot spune doar că avem în plan să construim o Catedrală nouă. "
Văd că tătuca Vladimir a prins virusul matahalelor arhitecturale, sau i-o fi rămas în sânge din frumoasa tinereţe socialistă, cu multiple şi mari construcţii într slăvirea unităţii dintre partid şi popor, ori, mers în străinătăţi (Bucureşti, Moskova) şi văzut conacurile religioase ale unor confraţi de „domnie" i s-o fi făcut milă de sine şi de demnitatea sa ştirbită de faptul că SEDIUL mitropoliei nu are o catedrală pe potrivă şi e nevoit să se înghesuie într-o hrubă numită Catedrala Mitropolitană, acolo unde nu încape televiziunea cu tot cu maşină, darmite cortegiul de limuzine ale celor doi Vladimiri (preşedintele şi mitropolitul).
Bănuiesc că Noua Catedrală va fi ridicată undeva în centrul oraşului (acolo însă nu prea sunt terenuri goale, poate doar Stadionul republican, Ministerul Agriculturii, care poate fi transferat cu succes la orice alimentară de cartier) sau fostul Lac Valea Morilor...
O altă locaţie bună ar fi...spaţiul de lângă Circul din Chişinău. În plan simbolic, schimbările sunt minime: se schimbă mingea din faţa ex-potenţialului parc Trei Iezi cu o cruce, şi spor la muncă...
Lansări şi zgomote
Marius Tărâţă, care scrie sub pseudonimul Nichita, lansează, marţi, 27 mai, ora 17.00, în incinta Bibliotecii ‘Onisifor Ghibu', Chişinău, romanul ‘Ferestre si trepte de ieri spre azi', continuarea volumului I - ‘Drumuri intru regasirea dragostii'. Un fel de re-prezentare, căci romanul a fost deja prezentat-lansat la Cluj.
Ieri, un grup de tineri gălăgioşi, au „atacat" spaţiul „aşa numitei "pieţe de kitsch-uri" (lângă monumentul lui Eminescu - între teatrul M. Eminescu şi Sala cu orgă)" în memoria lui mai 68, a situaţioniştilor, marxiştilor, maoiştilor, ecologiştilor, comuniştilor, anarhiştilor şi a celorlalte de cohorte de contestatari ai economiei de piaţă şi a capitalismului...
Altfel, titlul performace-ului nu mi se pare inspirat: "Arta în schimbul pâinei". Se pierde din mesajul contestatar şi nici nu se pliază pe ideea că „De artă avem nevoie în fiecare zi, ca şi de pâine, de aceea ea trebuie să fie accesibilă fiecăruia, ea nu costă mai mult decât pâinea - iată preţul ei adevărat." A spune artă în schimbul pâinei nu înseamnă neapărat să fii anticapitalist, poţi să fii un bun capitalist şi să vinzi arta pe pâine. În al doilea rând, există aici o intenţie (conştientă sau nu) de a opune arta pâinii...în bună tradiţie creştină (Nu doar cu pâine se hrăneşte omul). Dar de aici până la anticapitalism e o cale lungă, mai ales că nici biserica nu condamnă capitalismul ci doar se opune unor excese. Arta şi pâinea sunt cumva complementare, aşa am înţeles eu mesajul...Mult mai expresiv ca slogan ar fi fost „Arta ca pâine" sau ceva de genul...
Teza „Capitalismul ne condamnă la o foame permanentă din pricina absenţei adevăratei arte, el încearcă să ne comercializeze ceva artificial, de unică folosinţă şi de acelaşi tip, fabricat cu scopul de a fi de unică folosinţă şi de acelaşi tip, prin metode clişeizate, începând de la icoane şi terminând cu suvenire" pare ruptă dintr-un articol din Pravda despre mizeria negrilor din America sau dintr-un text polemic al lui Lenin...sunt prea multe incongruenţe - în capitalism există artă adevărată, chiar multă, nu întotdeauna scumpă.
Boon, acum ceva despre slogane:
„Viaţa artistului trebuie să devină o formă a artei, atunci artistul va putea să se întâlnească cu omul obişnuit şi să arate natural oriunde." - prima parte sună ok, şi chiar nu înţeleg de ce ar fi nevoie de reflectoare, performance şi manifestaţii în grup pentru ca viaţa artistului să devină o formă a artei... e viaţa ta, fă ce vrei cu ea, vrei fă-o artă, vrei kitsch... acest „trebuie" e rigoare individuală nu lege de stat...nu prea înţeleg fascinaţia pentru omul obişnuit, deşi pot s-o localizez în ruptura cu cotidianul sovietic idealizat şi lirizat, eroizat al literaturii sovietice moldoveneşti din anii 80...
Tags: poetry
a vinde reviste in sec. XXI
În vechiul model, doar publicaţiile rentabile există (constituie obiectul unei decizii de publicare favorabile). Raritatea este deci în partea publicaţiilor. In noul context, toate publicaţiile posibile există. Insă deja cititorii devin rari. Este fundamentul a ceea ce numim economia atenţiei, cu o consecinţă importantă : dacă cititorii sunt rari şi nu publicaţiile, atunci barierele de acces la documente (accesul pe bază de abonament, de exemplu) devin contraproductive. Principiul restricţiei accesului este contradictoriu cu logica acestui nou context. Se va vedea deci că mişcarea pentru open acces, care şi-a dezvoltat o bază politică şi ideologică (acces liber la rezultatele căutării) se bazează pe o proprietate importantă a economiei bunurilor numerice. Este suficient să privim noile reviste electronice care se crează în continuu. Nici una din ele nu instaurează bariere de acces pe bază de abonament, căci scopul lor principal este de a fi citite şi cunoscute.
Citeşte mai mult aici...
Glosar :
- economia atenţiei - în limba normală se traduce prin traficul revistei/blogului/site-ului monetizat în venituri din publicitate. Una din noutăţile comerţului electronic : gratuitatea, utilizată raţional, generează bani. Gratuitatea (open acces) nu este un scop, ci un mijloc de a câştiga bani.
