Archive for the ‘Uncategorized’ Category:
cinematograf conformist
Întâmplarea face ca în agenda mea cinematografică să se aglomereze, în ultimele câteva zile, tocmai trei filme care iscodesc, din perspective diferite, tematica conformismului. Pe rând:
- prospectul normalității – ilustrat de ”Il Conformista” (Conformistul) al lui Bernardo Bertolucci. Marcello Clerici e obsedat de năzuința normalității – vrea să fie în ”rând cu oamenii”, iar asta delimitează, în anii 30 ai secolului XX, ”un frate adevărat, un bun cetățean, un patriot, adică un Fascist” (vezi discuția cu orbul Italo). Marcello se căsătorește cu Giulia pentru a fi normal, își asumă, tot în numele normalității, misiunea de a-l asasina pe fostul său profesor și prieten, profesorul Quadri, anti-fascist marcant care trăiește în exil la Paris. La fel de ”normal” stârnește o idilă amoroasă cu soția lui Quadri. Spre final, în mod logic și ”normal”, Marcello îmbracă haina antifascismului imediat după ce Mussolini este debarcat (și spânzurat, pentru conformitate) și pornește o vânătoare a foștilor fasciști... Sunt rare momentele în care acesta ar ezita sau ar fi supus unor frământări interioare (frica de a-l ucide pe Quadri, care intervine într-un moment, este frica fiziologică în fața armei, nu expresia unor mustrări și chinuri ale conștiinței). Un film aproape alb-negru, singuratic (sunt de reținut peisajele pustii ale străzilor pariziene, austeritatea clădirilor oficiale) și mult prea erotic pentru un erou principal care nu prea mustește de erotism sau imaginație sexuală ( de aia și rostul suspect al diversității sexuale a celorlalți eroi)... În general, Marcello este prototipul omului care se lasă dus de ape și nu riscă să pornească împotriva curentului, e cameleonul perfect adaptabil , indiferent că pornește din clasele de jos sau poartă sânge nobil (întâmplător, Marcello e descendentul unei familii foarte bogate – o fi vreo critică făcută de Bertolucci aristocrației italiene și un reproș al pustietății intelectuale și morale ale acesteia)...
- prospectul pacifismului laș – Roman Polanski l-a surprins, cât se poate de bine, în ”The tenant” (Chiriașul), o ecranizare a romanului cu același nume semnat de Roland Topor, pictor, ilustrator de cărți ( a se vedea aici o colecție fascinantă a tartajelor semnate de Topor) și scriitor francez de origine poloneză. Trelkovsky, jucat excellent de Polanski însuși, un tip liniștit și cuminte, închiriază un apartament în Paris, în cărui chiriaș precedent, Simone Choule, s-a aruncat pe fereastră, aparent fără un motiv anume. Odată aranjat în apartament, Trelkovsky ”dezleagă” puțin câte puțin enigma suicidului Simonei: vecinii se comportă suspect iar asta îl face pe Trelkovsky să întrevadă comploturi și conspirații la tot pasul. Cum e firesc în cazul suprarealiștilor, distanța dintre realitate și închipuire este estomapată, reveriile se intrepătrund cu viața trează, fabulația este de nerecunoscut alături de ”realitate” astfel că, în anumite momente, este greu să pricepem ce parte din realitatea pe care o vede Trelkovsky e fabulație și ce parte e ”realitate”. La fel de greu e să distribuim repsonsabilitatea mediu social (vecini) – esență individuală în procesul de geneză al paranoiei lui trelkovsky care-l va împinge, la final, să repete pasul chiriașului anterior, adică să aleagă fereastra ca ieșire. S-ar putea ca bisturiul investigației să evite deopotrivă individualizarea excesivă (psihologismul) deopotrivă cu sociologismul (accentul pe Ei, vecinii) în numele unui interacționism – e vorba totuși, sugerează Topor, de o relație repetitivă (nu e greu de presupus că fereastra va fi drumul spre libertate a următorilor chiriași), cu rezultate previzibile... Altfel spus, filmul nu e neapărat o interogație asupra unui om sau asupra unui mediu social în care viețuiește acest individ, ci mai degrabă o demascare a unui scenariu social care produce, ori de câte ori este ”jucat”, consecințe identice...Am putea schița rapid liniile acestui scenariu: evitarea cu orice preț a conflictului (Trevolsky ezită să intervină vreodată pentru a soluționa tensiunea în favoarea sa ori pentru a întoarce roata spre el), dominația simbolică interiorizată (Trevolsky acceptă cu seninătate descrierile realității formulate de ceilalți: vecini, prieteni – nu e loc, nicăieri, pentru o perspectivă proprie), delegarea responsabilității individuale pentru situație colectivității sau unor factori externi (retorica lui Trevolsky este cea a unui El aflat sub jugul unor Ei atotputernici)...
sursa imagine.
- prospectul paznicului ordinii – documentarul lui Semion Aranovici ”Я служил в охране Сталина, или Опыт документальной мифологии” (Am fost bodygardul lui Stalin sau Mitologie Documentară) - un monolog (este ciudat că regizorul nu a intervenit deloc pe durata celor 90 min) al lui Aleksei Râbin (Lebedev – omul are două nume, unul oficial, altul așa, pentru bucătărie și soție), fost ofițer din garda de corp a disctatorului, căruia i se oferă suficient timp să-și depene ”amintirile”. Povestea lui Râbin este povestea slăbiciunii memoriei personale și a istoriei orale ca sursă pentru cunoașterea trecutului – omul înșiră de-a valma clișee din discursul propagandistic oficial (Stalin a instaurat ordinea, Stalin era un om modest, vesel și omenos, Kirov – cel mai bun prieten al Tatălui popoarelor) cu fragmente ”personale” (Stalin ar fi transportat cică, pe durata unei nopți întregi, orășenii pe la casele lor cu limuzina oficială), a căror credibilitate este îndoielnică. Granița dintre fabulație, confabulație și realitate istorică e aproape invizibilă, iar ochii mici, semiînchiși ai fostului bodyguard produc aceeași față plată independent de istoria povestită la moment. Dincolo de ecran stă un om care iubește ordinea: pedagogia sa muzicală pare mai degrabă scoaterea la apel într-un lagăr de concentrare decât predare a instrumentului muzical, mărșăluirea fiind, în opinia dânsului, drumul spre muzică. Alt tip de ordine, la fel de adorat - ordinea cetățenească, datoria față de partid și țară este primordială și se ridică deasupra tuturor normelor etice sau estetice – un bun cetățean sovietic, zice Râbin, neapărat se produce în rolul de informator voluntar (eufemismul straniu al lui Râbin este – binevoitor, ” доброжелатель”) și-și denunță din datorie, prietenii, amicii sau indivizii cu purtări dubioase. Cum se și cuvine, regimul etic de inspirație militaristă proiectează asupra deturnatorilor ordinii căldări întregi de asociații negative, care coincid aproximativ cu zonele de stigmatizare ale societății (conspiratorii Beria și Mikoian l-au ucis pe Stalin, tineretul e destrăbălat și leneș că nu vrea să muncească). Nu mă apuc să fac aprecieri etice, însă aș vrea sp subliniez lejeritatea cu care ordinea devine fetiș, ridicată fiind la postul de icoană și Biserică... Pe altarul acestei religii a ordinii sunt jertfite prea multe lucruri bune: contradicțiile vieții, tensiunile, ideile novatoare și ”eretice” etc.
Subscribe to the comments for this post
a la guerre comme a la guerre (povestire)
Un om înțelept mi-a zis că ar exista o diferență între istorie și memorie, prima fiind universul complex numit Viață în general, conjugat însă la trecut, iar a doua – fragmentele subiective, bucățile personale, trăite de Gheorghe, Chișinău, Evreii, Ileana și Ion, Satul bilicenii Vechi...Bucățile ce urmează nu sunt așadar istorii, în nici un sens al cuvântului, ci memorii individuale și legate intim de niște ochi care nu pretind că au văzut totul, dar vor să povestească tot ce au văzut...
à la guerre comme à la guerre
Prima amintire despre războiul din Transnistria mustește de spumă: într-o seară din primăvara lui 1992, cred că sâmbătă de vreme ce sâmbăta era zi de baie – îngenunchiam, rând pe rând, asupra ligheanului metalic (zis taz, pentru comunicare interetnică), iar mama, zicându-ne să închidem ochii ca să nu intre spuma de Kria-Kria (un fel de șampun bulgar, cu miros indescifrabil, dar plăcut), ne băga capul în apa fierbinte, apoi după ce uda părul și-l îmbiba cu spumă, îl freca gospodărește preț de 1-2 minute, îl clătea cu apă fierbinte pe care o lua cu codanul (ibric, cum am aflat mai târziu, din gura învățătoarei de limbă română care se căznea, la niște alegeri, să ne convingă să mergem acasă să spunem părinților că sunt proști, nepricepuți și idioți, de vreme ce nu voiau să voteze un anume partid al țăranilor și intelectualilor, dar se lăsau seduși de ceva cu un nume agrar – biata, părea nefericită că eram doar niște elevi într-a cincea și ne durea politica fix în locul pe care ședeam, vajnici, pe scaune ) și-l mototolea cu un ștergar zdrențos, care miroasea avan a săpun de rufe de 72 % – Ariel-ul săracilor. Mamei nu-i plăcea să ne lase să ne spălăm singuri: Prea sunteți leneși, zicea, vă coimăniți câte un ceas, de se răcește apa până vine rândul celuilalt... Era, deci, o sâmbătă... Tocmai îmi venise rândul să-mi bag capul în taz, mama, după obicei, mi-a zis să închid ochii (Să nu-mi bocești pe urmă, amărâtule, că ți-a intrat spuma în ochi. Te-am prevenit!) și a băgat mânile-i uscate în pletele mele bogate, pe care le frezam rar, căci tata voia să mă vadă băiat de treabă, chitit cum se cuvine – cu părul lung, făcut cărare în dreapta și aruncat peste cap spre stânga... Cred că dovedisem deja să înghit niște apă – nu puteam să scap ocazia de a plânge că mă doare, că îmi rupe părul (taci, muiere, îmi spunea mama, mare scofală de băiet, una-doua și plânge), când am auzit niște pocnituri scurte....Tuc-tuc-tuc...Apoi iar: Tuc-tuc-tuc...Am priceput ce e: televizorul avea grijă să ne prezinte seară de seară bucăți live de pe front, apoi, mai știam noi băieții singuri, din boievicele (filme action) pe care le priveam pe ascuns la un coleg de clasă, pricopsit cu un videocasetofon, sau deschis, cu părinții, la seansurile de filme indiene. Știam deci cum sună o armă.... și auzisem una. M-am speriat. Începui să plâng. Eu, băiatul. Apoi surorile. Mama m-a lăsat cu capul plin de spumă și a încremenit preț de câteva clipe... Nistrul nu e tocmai departe de Telenești – curge chiar în raionul vecin, Orhei... umblau zvonuri prin sate că separatiștii transnistreni și cazacii trec râul ca să facă bespredel (haos) pe malul ăstlalt. Mama auzise ceva...Venise și ceasul satului nostru?
Tata a rostit solemn, cu demnitate:
- Hristosul măsii! și a ieșit afară...
Ce era? A doua zi s-a aflat, după ce o jumătate de sat nu a dormit, că un combatant ”de-al nostru”, dintre cei buni, patriot, un oarecare Nicolae, zis Lăițî, celebru în sat pentru că ar fi mers la Chișinău și, la întoarcere s-ar fi urcat într-un autobuz pe care scria MOLDOVA (nu trăia el oare în țara aia?) și care l-ar fi dus la Cahul sau Cimișlia, e, acel Nicolai veni acasă, de la Nistru, într-un concediu de 2 zile și, cum era atunci regula vremii, își luă și automatul kalașnikov cu el...Ajuns la marginea satului, luptătorul a decis, că tot era noapte și pe drum nu se găsea nimeni să-l vadă așa falnic și arătos, să tragă niște împușcături colea, adică zarvă...A fost erou o noapte întreagă, cu tot cu Hristosul tatălui meu ca medalie.
A doua amintire originează dintr-un moment datat mai târziu, când ne obișnuisem deja cu războiul și cu eroii lui fără număr, care veneau sâmbetele la discoteca din sat, unde amețeau cu mundirele și bocancii lor prăfuiți, cu miros de praf de pușcă (ziceau ei, noi însă știam că e putoare de ciorap nespălat) fetele și femeile... Aveam un coleg de bancă cu care ne împăcam de minune fiind cu el în relații capitaliste (în doi, reușisem să trecem la economia de piață pe când restul țării încă se căznea s-o priceapă): el copia de la mine lucrările de control, îl mai ajutam să rezolve și celelalte probleme, iar eu în schimb, mă pricopseam de la el cu bani, gume de mestecat, bomboane și alte produse deficitare, pe care maică-mea, simplă kolhoznică nu avea de unde să le ia, iar el, ca fecior de brigadier, le avea cu prisosință...Într-o după amiază de duminică mă trezesc cu colegul de bancă la poartă, vino, îmi zice, să-ți arăt ceva trăsnit. Unde, îl întreb. Hai și o sa vezi...Mi-am cerut voie de la părinți - mergeam, în gândul lor, să-l ajut pe colegul cu pricina la pregătirea temelor, și dus am fost. Nu acasă la el, ci la bunicii lui, unde, la poartă, stătea parcată o frumusețe de mașină blindată cum reușisem să văd doar în reportajele despre războaie. E unchiul meu, mi-a zis colegul. A venit acasă s-o vadă pe mîca.
Am pipăit cu oarece evlavie metalul arid al mașinii, avea ceva zgârâituri, de gloanțe, scrije și bombe, mi-am zis eu. Am tras și un picior în roată, cum văzusem că fac cei maturi, când se adună în jurul unui automobil. Mirosea a benzină. Peste puțin timp ieși în drum și ”eroul” însuși, m-a bătut pe umăr, m-a întrebat al cui sunt, a, îl știu pe tatăl tău, ce mai face, și ne-a zis, mie și colegului, plus încă o droaie de puștani ce se iviseră, ca și noi, să se holbeze la tanc, că avem voie să ne jucăm de-a v-ați ascunselea în jurul mașinii... Până în seară reușii să mă bag sub șasiu, să mă cațăr pe turelă, ba chiar, pentru că eram un fel de oaspete de onoare, iar colegul de bancă avea în minte niște lucrări de control viitoare, la care ajutorul meu i-ar fi prins bine, am ajuns și în cabină, unde m-am simțit tanchist, împușcând imaginar, cu proiectile inventate dușmani inexistenți... A doua zi ”eroul” s-a întors pe front, reușind, pe drum, să calce un om dintr-un alt sat al cărui nume nu era nici pe hartă.
Tot în primăvara aia, în mai, la Sfântul Gheorghe, am mers devale, adică la mămăica (bunica) și bunelul. Sora tatei, unica, sărbătorea hramul casei și în acel an hramul era mai special: Gheorghe, soțul ei, fusese mobilizat și trimis pe frontul transnistrean, la Oxentea, în raionul Dubăsari. Biata femeie sta cu ochii plânși de frică vre-un glonț vrăjmaș să nu-i ia bărbatul. Din fericire, Oxentea era un sector liniștit, departe de orașul Dubăsari și Tighina, locurile de foc, unde mergeau, preponderent, doar polițiștii. Iar Gheorghe mai era și norocos, cum ne-a zis el... Am șezut ceva vreme la masă, apoi bărbații ieșiră să fumeze. Eu, cum nu prea vedeam ce aș fi căutat printre muieri, ieșii după ei...Taică-meu vorbea cu cumnatu-său:
- Măi Gheorghe, cum e acolo? Vă încălzesc cazacii?
- Apoi da, uneori chiar ne înfierbântă. Da noi nu scoatem capul afară din șanț degeaba, și parcă de păzește Dumnezeu. E drept că fac mare stricăciune, dușmanii. Știi, la Oxentea era, înainte de război, râbhoz (gospodărie piscicolă) – multe iazuri, pentru puiet, pentru bibani, pentru pești de vânzare. Am mers noi într-o zi la președintele de kolhoz, dă-ne, zicem, niște pește, că e o mașină care trece prin satul meu și aș vrea să-i transmit nevestei, în curând e hramul casei și poate face o răcitură sau un pește fript colea. N-am, îmi răspunde, pește pentru toată lumea, că eu trebuie să fac și planul, să mă gândesc la muncitorii mei. Pot să-ți vând. De unde bani, îi zic eu, că sunt pe front, nu pe lanurile kolhozului. Treaba voastră, zice președintele, dar să nu vă prind că vă băgați acolo că mă plâng la ofițerul vostru... E, în aceeași noapte cazacii ne-au bombardat iar, însă au țințit mai aproape de Nistru, adică în iazurile râbhozului și le-a distrus pe toate... Dimineața președintele umbla ca pălit de dambla – vezi, i-am zis noi, dacă ești zgârcit cum te pedepsește mânia lui Dumnezeu... Iaca așa e.
Unchiul s-a întorc cu bine din război. Iar eu, ca un nepot drag și insistent, băgăreț peste tot și gata să plâng strategic și tactic, când e nevoie (voi fi fost un Napolen al plânsului), am reușit să obțin de la el casca metalică, pe care, o vreme am ținut-o la mare cinste, după care mi-am găsit altă iubire...Apoi tata a descoperit că în ea încap atâtea ținte! Ceva mai târziu, mama s-a dumerit și ea că, căptușeala moale din interiorul căștii e un amortizator bun și dacă duci ouă sau un borcan în ea, acestea nu se strică. Așa a fost sfârșitul glorios al căștii.
Dictionarul personajelor inventate. Van den Budenmayer.
Dicționarul pseudokhazar de personaje inventate.
1. Van den Budenmayer. Fals compozitor olandez din secolul al XVIII - lea, inventat de regizorul Krzystof Kieslowski și muzicianul Zbigniew Preisner. Cei doi se întâlnesc la mijlocul anilor 80, când Preisner scria coloana sonoră a unui film regizat de Antoni Krauze.
Povestea nașterii lui Van den Budenmayer e trivială, dezamăgitoare chiar. Zbigniew Preisner: ”Oamenii sunt curioși să afle detalii despre această istorie. Inițial, când Kieslowski a început turnarea filmului (Decalogul), dorința lui a fost să utilizeze muzica lui Mahler, dar era nevoie de prea mulți bani pentru drepturi de autor. Atunci m-a rugat să compun bucăți proprii, în stilul lui Mahler, și împreună am gândit un nume – ceva diferit, ce ar fi urmat să fie percepută ca muzică ”serioasă”. Ne-a plăcut ideea cu Olanda, iar numele Van den Budenmayer părea să fie credibil. După aia, am primit o groază de întrebări despre Van den Budenmayer. I-am dat și o zi de naștere, a mea, dar cu 200 ani mai devreme și chiar, imaginați-vă, numele său a apărut și în enciclopediile muzicale. Într-un caz, o persoană m-a amenințat că mă dă la tribunal pentru că aș fi un profitor care fură din muzica lui Van den Budenmayer. La moment, ori de câte ori fac muzică proastă, o trec după numele lui!”
Momentul oficial al introducerii în Istorie a lui Van den Budenmayer este episodul cu numărul nouă din miniserialul ”Decalogul”, într-o discuție (min. 4 al clipului sau 14 al filmului) dintre medicul cardiolog Romek (Roman) și o pacientă care urma să fie operată, pentru a putea urma visul mamei sale – cel de a deveni mare cântăreață. Domnița prezintă cotidianul ei muzical și printre deja cunoscuții și realii Bach plus Mahler, scapă un al treilea nume, Van den Budenmayer... Un truc eficient – câți ar recunoaște că nu-l cunosc pe Van den Budenmayer? Puțini inși culți, cu oarece ureche și cultură muzicală, ar recunoaște cu mâna pe inimă că nu au auzit de el, din frica pentru rușinea ce le-ar spăla nimbul de ”erudiți”... În următorul cadru, îl vedem pe Roman ascultând o placă, pe care o ghicim ușor că e Van den Budenmayer, bănuială confirmată la întâlnirea următoare a cardiologului cu pacienta. Medicul se laudă că a procurat o placă, în original, adică în olandeză, și l-a ascultat.
Până aici, falsul compozitor a adunat trei mărturii veridice ale existenței sale: o naționalitate, o placă, și un nume.
A doua ivire a lui Van den Budenmauer survine în ”La vie double de Veronique” sub forma unui Concerto în Mi Minor de mai mare dragul...Tot aici, eroul se pricopsește cu o vârstă: profesoara de muzică Veronique relatează elevilor săi că Van den Budenmayer ar fi fost un compozitor olandez născut două veacuri mai devreme, care însă ar fi fost (re)descoperit recent.
În fine, ultima, a treia apariție a lui Van den Budenmayer se întâmplă în partea a treia, ultima, a trilogiei ”Trois Couleurs. Rouge.” Van den Budenmayer, se pricopsește deja și cu un fel de chip oficial: Valentine, eroina principală intră într-un shop muzical și cere un CD al lui Van den Budenmayer... Din păcate discurile s-au vândut, dar reușim să vedem, pe o cutie goală, portretul lui van den Budenmayer... Valentine e tristă, iar spectatorul are deja o a patra dovadă a realității lui Van den Budenmayer: imaginea.
Arată aproximativ așa.
Ceva teorie: pentru a crea cititorului senzația de credibilitate, ficțiunea face referințe la realitatea reală: acțiunea se desfășoară în orașul N., eroii vorbesc o limbă anume, marile evenimente (războaie, catastrofe) au corespondențe în lumea reală... E un paradox: ca să pară credibilă, ficțiunea e mutilată, ciuntită și băgată cu rădăcinile în sol, adică în realitate - deci veșnic neîmplinită.
Constituirea unor lumi de-a dreptul și de-a dreptul artificiale, întemeiate în trecuturi și realități artificiale e o treabă foarte complicată: nici Tolstoi, marele pictor al Războiului cu Napoleon și al unor lumi literare de o complexitate uluitoare, nu reușește să construiască o ficțiune autonomă, ci împrumută personaje și referințe din istoria reală (în sensul cel mai puțin conflictual al noțiunii) – Napoleon, Kutuzov, bătălia de la Borodino.
Van den Budenmayer este nu doar un erou inventat, ci dublu inventat, un fel de simulacru de rangul al doilea (cum zice Baudrillard), sau o invenție a invenției... La el fac referire eroii din filmele lui Kieslowski și viețile lor se scurg printre acorduri de orgă, vioară și canto...
Asocierea sa subtilă cu unii compozitori reali: Bach, Mahler, îi conferă un fel de certificat de existență... Un fel de trecut imaginar, cumva egal și paralel cu cel oficial...
Istoria muzicală, în acest sens, poate fi rescrisă prin inserarea unor figuri aleatorii în perioade diferite ale evoluției curentelor muzicale. Posibilități de intervenții nelimitate în trecut se deschid în fața unor creatori îndrăzneți: la urma urmei, dacă vrei să scrii muzică din aia de care făcea Mozart, de ce nu ai face-o? Eventual, poți construi și scenarii virtuale în care Mozart ar fi fost ucenicul/învățătorul tău...
Îmi place, în filmografia târzie a lui Kieslowski acea senzație de continuitate, de lume, creată de hiperlinkurile scenografice (bărbatul în negru care apare în câteva episoade din Decalog, bătrâna din Trois Couleurs, care se chinuie să bage sticla în lada de reciclare, scena de judecată din episodul unu și doi al Trois Couleurs, sau momentul final al întâlnirii tuturor eroilor pe vapor), desele trimiteri la situații și evenimente din alte episoade.
p.s. e un proiect pe care-l am în cap de ceva vreme...dacă mai cunoașteți eroi inventați, vă rog, nu ezitați să-mi scrieți.
cultul personalitatii: varianta de consum
Ca un individ născut în URSS, am niște sensibilități aparte față de cultul personalității, atât în varianta hard, adică politică, cât și în cea soft, adică comercială... Am încredere că societatea americană dispune de mecanisme eficiente pentru evitarea unor ispite totalitare, dar, la fel de mult cred, că prea multă iubire pentru un anume tip de personalitatea, cea politică, este uneori și periculoasă, pentru că ar putea fi însoțită de miopie...A iubi Puterea nu e întotdeauna un lucru bun...
Obama în varianta Superman... Fericiți cei ce plâng că aceia se vor mângâia.
Panoul de onoare.
În varianta rap and soul.
Variant EMO.
Obama în viața casnică.
Continuitate...Obama în galeria de ”sfinți”...
Alt tip de continuitate...
Tatăl și Fiul...Adică ieri.
Dumnezeu ca obiect de studiu. Cum se face.
Decizia Ministerului Educației de a introduce predarea obligatorie a religiei în școli a stârnit oarece dezbateri, mai ales pe internet, pentru că presa moldovenească tradițională, am mai scris, se cam face că plouă la tema religie și reacționează doar când e vorba de vre-un caz ieșit din comun (când vine Hristos, de exemplu, însă asta se întâmplă rar), dar și atunci nu prea tare, căci ziariștii sunt evlavioși și cu frica (față de Mitropolii) în sân. Puțina e-discuție despre relația Dumnezeu-școală, obligatorizată acum de Ministerul Educației poate fi găsită în câteva locuri:
blogul Olgăi Răilean,
cel al lui Ion Urusciuc, care bagă si copia unor dezbateri pe facebook,
o dispută la Jurnal TV între diaconul Andrei și Oleg Brega,
un șir de posturi pe blogul lui Octavian Racu,
și cam atât...
Discuțiile au fost ca întotdeauna la nivel.
La cel mai jos: pe de o parte, argumente rupte din ”Călăuza ateistului” (Dumnezeu nu există căci Gagarin nu l-a văzut, Biserica l-a condamnat pe Galilei și pe Giordano Bruno, deci ar fi împotriva progresului științific), pe ici-colo presurate cu semi-adevăruri sau cioturi legislative (Constituția, Dreptul la identitate, cetățenii sunt egali etc), de cealaltă parte – un amalgam interesant de marxism (critică a societății capitaliste, a consumismului, invocarea stării de putrefacție, atât de dragă leniniștilor), naționalism (cultura națională, ființa națională, ambele afiliate religiei) și, desigur, ortodoxism (importanța învățăturii lui Hristos, relevanța Bibliei)...
Ambele tabere au folosit liber și convingător amenințări, etichete – arsenalul propagandistului dintotdeauna...
În fapt, o discuție care a întâlnit, pentru a infinita oară stereotipurile și scurtăturile de gândire adunate din vremuri, ideologii și moduri de gândire/negândire diferite care populează spațiul public moldav.
Nu vreau să mai clonez o discuție fierbinte pentru a aduna trafic sau comentarii, ci mă interesează aspectul cel mai nediscutat al discuțiilor, punctul lor de pornire dar niciodată de destinație: cursul de religie însuși, conținutul lui și modul în care ar trebui, eventual, predat.
Post scriptum intermediar. Îmi clarific perspectiva, ca poziționarea mea în dezbatere, să fie transparentă, la fel și sursa argumentelor mele și mai ales, eventualele limite.
Deci, sunt un ateu în căutarea a Ceva, nu am găsit nimic încă, nici Aici, nici Dincolo. Implicarea mea în discuțiile privind rostul lui Dumnezeu în școală este cauzată și justificată de o percepție (subiectivă) a unor lacune în învățământul gimnazial și liceal din Moldova, și anume lipsa unei educații etice, culturale și spirituale, eliminată prin suprasaturarea programului de învățământ cu disciplini tehnice. Buni matematicieni, fizicieni sau memoratori de date istorice (cum este predată Istoria în școală) studenții mei de la Universitatea de Stat dar și cei de la Institutul de Stat de Relații Internaționale din Moldova (instituțiile la care am ținut ceva cursuri) erau lipsiți de abilități de dialog, schimb de idei, gândire abstractă, discernământ în valori.
Considerație preliminară
Cred că e posibilă și chiar utilă introducerea unui curs de Religie/Istorie religioasă/Etică religioasă în școala laică a unui stat laic.
Motivație:
- Ponderea elementului religios în evoluția umanității. Istoria omenirii a fost, preponderent, religioasă, în sensul prezenței sacrului în organizarea socială și orice reconstituire, istorică sau existențială, a fenomenului uman trebuie să țină cont de această dimensiune dacă se vrea obiectivă, fidelă și autentică.
- Greutatea elementului religios (în particular cel creștin ortodox) în constituirea identităților regionale/locale/naționale în Europa de Est.
- Etica Religioasă, cea Laică (am în vedere sistemele morale care nu postulează un Dumnezeu sau o ființă supranaturală ca fondator și legitimator, Imperativul moral kantian de exemplu, sau sistemul etic al lui John Rawls) și cea Ideologică (atașamentul față de un stat) pot fi considerate ca metode legitime și egale de a socializa moral cetățenii. Dacă scopul educației etice este cultivarea unui respect pentru un set de valori care favorizează conviețuirea (preferința pentru adevăr, onestitatea, considerarea dreptului Celuilalt), și dacă scopul expres al acestor trei tipuri de etică apare ca fiind același, nu văd de ce am discrimina, dintr-un motiv sau altul (politic, ideologic, scientist) vreuna din ele...
- Importanța și continuitatea criteriului identificării religioase în comparație cu alte modalități de construire a identității: oamenii renunță mai ușor la identitățile lingvistice, naționale sau politice decât la cea religioasă.
- Prin intermediul religiei elevul are acces la noi semnificaţii şi valori, la răspunsuri specifice privind viaţa concretă şi sensul existenţial, la perspective de scurtă sau de lungă durată.
Principii pedagogice și ideologice.
1. Ministrul Educției, Leonid Bujor a afirmat că va fi creată o comisie din reprezentanți ai Ministerului și ai celor două Mitropolii: cea a Moldovei și cea a Basarabiei. Această comisie e prea puțin reprezentativă pentru a acoperi diversitatea religioasă și confesională a Moldovei. Un pas necesar ar fi extinderea comisiei prin invitarea unor reprezentanți ai altor culte religioase: catolici, protestanți, dar și pedagogi, membri ai societății civile.
2. Disciplina Religie trebuie să aibă un curriculum explicit, adoptat de Ministerul Educației în colaborare cu confesiunile și cultele religioase, în conținutul și predarea căruia să nu intervină variabile sau conținuturi ”ascunse” precum înlocuirea voluntară a cursului Religie cu studierea Bibliei, însoțită de săvârșirea unor ritualuri religioase.
3. Constrângerea, șantajul sau orice acțiune de intimidare directă sau indirectă, a părinților și elevilor pentru înscrierea la cursurile de Religie, și mai ales, pentru alegerea unuia din ele (în nădejdea că vor fi mai multe, cel puțin în comunitățile unde diversitatea religioasă este mare) trebuie interzisă.
4. Respectarea principiilor și valorilor fundamentale înscrise în Constituția Republicii Moldova (apropo, nu a fost supusă unui referendum pentru aprobare din partea poporului, ci dăruită acestuia, de către agrarieni în 1994, ceea ce pune întrebări mari asupra legitimității ei) și tratatele internaționale ratificate de Parlamentul Moldovei cu privire la drepturile individuale: toleranță, respect pentru diferențele individuale, lipsa discriminării, dreptul fiecăruia la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală şi siguranţa persoanei, viaţa intimă, familială şi privată, este și trebuie să fie obligatorie.
5. Celelalte confesiuni sau religii vor fi prezentate într-un spirit ecumenic de toleranță și fraternitate, cu eliminarea oricăror afirmații tendențioase sau ofensatorii. Mesajele apologetice sau apocaliptice vor fi excluse. Lecțiile religioase vor studia sensul mesajelor divine (sacre) și rolul acestora în educația Personalității.
6. Predarea istoriei și doctrinelor religioase va ține cont de diferențele între religii, dar, de asemenea, în egală măsură, va identifica, recunoaște și răspândi elementele comune ale acestora. Importantă este căutarea unui fond comun: experiența religioasă ca formă de trăire a transcendenței, ca modalitate de a gândi raportul Omului cu Cosmosul, Natura, alți Oameni.
7. Elevii trebuie să fie informați respectuos și nepărtinitor despre mișcările ecumenice și încercările de apropiere între religii, despre activitățile sociale ale religiilor precum și eforturile acestora de colaborare.
8. Recuperarea fenomenului uman, înțeles ca pluralism de experiențe, dar și ca năzuință spre Absolut, valori universale, eterne și comune tuturor oamenilor, va fi scopul primordial al cursurilor de Religie.
9. Dialogul religios (și interreligios) trebuie să fie, în manuale și practica de predare, lipsit de orice pretenție de superioritate sau resentimente față de alte culte/confesiuni.
10. Respingerea exclusivismului: nici o religie nu dispune de dreptul de a le condamna pe celelalte din motivul că ar fi schismatice, deviaționiste, false sau minciunoase.
11. Condamnarea inclusivismului: valorile universale nu pot fi legate intrinsec de o anumită religie particulară. Trebuie evitată și dispoziția de a gândi/considera adevărul moral al altor religii ca fiind parțial sau naiv.
12. Repudirea paralelismului: ideea conform căreia traiectoriile diferitor culte nu se intersectează niciodată, că ele diferă implacabil, că nu există nici o asemănare sau convergență între ele.
13. Acceptarea diversității și a complementarității, dar și a unității în diversitate: deși atât de diferite, religiile explorează experiențe și practici umane comune.
14. Eliminarea opozițiilor etice și ideologice binare: noi-ei, ale noastre-ale lor, practici superioare-practici inferioare și recunoașterea pluralismului experiențelor religioase umane.
15. Respect reciproc și sinceritate, tratare echilibrată a momentelor cheie ale istoriei religioase.
16. Recuzarea tuturor formelor de pretenții istorice ”legitimate” de argumente ”istorice” sau ”doctrinare”. De exemplu, justificarea intoleranței față de musulmani prin invocarea luptei pe care Ștefan cel Mare a dus-o contra turcilor.
17. Refuzul înregimentării politice a Religiei și a propagandei politice pentru anumite partide/ideologii din partea celor care vor preda disciplina Religie.
18. Ca un corolar, evitarea înrolării învățământului religios în propaganda pentru o companie, corporație, sau altă instituție economică.
19. Curriculumul disciplinei Religie se va realiza prin integrarea a trei nivele:
- monoconfesional
- interconfesional
- laic.
Drept exemplu poate servi experimentul realizat de Ministerul Educației și Științei al Federației Ruse care a introdus, pentru anii 2009-2011, cursul ”Fundamentele culturilor religioase și ale eticii laice, compus din 6 module care reprezintă diversitatea confesională a țării: modulul creștin, islamic, budist, iudaic, cultură religioasă și etică laică.
20. Integrarea, în cadrul cursului Religie, a perspectivelor culturologice, sociologice, antropologice, filosofice, istorice și psihologice asupra religiei și a fenomenului religios.
21. Interzicerea prozelistismului religios în sala de clasă.
22. Scopul educației religioase, ca și cel al educației laice va fi construirea unei comunități fundamentate pe valori comune, în pofida divergențelor de opinii, apartenență sexuală, culturală sau confesională.
Lecturi suplimentare:
Blogul lui Constantin Cucoș, de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, autorul unor manuale prețioase de Pedagogie, în special vezi:
- Possibilités et limites d'une éducation religieuse dans la perspective interculturelle.
- Curriculum ascuns si etos relaţional în educaţia religioasă.
- Introducere la Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice.
Seria de posturi (în desfășurare) de pe blogul lui Andrei Stavilă.
RELIGIOUS EDUCATION IN CATHOLIC SCHOOLS IN EUROPE.
L'Enseignement religieux est-il en hausse ?
Enseignement du fait religieux.
Fernand Ouellet. L'étude des religions dans les écoles: l'expérience américaine, anglaise et canadienne.
РЕЛИГИОЗНОЕ ОБРАЗОВАНИЕ В РОССИИ И ЗА РУБЕЖОМ: ОПЫТ, ПРОБЛЕМЫ И ПЕРСПЕКТИВЫ.
santajul interimatului
Niște ape se limpezesc: la sugestia Ministerului Educației, Guvernul a decis miercuri, 25 noiembrie 2009 să-i confirme în posturi pe Cheorghe Ciocanu, rector al Universităţii de Stat din Moldova, pe Ion Bostan, rector al Universităţii Tehnice din Moldova şi pe Laurenţiu Calmuţchii, rector al Universităţii de Stat din Tiraspol...
Pe pagina electronică a USM, Gheorghe Ciocan se laudă că ar fi șef al instituției cu pricina încă din 2007, când fostul rector, Gheorghe Rusnac era trimis să diplomățească în Italia.
Un an întreg, din 2007 până în decembrie 2008, Ciocan a fost rector interimar...
Anul trecut, în decembrie, au avut loc niște alegeri rectorale în Universitate... În chiar ajunul lor, Procuratura a decis să intenteze un dosar penal unuia dintre candidați. Adică Celuilalt...Lui Gheorghe Avornic, încurcat, pe vremea aia cu Vasile Tarlev... Ciocan a câștigat detașat alegerile în Senatul Universității de Stat, cu sprijinul ”dezinteresat” Procuraturii, al cărei șef era...membru al Senatului Universității care a ales rectorul...
Din decembrie 2008 până în noiembrie 2009, Gheorghe Ciocan a fost rector...neconfirmat, adică interimar: întâmplarea face ca Regulamentul cu privire la organizarea şi desfăşurarea concursului pentru postul de rector al instituţiei de învăţămînt superior universitar să nu fixeze un interval de timp regulamentar în care Ministerul să confirme alegerea Senatului, astfel că Ciocan putea sta neconfirmat, dar totuși rector, până la sfârșitul lumii sau până la venirea lui Hristos să facă Judecata adevărată.
Asta ar explica, relativ convingător, comportamentul suspect de docil al lui Ciocan pe durata evenimentelor din aprilie, când nu a ridicat ochii și vocea împotriva abuzurilor poliției care a percheziționat căminele studențești, și-a bătut joc de unii din ei (vânătăi, umilințe la comisariate) sau Vojdiului care învinuia cadrele didactice de pedofilie politică. Ciocan aplauda frenetic...și e de înțeles comportamentul lui prin prisma șantajului interimatului, căci putea fi revocat în orice moment și trimis în neant ca mulți alți interimari: imi vin în mine Iordan și Ursu de la primăria Chișinău, interimari și ei pe durata a vreo 2 ani...
Să fie interimatul o nouă metodă de a șantaja cadrele și a le face ascultătoare?
Ratacirile tranzitiei – extremism in Rusia
Camera aleargă în ritmul acțiunii: uneori saltă, ori stă nemișcată, prinzând difuz planuri neclare, unghiuri moarte, alteori captează umbre, ticuri și gesturi dosite. Operatorul mușcă din spațiile interpersonale întunecate dar și din peisajele industriale urbane abandonate. Decorul este orașul însuși, nestilizat, bazarul, caucazienii, hrubele care găzduiesc cenaclurile de educație „moral-patriotică”, peisajele industriale abandonate – un joc abil de-a veridicitatea care conferă filmului Rusia 88 (cifra 88 e abrevierea neo-nazistă a lui „Heil Hitler!”, 8 fiind numărul de ordine al literei H în majoritatea alfabetelor latine) al lui Pavel Bardin calitatea de „mărturie”, act oficial de constatare a existenței unor zone întunecate ale sociumului rus, numite când fascism, când neonazism, când național-bolșevism și a relațiilor lor cu Puterea, pe de o parte, cât și cu societatea rusă, vas recipient, mediu hrănitor, dar și teren de luptă pentru influență, pe de altă parte... Rusia 88, ale cărui proiecții au fost interzise în cinematografele rusești, în pofida impresiei bune pe care filmul a lăsat-o la Berlinale 2009, se vrea a fi totuși un anti-film, o (ne)operă de artă, oferindu-se spectatorului mai degrabă ca un dosar veridic, colaj al unor acte, certificate și expertize, decât ca o piesă cinematografică normală. Nu o oglindă a realității, sau o lupă care ar exagera detaliile pentru o vizibilitate mai bună, ci un geam de sticlă prin care lumea este percepută direct, firesc... Abia spre final, din aglomerația de situații alandala, regizorul încropește în grabă un soi de subiect: sora eroului principal, Baioneta (Штык), jucat excelent de Piotr Fiodorov, se îndrăgostește de un cetățean nerus cu vizibile trăsături caucaziene. Între datoria „patriotică” și cea „familială”, Baioneta alege să-i împuște pe ambii îndrăgostiți, după care își trage un glonț în gură...
Câteva flash-uri reușite explorează ontologia fascismului contemporan rus: unul dintre eroi e categoric împotriva etichetei „fascist”, preferând idilicul „iubire de Patrie”, altul, antrenorul-profesor al bandei, este mânat în underground-ul ideologic de fisurile primului război cecen, considerându-se trădat, deci umilit, în august 1996 la Hasaviurt de Acordul de Pace între statul, reprezentat de Aleksandr Lebed, și Republica Cecenă, prin Aslan Mashadov. În fine, majoritatea extremiștilor împărtășesc ura față de migranții caucazieni...
Extremismul, ca orientare socio-politică, are o istorie veche în Rusia, cel puțin la fel de veche precum Rusia însăși, dar între formele practicate în secolul XIX în Imperiul Țarist și cele ale epocii putiniste există deosebiri esențiale. Intoleranța veche a unui Mihail Bakunin, Serghei Neciaev sau Vera Zasulici avea origini filosofice, fiind ancorată în marile dezbateri ale epocii, o bună fundamentare politică și un program coerent de acțiune, fiind par excelence individualistă. Violenței organizate a extremiștilor ruși moderni îi lipsește un subtext politic clar, nu are viziuni de perspectivă, principii ideologice sau proiecte politice, fiind colectivistă în mod principial. Mărturie a bruiajului axiologic și a vidului doctrinar stă declarația unui extremist: „Dacă aș fi președinte aș ataca Sankt-Petersburgul. Pentru că acești peterburghezi (în rusă питерцы) îmi stau în gât. Aș fi adunat ceva tancuri, i-aș fi încercuit. Tare, nu?”
Aluzie multiplă: la originile peterburgheze ale elitei ruse: de acolo vin Vladimir Putin, Dmitrii Medvedev și alți puternici ruși ai zilei; apoi, Piterul (numele uzual al orașului de pe Neva în sociolectele ruse) e simbolul începutului Rusiei Moderne – prin eforturile lui Petru Întâi cel Mare este tăiată „fereastra spre Europa”; în al treilea rând, în lipsa unor linii ideologice elaborate, violența poate fi direcționată aleatoriu, chiar spre ai săi: extremismul simte o nevoie cronică de dușmani, atunci când nu există din ăia externi, locul lor e luat de unii semeni. Locul dușmanului în imaginarul colectiv al grupului social, fie el națiune, sectă sau organizație militară nu trebuie să fie niciodată pustiu.
Mai curând decât ideologie, extremismul rus contemporan e un aluat politico-cultural rezidual, un melanj de emoții și fascinații:
- fascinația colectivului, a existenței în comunitate și a identității de grup. Fasciștii ruși sunt organizați în frății care amintesc ordinele religioase medievale. O parte covârșitoare a vieții grupului se desfășoară laolaltă – mâncarea, antrenamentele, distracțiile, pregătirea teoretic-patriotică, luptele:
„Tânărul skinhead merge în luptă fără frică,
Niciodată el nu-și va trăda prietenii
Va fi o nouă zi și un nou atac:
Nu trebuie să doarmă liniștiți dușmanii Patriei mele...”
Exaltarea în fața grupului joacă un rol dublu: oferă sol tare și refugiu contra nevrozelor individuale – o fugă disperată de o libertate considerată a fi prea grea, dar și un sentiment al fraternității, a cărui lipsă se simte pe fundalul social al tranziției, mai ales la periferiile marilor centre industriale.
În acest sens, extremismul rus nu doar că e anti-capitalist și anti-modern, ci chiar am spune, e marxist și ortodox deopotrivă: identificarea lui cu oamenii săraci, jefuiți de migranți și trădați de către aparatul de stat corupt e o linie rusă veche, cu tradiții deopotrivă social-democrate, comuniste și creștine... Fenomen cu origini inițiale europene, fascismul este trăit în Rusia à la russe – contradictoriu, naționalist și tradițional, o cetate imaginată cu funcția de a apăra Sfânta Rusie de fructele amare ale modernizării după model european.
- fascinația acțiunii. „Ești luptător. Corpul tău este arma ta. O armă în lupta cu Ocupația. Antrenează-te zilnic.” – atractivitatea programului fascist pentru tinerii ruși constă în faptul că substituie politica acțiunii, că militează pentru fapte, nu pentru acte și certificate, că înflăcărează sentimentul, trăirea în detrimentul calculului cinic: „Ucide emigranții. E vesel.”
- fascinația autenticității. Tranziția economică de la socialismul planificat la capitalismul sălbatic a lovit, în primul rând, în intelighenție și în proletariatul urban. Marile fabrici, în jurul cărora au fost construite orașe întregi, au ieșit pentru totdeauna din circuitul economic, lăsând în urma lor doar aglomerații de blocuri de panele în care se înghesuie muncitorii de odinioară. Tinerii proveniți din mediul urban (în mediul rural extremismul lipsește aproape cu desăvârșire), crescuți în cuștile de beton, moștenesc, pe de o parte, nostalgiile paseiste ale părinților lor, în majoritate absolută țărani dezmoșteniți aduși aproape forțat în orașe, după traiul în sânul naturii. Pe de altă parte, în lumea lumpenizată și marginalizată a urbelor pustii, provincializate, melancolia după inocența pierdută a legături firești ale sufletului rus cu natura, cu violența e un sentiment oarecum legitim. E aceeași nostalgie după Prostokvașino, ceva mai violentă.
De aici multiplele trimiteri și asociații „naturale”:
„Cine suntem noi?
Lupi!
Ce dorim?
Sânge!”
Extremismul rus are câteva rădăcini:
- fascismul de bucătărie (xenofobia de bloc). Vlăstar al unor muncitori rămași pe drumuri, inadaptați noilor condiții și deci condamnați la moarte latentă, tineretul rus urban moștenește regretele, amărăciunile și deziluziile părinților, cristalizate în clișee simpliste: de vină sunt americanii, evreii, fluxul de migranți. Soluțiile sunt pe măsură de simpliste: ucide, nimicește, lichidează!
- poziția echivocă a Puterii și o doză de fățărnicie a organizațiilor extremiste: „Oricare punct de vedere poate fi reprezentat în sfera publică și cea mediatică, dacă se încadrează în limitele Constituției și Codului Penal. Întrebarea este alta – este oare gata pentru aceasta Puterea? Pot oare naționaliștii să-și înghită, pentru o vreme, limba? Am impresia că, dacă înșiși reprezentanții partidelor de extremă dreaptă nu ar fi militat în principiu împotriva emigranților, ci împotriva celor care utilizează ilegal munca lor și obțin profit din asta, aceasta ar fi fost un fapt normal. Și dialogul între Putere și partidele de extremă dreaptă ar fi fost unul util pentru societate”, se întreabă Pavel Bardin, regizorul filmului.
- vidul ideologic creat după dizolvarea ideologiei unice. „Pentru că ideea fasciștilor e clară și e formulată atractiv. Generația tânără are nevoie anume de asta. Desigur, e groaznic. Dar unde sunt sloganele care vor mobiliza tinerii? Împreună cu Kiril Serebrenikov am inventat termenul „generația păpădiilor” – oameni care poartă cu sine aparat de fotografiat, dar nu știu ce anume să fotografieze. Vizitează expoziții, dar nu înțeleg ce ar trebui să vadă acolo. Pentru ei arta e un mod de socializare. Vântul îi mână ca pe niște păpădii, pentru că nu au de ce se ține.”, e de părere Piotr Fiodorov, interpretul rolului principal.
Anti-modern, anti-capitalist, pro-religios, pro-slav, comunitar, anti-sistem, dar totuși condamnat să susțină puterea rusă în fața amenințărilor din partea etniilor „ocupante” (majoritatea dintre ele islamice) – acestea sunt multele fețe ale fascismului rus care își extrage seva din rănile tranziției incoerente....
Articol apărut în numărul 9-10 (179-180), septembrie-octombrie 2009 al revistei Contrafort.