blog cultural

Oleg Garaz, Territoria

recenzia apărută în Contrafort, nr. 5 (163), mai, 2008. altă versiune poate fi găsită aici.
Viaţa în chirie (Oleg Garaz, Territoria)  
 

Risc să spun că este una dintre cele mai bune fiziologii/fiziografii ale URSS-ului, într-o postură ambivalentă: ca fapt existenţial (trăită) şi ca societate-tip (gândită). Trăitul ar avea funcţia de a conferi o tentă documentală naraţiunii, pe când gânditul - să creioneze trăsăturile exterioare şi de specie ale Leviatanului „în plină desfăşurare, mai întâi prin tropăitul regulat, hidraulic, al celor patruzeci de perechi de cizme, al căror ecou îmi zdruncină, răstoarnă şi răsuceşte stomacul (...) patruzeci de guri erup în rafala asurzitoare a unui cântec patriotic." (p. 15)

 

Spre deosebire de abordările nostalgico/epico /folclorice (cum este Născut în URSS a lui Vasile Ernu), perspectiva lui Oleg Garaz este kafkiană, cumva sumbră şi deprimantă (comparaţia nu înseamnă, în acest caz, ierarhie). Tonului zglobiu, carnavalesc al URSS-ului ca sărbătoare-festival (Ernu) îi este contrapusă o lume primitivă, brutală, violentă, strict organizată. Pe alocuri, paralela cu Ken Kesey se impunea de la sine, lipsea însă un Randle McMurphy...

 

Fabula este aproape absentă: naraţiunea este, de fapt, un cadru pustiu, monoton, pipărat pe alocuri cu „mirodenii" cancan (aventurile amoroase ale unor militari cu soţiile subofiţerilor). Ici-colo izbucniri de violenţă sau corvoade nocturne sparg tihna sfâşietoare a peisajului narativ. Mă rog, armata...

 

De ce totuşi armata? De ce, din imensul univers totalitar, proiectoarele ar trebui să sondeze această instituţie socială şi nu alta - grădiniţa, şcoala, tabăra de pionieri sau fabrica? Avansăm două explicaţii posibile:

 

 - prima ţine de o logică a dezvrăjirii şi desacralizării unei instituţii fundamentale, cu o accentuată funcţie legitimatoare - Armata Sovietică a „muncitorilor şi proletarilor"-, pilon central, axă principală şi piatră de temelie a oricărui discurs sovietic. Armata a fost mai mult decât un mit printre altele, oportun exploatat de propagandă - soldatul sovietic reprezenta esenţa distilată a „conştiinţei internaţionaliste", avangarda noii societăţi. Oleg Garaz este, în acest sens, un cercetător care identifică şi scoate la iveală sfinţii falşi ai regimului.  „Nu seamănă deloc cu ceea ce credeam eu că ar fi trebuit să fie armata. Este ca un joc cam deplasat şi mai tot timpul grotesc, grobian şi infect (...) Aceleaşi mutre, aceleaşi bombe, acelaşi Perimetru, aceeaşi imbecilitate. Alcoolismul generalizat în rândul ofiţerilor şi, mai ales, al subofiţerilor." (p. 61)

 

  - a doua explicaţie, deşi nu ignoră rolul mitologic important al Armatei Sovietice, sondează mai degrabă funcţiile sociale, politice, psihologice şi pedagogice ale acesteia în cadrul sistemului social sovietic - ea trebuia să fie melting pot-ul în care urmează a fi dizolvate distincţiile individuale, etnice sau ideologice ale tinerilor sovietici, cuptorul care va coace, din atâtea elemente eterogene, crescute în diferite „soluri", o naţiune unică, supraindividuală şi prin aceasta eternă - naţiunea sovietică: „Armata ne scotea, pe toţi cei care depuseserăm jurământul, de sub orice jurisdicţie, în afară de cea militară. Ne scotea din matca relaţiilor de rudenie, din familii, de lângă iubite." (p. 43) Cei 2 ani de serviciu militar (3 la marină) erau concepuţi ca o linie de asamblare, la un capăt al căreia materia primă era omul îmbibat de contextualitate şi particularităţi, iar la celălalt capăt ieşea homo sovieticus, cu conştiinţa fisurată de câteva circumvoluţiuni ideologice generaliste: iubire pentru clasa muncitoare, devotament cât încape pentru patria-mamă şi o disponibilitate fanatică de a servi cauza proletariatului oriunde, oricând şi oricum ar apărea nevoia. În fapt, un proces complex de metamorfoze localizate în diferite niveluri ale conştiinţei (sărmanul Kafka, gândacul Samsa păleşte mult pe lângă orice subofiţer cu un stagiu minim de 5 ani în rândurile Armatei Sovietice), compus din câteva etape:

 

- golirea, cum ar veni Kenosis-ul: „La început am fost duh (titulatură purtată de soldaţii aflaţi în prima jumătate de an a serviciului militar). Adică stafie, nălucă, arătare, ceea ce în limbaj normal înseamnă că nu aveam nici un drept. Eram suflu lipsit de materialitatea dătătoare de identitate necesară pentru a-mi fi recunoscută cea mai de jos poziţie din ierarhia nescrisă. Nu am niciun statut. Sunt în afara oricărei ierarhii. Sunt într-o gaură neagră. Sunt o gaură neagră. Nimeni nu mă observă." (p. 15) - recrutul este integrat în noul context printr-o procedură brutală şi dureroasă, ce are funcţia de a-l rupe de sistemul de relaţii, valori, atitudini şi autopercepţii formate în contextul său social originar.

 

- urmează procedeul prin care individul internalizează fluxurile prin care se distribuie puterea şi autoritatea, sancţiunile, pedepsele, dar şi recompensele, compatibilizarea forţată emiţător-receptor (forţată din 2 motive: e violentă, şi e împotriva voinţei, tălmăcire - se face cu pumnu-n bot): „Pumnul însemna o restrângere absurdă a posibilităţilor de conlucrare ale celor cinci degete - dactilografiere, interpretare pianistică, răsfoire de cărţi, mângâiere de femei, dezamorsare de mine şi bombe neexplodate, precum şi multe alte lucruri la fel de fine. Şi în nici un caz nu se putea compara sensibilitatea buricelor-«ochişori» ale degetelor cu grosolănia durerii acute la impactul articulaţiei osoase cu maxilarul sau sternul vreunui doritor de «ciocăneală»". (p. 23)

 

- o a treia etapă, necesară, pentru că afectează spiritul şi gândirea subiectului, este re-programarea lingvistică. Individul trebuie să uite bogăţia originară a limbii, subtextele şi subînţelesurile comunicării şi să reducă uzul limbajului la elementarul necesar: urlet, ţipăt, înjurătură - „primele luni după venirea mea din armată eram destul de tăcut, iar mama o trecea din contul maturizării şi bărbăţiei mele pe deplin realizate în cei doi ani de cătănie. Însă tăceam mai degrabă dintr-o neputinţă mută şi dobitoacă de a vorbi normal o limbă civilă, de a vorbi fluent, fără patimă şi rânjet ameninţător, fără dispreţ şi înjurătură, în formule seci, sacadate sau mai degrabă lătrate decât rostite în grai omenesc. Era o «fenia» (argou) destul de eficientă, un limbaj esenţializat în care, pe lângă simbolistica genitală, a relaţiilor sexuale sau religioase, funcţiona şi un şir de neologisme foarte diversificat." (p. 24-25)

 

- treapta supremă, ultima, este re-valorificarea existenţei sociale în alt context şi după alte reguli: „orice ai face sau ai fi ca individ particular, singura valoare este una pe care o ai doar în Pluton.(...) Plutonul este un organism, iar eu sunt unul din organele lui. Dacă nu funcţionez, are de suferit întregul. Iar întregul funcţionează prompt la orice deranjament care-i reduce din performanţele funcţionale. «Disfuncţia» este reprimată prin toată violenţa disponibilă. Una cumulată şi extrem de eficientă." (p. 53-54) Eu-l este dizolvat violent în Noi, unitatea nu capătă sens decât prin funcţia pe care i-a repartizat-o sistemul.

 

... „Soldatul nu stă, timpul său existenţial este închiriat de Patria-Mamă, iar obligaţiile faţă de statul care te‑a crescut, adică hrănit şi şcolit, trebuie returnate integral şi chiar cu ceva pe deasupra."

(p. 19)

 

Viaţa în chirie - este, după mine, scheletul ideatic care susţine întreaga construcţie a romanului Territoria şi pista cea mai rodnică a unei discuţii ideologice a elementului de noutate pe care-l prezintă scriitura lui Oleg Garaz în lungul şir al abordărilor literare ale trecutului sovietic (Iulian Ciocan, Savatie Baştovoi, Vasile Ernu). Din intestinele amare ale Leviatanului Sovietic în funcţiune, prezentul apare mai curat, mai luminos şi cumva mai optimist: a trăi pentru sine, în sfârşit, este probabil unica libertate certă câştigată după prăbuşirea imperiului. Este ceva pentru care merită să lupţi, să trăieşti şi să mori, unica achiziţie democrată cumva distribuită în mod egal şi uniform, care nu a putut fi furată, detractată sau privatizată de profitorii independenţei moldave.

 

Un argument puternic împotriva comunismelor de consum (tatuaje cu Che Guevara, Lenin cu coafură de punky pe maiouri) sau comunismul de flirt (falşii nostalgici ai lui mai ‘68 şi ai revoluţiilor culturale)...

 

______________

 

Oleg Garaz, Territoria, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007 

ce se mai citeste la Chisinau…

 

specializări în librăriile din Moldova... urmează: literatură pre-intelectuală, literatură post-intelectuală, literatură stră-intelectuală, literatură anti-intelectuală, literatură pro-intelectuală, literatură sub-intelectuală, literatură supra-intelectuală...

homo economicus

O impresie subiectivă: preţurile cele mai mari se afişează, la Chişinău, nu în centrele comerciale sau în lanţurile de supermarketuri pentru clasa mijlocie ci...în preajma spitalelor.chiar dacă în Piaţa Agricolă Centrală un kilogram de varză se vinde deja la preţul de 2 lei 50 bani, iar precupeţii de la reţeaua Nr.1 sau Fidesco nu îndrăznesc să bage un preş mai mare de 3 - 4 lei, târgoveţii de lângă Spitalul pentru Copii de lângă Cinematograful „Gaudeamus" (aflat chiar în vecinătatea Ministerului Sănătăţii) nu se ruşinează să afişeze un preţ de 5 lei (pentru zilele lucrătoare) şi 5-6 pentru week-end. Un săpun obişnuit, ce poate fi cumpărat în oraş la 2 lei bucata, aici face 4 sau chiar 5, pentru că vânzătoarele uneori nu prea au mărunţiş pentru rest. La spitalul Clini Republican e aceeaşi poveste: o apă minerală procurată pentru un bolnav te uşurează de 2-3 lei în plus, o pâine e vândută cu un adaos comercial de 30-40 %, iar laptele, produs preţios pentru redresarea oricărui pacient e un lux care se vinde la un preţ cu 3 lei mai mult (uneori asta face cam 50% mai mult) decât în zonele ne-spitalice ale oraşului. Aceeaşi situaţie şi la Centrul Mamei şi al Copilului (Codiţa), la Spitalul Cardiologic, la Spitalul Municipal Nr. 1...
Altă impresie subiectivă: peisajul gărilor din Europa de Est (Moldova, Ucraina, Rusia, Bulgaria, România) are, pe lângă fonul local, un element comun - speculanţii individuali, de obicei, birouri exchange ambulante, care vând/cumpără valută de la călătorii abia sosiţi în oraş la un curs derizoriu (minus 2-3 lei la dolar la cumpărare, plus 2-3 dolari la vânzarea valutei). Aceşti tipi, oarecum transnaţionali - ai senzaţia că sunt aceeaşi la Chişinău, Bucureşti sau Sofia, alcătuiesc reţele bine sudate (nu se trădează reciproc în faţa poliţiei cu care de altfel se înţeleg de minune, în sensul că o cumpără cu succes), mobile (ştiu să dispară rapid, la ţanc şi cu pierderi minime), foarte persuasive (ştiu să convingă). Îi vezi de obicei la ieşirea din gară, cum stau cu teancuri de bancnote în mână, cântărind din ochi peştele care se vrea momit...
Ar mai fi şi alte observaţii - pe aceeaşi lungime de undă: reţetele de slăbire, serviciile de magie şi ghicit, tot felul de cărţi cu soluţii miraculoase: toate sunt construite după un algoritm identic - au ca pilon ideologic şi instrumental valorificarea resursei psihice numită necunoaştere. În fond, atât vânzătorul de săpun, citrice şi apă de lângă un spital oarecare, şi vânzătorul de valută de la ieşirea din gara feroviară mizează pe ignoranţa cumpărătorului.
Nu e vorba de ignoranţă în sens de prostie sau nebunie - nu au fost atestate cazuri când aceşti târgoveţi ar fi obligat vre-un trecător, cu forţa sau apucându-l de păr, să le cumpere marfa. Actul cumpărare-vânzare este perfect benevol, nonviolent şi raţional - cumpărătorul ştie ce vrea şi vrea anume acest produs. Ignoranţa ar fi aici necunoaşterea normală şi firească a locului, contextului geografic sau geografia valutar-bancară a oraşului. Vânzătorii din jurul spitalelor mizează pe vizitatori/rude/prieteni ale bolnavului ce vin din provincie să-şi vadă pacientul şi decid să-l îndulcească cu ceva (cine e nebunul să cumpere o apă minerală tocmai din sat când aceasta se vinde chiar la intrarea în spital?), indivizi care nu cunosc prea bine distribuţia geografică a preţurilor în oraş sau care nu prea au timp pentru o asemenea cunoaştere a urbei, cumpărătorii de valută ieftină folosesc acelaşi atu, atunci când vând valută la un preţ mizer unui turist care nu ştie că la 50 m de el se află o bancă comercială unde se pot efectua schimburi valutare corecte, la un curs rentabil, aproape de cel oficial.
Ignoranţa, necunoaşterea, iraţionalitatea sunt trăsături la fel de legitime (dar neglijate de economics-ul oficial) ale lui homo oeconomicus şi vând (creează venit, capital, rentabilitate) la fel de bine ca raţionalitatea, cunoaşterea calificată a opţiunilor/alternativelor şi alte caracteristici de manual. Cred că Keynes, Schumpeter, von Mises şi alţi economişti ar trebui să-şi dea palme că nu au prevăzut această resursă preţioasă, un combustibil bun, poate chiar un perpetuum mobile al economiei de piaţă în varianta sa locală. Un fel de capitalism cu faţă umană, prea umană chiar - un umanism brutal, aproape cinic.  

inghet…de preturi

Ştire - „Guvernul mexican a îngheţat, până la 31 decembrie 2008 preţurile pentru 150 mărfuri alimentare de bază - făina, conservele de ton, sucurile de fructe, inclusiv cel de roşii, cafeaua, untdelemnul, ketschup-ul. Astfel autorităţile mexicane încearcă să contrabalanseze creşterea preţurilor la produsele alimentare, proces care afectează în pirmul rând straturile vulnerabile ale populaţiei. În mai, guvernaul mexican a decis acordarea unei retribuţii lunare de 120 pesos ($11.55; £5.85) pentru cetăţenii sub pragul sărăciei."

Nu sunt un economist prea bun, dar bănuiesc că asemenea măsuri sociale au un cost financiar ridicat. Care va fi acoperit, în pricpal, din bani publici. E ok, zic eu, o strategie faină care ia de la bogaţi şi dă la săraci într-un mod onest, corect.

O alternativă ar fi fost (în Moldova unii încă cred că este) majorarea pensiilor, salariilor etc, dar aceste sporuri se transformă direct în inflaţie - sunt utilizate de populaţie în primul rând pentru acoperirea creşterii preţurilor, adică pentru consum curent şi nu pentru investiţii de durată în sectorul real al economiei, sau în cel al inovaţiilor tehnologice.

Un alt merit al strategiei mexicane este faptul că se adresează tuturor, se aplică în mod direct, fără medierea unor structuri guvernamentale sau ale societăţii civile (care ar fi dosit/spălat o parte din aceşti bani - sunt evitate deci perderile de reţea şi influenţa nefastă a factorului lăcomiei umane)...

Mă rog, eu sunt pentru...

amintiri din epoca de aur

O viaţă de om cât vremea de mare...
Un ceai şi o coajă de pâine
Ruga să-i aducă, grăbit.
La masă-ntre cărţi adâncit
Sta Lenin cu gândul la tine.
Sta Lenin atuncea cu gândul
La tine, copil moldovan,
La oamenii mulţi şi sărmani
Din lumea de mii de pământuri...
Din Smolnîi, a zărilor uşă
Ilici deschidea tuturor.
Priveau către el, zâmbitori,
Matroşii încinşi cu cartuşe.
Comenzi, şi rapoarte şi glume...
Afară, bătrânul pământ
Urnitus-a larg răsuflând:
Mergea Revoluţia-n lume.
Aicea, din valea durerii
Un mare popor a ieşit:
Pornea spre un nou răsărit
Rusia cu toată puterea.
Şi drumul ei nou, prin milenii,
Un om i-l păzea necurmat -
Stătea neobositul soldat,
Şi numele lui era Lenin.
În haine demult ponosite,
Cu şapca boţită în mâini -
Aşa ne spun oameni bătrâni,
Că-atunci îl văzuseră-n Piter.
Aşa ne spun oamenii ţării
Că l-au întâlnit într-un sat
Cu azimă-n vatră şi sfat
În umbrele reci ale serii.
Modest aşternut pe podele.
Paltonul cu gulerul sus.
De strajă, norodul său rus
Veghea lângă dânsul, sub stele.
...O viaţă cât vremea de mare
Crescut-a pământul rusesc.
Azi mii de popoare-o păzesc
Pe mii de câmpii şi hotare.
autor BOGDAN ISTRU
Din ciclul Leniniana moldavă şi prietenii săi...

despre alegere si alesi

„Multi sunt vocati, pauci vero electi" - cu ceva imaginaţie, dictonul latin, a cărui semnificaţie în limba derivată este „Mulţi sunt chemaţi, puţini sunt aleşi", ar putea servi pe post de slogan al unei Academii de Ştiinţe, partid politic (la ei, că la noi alegerea se face de obicei pe alte criterii), Uniune a Scriitorilor, club de şah, grup select, victorină a erudiţilor, echipă de fotbal (cu renume, trofee, în primul rând externe, ca să nu plângem, vom trece cu vederea campionatele ex-socialiste, adevărate maratoane a servietelor cu dolari şi a meciurilor negociate), pe scurt, ar fi o bună platofrmă ideologică pentru unele tipuri de asociaţii colective care introduc/promovează/practică o anumită ierarhie a competenţelor şi abilităţilor...

N-am găsit-o însă în nici unul din locurile menţionate, nici la intrarea în parlament sau guvern (vorba cântecului Se ştie... mecanismul intrării/ieşirii în/din legislativ/executiv). Am prins-o însă într-un loc în care ierarhia ar trebui să lipsească: Cimitirul din strada Armenească.

Nu ştiu cum sună faza cu „alesul" şi nu am idee cum ar putea fi ea legată de uniformitatea şi obligativitatea individuală terifiantă a morţii. Pentru că „toţi cu o moarte suntem datori" şi pentru că „moartea nu ocoleşte pe vlădică, nici pe opincă" grămezile de pământ ce înseamnă cumva locul odihnei noastre de veci ar trebui să fie la fel de rece/sumbru/veşnic/trist/tragic/aiurea pentru fiecare. Mă îndoiesc că cel chemat şi ales se odihneşte mai bine decât cel chemat dar neales, sau nechemat şi neales sau...

Mă rog, cimitirul poate fi citit prin diverse grile: sociologică (studiază modul în care moartea şi morţii sunt utilizaţi în viaţa curentă - surse legitimatoare, zei cu făptură umană, amplasarea sociopolitică a cimitirelor - intra sau extra muros - în centrul sau periferia oraşului), antropologică, politică (statul este primul care triază morţii importanţi şi-i bagă în circulaţie - bancnote, monumente, patronat spiritual etc). Încerc să postulez posibilitatea unei lecturi a morţii din perspectiva prostiei şi a inepţiilor... o asemenea abordare ar avea ca material de studiu diversele manifestări ale năzuinţei spre alteritate şi diferenţă (prost înţelese) aplicate/proiectate asupra morţii de către vii, dar şi de către unii morţi, care, încă fiind în viaţă bronează/cumpără locuri prestigioase de înmormântare şi construiesc cavouri/monumente kitschoase...

Ironie a sorţii - victorie deplină a „umanismului": dacă moartea nu poate fi abolită, atunci e bine că măcar o putem vinde/cumpăra la kilogram, metru pătrat, stradă principală etc.

a murit Cinghiz Aitmatov

Ieri, 10 iunie, într-un spital din sudul Germaniei a murit scriitorul kirghiz Chinghiz Aitmatov – autor al unor romane de excepţie, printre care “Eşafodul”, “O zi mai lungă decât veacul” (de aici trebuie reţinută Legenda Mancurtului – una din cele mai uluitoare parabole ale literaturii universale), “Jamila”. Îmi rămân în minte şi povestirile din culegerea “Vaporul Alb”… să-i fie ţărâna uşoară.

Guy Debord La societe de spectacle

Guy Debord "La Société du spectacle"

Descriere : La Société du spectacle est essentiellement une critique radicale de la marchandise et de sa domination sur la vie, qui se retrouve dans la forme particulière de l'aliénation de la société de consommation. Le concept de spectacle se réfère à un mode de reproduction de la société basé sur la reproduction des marchandises, toujours plus nombreuses et toujours plus semblables dans leur variété. Debord prone une mise en acte de la conscience qu'on a de sa propre vie, envers d'une illusoire pseudo-vie que nous impose la société capitaliste, particulièrement depuis l'après-guerre. Selon Debord, le spectacle est le stade achevé du capitalisme, il est un pendant concret de l'organisation de la marchandise. Le spectacle est une idéologie économique, en ce sens que la société contemporaine légitimise l'universalité d'une vision unique de la vie, en l'imposant aux sens et à la conscience de tous, via une sphère de manifestations audio-visuels, bureaucratiques, politiques et économiques solidaires. Ceci, afin de maintenir la reproduction du pouvoir et de l'aliénation : la perte du vivant de la vie. Aussi le concept prend plusieurs significations. Le spectacle est à la fois l'appareil de propagande de l'emprise du capital sur les vies, aussi bien qu'un « rapport social entre des personnes médiatisé par des images ». Debord compare le spectacle à la religion de la marchandise. (Wikipedia)
Buy on AMAZON
Buy on FNAC
Download ESNIPS
Download SCRIBD

moldauisch

nu comentez...

Un fotbal…Doi fotbali…

Nu voi urmări Euro 2008. La fel cum n-am urmărit nici Mondialul din 2006. Nu urmăresc nici Liga Campionilor, nici Cupa Uefa, nici Campionatul Moldovei, nici Cupa Moldovei, nici Cupa CSI. Asta nu înseamnă că nu le privesc, când întâmplător, când intenţionat.

Dar nu le urmăresc, în sensul că nu mă angajez emotiv pe durata turneului, nu am „iubiri fotbalistice", nu sparg televizoare, nici frigidere, nu favorizez nici o echipă, nu strig: Goooooooooooooooooooooooooooooool!

În privitul meu este absentă componenta cea mai importantă a unui meci/turneu/campionat - miza. Mă doare-n apendicită cine câştigă, cine câştiga dacă..., cine ar fi câştigat dacă ar fi câştigat acel care dacă ar fi câştigat, nu am investit nici un sfanţ în fotbal din 1999 încoace... şi nu-mi pare rău. Am urmărit (adică am fost foarte angajat) Euro 2000, am plâns după finala Cupei UEFA în 2001: „Liverpool - Alaves (5-4)" a fost o operă de artă, dar Mondialul din 2002 (aiureala aia cu Coreea de Sud şi scandalul de arbitraje), şi mai ales Euro 2004 (când echipa de chirurgi a Greciei a ucis orice urmă de fotbal pe stadioanele Portugaliei) m-a răcit cu totul (la timpul potrivit, cred eu).

Îmi place însă fotbalul fără miză: ador pauzele în campionat (vara şi iarna), când echipele merg în cantonament în locuri exotice şi susţin partide aparent fără miză cu echipe din grupa a 7 din Cipru sau aiurea. Privesc cu interes asemenea meciuri, chiar dacă cu greu, pentru că fotbalul-parazit, ăsta cu miză, cu rezultat şi „dorinţă de a fi primul" a monopolizat spaţiul public şi privat.

În asemenea meciuri zise de control (verificare) ai şansa să vezi fotbalul aşa cum ar trebui să fie - frumos, spectaculos, jucat cu plăcere, fără tensiuni financiare; vezi pe teren jucători geniali, tineri şi dornici de joc care fac tuşa în jocurile oficiale pentru că sunt prea individualişti (adică nu se gândesc suficient la banii pe care-i investeşte boss-ul şi la finalitatea monetară a partidei), prea geniali (deci inclasabili în „scheme" de joc), prea urâţi (ar fugi suporterele de ei), prea modeşti (ăştia joacă, nu ţipă în discoteci, nu rod cocaină), prea verticali (nu prea se pricep să intre în graţiile antrenorilor), prea buni, prea...

Mai privesc meciuri de genul Mongolia - Indonezia, Kiribati - Vanuatu, Noua Zelandă - Tasmania - jocuri fără miză şi orgolii, cumva de rutină, dar de o frumuseţe rară: tipi care joacă fotbalul ca hobby, lipsiţi de teroarea cupei sau a locului I, produc combinaţii uluitoare (întâmplătoare, îmi zic unii „cunoscători", fie, dar anume trucul spontan mă interesează nu driblingul învăţat ca o mecanică oarbă) de o naivitate debordantă. Din acest motiv mă strădui să fiu la curent cu...Cupa Franţei, acolo unde am prins câteva cazuri fantastice - echipe de amatori, venite din diviziile 7 şi 8, compuse în temei din bancheri, viticultori, fermieri şi studenţi ajung să elimine, contrar logicii „normale" a jocului, echipe profesioniste din divizia I. În Europa sunt fan al echipelor naţionale San Marino, Malta, Lieschtenstein.

Un al treilea tip de meciuri pe care îmi place să le savurez sunt jocurile de binefacere, în favoarea unei cauze umanitare sau meciurile de adio ale unor staruri. Am atunci ocazia să văd starurile fotbalului mondial că joacă pentru public, pentru fotbal, pentru balon, nu pentru banii patronului sau cei câştigaţi din publicitate, drepturi de transmisiune TV... Într-o asemenea partidă, un Zidane care „pozează" cu tot felul de pase haioase, e mult mai interesant decât Zidane care execută genial (părerea mea!) un penalty într-o finală a unui campionat şi apoi îi dă un cap în piept lui Materazzi şi astfel „strică" cina delicioasă a unei naţiuni întregi (mi-a plăcut totuşi gestul lui Zidane, doar că, vinovatul nu era italianul, ci cele câteva miliarde de idioţi, care cereau victorie).

În al patrulea rând, iubesc meciurile de genul: 20 ani de la construcţia fabricii de sticlă din Găureni, 15 ani de la dream-teamul din 1994, 5 ani 3 luni 6 zile 2 ore de la semifinala jucată de echipa noastră. Asemenea meciuri sunt fabuloase pentru că readuc în scenă foste glorii ale fotbalului, acum cu burtă şi kilograme în plus (bere+bere+bere+odihnă şi viaţă fără griji), dar care au gustul combinaţiei, al frumosului şi, spre deosebire de timpurile lor de falsă glorie, acum joacă doar pentru sine şi pentru prietenia dintre ei...

Îl invidiez pe Klaus pentru că are un televizor pe care-l ţine împachetat într-o cutie de carton (s-a mutat recent în alt apartament şi a decis că tv-ului îi stă bine şi la „rece") şi îmi pare rău că nu am şi eu o asemenea ispită (nu am televizor, deşi, am înţeles meciurile vor fi transmise online, apoi în scuarul din faţa Teatrului Naţional de Operă şi Balet) cu care să mă lupt zilnic. E o bătălie pe care mi-ar plăcea s-o duc... Un examen pe care l-aş susţine zi de zi.

despre oameni…

Din mărturiile lui Arturo Mari, fotograf oficial al Papalităţii din 1956, publicate în numărul din 30 mai 2008 al cotidianului Le Monde:
„La Pusan, în Coreea de Sud (1984), Ioan Paul al II-lea a făcut o vizită, neprevăzută în protocol, pe o insulă care adăpostea leproşi şi acolo l-am văzut că-i mângîie, îmbrăţişează şi binecuvîntează pe fiecare din cei 800 bolnavi de lepră."
„Munca mea înceta cînd papa se arunca în rugăciune. Era inadmisibil pentru mine să-i jenez întîlnirea cu Dumnezeu." - chestia asta trebuie bătută în cuie la intrarea în biserică, astfel încît sindrofotografii şi filmatorii de nunţi/cumătrii/cununii să nu uite că Biserica e totuşi o casă..a unuia... Dumnezeu îi spune.

Mituri fondatoare - I

Certificatul de naştere este un act oficial care confirmă venirea în lume a unui nou cetăţean şi-l înserează pe acesta în cadrul unui context de Patrie/Ţară. De obicei, documentul ăsta poartă stema şi simbolica de stat a ţării respective: URSS, USA, Franţa, Kiribati...
În Moldova e altfel. „Excepţia culturală" a Europei tratează problema naşterii cetăţeanului în regim de poveste...
Aşa arată un certificat de naştere eliberat de Ministerul Dezvoltării Informaţionale al Republicii Moldova:

După cum se vede, certificatul de naştere nu este doar un document ci şi un manual de socializare sexuală: el oferă justificări „originare" chiar în ţara în care barza este pe cale de dispariţie, ceea ce ar putea eroda credibilitate legendei. Ca să nu se întâmple asta propun ministerului şi alte variante de certificat, pentru părinţi avansaţi:

1. pentru anii ploiosi, cand recolta de varza este buna.

2. Pentru orice timp şi ideologie...

3. pentru părinţi serioşi.

4. pentru credincioşi...
am mai putea inventa certificate de naştere pentru fotbalişti, gay, lesbiene, politicieni, şoferi de maxi taxi, aviatori (aici varianta aeriană a berzelor nu trece), poliţişti, etc.

postmoderne…

L`Homme nu par Serguei credit fotografic Le Monde (ediţia 29.05.2008)

tinerete…de la gara

text apărut în revista Stare de Urgenţă nr. 4, 2008

Tinereţe, mi-ai fost dragă, ce-ai plecat aşa degrabă...

(refren politico-popular)

Tinereţea este o lectură contradictorie. Un fel de carte ce poate fi citită în mai multe direcţii. Dinspre sfârşit, adică dinspre bătrâneţe, anii tinereţii sunt anii unei nebunii scuzabile şi a unei naivităţi legitime. Dinspre copilărie, tinereţea este vârsta Mare (interesant este că, atunci când vorbesc despre vremea când vor fi mari, copii au în vedere anume tinereţea – nici un pici nu doreşte să fie bătrân şi urât). Dinspre poezie, tinereţea e vârsta visului, a reveriei roz şi a dragostei tumultuoase. Dinspre proză, tinereţea este vârsta conflictelor, a dramelor alegerii, a deciziilor ce depăşesc mintea individului... În fine, există lecturi politice ale tinereţii: din partea Puterii – Tinerii sunt viitorul nostru!, a opoziţiei – Unde ne sunt tinerii?, a partidelor extraparlamentare – Aşteptăm tinerii!, o alta a partidelor extremiste – Tineri, nu ezitaţi!, lecturi economice - tinerii sunt grupul social cel mai vulnerabil la dificultăţile tranziţiei, lecturi psihologice, culturale, religioase...

Un tip de perspectivă a tinereţii se deschide din geamul McDonald`s-ului de pe bulevardul Ştefan cel Mare sau din mansarda Andy`s Pizza de la Buiucani. Un alt fel de vedere a tinereţii răzbate din Piaţa şi Autogara Centrală şi spaţiul lor adiacent...

Una este tinereţea din rapoartele ONG-urilor de tineret sau ale Ministerului Educaţiei şi Tineretului şi alta este cea de pe peronul Gării Feroviare acolo unde 90 % din cei care vin/pleacă, trimit/primesc genţi sau sacoşe, întâlnesc/petrec prieteni, rude sau cunoscuţi sunt tineri.

Doar personalul tehnic al gării, compus de regulă, din pensionari sugerează că mai există şi alte vârste decât cea a tinereţii. Pentru călătorul care nu cunoaşte situaţia din ţară, mulţimea de tineri prezenţi pe peroanele gării ar sugera un tărâm paradisiac, un fel de land al tinereţii fără bătrâneţe – prin contrast, în Occident, o bună parte din cei care călătoresc şi deci, compun peisajul din gările Europei sunt persoane de vârsta a treia care îşi cheltuie pensiile călătorind (Tst, să nu mă audă bunica, că pensia nu-i ajunge nici pentru leacuri! ).

Îmbulzeala cea mai mare se produce seara, la 20.30, când vine faimosul tren nr. 342, de pe ruta Moskova-Chişinău. Este probabil cel mai lung tren care călătoreşte sub steagul Căilor Ferate ale Moldovei: 25 vagoane duc/aduc bani/mărfuri/oameni zilnic în ţară.

Când se apropie ora sosirii peronul se umple. O mulţime pestriţă de tineri se înghesuie să ocupe scaunele, urnele de gunoi, pervazul ferestrelor şi alte „locuri strategice”.

Unul aşteaptă banii pentru a-şi achita contractul de la Universitate, bani, pe care tatăl i-a trimis din Moskova prin intermediul unui însoţitor de tren ursuz, care însă percepe un comision mai mic pentru asemenea servicii decât sistemele de transfer bancar Wester Union, Anelic, Monney Gram etc. Altul aşteaptă o geantă de merinde: stafide, fulgi de hrişcă gătibili în 2 min, conserve de carne, peşte, salam, maioneză. O doamnă de vreo 30 ani poartă de mânuţă o fetiţă de vreo 2-3 ani, care umblă ca un titirez, şi zice, din când în când, mai mult pentru sine decât pentru fetiţă:

- Acuş vine trenul lui tata!

Dincolo, 2 băieţi-cucuieţi, pe lângă care epidemia de oreion a trecut nepăsătoare, demonstrează un telefon mobil de ultimă generaţie unui poliţist:

- E nou, ultimul model. În magazine costă 500 euro, noi ţi-l dăm cu 300.

- Da lucrează?

- Ei, mă ai de prost? Clar că lucrează. Ţi-l vând pentru că nu mai am nevoie de el. Mama mi-a trimis altul. Mi-l aduce acuş tanti Clava, cu trenul...

Chiar la uşa ce dă din gară spre peron, 3 tineri – un băiat, încorsetat de 2 fete, fumează „Winston” şi beau bere Chişinău Draft în imediata vecinătate a unui abţibild format A4, care atenţionează:

„Stimaţi pasageri! Se interzice fumatul şi consumul băuturilor alcoolice pe peron. Administraţia.”

Tinerii fumează nepăsători, de parcă inscripţia ar fi în chineză. Se apropie un poliţist de ei:

- Băieţi, este interzis să fumaţi şi să beţi aici!

Băiatul îl priveşte pe reprezentantul ordinii legale preţ de câteva clipe, apoi întreabă una din fete:

- Mariana, tu călătoreşti undeva?

- Nu.

- Dar tu, Diana?

- Nici eu.

- E, zice mulţumit tânărul. Pe noi interdicţia nu ne priveşte. Noi nu suntem pasageri. Stăm pe loc şi nu călătorim nicăieri.

Poliţistul priveşte nedumerit, apoi înţelege poanta şi-şi vede de drum. A înţeles şi el că toţi, cu excepţia pasagerilor, au voie să bea şi să fumeze pe peron. Aşa a decis un agrămătic de la administraţie.

Într-un final vine trenul. Lung-lung, de-ţi pare că va trebui să se destindă până la celălalt capăt al oraşului, pentru a încape în gară. Dar nu, mică cum e, gara din Chişinău, reuşeşte totuşi să-l strângă în braţele ei. Cele 25 omizi verzi vin pe linia a 2 – prin geamul vagoanelor se văd feţele radioase, cu zâmbete largi şi lacrimi măşcate, ale noilor deportaţi economici, de fapt autodeportaţi de bună voie în căutarea unei vieţi mai bune în Răsărit. Se aude un scrâşnit de metal după care trenul se opreşte. Uşile deschid şi o mare de tineri, tinere, genţi, sacoşe de tot soiul, pachete, copii, flori, lacrimi, zâmbete se amestecă într-o horă veselă. Familii se recompun acolo, pe peron, copii învaţă să zică „Tata!” chiar pe scara vagonului...

Peste 10 min, peronul e pustiu. Oraşul a înghiţit mulţimea de tineri. Până mâine seară, când vine un nou tren nr. 342, Gara feroviară din Chişinău este semi-pustie.

P.S. Cîntecul „Tinereţe mi-ai fost dragă” intră în repertoriul Olgăi Ciolacu, Valentinei Cojocaru şi, de la o vreme, în arsenalul de melodii fredonate de fostul premier Dumitru Braghiş...

rochii si rokii

DEX - s.f. ROCHIE
credit foto: Alexandru Lazarev.