Archive for the ‘polemici’ Category:
dictatura cu fata umana sau clientul are intotdeauna dreptate
Primăria Chișinău a decis să instituie, prin ucaz, Liniștea în microbuze...Perfect de acord cu interzicerea fumatului, dar prohibiția ”conectării aparatelor audio pe durata efectuării cursei” e, cred, o exagerare. Legiuitorul a uitat că șoferul nu e rob înlănțuit la galere, ci un muncitor cu un drept la un confort minim la locul de muncă...inclusiv de a asculta muzica ce-i place, în limite rezonabile de decibeli (treaba Primăriei ar fi să elaboreze aceste praguri admisibile ale volumului, nu să dea cu bățul). În graba de a construi un spațiu de călătorie confortabil, administrația publică locală a uitat un detaliu important: celălalt perturbator al Liniștii în microbuz – Pasagerul. Or, acesta nu e limitat de vre-un regulament cu privire la numărul maxim de decibeli admiși pentru telefonul său mobil, nici contentul alarmei (fie ea imn nazist, fie imnul URSS) sau conținutul debitului verbal, ori intensitatea acestuia... El e însă Regele, și în numele dreptului său la confort și liniște e permis să trecem cu vederea subjugarea șoferului și neglijarea libertăților acestuia (și a dreptului său egal la confort)...
Argumentele prohibitorilor (culese din spațiul public):
- șoferii au gusturi muzicale îndoielnice (adică ascultă stații radio gen Șanson, Sănătatea, Russkoe radio, Hit FM). Argumentul ăsta, motivat de un reflex autoritar perfect, stă pe o ”broască țestoasă” lunecoasă – ”poliția gusturilor” muzicale și artistice ”îndoielnice” sau ”corecte”. Consecința logică deplină a acestui tip de argument ar fi impunerea unor reguli ca în spațiile publice discutiile despre câți viței a fătat Joiana sau despre prețul pătrunjelului la Piața Centrală să fie interzise complet și să fie admise doar cele despre Grigove Vieru, Fiodor Dostoievski, Cio-cio-san și monadele lui Leibniz... Pe fond muzical de Gustav Mahler, desigur.
- șoferii de microbuze trebuie să fie atenți la drum, călători etc. Până una-alta, ascultarea dispozitivelor muzicale în mijloacele de transport public sau privat nu a fost interzisă - șoferii automobilelor personale au, în aceeași măsură, obligația de a fi atenți la drum și călători...
Și cam atât.
Că legiutiorul neglijează alte probleme ale transportului cu microbuze: condiția tehnică regretabilă a unităților de transport (lipsa ventilației e primul lucru ce-mi vine în minte), inexistența unor stații speciale pentru microbuze (la care acestea, conform Deciziei, ar trebui să oprească – când zic stație am vedere nu doar semn rutier, ci și un acoperiș, trotuar, orar și alte detalii), intensitatea traficului urban în centrul orașului și lipsa unor străzi adecvate pentru circulația transportului urban. O parte din problemele astea țin de prestatorul de servicii, altă parte, de aparatul administrativ local care nu-și prea face treabă, dar, pentru că nimeni nu-i monitorizează nici pe unii nici pe alții, ei dau mulțimii ”capul șoferilor”.
Subscribe to the comments for this post
frisoane academice
Mai bine mai târziu decât...târziu de tot. Un ciot de discuție, mult prea timid, mult prea politicos, despre autonomia universitară în Moldova, cioplit de rectorul Universității de Stat, dr.hab., prof. univ. Gheorghe Ciocanu: ”Autonomia universitară: declaraţie, deziderat sau realitate”, publicat în Timpul de Dimineață.
Argumente principale:
- avem lege bună, dar nu o respectă nimeni. Regulile sunt formulate, dar translarea lor în practică se întinde. În fond, capcana ”economiei de hârtie” și a ”integrării declarative” – pe hârtie, ne-am conformat deja regulamentelor, principiilor și legilor, dar în practică...mai așteptați, că e criză, că nu-s ai noștri la Putere, că...
- avem și alte legi, proaste, din ale care cer ca pentru fiecare creion procurat de universitate, fie că e grant, fie că e donație, fie că e parteneriat să facem licitații publice, cu concurenți, plicuri de intenții, să ne împărțim cu hoardele de funcționari de la Guvern și Minister, și, capac la toate, pentru fiecare creion, să cerem și aprobare de la aceeași funcționari. Legile alea le respectăm, căci prea mulți ”corbi” veghează implementarea lor.
Rămân câteva mari lucruri nespuse:
- reforma sistemului educațional și integrarea cercetării în Universitate, pe de o parte, și conectarea procesului cercetare la cel de predare...”Dilema statutului Academiei de Științe”, cum ar veni, rostul fisurării procesului științific în 2 blocuri: Universitate (pentru predare) și Academie (cercetare). Studentul trebuie să fie cât mai aproape de laborator, iar laboratorul – mai aproape de student. Un fel de Mahomed pe munte.
- crearea unei Fundații Științifice sau altă instituție guvernamentală (agenție, departament) abilitată cu dreptul de a distribui granturi pentru proiecte științifice și bugetul corespunzător. După modelul american al National Scientific Foundation, de exemplu. Centre national de la recherche scientifique, organizat sub tutela Ministerul Educației Superioare și al Cercetării, cu laboratoare în majoritatea campusurilor universitare franceze, este un alt model potențial.
- liberalizarea regulamentelor interne ale Universităților prin eliminarea procedurilor de exmatriculare pentru absențe (mai ales că există deja un mecanism privind recuperarea lor prin elaborarea unor dosare, lucrări, studii etc), anularea contabilității multiple (catalogul grupului, apoi cel al profesorului) și a ședințelor de catedră/facultate multiple care iau timp, suspendarea obligativității orelor de serviciu pentru profesori la catedră și instituirea unor noi forme de comunicare profesor – student (e-mail, blog, pagină electronică), publicarea curriculum-ului pe pagina web a Facultății...
Sper că discuția temelor astea abia începe.
discutie despre monumente, politici ale memoriei, demnitate, iertare etc
Un început de discuție despre strămutarea monumentului Eroilor Comsomolului Leninist cu Sorin Hadârcă și istoricul Virgil Pâslariuc, unul dintre animatorii emisiunii ”Magazin istoric” de la Vocea Basarabiei... Discuția se poartă pe profile-ul lui Sorin.
Cine vine dupa Grigore Vieru?
Nimeni. Pentru că așa e normal și firesc. Locul vacant a fost șters din lista funcțiilor disponibile. Biroul ”poet național” a fost închis. Pentru multă vreme. Poezia a fost alungată în stradă. Adică în piață. Rușii au aceeași problemă. Și bulgarii, cehii, polonezii. Toată lumea.
Cei câțiva zeci de indivizi de la Chișinău care se joacă de-a poezia și uneori, prost de tot, de-a politica, în sediul de pe strada 31 august, moștenit de la regimul totalitar, cu bani din chiriile pe care le plătesc ONG-urile ce închiriază acolo, și care mai scot din când în când câte o carte cu aplombul că e a doua cea mai mare, după Eminescu, alcătuiesc un fel de muzeu folcloric în aer liber și nu trebuie luați în serios – ca și alianțele politice din țară, forța adunării intelectualicești a izvorât, o vreme, din presiunile pe care regimul comunist autoritar le exercita, fie prin crearea unei alte uniuni fantome, fie prin atacuri la brand. Normalizarea politică le va eroda, însă, fundamentul ”combatant” reducându-i la simpli funcționari ai sistemului...Cu card și fișă de post, cum zice Vasile Ernu.
Din cel puțin 2 motive:
- schimbarea paradigmei legitimității. Cu bine ori cu rău, am schimbat dominația charismatică (prea era aproape de cultul personalității!) pe cea legal-rațională. Prorocul-păstor, cu legătură directă la supranatural (a se citi orice hagiografie a lui Stalin, Ceaușescu, Brejnev, dar și, la scară mai mică poeții naționali, eroii și trădătorii) a fost înlocuit de conducerea administrativ-birocratică, impersonală, homeless, adică vagabondă, construită după reguli tehnice ce reglamentează distribuția responsabilităților, cerințele de calificare și remunerare. Festivismul s-a topit sub presiunea plictiselii (democrația, zice Adam Michnik, poartă culoare gri), baricadele au fost restructurate în birouri, iar soldații, formali și informali au devenit funcționari. Sfinții carismatici nu mai sunt la modă nici măcar în Biserică – de la o vreme, administratorii (gen Pius al XII-lea, sunt la căutare). Birocrații nu cred în providență, doar în procedură. În sistem nu e loc pentru minuni și eroism, adică imprevizibil, ci doar pentru eficiență, productivitate și reproducere a ordinii simbolice.
- replierea (retragerea) în individualism și pluralism (două mari fluvii ale postmodernismului). Intelectualii providențiali mai aveau un rost al existenței în cadrul unor ierarhii valorice stabile, în vârful cărora, aidoma steluței de rubin de pe Turnul Kremlinului, sta Binele, Frumosul, Adevărul, necontestate, deci incontestabile, la care făcea referință atât Puterea, cât și Opoziția... Nu e loc în pluralismul axiologic pentru valori cu literă mare, nu au legitimitate, în etica libertății personale, sugestiile venite de Sus, chit că acel sus este definit autoritate politică, căreia îi opunem societatea civilă, sau că acel sus este vreo normă estetică/etică/literară. Valorile se negociază ori se discută, nu se descoperă. Limbajul pozitivist al poeziei unui Vieru e cumva în afara unor vremuri în care dincolo de Mine sunt doar Eu... Intelectualii de tip socialist își au loc doar într-o lume în care un minim de lucruri sunt subînțelese: Mama, Frumosul, Binele, Minciuna, Răul...Am depășit lumea subînțelesului.
p.s. e o primă polemică întârziată cu Vasile Ernu (sper să apară în numărul următor al Contrafortului cronicuța mea meditație pe marginea cărții sale). El zice, cu referire la intelighenția românească în perioada postcomunistă: ”În perioada postcomunistă însă ea (intelighenția) a reușit să-și dovedească într-o manieră exemplară ineficiența, sau, vorbind în termenii noii ideologii, ea a devenit neproductivă și neprofitabilă. Mai întîi, nu a reușit să contribuie la crearea unei opoziții funcționale, a unui discurs critic eficient și a unei societăți civile, totul reducîndu-se la gesturi de tip „pupat piața Universității” sau la însușirea tehnicilor de consum de fonduri occidentale. În al doilea rînd, odată cu venirea la putere a celor din „tabăra noastră” (susținuți de establishment-ul intelectual), ineficiența s-a dovedit falimentară : mulți intelectuali au acceptat posturi de conducere în condiții cel puțin dubioase, au renunțat total chiar și la tentativele de discurs critic, au făcut jocul delegitimant de susținere a Puterii de pe pozițiile intelectualului „critic” făcînd parte în același timp din structurile ei.” (pp. 29-30)
vedere la Auschwitz dinspre Vatican si aiurea
sursa imagine Bookitinc.
Rolf Hochhut “The Deputy” (germ. Der Stellvertreter, rom. Vicarul sau Episcopul) – cartea a venit la mine prin intermediul revistei Marianne, ediția din 2 ianuarie 2010 (poate fi descărcată electronicește de aici), care a dedicat multe pagini de comentarii unui subiect delicat și neobosit: intenția Papei Benedict al XVI-lea de a-l beatifica pe Pius al XII-lea, șef al Sfântului Scaun din 1939 până în 1958. Controversele au fost stârnite comportamentul contradictoriu al lui Pius al XII-lea (”laș”, zice tabăra contestatară sau ”înțelept”, susține partida adversă) în chestiunea Holocaustului... Capul Bisericii Catolice nu a condamnat în mod public exterminarea evreilor și pe durata întregului Război, Oficiul Papal a practicat o tăcere lașă sau discursuri echivoce, care ezitau să ia o poziție clară față de genocid, despre care papalitatea deținea fără îndoială mărturii credibile, venite din diferite surse interne (episcopii și preoții din teritoriile ocupate de germani, sau ofițeri germani care furnizau informații despre lagărele de concentrare și genocidul evreilor, cum e cazul locotenentului Kurt Gerstein, ofițer SS, membru al Institutului pentru Igienă al SS, autor al unui raport celebru, în care descria strădaniile sale de a informa opinia publică internațională și Sfântul Scaun despre fabricile morții din Belzec și Treblinka), dar și externe (posturile de radio britanice și americane au difuzat, prin vocile verosimile ale unora ca Thomas Mann existența lagărelor de concentrare în Polonia, și exterminarea brutală a evreilor, practicată la scară largă în perimetrul acestora, la fel, guvernul polonez în exil a cules informații de la rezistența poloneză antifascistă care probau și ele existența și dimensiunile extreme genocidului poporului evreu)...Papa a tăcut însă, o tăcere explicabilă (nu justificabilă) în parte prin viziunile sale anticomuniste (regimul ateu al lui Stalin nu era cu mult mai bun decât nazismul lui Hitler), anticapitaliste (Papa se arăta la fel de sceptic față de religiozitatea americană pe care o considera una financiară, orientată spre profit, deci lipsită de fundamentele sacre) și în parte de anumite trăsături personale de caracter (Pius al XII-lea a preferat o linie politică ”moale”, pentru a nu agrava lucrurile și a nu face mai multe jertfe decât se făceau din voia lui Hitler)... Argument straniu, o justificare oarecum idioată a unei lașități: îmi vine în minte un personaj din ”Căința” (Monanieba) lui Tenghiz Abuladze, fost activist de partid, care sugera denunțarea dușmanilor, atât reali cât și inventați, în loturi cât mai mari, astfel ca sistemul să explodeze pe dinauntru incapabil de a procesa cantitatea mare de denunțuri...Un mod de a aproba tacit crima, cu justificarea și scuza că lupți totuși împotriva ei...
Piesa lui Rolf Hochhut (un fel de dramă-tragedie) nu reprezintă mare lucru ca scriitură: eroi simpli și liniari, ca cei desenați în acuarele de elevii din școala primară, caractere patetice, situații neverosimile (cum e cea în care Gerstein intră la Papa să discute, ca și cum ar intra în supermarket, ori cea în care preotul Riccardo Fontana, altminteri o piuliță în întreg sistemul ierarhic al Bisericii Catolice ține lecții de morală unui Cardinal și, culmea, Papei însuși!), gafe cronologice (cum e cea din Actul I, Scena I, în care, autorul fixează ca timp de desfășurare a acțiunii luna aprilie 1942 și-i pune pe eroi să discute despre asasinarea recentă a lui Reinhard Heidrich, SS-Obergruppenführer, odiosul Măcelar de la Praga și unul dintre autorii proiectului Soluției Finale, ucis de patrioți cehi în ...Mai 1942, adică la o lună trecută de momentul în care eroii lui Hochhuth discută despre moartea lui... or, în vremea aia ipotetică, Heydrich era încă viu-viuț)...
Cum însă, miza piesei e alta decât cea artistică (Hochhuth a scris și alte piese scandaloase, printre care una, Soldiers, Necrology on Geneva (1967) în care sugera că fostul prim-ministru britanic Winston Churchill ar fi comandatarul asasinării Șefului Cabinetului Polonez în exil, Generalul Władysław Sikorski, decedat într-o catastrofă aeriană în 1943), autorul țintind mai ales subiecte politice și religioase, succesul său e evident din perspectiva polemicilor intense pe care le-a stârnit imediat după apariție. Piesa a beneficiat de reacții favorabile din partea Hannei Arendt, care a scris cu acest prilej un eseu ” The Deputy: Guilt by Silence” și a prins bine într-un mediu german dornic să împartă povara Holocaustului cu altcineva (Biserica, popoarele ocupate, de acolo și trimiterile directe la Ucraineni și Români, primii, mai ales, beneficiari ai unor culori sumbre – în Ucraina, populația locală își omoară singuri evreii, zice unul dintre eroi, și replica sa trece neobservată, umbrita probabil de sacrilegiul atacului direct la persoana papei Pius al XII-lea)...Lagărul catolic a reacționat printr-o replică, tot artistică, A Question of Judgment (1963) scrisă de Joseph Lichten, care prezenta un altfel de Papă, diplomat iscusit acționând în vederea păstrării turmei sale...În 2007, generalul Ion Mihai Pacepa, fost şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (spionaj) a României comuniste şi consilier personal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu, transfug în Occident din 1978, publica articolul ”Asaltul Moskovei asupra Vaticanului” (”National Review”), în care incrimina legăturile lui Rolf Hochhuth cu KGB-ul sovietic, demascând ”The Deputy” ca fiind o făcătură sovietică, rezultat victorios al unei operații secrete, “Seat-12”, organizată de KGB cu scopul de a discredita Vaticanul, foarte activ în teritoriile sovietice ocupate, în special Ungaria și Polonia. În replică, istoricul german Thomas Brechenmacher public în Frankfurter Allgemeine Zeitung un articol, "Hochhuths Quellen. War der 'Stellvertreter' vom KGB inspiriert?", în care evidenția unele inconsistențe și incoerențe din afirmațiile lui Pacepa despre rolul crucial al serviciilor secrete românești în această operațiune...
Rezumatul ideologic al piesei e prezentat excelent în cadrul unei discuții între Riccardo Fontana și tatăl său, Contele Fontana, cu mare trecere la Vatican:
Riccardo:
A deputy of Christ (Un episcop/slujitor/preot al lui Hristos)
who sees these things and nonetheless (care privește aceste lucruri și totuși)
permits reasons of state to seal his lips – (își permite luxul de a-și pune lacăt gurii)
who wastes even one day in thought, (care irosește măcar o zi)
heistates even for an hour (ezită chiar și o oră)
to lift his anguished voice (să dea curs vocii sale strădalnice)
in one anathema to chill the blood (pentru a descuraja vărsarea sângelui)
of every last man on earth – (oricărui om pe Pământ)
that Pope is ... a criminal. (acest Papă e...un criminal)
Fontana:
Whatever Hitler may be doing to the Jews, (oricât rău ar face Hitler evreilor)
only he has the power (doar el e în putere)
to save all Europe from the Russians. (să salveze Europa de ruși.)
Riccardo Fontana, care alege spre final să meargă la Auschwitz pentru a-și trăi martiratul, este un idealist, un idiot, iar idealiștii nu-și au locul în focul confuz al celui de-al Doilea Război Mondial. Vidul moral și dezorientarea provocată de inevitabilitatea alegerii între câțiva diavoli (Stalin, Hitler și Roosevelt) poate servi ca o explicație parțială apatiei administrației papale, iar dorința lui Fontana, ca Papa să-și asume riscul, și, dacă Dumnezeu a decis, și jertfa, e prea puțin conformă cu spiritul epocii. Revelatoare e în acest sens discuția lui Riccardo cu Doctorul, unul din călăii de la Auschwitz, care-i pasează o porție de nihilism nitzschean tipărit pe hârtie de Biblie:
Doctorul:
Aha, you think God does not overlook the sacrifice!Really? Aha, crezi că D-zeu nu vede crima?
(...) Really, now, I'm doing all I can. Fac tot ce-mi stă în puteri încă din iulie 42,
Since July of '42, for fifteen months, 15 luni deja, de Sabbath și în fiecare zi a săptămânii,
weekdays and Sabbath, I've been sending people to God. Eu trimit oameni lui Dumnezeu
(...) Well, hear the answer: not a peep E, ascultă, nici un ciripit
came from Heaven, not a peep Nici unul timp de 15 luni
for fifteen months, Niciodată de când trimit turiști în paradis.
not once since I've been giving tourists
tickets to Paradise.
Documentarea istorică a autorului este ireproșabilă. Majoritatea faptelor și evenimentelor descrise în ”Vicarul” au avut loc, fie și într-o formă puțin diferită. Curios, Rolf Hochhuth, ca și Victor Suvorov mai târziu, utilizează pe larg sursele oficiale (ziarele, comunicatele de presă), sugerând probabil o miopie a contemporanilor care nu ar fi reușit să vadă vălul de minciuni din spatele clișeelor propagandei oficiale. Salvarea de către Patriarhia Ortodoxă din Cehia a partizanilor care l-au ucis pe Heydrich, fapt pentru care curajoșii prelați ortodocși au plătit cu viața, rugămintea ciudată a Bisericii Catolice din Cehia de a oficia slujbe pentru răposatul Heydrich, avalanșa de informații cu privire la extermianrea evreilor care au inundat Sfântul Scaun – sunt conforme cu faptele...
Preotul iezuit idealist Riccardo Fontana este, probabil, unicul personaj inventat... O necesitate justificată dublu: pentru a exprima conflictele interne, nedumeririle slujitorilor de rang inferior, precum și contradicțiile iscate în chiar sânul Bisericii Catolice cu privire la tăcerea suspectă a Papei, dar și pentru a recupera eroismul individual al unor prelați catolici care, în răspăr cu politica oficială a Papalității și-au asumat riscul de a vorbi public și de a denunța, în mod hotărât, genocidul evreilor în Europa, practicat de nemți, cum ar fi Bernhard Lichtenberg, preot catolic care a îndrăznit să se roage pentru evrei, faptă care l-a costat trimiterea sa în Dachau.
”The Deputy” nu este, fără îndoială, o capodoperă a genului dramatic, în același timp, însă, trebuie să-i recunoaștem o forță speculativă și mobilizatoare enormă. Rolf Hochuth reușește să pună întrebări, și asta e un semn sigur al unei literaturi angajate bune... Una conținând mult gunoi local (vorba lui Nabokov), dar totuși provocatoare, un stimul bun pentru o insomnie a gândirii.
Mai rămâne, ca reziduu, și tăcerea lui Pius al XII-lea...Cu ea ce facem?
p.s. un articol excelent al Melissei Kravetz cu privire la impactul cartii lui Rolf Hochhuth asupra pozitiei oficiale a Vaticanului.eroi, anti-eroi. si altii
Filmul rusesc ”Țarul”, cu Oleg Iankovski și Petr Mamonov (cel din ”Ostrov”) a reușit să-mi trezească niște sentimente de simpatie pentru Ivan cel Groaznic... Cu toate străduințele regizorului Pavel Lunghin de a construi un demon, Ivan a ieșit tot simpatic. Vioi, și viclean, imprevizibil și labil – când rătăcitor în transă religioasă, când soț pervers, când tătic grijului, țarul pare un roșcovan scoțian violent după X pahare de whiskey... Huligan, dar agreabil.
Celălalt erou, mitropolitul Filip (Kolâchev), e cam nesărat și fără gust. Lemnos, greoi, nu șovăie niciodată. E ca o lozincă. Rămâne drept și virtuos chit că în jurul lui se zidesc munți de trupuri și curg oceane de sânge. Însă cumva virtutea lui e suspectă: pare a fi atitudinea unui călător venit pentru două ore într-un sat prăpădit, care la vederea mizeriei se autoconsolează: ”Ei las, mașina vine să mă ia înapoi în două ore.” E perspectiva Străinului. A celui din altă Lume. Care se grăbește spre un Acasă situat în altă parte.
Cum miza filmului era totuși lumea aceasta, sfințenia mitropolitului pare să fi greșit ținta: ea e o poveste exemplară a unui om excepțional care a reușit să înfrunte întreaga nebunie a epocii, să rămână treaz într-o lumea beată (de violență, de sânge), dar o face, ca o ființă supranaturală, cu puteri ieșite din comun.
Nebunia lui Ivan Groznâi este la îndemâna tuturor, pe când sfințenia mitropolitului Filip (Kolâchev) - inaccesibilă și miraculoasă...
Un fel de rasism spiritual care împarte lumea în două mari categorii: cei care se nasc buni și rămân așa pentru toată viața, și restul, care fiind născuți corupți așa și rămân...
Cred că însăși rigorile genului hagiografic joacă festa. Eroul-tip, în filmele de propagandă morală, cum este Țarul, se construiește după un calapod fix: să fie fără fisuri, evoluția lui morală să fie ireproșabilă, să nu șovăie sau să cadă în momente de slabiciune, să fie înzestrat cu ceva ieșit din comun (răbdare, înțelegere), iar acest dar supranatural să fie înscris în însăși ființa lui, de la începuturi, și fiecare moment la vieții să-l conducă spre destinația finală: Apoteoza...
Schematism utilizat de toate școlile de propagandă, inclusiv cea sovietică. În acest sens, nu există o mare diferență între Mitropolitul Filip (portretizat de Lunghin), cel care pare grăbit să moară mai devreme pentru a scăpa de lumea asta și a-și ”primi” sfințenia, și kolhoznicii din ”Volga-Volga” ce-și văd împlinirea în participarea la Olimpiada Muzicală din Moskova.
Mi se impune în minte o comparație cu Alioșa Karamazov, alt creștin nedrag mie, a cărui virtute, lăudabilă, era de aceeași esență tare, adică supranaturală.
Excepționalul și extraordinarul sunt, fără îndoială dezirabile, dar, un slogan realist vulgar amintește că ele sunt inaplicabile pentru o lume populată de oameni, și probleme. E inutilă sfințenia Mitropolitului Filip pentru că aceasta nu e o soluție ”politică” (în sens de organizarea a vieții cetății), nici cotidiană: multe ispite, iar puterile supranaturale sunt distribuite cu măsură și cam inegal. Filip refuză să judece (ne)vinovăția boierilor, un ”eveniment” din lumea reală... Un creștin abstract căruia nu-i pasă de creștinismul aplicat la gura cratiței...
Mult mai drăguț și mai real părea celălalt mare creștin al lui Lunghin, călugărul Anatolii din Ostrov...Ăla era un creștin parvenit: trăise în neștire, apoi a comis o crimă a cărei greutate l-a apăsat dar l-a și transformat, ca în final purificat, să ajungă la starea de beatitudine. Călugărul Anatolii era ”om”. Mitropolitul Filip este un fel de Hristos teleportat în Evul Mediu.
...Vechile filme propagandistice sovietice erau, într-un sens, mai ”umane” , eroii: Ciapaev, Lenin, Stalin, Stahanov, pilotul Maresiev și kolhoznicii anonimi, aveau un fir vizibil ce-i lega de lumea reală: porneau dintr-o normalitate (viață grea, sat, mizerie, bătăi, periferii urbane, praf), treceau printr-o groază de suferințe și momente teribile, ca în final să construiască un caracter... În noile filme propagandistice ruse (Amiralul, Gambitul Turcesc, Țarul) caracterul e primit ca moștenire de la un Unchi necunoscut...Eroul doar îl poartă prin lume, cam neglijent, ca pe o haină care o folosești pentru anumite ocazii, după care o arunci...
cu harletul prin paraginile gandirii
Există un complex de negândire pe plaiurile mioritice, un fel de scurtătură morală, care blamează victima pentru răul ce I s-a întâmplat. Fetele violate sunt singure vinovate, conform acestei logici de puț(ă): Că, adicătelea, cine-a scos-o pe Ileana din casă, nu putea să stea și ea, ca o femeie de treabă, după horn. Că de ce are două picioare și între picioare…Că, de ce trăiește ea în genere? La noi morții sunt vinovați că i-ar fi impus pe ucigași să-I omoare, pietonii – că s-au băgat la zebră când e verde pentru ei da nu au văzut Jeep-ul unui șmenar local care venea pe contrasens, copiii sunt vinovați că îi provoacă pe părinți să-I snopească în bătăi…
Evreii sunt vinovați că și-au instalat ”obiectul” (zic creștinii, Unu, altul într-o frumoasă limbă a la Eichmann) în parcul Central, altfel loc public. Apoi, mai sunt vinovați că ar fi evrei iar asta, zice marele monument de xenofobie, nepărintele cibric e o contradicție ontologică, adică zidită în ”esențe ”, cum ar veni, de rasă…
Altă abureală:
Cel mai recent moștenitor direct al testamentului lui Ștefan cel Mare (l-o fi scris pe numele lui ăla mic, iute la mânie și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat) – tot nepărintele Cibric, umblă ziua amiaza mare cu ciocanul în mână prin centrul Chișinăului de stau 20 falnici polițiști și-l admiră ca niște fete mari ce-și așteaptă mirele, apoi condamnă statul că nu ar trăi după canoanele bisericești, amenință că nu se va supune legii, face conferințe de presă, poze, declarații. În direct sau la telefon, cum îi vine.
Ultimul nătâng, vicecomisarul de Chișinău, Silviu Mușuc, povestește, cu aplombul unui soldat al regelui Leonidas, care tomai a venit de pe câmpul de luptă și spune poporului cum o mână de viteji au oprit oastea persană la Termopile și au ținut-o în trecătoare ceva zile, acest nătâng zice, și el în direct, ca tot omul cu funcție, că polițiștii au fost incapabili să intervină, că ar fi încercat să-I convingă pe cei 150 de băbuțe, moșnegi și niște sutane negre (da, da anume Черносотенцы, trupele paramilitare ale Bisericii – la Chișinău doar Ministerul Agriculturii și Stația de Purificare a Deșeurilor nu dispun de trupe ”special”) să lase treaba aia urâtă, dar nu le-a reușit… Bine, măi nene, înțeleg dacă Otto Skorzeny parașuta un desant de pistolari în parcul Catedralei și polițiștii nu ar fi putut face nimic, da să stai tu, ditamai viceșeful poliției municipale și să te bocești că nu ai reușit să oprești un preot cu ciocanul în mînă și două steaguri pe laturi… Mai lipsea puțin ca polițiștii în genere să-și ceară scuze că s-au arătat p-acolo…
p.s. după povestea aceasta tristă, întâmplată la Chișinău, consider cu o încredere și mai mare, că acel curs de religie trebuie întrodus în școală, dar golit de dogmatici, eshatologii și alte lucruri despre care am zis. Toleranța religioasă trebuie învățată în sălile de clasă, nu în stradă, predată de indivizi onești, nu de idioți alde cibric care afirmă, culmea prostiei, că Ștefan ar fi apărat țara de jidovi. S-a văzut cât costă lecțiile de stradă, care e valoarea lor pedagogică și mai ales, pilda lor etică.