blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Category: lecturi Page 1 of 3

Note de lectură. Thomas Piketty „Le capital au XXIe siècle” (5)

Partea 4. REGLEMENTAREA CAPITALULUI ÎN SEC. XXI

Capitolul 13. Un stat social pentru sec. XXI (pp.751 – 792)

Instituția ideală care permite evitarea unei spirale inegalitare fără sfîrșit și preluarea controlului asupra dinamicii în curs – impozitul mondial și progresiv pe capital. Acesta va permite prevalarea interesului general asupra intereselor private.

Principala explicație a faptului că criza din 2008 nu a fost atît de gravă precum cea din 1929 este că guvernele și băncile centrale ale țărilor bogate nu au lăsat de această dată sistemul financiar să se prăbușească și au acceptat să creeze lichidități necesare ce au permis evitarea unor cascade de falimente bancare. Aceste politici pragmatice au permis evitarea scenariilor catastrofale dar nu au oferit, totuși, soluții durabile pentru cauzele și problemele structurale ce au născut criza.

Ambele puncte de vedere, anti-piață și anti-stat, au fiecare partea lor de adevăr: trebuie deopotrivă să inventăm instrumente noi pentru a putea ține sub control capitalismul care a luat-o razna și să reînnoim și modernizăm profund sistemele fiscale și de cheltuieli care constituie esența statului social modern.

Toate țările bogate au trecut în sec. XX de la un nivel de colectare de impozite și taxe în valoare de 10 % din venitul lor național la un nivel între 1/3 și ½ din venitul național. Această creștere a asigurat un rol mai mare al statului în viața economică dar și construcția statului social.

Altfel spus, dezvoltarea statului fiscal pe durata sec. XX reflectă apariția și dezvoltarea statului social.

Redistribuția modernă nu constă din transferul de bogății de la cei bogați spre cei săraci ci mai degrabă ea rezidă în finanțarea serviciilor publice și venituri de înlocuire mai mult sau mai puțin egale pentru toți mai ales în domeniul educației, sănătății și pensiilor.

Redistribuția modernă e construită în jurul unei logici a drepturilor și a unui principiu al egalității în privința accesului la o cantitate de bunuri considerate a fi fundamentale.

Oricare ar fi limitele cu care se confruntă statul social, acesta reprezintă un imens progres social.

Capitolul 14. Regîndirea impozitului progresiv asupra venitului. (pp.793 – 834)

Impozitul nu e o problemă tehnică, ci una în mod esențial politică și filozofică. Fără impozite nu poate exista destinul comun și capacitatea colectivă de a acționa. Fiecare transformare politică e însoțită de o revoluție fiscală.

Trei tipuri de impozite: asupra veniturilor, asupra capitalului, asupra consumului.

În sec. XX apare o nouă formă – cotizațiile sociale (pentru a finanța cheltuielile de înlocuire: pensii, îndemnizații pentru șomaj).

Adoptarea sistemelor progresive de impozitare (nivelul de impozitare crește odată cu dimensiunea bogăției/veniturilor) a permis, în sec. XX, evitarea repetării situației în care bogățiile sunt concentrate excesiv (așa cum era în 1914). Invers, politicile de reducere a impozitelor pe bogățiile/veniturile foarte mari (demarate în SUA și Marea Britanie după 1970-1980) au drept efect explozia marilor bogății și marilor inegalități. În același timp, apariția concurenței fiscale între țări în contextul liberei circulații a capitalului, se face responsabilă de apariția unei situații în care capitalul scapă de baremul progresiv al impozitului asupra veniturilor.

În Franța nivelul global de impozitare e 47 % din venitul național. Variații importante în funcție de venituri: 40-45 % pentru jumătate din populație cu veniturile cele mai mici, 45-50 % pentru următoarele 40 % din populație, 35 % pentru 0.1 % din populație cu veniturile cele mai mari.

Introducerea impozitării progresive este o instituție indispensabilă pentru a distribui just beneficiile globalizării.

Impozitarea progresivă e deopotrivă rezultatul războaielor și a consolidării democrațiilor occidentale. Ea reprezintă o metodă liberală pentru a reduce inegalitățile – în sensul că respectă libera concurență și proprietatea privată, modificînd motivațiile individuale în cadrul unei scheme previzibile, prin respectarea unor reguli stabilite anterior, discutate și adoptate în mod democratic în cadrul statului de drept.

Impozitul progresiv acționează, într-un sens, ca un compromis ideal între justiția socială și libertatea individuală.

Găsim o corelație aproape perfectă între nivelul de scădere al impozitului marginal superior și creșterea ponderii centilei superioare în venitul național în perioadă 1970-2010. Țările în care impozitarea bogățiilor mari a scăzut sunt țările în care a avut loc creșterea cea mai mare a veniturilor mari.

Nivelul optim al impozitului pe bogățiile mari – 80 %.

Capitolul 15. Pentru un impozit mondial asupra capitalului (pp.835 – 882)

Reconstrucția statului-social și revenirea la impozitul progresiv ar trebui însoțită de un impozit mondial și progresiv asupra capitalului (totalitatea activelor – imobiliare, financiare sau profesionale) și o transparență sporită a fluxurilor financiare internaționale.

Miza democratică este enormă – e foarte dificil să avem o discuție serioasă asupra marilor provocări ale lumii contemporane – viitorul statului social, finanțarea tranziției energetice, construcția statului în țările din sud – atîta timp cît ne confruntăm cu această opacitatea asupra distribuției bogățiilor la nivel mondial.

Necesitatea unor declarații fiscale pre-îndeplinite – statul evaluează mărimea activelor fiecăruia în baza informației disponibile în mod public. Aceasta se poate face, de exemplu, prin transmisiunea automată a informației bancare. Ex. sistemul american Fatca.

Două motive ce justifică impozitul mondial asupra capitalului: un motiv contributiv și un motiv incitativ.

Motivul contributiv – venitul persoanelor cu venituri foarte mari e dificil de evaluat – doar o impozitare directă a capitalului permite evaluarea corectă a capacității contributive a titularilor marilor bogății.

Motivul incitativ – impozitul asupra capitalului va motiva deținătorii de capital să obțină cel mai mare randament posibil.

Impozit european asupra bogăției. Există toate premisele tehnice, dar rămîn dificultăți de ordin tehnic – unica instituție federală puternică este Banca Centrală Europeană, importantă dar insuficientă.

Impozitul progresiv asupra bogăției individuale – o instituție care permite interesului general să preia controlul asupra capitalismului, sprijinit fiind de forța proprietății private și a concurenței.

Alte moduri de a reglementa capitalismul mondial: protecționismul, controlul asupra capitalului (ex. Chinei care nu permite intrarea/ieșirea liberă a capitalurilor), redistribuția rentei petroliere, redistribuția prin imigrație.

 

Capitolul 16. Problema datoriei publice (pp.883 – 940)

Țările sărace au datorii publice (în raport cu PIB-ul propriu) de obicei mai mici decît țările bogate.

Chestiunea datoriei publice ține de distribuția bogățiilor, în particular între actorii publici și privați, și nu de nivelul absolut al bogățiilor. Oamenii bogați sunt bogați, statele sunt însă sărace. Cazul paradoxal al Europei: bogățiile private cele mai înalte din lume și situația datoriei publice printre cele mai proaste din lume.

Trei metode de a reduce datoria publică: impozitul asupra capitalului, inflația și politicile de austeritate.

De departe soluția cea mai bună pentru reducerea datoriei publice constă în colectarea unui impozit proporțional de 15 % asupra tuturor bogățiilor private (ar permite acumularea unui echivalent al unui an de venituri naționale și rambursarea tuturor datoriilor publice). Statul va continua să dețină active publice dar nu va trebui să plătească dobînda pentru datorii.

Inflația – mai puțin eficientă ca soluție: riscul dezvoltării spiralei inflației. Majoritatea statelor europene – Marea Britanie, Franța și mai ales Germania – au recurs la inflație în sec. XX pentru a scăpa de datoriile publice.

După abandonarea aurului ca etalon. Băncile centrale capătă o influență extraordinară în crearea și gestionarea masei monetare naționale. Forța lor rezidă în faptul că acestea pot redistribui bogății foarte rapid și, în principiu, în proporții infinite – atu-uri cruciale pe timp de crize (panică financiară, război, catastrofe naturale). Limită – capacitatea lor redusă de a identifica și aplica în mod corect redistribuția.

Cazul euro. A funcționat relativ bine din 2002 pînă în 2008. În contextul crizei, statele din Europa de Sud au fost lipsite de posibilitatea de a recurge la soluții precum inflația pentru a relansa activitatea economică și a stimula productivitatea. În contrapartidă la pierderea suveranității monetare, țările UE ar trebui să aibă acces la o datorie publică securizată și rate de dobîndă scăzute și previzibile.

Necesitatea creării unui parlament bugetar al zonei euro ce ar crea o suveranitate parlamentară europeană pornind de la legitimitățile democratice naționale.

Pentru țările europene, prioritatea rezidă azi în construcția unei puteri publice continentale ce ar fi capabilă să controleze capitalismul bogățiilor și al intereselor private și să dezvolte/păstreze modelul social european și în sec. XXI.

Necesitatea reducerii datoriei publice vine și din faptul că aceasta costă foarte scump bugetul public (cheltuieli de întreținere, rate de dobîndă).

Creșterea capitalului educativ și evitarea degradării capitalului natural (problema încălzirii globale și cea a reducerii serviciilor publice).

O mare miză a viitorului stă în dezvoltarea unor noi forme de proprietate și control democratic al capitalului. Transparență economică și financiară.

Economia trebuie gîndită ca sub-disciplină a științelor sociale, alături de istorie, antropologie, științele politice etc, și nu ca ”știință economică” autonomă.

Termenul ”economie politică” este preferabil.

Savanții din științele sociale trebuie să participe activ la dezbaterile publice nu doar în numele unor principii abstracte – justiție, democrație, pacea în lume – ci și în privința alegerii instituțiilor sociale și politice concrete – că e vorba de statul social, de impozite sau de datorie publică.

E o iluzie să credem că etica cercetării e incompatibilă și ireconciliabilă cu etica cetățenească.

Economiștii să renunțe la uzul ne-moderat al modelelor matematice sau al experimentelor controlate. Ar trebui adăugată perspectiva și cercetarea istorică.

Ceilalți cercetători din științele sociale nu trebuie să lase studiul faptelor economice exclusiv economiștilor dar nici să descalifice orice indicator economic ca fiind ”construcție socială”. Faptul ”construcției” e real, dar insuficient.

Note de lectură. Thomas Piketty „Le capital au XXIe siècle” (3)

Partea 2. Dinamica reportului capital venituri.

Capitolul 3. Metamorfozele capitalului. (pp. 183 -222 )
Natura capitalului s-a schimbat profund în perioada de după sec. XVIII.

La începutul sec. XIX bogăția e mai ales produs al rentelor, adică proprietăți funciare și titluri de stat (fr. titres de dette publique/ eng. government bonds).

Studiul metamorfozelor capitalului făcut pe cazul Marii Britanii și Franței, pentru care există date statistice pentru întreaga perioadă 1700-2010.

În Franța și Marea Britanie, valoarea lui β pe durata secolelor XVIII-XIX e egală cu aproximativ 6-7 ani de venituri naționale, cade pînă la 2-3 în perioada interbelică și crește din nou pînă la 5-6 după 1950.

Pe o perioadă foarte lungă terenurile agricole ca și componentă importantă au fost înlocuite de treptat de capitalul imobiliar, de capitalurile profesionale și financiare investite în întreprinderi și administrație fără ca valoarea globală a capitalului, măsurată în ani de venit național, să se schimbe prea mult.

Capital național=terenuri agricole+locuințe+alt capital intern+capitalul străin net.

Valoarea totală a terenurilor agricole reprezenta în sec. XVIII echivalentul a 4-5 ani de venituri naționale (2/3 din capitalul național). Trei secole mai tîrziu – mai puțin de 10 % din venitul național, adică 2 5 din bogăția totală.

A crescut enorm partea capitalului imobiliar (de la un an de venituri naționale în sec. XVIII la 3 ani în 2010).

Capitalul s-a transformat – era odinioară funciar, acum a devenit imobiliar, industrial și financiar, dar nu și-a pierdut din importanță.

Evoluția activelor de capitalului deținut de Franța și Marea Britanie în alte țări: au crescut enorm pe durata sec. XVIII și XIX (odată cu creșterea imperiilor coloniale ale celor două țări) și ating nivelul maxim în ajunul primului război mondial. Marea Britanie în 1914 avea active străine echivalente cu 2 ani de venituri naționale, Franța avea echivalentul unui an.

Această situație permite Marii Britanii și Franței să mențină un deficit comercial structural între 1880-1914. Aceasta însă nu le pune probleme pentru că balanța lor de plăți este excedentară. Altfel spus, restul lumii muncește pentru a crește consumul puterilor coloniale și astfel restul lumii devine din ce în ce mai îndatorat față de aceleași puteri coloniale.

Aceste stocuri enorme de active în străinătate dispar ca efect al șocului cumulat al celor două războaie mondial, crizei din anii 30 și procesului de decolonizare.

Între 1950-2010 activele străine nete deținute de Franța și Marea Britanie au fost aproape de zero. Concluzie: rolul activelor străine nete la începutul sec. XXI e neglijabil.

Activele publice. Două forme: non-financiare (clădiri publice utilizate pentru administrație și servicii publice în educație, sănătate) și financiare (participarea statului în întreprinderi, majoritară sau minoritară).

În 2010, valoarea totală a activelor publice (non-financiare și financiare) e estimată la un an de venituri în Marea Britanie și aproape un an și jumătate în Franța. Dacă ținem cont că valoarea datoriei publice a acestor țări e egală cu un an de venit național în aceste țări, aceasta înseamnă că bogăția publică netă e aproape de zero în ambele țări. Situația a fost aproximativ la fel întotdeauna.

Istoria raportului între capitalul național și venitul național în ambele țări e, în primul rînd, istoria raportului între capitalul privat și venitul național.

Datorie publică. În timpul războaielor napoleoniene și în ajunul celui de-al doilea război mondial, datoria publică britanică a atins 200 % din PIB. În acest sens, Marea Britanie e deopotrivă țara care a atins nivelul cel mai înalt al datoriei publice și care nu a declarat faliment niciodată.
Pe durata sec. XIX datoria publică a sporit capitalul privat.

În sec. XX, o nouă viziune asupra datoriei publice – convingerea că aceasta poate servi ca instrument pentru a crește cheltuielile publice și a redistribui bogăția în favoarea celor săraci.

Capitolul 4. Din Bătrîna Europă spre Lumea Nouă. (pp.223 –258)

Germania. Active străine dublu mai puțin față de Franța în 1913 din cauza lipsei unui imperiu colonial. În 2010 – active străine în valoare de peste 50 % din venitul național. Germania a utilizat masiv inflația pentru a-și lichida datoria publică. Capitalismul renan sau stakeholder model – un model economic unde proprietatea firmelor aparține nu doar acționarilor ci și altor părți ce au interese – reprezentanții salariaților, reprezentanții statelor regionale, asociații ale consumatorilor etc. A se compara cu modelul anglo-saxon – stockholder model – unde toată puterea, în teorie, stă în mîinile acționarilor. Este cel puțin la fel de eficace.

Distrugerile cumulate pe durata războiului al doilea mondial – 1 an de venit național în Franța și 1,5 ani pentru Germania.

În fapt, șocurile bugetare și politice cauzate de războaie au avut un efect distructiv pentru capital mai mare decît războaiele înseși.

Factorii principali care explică căderea vertiginoasă a raportului capital/venituri între 1913 și 1950, sunt: dispariția portofoliilor activelor străine (ca rezultat al revoluțiilor – în Rusia, mai ales – și al procesului de decolonizare), rata scăzută a economiilor, valoarea scăzută a activelor în noul context politic al proprietății mixte.

SUA. Inițial raportul capital/venit național este mult mai mic decît în Marea Britanie sau Franța. Un decalaj inițial al prețului pămîntului care se explică prin faptul că SUA dispun de o terenuri agricole mult mai mari decît Europa. Alte tipuri de capital – locuințele și alte capitaluri interne – sunt la fel mai scăzute în America. Aceasta facilitează inserția imigranților care vin de obicei fără capitaluri inițiale. Creșterea ponderii capitalului industrial și imobiliar.

Capitalul străin a jucat un rol limitat în America. SUA, fostă colonie ce nu a fost putere colonială.

Sclavia. Spre 1800, sclavii reprezintă 20 % din populația SUA (1 milion din cele 5). În sud – 40 %. Valoarea totală a sclavilor era de 1.5 ani de venit național în SUA între sfîrșitul sex. XVIII-mijlocul sec. XIX. În sudul SUA, valoarea totală a sclavilor – între 2.5-3 ani de venituri naționale. Un nord relativ egalitar și un sud foarte inegal.

Comentariu: Importanța sectorului sclaviei în sudul SUA în sec. XIX este evidentă. De aici, argumentul conservator (avansat mai ales de Partidul Republican) că sclavia s-ar fi găsit în proces de ”moarte naturală” și că Lincoln nu ar fi făcut decît să verse niște sînge nevinovat, e cît se poate de fals. Sclavia era foarte importantă și războiul a fost unul pur politic, în care interpretarea morală a unor realități economice chiar a fost miezul discordiei.

Capitolul 5. Raportul capital/venit pe termen lung. (pp.259-313)

Un paradox: natura capitalului s-a schimbat mult (capitalul funciar a fost înlocuit de cel imobiliar, industrial și financiar), dar valoarea totală a stocului de capital, măsurată în ani de venit național nu s-a schimbat foarte mult. Mai înalt în Europa (6-7) decît în SUA (5).

A doua lege fundamentală a capitalismului: β=s/g unde g – rata de creștere a venitului național, s – rata de acumulare (fr. taux d’épargne / eng. savings rate). Esența ei e foarte simplă: o țară care economisește mult și care crește lent acumulează, pe termen mult, un stoc enorm de capital ceea ce poate avea consecințe importante pentru structura socială și repartiția bogățiilor în țara cu pricina. Într-o țară care se află într-o stare de semi-stagnare, bogățiile moștenite din trecut capătă o importanță considerabilă.

E vorba de o lege asimptotică, adică valabilă doar pe termen lung. E nevoie de cîteva decenii pentru ca legea să fie verificată.

La începutul anilor 1970, valoarea totală a bogățiilor private: 2-3 ani de venituri naționale. În 2010: 4-7 ani. Dincolo de bule și crize, de la 1970 încoace capitalul privat a crescut în toate țările bogate. Apariția și dezvoltarea unui capitalism patrimonial.

Trei factori principali: încetinirea ratei de creștere, mai ales cea demografică, acompaniată de un nivel ridicat al economiilor; politicile de privatizare și transfer gradual al bogăției publice în mîini private; creșterea pe termen lung a prețurilor activelor imobiliare și bursiere.

Scenariul central – raportul capital/venit la nivel mondial ar putea atinge 700 % la sfîrșitul sec. XXI, adică nivelul care exista în Europa în sec. XVIII-XIX.

Capitolul 6. Ruptura muncă-capital în sec. XXI (pp.315 – 371)

În Franța, ca și în Marea Britanie, din sec. XVIII pînă în sec. XXI, rentabilitatea capitalului gravitează în jurul unei valori centrale de 4-5 % pe an, sau mai general, într-un interval între 3 și 6 %.

Ipoteza Cobb-Douglas (1928): oricare ar fi cantitățile de muncă și de capital disponibile, partea capitalului e întotdeauna egală cu un coeficient fix α, care poate fi considerat un parametru pur tehnologic.

Creșterea economică modernă, care este fondată pe creșterea productivității și difuzarea cunoștințelor, a permis evitarea apocalipsei marxiste și echilibrarea procesului de acumulare a capitalului. Dar ea nu a modificat structurile economice profunde ale capitalului și nu a redus din importanța sa economică în comparație cu munca.

Partea 3. Structura inegalităților.

Capitolul 7. Inegalitate și concentrare. Primele repere. (pp. 375 – 425)

Inegalitatea veniturilor poate fi desfăcută în 3 componente:

a) inegalitate veniturilor din muncă;

b) inegalitatea proprietății de capital și venituri din capital;

Cu cît fiecare din aceste dimensiuni e repartizată mai inegal, cu atît inegalitatea totală este mai mare.

c) legătura între aceste două dimensiuni. În ce măsură persoanele care au venit din muncă sunt și cele care au venituri din capital? Cu cît această măsură este mai mare cu atăt inegalitatea totală este mai mare și ea.

Romanul Taica Goriot ca expresia literară cea mai reușită a structurii inegalităților în societatea din sec. XIX și a rolului central jucat de bogățiile moștenite în Europa.

Inegalitatea veniturilor din capital poate fi mai mare decît inegalitatea capitalului însuși dacă deținătorii averilor mari obțin o rentabilitate mai înaltă a capitalului decît deținătorii averilor mici și medii. Acest mecanism poate avea un efect puternic de amplificare a inegalităților, mai ales în secolul acesta.

Prima regularitate observată în studiul inegalităților existente: inegalitatea capitalului este întotdeauna mult mai mare decît inegalitatea muncii. Valabil pentru toate epocile pentru care dispunem de date.

 

 

Diviziunea pe clase – clasa populară – 50 % cu cele mai mici venituri, clasă medie – cele 40 % cu venituri medii și clasa superioară – 10 %.

În interiorul clasei superioare e util să distingem două grupuri: clasa bogată (9 decile) și clasa dominantă (0.1 %).

Creare unei veritabile clase medii a averilor constituie principala transformare structurală a repartizării bogăției în secolul XX în țările dezvoltate.

Reducerea istorică a inegalităților de avere e mai mică decît se crede uneori.

Partea centilei superioare a fost scăzută mai mult decît de 2 ori – mai mult de 50 % în Europa la începutul sec. XX și 20-25 % la sf. sec. XX- începutul sec. XXI.

Chestiunea centrală privește nu amploarea inegalităților ca atare ci justificarea lor.Comentariu:  Piketty iar amintește de legătura intimă între economie și politică. Pentru că, lăsat de capul său, mecanismul economic (adică dezlănțuirea egoismului privat în cadrul unei sfere ce se lărgește tot mai mult), nu are vreo finalitate politică. Altfel spus, politicul reprezintă o constrîngere externă (din acest motiv ar trebui păstrat ca axă centrală a vieții comune) cu rol decisiv în legitimarea/justificarea/modificarea aranjamentelor economice. Uneori politicul nu e decît agentul pasiv al raportului economic de forțe, alteori e participant activ, capabil să modifice sistemul economic în mod esențial. Centralitatea mecanismelor de justificare (L. Boltanski).

Două căi prin care o societate poate ajunge la o distribuție foarte inegală a venitului total (să zicem, 50 % din venitul total pentru decila superioară, dintre care 20 % pentru centila superioară):
schema clasică (Europa vechiului regim, Europa în Belle Epoque) – societatea rentierilor în care domină veniturile din capital, mai ales cele din capitalul moștenit.
inovația americană recentă (societatea ”hiper-meritocratică” sau societatea ”super-starurilor”) – veniturile cele mai mari vin din muncă dar muncă e plătită foarte inegal cu indivizi supra-plătiți la vîrful piramidei.

Note de lectură. Thomas Piketty „Le capital au XXIe siecle” (2)

Partea 1. Venituri și capital.

Capitolul 1. Venituri și producție. (pp.71-123 )

Chestiunea partajului producției între salarii și profit, între veniturile din muncă și veniturile din capital – dimensiunea principală a conflictului distributiv.

Mult timp, teza cea mai răspîndită printre economiști era cea a unei mari stabilități pe termen lung a partajului venitului național între muncă și capital în proporție de doua treimi la o treime. Realitatea este mult mai complexă. Șocurile primului război mondial, ale revoluției bolșevice din 1917, ale crizei din 1929, ale celui de-al doilea război mondial precum și politicile publice de control ale capitalului inspirate de acest bulversări au condus la un nivel foarte scăzut pentru capitalurile private între anii 1950-1960. Ulterior, are loc un proces de reconstituire a bogățiilor mari, care a fost accelerat de revoluția conservatoarea anglo-saxonă din 1979-1980, disoluția blocului sovietic în 1989 și globalizarea financiară a anilor 1990-2000.

Teza raportului stabil între capital și muncă are are un punct esențial slab: natura însăși a capitalului s-a schimbat enorm în ultimele cîteva secole (capital funciar în sec. XVIII și capital imobiliar, industrial și financiar în sec. XXI).

Creșterea ponderii ”capitalului uman” este foarte modestă.

Noțiuni utilizate:
Venit Național (fr. Revenu national) – veniturile de care dispun rezidenții unei țări pe durata unui an, indiferent de forma juridică  în care apar aceste venituri. Producție internă=PIB-10% uzură a capitalului. Venitul național=producția internă + veniturile obținute din afară. Venitul național=venituri din capital+venituri din muncă.

Capital. Totalitatea activelor non-umane care pot fi posedate și schimbate pe piață. Capitalul uman – forța de muncă, calificările, educația, capacitățile individuale – nu este luat în cont. Posesori ai capitalului pot fi atît indivizi (capital privat), cît și statul sau alte autorități publice (capital public).

Capital=bogăție.

Bogăție națională/capital național – valoarea totală, estimată în prețuri de piață, a tot ceea ce posedă rezidenții și guvernul unei țări la un moment dat și care poate fi schimbată potențial pe piață. Capital imaterial – brevete, drepturi de autor și proprietate intelectuală.
La momentul actual, bogăția publică în țările dezvoltate este forate modestă (uneori chiar negativă: cînd datoria publică depășește activele publice). Situația nu a fost însă întotdeauna așa.

Bogăția națională=capital intern+capital străin net.

Raportul capital/venituri. Venitul este un flux. Capitalul este un stoc.

Modul cel mai comod/util de a măsura importanța capitalului într-o societate particulară constă în a împărți stocul capitalului la fluxul anual de venituri (β). Ex. dacă valoarea totală a capitalului unei țări reprezintă echivalentul venitului național pe o durată de 6 ani, atunci putem nota β=6 (sau β=600%).

În țările dezvoltate valoarea lui β variază între 5 și 6 (500-600 %).

Prima lege fundamentală a capitalismului: α = r x β. (α reprezintă partea veniturilor din capital în venitul național, r – rata medie de rentabilitate a capitalului). Formula permite analizarea importanței capitalului la nivelul unei companii, țări sau chiar a planetei întregi în totalitatea ei. Această lege ne arată că, oricare ar fi forțele economice, sociale, politice care determină nivelul lui α, β și r, aceste mărimi nu sunt independente una de alta.

Primele încercări de a măsura venitul național – sfîrșitul sex. XVII în Franța (Vauban, de Boisguillebert) și Regatul Unit (William Petty, Gregory King). Ele au fost motivate de proiectul unei modernizări fiscale.

Statisticile naționale reprezintă o construcție socială în evoluție constantă ce reflectă preocupările de moment ale epocii. Din acest motiv, cifrele oficiale nu trebui fetișizate.

Între 1900 și 1980, Europa și Americile concentrează între 70 și % din producția mondială de bunuri și servicii. În 2010 – doar 50 %. Previziunile sunt pentru 20-30 % pe durata sec. XIX ceea ce ar fi mai conform cu ponderea populației acestor regiuni față de populația totală a planetei.

Atît America cît și Europa sunt compuse dintr-un nucleu hiper-dezvoltat și o periferie mai puțin dezvoltată.

În 2012, venitul mondial lunar pe cap de locuitor – 760 euro, distribuiți însă inegal: de la 150-250 euro pe lună (Africa subsahariană, India) la 2500-3000 euro (Europa Occidentală, America de Nord, Japonia). China se află la mijloc cu 600-800 euro pe lună pe cap de locuitor.

Repartiția mondială a veniturilor este mai inegală decît cea a producției deoarece țările care au o producție mai mare tind deopotrivă să dețină părți ale capitalului altor țări și astfel beneficiază de un flux pozitiv de venituri de capital provenind din țări unde producția pe cap de locuitor e mai mică. În cele cinci țări dezvoltate importante – SUA, Japonia, Germania, Franța, Marea Britanie – venitul național e cu 1-3 % mai mare decît producția lor internă.

Teoria economică clasică postulează că faptul că țările bogate dețin părți din bogăția țărilor sărace acționează ca o importantă forță de convergență. Două defecte majore: a) mecanismul nu garantează convergența veniturilor ci cel mul convergența producției, b) niciuna dintre țările ce au cunoscut succes – Japonia, Coreea, Taiwan – nu l-au folosit și și-au construit bogăția națională fără investiții străine masive ci prin investiții interne, în primul rînd în capitalul uman.

Experiența istorică sugerează că mecanismul principal care permite convergența între țări este difuzarea cunoștințelor.

Capitolul 2. Creșterea economică: iluzii și realitate. (pp.125 – 179)

Cea mai plauzibilă așteptare pentru sec. XXI – o creștere economică modestă.

Creșterea producției ca fiind compusă din creșterea populației și creșterea producției pe cap de locuitor, adică o componentă economică și una demografică.

Cele mai bune estimări disponibile indică o rată de creștere a PIB-ului mondial de 1.6 % pe an între 1700-2012, dintre care 0.8 % creșterea demografică și 0.8 % creșterea producției pe cap de locuitor.

Legea creșterii cumulative – o creștere economică anuală modestă acumulată pe un interval de timp foarte mare, conduce la un progres major. Ex. în plan mondial, populația globului a crescut cu 0.8 % pe an în mediu între 1700 și 2012, dar asta a permis creșterea de mai mult de 10 ori a populației globale în această perioadă (de la 600 milioane în 1700 la 7 miliarde în 2012). Dacă ritmul s-ar păstra, populația globală ar putea ajunge la 70 miliarde către anul 2300.

creșterea mondiala1

Legea creșterii economice cumulate.

legea cresterii economice acumulate

O diferență minimă între rata de profit a capitalului și rata de creștere poate produce pe termen lung efecte extrem de puternice și destabilizatoare asupra structurii și dinamicii inegalităților într-o societate.

Creșterea demografică medie între 0 și 1700 trebuie să fi fost mai mică de 0.1 % pe an.

Creșterea demografică are consecințe importante pentru structura inegalităților: un nivel mare al sporului demografic poate avea un puternic efect egalizator deoarece micșorează rolul bogăției din trecut, adică al moștenirilor. Din contra, stagnarea populației și cu atît mai mult diminuarea ei sporește rolul capitalului acumulat de generațiile precedente.

ponderea angajatilor pe sectoare

Venitul mediu la nivel mondial a crescut de la 70 euro în 1700 la 760 euro lunar în 2012 (mai mult de 10 ori).

Nu există, în istorie, nici un exemplu al unei țări care se găsește la frontiera tehnologică mondială și care ar putea întreține, pe termen lung, o creștere a producției pe cap de locuitori mai mare de 1.5 %.

Europa continentală – Franța în particular – trăiește într-o mare măsură în nostalgia celor 30 ani glorioși cuprinși între sfîrșitul anilor 1940 și sfîrșitul anilor 1970 – interval în care creșterea economică a fost extraordinară.

Această creștere a putut părea excepțională pentru că Europa a acumulat pe durata anilor 1914-1945 o întîrziere considerabilă a creșterii în raport cu SUA, care a fost lichidată rapid pe durata celor 30 ani glorioși.

SUA nu a avut ”30 ani glorioși de creștere economică spectaculoasă” pentru că a avut o creștere economică constantă de 1.5 – 2 % anual între 1820-2012. O situație similară în Marea Britanie.

De aici două lecturi diferite ale rolului statului în economie (și față de globalizarea comercială și financiară): în Franța și Europa, anii de după război, caracterizați de un intervenționism pronunțat al statului în economie, sunt văzuți ca ani de aur, perioadă benefică de creștere economică ce a sfîrșit odată cu liberalizarea economică din anii 80. În Marea Britanie și SUA lectura perioadei de după război e total diferită – e o epocă în care țările anglo-saxone sunt ajunse din urmă de țările ce au pierdut războiul. În lumea anglo-saxonă statul și politicile intervenționiste devin ”țapul ispășitor”, în timp ce în Europa statul este lăudat.

Inflația poate juca un rol fundamental în dinamica distribuției bogăției. În particular, inflația a permis țărilor bogate să se debaraseze de datoria lor publică la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial. Inflația poate avea efecte redistribuționiste între diversele grupuri sociale dar aceste redistribuții au un caracter haotic.

Inflația e o invenție-apariție a sec. XX, anterior fiind nulă sau aproape nulă.

 

Note de lectură. Thomas Piketty „Le capital au XXIe siècle” (1)

Thomas Piketty „Le capital au XXIe siècle” Paris: Seuil, 2013. (Cartea a apărut în engleză la Harvard University Press cu titlul ”Capital in the 21st Century”)
(Notă preliminară: lucrarea lui Piketty e numărul 1 acum pe Amazon unde a devansat cărțile din seria A song of Ice and Fire a lui George R. Martin. Apar o mulțime de recenzii, unele pro, altele contra, autorul se află acum într-un tur de promovare a cărții în SUA și a făcut cîteva prezentări. Eu nu voi face referință la nicio recenzie, pînă una-alta. Voi posta un sumar al cărții în cîteva părți, pe capitole distincte, pe măsură ce le citesc. Sumarul va fi însoțit de scurte comentarii și note personale. După ultimul capitol voi scrie un fel de recenzie mai mare în care voi aborda anumite teme și concluzii majore. Acolo voi face referință și la alte lecturi/interpretări ale cărții.)

Sumar Introducere (pp. 15-58 a ediției franceze).
Problema centrală a cărții – inegalitatea/repartizarea bogăției. Din punct de vedere al istoriei gîndirii economice dezbaterea despre inegalitate se desfășoară între două răspunsuri extreme: Marx (dinamica acumulării capitalului privat conduce spre o concentrare a bogăției în cîteva mîini) și Kuznets (forțele  creșterii economice, a concurenței și a progresului tehnic ar avea, pe termen lung, un efect echilibrant și de diminuare a inegalităților). Creșterea economică de tip modern și difuziunea cunoștințelor au permis evitarea apocalipsei marxiste dar nu au modificat esențial structurile profunde ale capitalului și inegalităților. Capitalismul produce în mod mecanic inegalități arbitrare ce pun în pericol valorile meritocratice ce stau la baza societăților noastre democratice. Chestiunea repartizării bogăției e prea importantă pentru a fi lăsată doar pe seama economiștilor – e o problemă despre care fiecare are o opinie proprie. Studiul inegalităților a fost mult timp dominat mai degrabă de speculații teoretice decît de analize în baza unor date empirice.
Puncte de reper în dezbaterea economică despre inegalitate:
Thomas Malthus  (suprapopularea contribuie la stagnarea creșterii veniturilor agricole, deci spre penurie).
David Ricardo – dacă creșterea populației și a producției va continua, pămîntul va deveni mai rar în comparație cu alte bunuri ceea ce va conduce la creșterea prețului lui și la creșterea rentei agrare. (Piketty: progresul tehnic și cel industrial au făcut temerile lui Ricardo implauzibile – prețul pămîntului nu a crescut prea mult).
Karl Marx – problema majoră – mizeria proletariatului industrial. Salariile muncitorilor încep să crească abia după 1860 deși partea capitalului (profiturile industriale, renta funciară și imobiliară) în bogăția națională era în creștere de la începutul sec. XIX. Chestiunea socială, formulată de comuniști și socialiști la mijlocul sec. XIX, e următoarea: la ce bun acest progres tehnic spectaculos, urbanizarea și migrația masivă dinspre sat, dacă situația maselor muncitoare rămîne la fel de mizerabilă? În contrast cu Ricardo, Marx ia în calcul mai degrabă capitalul industrial (mașini, echipament). Principiul acumulării nelimitate – tendința capitalului de a se concentra în proporții infinite, fără limite naturale. Scenariul apocaliptic al lui Marx: fie rata de profit a capitalului va scădea (aceasta va ucide motorul acumulării și îi pune pe capitaliști să se lupte între ei), fie partea capitalului în avuția națională va crește constant (sărăcirea maselor le va uni pe acestea împotriva capitaliștilor). În ambele cazuri un echilibru politic sau socio-economic este imposibil. Marx nu a prevăzut posibilitatea unei creșteri continue a productivității și progresul tehnic durabil. Principiul acumulării nelimitate a lui Marx conține o intuiție fundamentală valabilă atît pentru analiza sec. XIX cît și pentru sec. XXI: în condițiile în care rata de creștere a populației și a productivității este scăzută, patrimoniul acumulat în trecut capătă o importanță considerabilă.
Simon Kuznets – odată cu Kuznets știința economică trece de la predicții apocaliptice la utopii fericite adică istorii cu happy end. Kuznets postulează că inegalitățile de venituri vor fi diminuate spontan și de la sine în fazele avansate ale dezvoltării capitaliste oricare ar fi politicile urmate de un stat. Beneficiind, în premieră, de serii statistice detaliate asupra distribuției veniturilor, Kuznets găsește că între 1913 și 1948 inegalitatea de venituri scade în SUA. Ulterior construiește teoria ”curbei lui Kuznets” conform căreia traiectoria inegalităților are o formă de clopot adică întîi creștere, apoi descreștere în procesul industrializării și dezvoltării economice. Într-o măsură foarte mare, teoria curbei lui Kuznets, care face generalizări pornind de la o situație foarte particulară, este produsul războiului rece – predicțiile ”obiective” ale teoriei sale urmau să țină în orbita ”lumii libere” țările sub-dezvoltate.
Chestiunea repartiției bogăției trebuie repusă în centrul analizei economice. Cu începere din anii 1970, inegalitățile au crescut mult în țările bogate, mai ales în SUA unde, concentrarea de venituri între 2000-2010 a atins nivelul record al anilor 1910-1920.
Nu avem nici un motiv să credem în caracterul de auto-reglare al creșterii economice. Două tipuri de surse utilizate în carte: a) veniturile și inegalitatea distribuției lor și b) bogăția și relația bogăției cu veniturile.
Teme/concluzii majore ale cărții:
trebuie să abandonăm orice fel de determinism economic în privința inegalității – istoria distribuției bogăției a fost întotdeauna și e și acum o istorie profund politică și imprevizibilă ce nu ar trebui să se reducă la mecanisme pur economice. Diminuarea inegalității pe care o putem vedea în țările dezvoltate între 1901-1910 și 195—1860 e înainte de toate produsul războaielor și ale politicilor publice puse în aplicare după aceste șocuri majore. Creșterea ulterioară a inegalității se datorează demontării politicilor publice intervenționiste, mai ales în zona fiscală și financiară. Istoria inegalităților depinde de reprezentările pe care și le fac despre aceste inegalități actorii economici, politici, sociali, de concepțiile lor în privința a ce e just și ce nu e, de raportul de forță între acești actori, de alegerile colective făcute de ei, pe scurt, istoria inegalităților e ceea fac din ea actorii relevanți.
– dinamica repartizării bogăției pune antrenează în joc puternice mecanisme ce forțează în mod alternativ convergență sau divergență. Nu există nici un proces natural ce ar opri forțele destabilizatoare și inegalitare.
O inegalitate fundamentală: r > g. (r – rata de profit a capitalului, g – creșterea economică). Deși teoretic r poate fi egal cu g, în practică r e întotdeauna mai mare. Asta înseamnă că bogăția moștenită din trecut se capitalizează mult mai rapid decît ritmul de creștete al producției și veniturilor.
Economiștii sunt prea des preocupați de mici probleme matematice și-și dau astfel un aer de științicitate evitînd însă să răspundă la întrebările mai complicate puse de lumea din jur.

Comentariu: Piketty descrie modurile variate în care  inegalitatea e integrată în diverse teorii economice ca o variabilă ”obiectivă” ce însoțește cu necesitate progresul economic. La Marx și Ricardo această variabilă crește constant pe măsură ce economia crește și ea, la Kuznets inegalitatea întîi crește spectaculos apoi descrește la fel de spectaculos. În ambele tipuri de scenarii, însă, inegalitatea are cumva un statut natural – ea apare ca fiind un rezultat necesar al proceselor economice. Această falsă naturalitate, pe lîngă că justifică dinamica inegalităților existente, mai are și scopul de a scoate problematica inegalității din cîmpul eticii sau moralei, fie ea religioasă sau laică. O critică moralistă a inegalității este însă insuficientă. Ar trebui scoase la iveală mecanismele mai generale prin care nu doar inegalitatea ci chiar economia însăși a fost scoasă din cîmpul etic, adică o antropologie a economicului în societatea occidentală (parțial făcută de Louis Dumont în Homo Aequalis, vol. I). Bernard Mandeville și Adam Smith sunt figurile cheie din lungul șir de teorii și practici prin care sfera economică ajunge să fie înțeleasă ca o regiune specifică a activității umane în cadrul căreia instinctele egoiste ale omului nu doar că sunt tolerate ci chiar încurajate. Viciile private devin virtuți publice (Mandeville) și mîna invizibilă (Smith) care are grijă ca din interacțiunea dintre egoismele particulare să iasă o distribuție ”justă”a  binelui comun.
Economicul este construit astfel încît să excludă orice referință la dimensiunea morală (și mai recent, în neoliberalism, la dimensiunea politică). Reintroducerea dimensiunii politice, propusă de Piketty, trebuie complementată și de reintroducerea dimensiunii etice. 

 

se cauta o literatura despre proletari…

Via Cristian Sîrb am ajuns la un articol semnat de Patrice Bollon în Le Magazine Litteraire, care se arată indignat de absența ”micilor oameni și a poporului” din literatura franceză.

À considérer les livres qui paraissent aujourd’hui, on se demande parfois si l’on ne se trouve pas en présence de traductions, non signalées comme telles, d’oeuvres venues d’une sorte de terra incognita, absente des atlas. Alors que tout n’est que chômage, difficultés matérielles, crainte de l’avenir, les romans actuels semblent presque tous se dérouler – quand le monde extérieur daigne s’y montrer, ce qui n’est pas toujours le cas -, sinon dans des quartiers chic avec d’élégantes maisons design, du moins dans d’intéressants districts bourgeois-bohèmes, avec de l’argent à discrétion, puisqu’ils n’en évoquent jamais l’effet du possible manque, et des angoisses bien sûr, de dramatiques même, mais purement « existentielles »…Mais il suffit souvent de gratter un peu pour découvrir, sous leur actualité sociale de surface, des raisonnements encore engoncés dans ce vieil universalisme atemporel pour lequel il n’y a pas de classes sociales, juste (et encore) des « catégories ». Comme si la même pensée valait par définition pour tous, riches ou pauvres, ouvriers, employés ou membres de plusieurs conseils d’administration.

 

Bollon are niște dreptate aici. Literatura contemporană franceză mainstream, aia scrisă de Houellebecq și Beigbeder, abordează lumea din unghiul unor oameni ce au o culoare a pielii suspect de albă, ce trăiesc o viață suspect de burgheză și tipică pentru clasa medie, a căror angoase existențiale cu privire la devalorizarea dragostei, apariția particulelor elementare și a societății de consum rezonează prea puțin cu micile universuri ale muncitorilor polonezi și bulgari ce se înghesuie să găsească un loc de dormit pe capacele din găurile de canalizare sau în Les Bois de Boulogne, cu miile de tineri arabi încercuiți în banlieues și discriminați curent la obținerea unor locuri de muncă ori cu grijile bonelor ivoriene ce se îngrijesc de copiii parizienilor bogați.

Gouncourt-ul stă ca o mărturie a acestor absențe literare – ”Alabama Song” al lui Gilles Leroy (2007) are ca subiect viața Zeldei Fitzgerald, soția celebrului romancier american, ”Les Bienveillantes” al lui Jonathan Littell (premiatul din 2006) interoghează Binele și Răul în decorul nazist al Germaniei, ”Syngué Sabour. Pierre de patience” al lui Atiq Rahimi cercetează viața femeilor din Afganistan.

La Carte et le Territoire”  a lui Michel Houellebecq (2010) e un roman relativ domestic chiar dacă lumea lumea transnațională a lui Jed Martin – rusoaica Olga, cerul irlandez – ține mai mult de visele ”omului mic francez”, decât de realitățile vieții lui curente.

Dacă Academia Goncourt ar fi umblat puțin pe la reguli și ar fi răscolit prin non-ficțiune, cutremurătoarea ” La Misère du monde” apărută sub coordonarea lui Pierre Bourdieu, și care oferă o fotografie cât se poate de detaliată a devastărilor prilejuite de recentele dezvoltări ale capitalismului în Franța, n-ar fi avut concurență.

Mai ales că, în 2001, anul apariției acestei tulburări livrești, Goncourt-ul a fost ridicat de un roman ce reconstruia încercările Franței secolului al XVI-lea de a cuceri Brazilia!

Reproșul lui Bollon sună ca un îndemn de a reveni la vreo variantă a realismului socialist sau ca o coborâre obligatorie a literaturii spre popor.

Căilea astea, însă, au fost bătătorite deja.

Scriiturile despre viața ”poporului” muncite la comanda unor ONG-uri sau organizații de stat, nu-s literatură bună și nici convingătoare.

Apoi, e greu de tot să recuperezi valoarea literaturii ”proletare” după experimentul literar sovietic.

În al treilea rând, literatura nu se găsește ca unică modalitate de expresie culturală pentru ”minorități”. Pomeneam mai sus o lucrare sociologică. Mai este și muzica. Mai sunt și filmele. Les Indigenes, bunăoară, a făcut destulă vâlvă încât să scoată la iveală anumite ipocrizii cu privire la națiune și la straturile implicite de rasism ce o formează. Bienvenue chez les Ch’tis a ”descoperit” câteva Franțe în afara Parisului și a construit ceva glume reușite pe seama relațiilor dintre acestea.

În al patrulea rând, cine e poporul simplu? Are vreo existență reală sau reprezintă doar o ficțiune stângistă ce pretinde că ar putea să adune sub o umbrelă numeroasele grupuri – etnice, religioase, gender – de dezavantajați?

Mai e și o eroare de logică. A te plânge că nu există literatură contemporană mare ce ar descrie lumile din josul ierarhiei sociale, ar însemna să te faci că nu pricepi ca literatura mare este mare anume pentru că acordă prioritate criterilor estetice în fața celor ”etice” sau ”partizane”.

Cum esteticul și frumosul sunt categorii distinctive și strict ierarhizate (pace Bourdieu!) în funcție de clasă (determinism discutabil) nu-i mare mirare că la vârfuri se găsește o anume literatură de clasă și nu o alta!

Cerc vicios.

 

atei cu biserica

sursa imagine

Așa ar trebui să arate Templul Ateilor, gândit și dorit de Alan de Botton.

…Dificultatea de a gândi ateismul nu doar în afara creștinismului (majoritatea ateismelor occidentale se iau cu îndârjire de aceasta), ci în afara experiențelor religioase în genere.

Cum limba de când lumea a experiențelor transcendentale este cea religioasă iar instrumentul de ”pipăit” sacrul este ritualul, nu e de mirare că și ateii își doresc un templu, o bisericuță, o iconiță ceva.

E încă totuși religios secolul nostru.

bine…de dragul binelui

Tot Zizek, ceva rânduri mai la vale în VIOLENȚA, relatează o istorie de pe vremea cruciadelor: în vremea cruciadelor unor dintre cronicari povestește că a văzut o femeie bătrână ce hoinărea pe străzi cu o tavă de jăratec într-o mână și cu o cupă de apă în cealaltă. Întrebată fiind ce face femeia ar fi răspuns că focul i-ar fi servit pentru a arde Paradisul până nu va rămâne nimic din el, iar cu apa ar fi intenționat să inunde focurile iadului pțnă se va stinge și urma lor. ”Pentru că nu vreau ca cineva să facă bine pentru a merita Paradisul, nici din frică pentru Iad, ci doar din dragoste pentru Dumnezeu.”

Unicul lucru de modificat în această poveste, zice Zizek, ar fi eliminarea lui Dumnezeu: de ce nu am învăța să facem bine de dragul Binelui?

 

Page 1 of 3

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén