May
4
2022
Vitalie Sprînceană

Un capitol interesant din sondajul IRI Moldova publicat zilele trecute este cel despre tineri și viziunile lor politice…
(Chiar dacă sondajele generaliste sînt, de obicei, sociologie de calitate îndoielnică, merită să ne aplecăm asupra lor atunci cînd acestea nu doar că zic, ci chiar ”urlă” asupra unor realități).
Sondajul scoate la iveală ”apolitismul” și ”dezinteresul” aproape total al tinerilor față de politică.
Mai puțin de 10 % din tineri au făcut voluntariat pentru o cauză politică, doar 12 % au participat în vre-un protest, 8 % au făcut cea mai accesibilă formă de activism – au postat pe rețele sociale știri politice sau despre probleme sociale, doar 3 % au donat bani pentru o cauză politică sau au făcut parte din vre-un grup sau informal cu agendă politică…
Doar 4 % sînt membri ai vreunui partid politic. (datele se coroborează cu studii aprofundate precum European Values Study etc).
Situația asta explică, probabil, rata de absenteism electoral redusă a tinerilor în comparație cu alte grupuri de vîrstă.
Ea semnalează intrarea în scenă a unei generații care nu doar că nu se prea interesează de politică (viața de partid etc) dar nu prea crede și nu prea face eforturi colective pentru a realiza schimbări. Vremea organizațiilor politice de masă – partide, mișcări sindicale – pare să fi apus pentru o generație pentru care calitatea de membru într-o organizație nu mai contează deloc.
Evident, prăbușirea organizațiilor de masă nu se referă doar la partide – fenomenul e valabil și pentru sindicate, și pentru cluburi sportive, și pentru asociații voluntare, și pentru biserică.
Toate aceste instituții și forme de organizare colectivă în masă sînt într-un declin total.
E un semnal de alarmă nu doar pentru politicieni (care au trata partidele ca feude personale iar asta le-a desconsiderat ca vehicul politic), ci și pentru întreaga societate: o generație care credea în efortul colectiv (credință ”construită” prin eforturile unui/unor partide) e înlocuită de o generație care nu mai crede în eforturi colective și pentru care acțiunea politică e aia, individuală pe cont propriu. Sau deloc.
no comments | tags: politica, tineri | posted in idei, jurnal, politica
Apr
4
2022
Vitalie Sprînceană

Patriarhul Kiril a ținut azi o liturghie în biserica principală a forțelor armate rusești aflată în satul Kubinka.
În cadrul liturghiei Patriarhul a afirmat că Rusia este o țară ”iubitoare de pace” și a binecuvîntat soldații care luptă pentru Patrie și nu-și cruță viețile pentru binele ei…
”Înrolarea” Patriarhului în armata rusă și înregimentarea, la modul general, a Bisericii Ortodoxe Ruse în armata rusă și în războiul (care nu e ”război” dar operațiune specială în cadrul căruia sînt uciși oamenii ca în război) semnalează un cerc complet: prăbușirea ortodoxiei ca ultimă ”limbă” universală în regiune.
Referința la o tradiție religioasă și la un Dumnezeu comun era unica punte oarecum funcțională între cele două popoare de pînă la război. Celelalte limbaje cu potențial universal nu funcționau: pe de o parte narativele naționaliste construiau trecuturi și viitoruri separate, iar pe de altă parte ambele țări au respins, din varii motive, moștenirea internaționalistă comună în cadrul URSS.
Realitatea că Patriarhia Rusă sub Kiril s-a culcat sub statul rus și sub Putin și au devenit parte a statului rus și a politicii externe a acestuia, a născut, în contrapartidă, o dalaveră cu Patriarhia Kieveană și Biserica ortodoxă. În această istorie, consumată în anii 2018-2019, o parte a bisericii ortodoxe ruse din Ucraina și-a declarat independența și s-a constituit într-o biserică autocefală care să servească necesitățile religioase ale poporului ucrainean.
La fel ca și Kiril, șeful Bisericii Ortodoxe din Ucraina, mitropolitul Epifaniu, binecuvîntează soldații ucrainei ce-și apără Patria și spune că actul de a omorî dușmanul invadator nu este un păcat.
E clar, Kiril se referă la Rusia atunci cînd vorbește despre Patrie iar Epifaniu are în vedere Ucraina cînd zice același lucru. Ceea ce îi unește pe ambii, pe lîngă faptul că se referă la patrii diferite, este că niciunul dintre ei nu se referă la Patria comună creștină – Împărăția lui Dumnezeu, Adam, Eva, Cain și restul mitologiei creștine.
Unul îl vede pe Dumnezeul național vorbind limba rusă, iar altul – ca cetățean ucrainean. Fiecare preferă să localizeze această Împărăție mai aproape de turta boierului pe care îl servește. (Evident ambii se află în erezie din punct de vedere doctrinar, dacă filetismul ar mai scandaliza pe cineva).
Asta înseamnă că nici ortodoxia nu mai oferă o limbă universală (ori cel puțin mai generală decît idiomul naționalismului) care ar crea poduri între popoare dincolo de capriciile puterii.
Viitorul regiunii va fi probabil naționalist iar ortodoxia, ca un limbaj cu potențial universal, va fi una din victimele colaterale ale acestui război stupid și inutil.
1 comment | tags: nationalism, religie | posted in idei, jurnal
Mar
26
2022
Vitalie Sprînceană
Cineva trebuie să oprească avalanșa de articole din presa străină (și locală) dedicate efortului de găzduire a persoanelor refugiate în Moldova și care sînt scrise în cheia: ”cea mai săracă țară din Europa demonstrează un spirit excepțional de solidaritate cu victimele războiului”.

Efortul de solidaritate al moldovenilor trebuie discutat, lăudat și criticat (acolo unde este nevoie – de exemplu pe partea de discriminare a unor grupuri de refugiați precum romii) dar nu doar din perspectiva sărăciei populației moldovenești.
Scriiturile de genul ăsta nu ne zic nimic despre realitatea din teren ci doar transmit prejudecata autorilor textelor că săracii, în condiții normale, adică de pace, nu ar fi generoși și darnici ci niște bestii zgîrcite și egoiste.
Ca și cum generozitatea ar fi o trăsătură ce apare, printre grupurile cele mai sărace, doar cu ocazia unor crize majore.
A te mira că săracii ajută victimele războiului înseamnă să crezi, undeva în adîncuri, că săracii nu ar fi capabili de gesturi generoase, de curaj și omenie.
Înseamnă, la modul general, să stigmatizezi sărăcia și să o asociezi cu egoismul și zgîrcenia.
Evident, imaginarul capitalist de tip liberal, vede generozitatea ca fiind o trăsătură asociată doar cu miliardari precum Bill Gates sau George Soros, sau ca o virtute a celor bogați și crede că săracii nu sînt capabili de asemenea comportamente.
Studiile și cercetările empirice zic că lucrurile stau invers – că săracii donează, proporțional cu averile lor, mult mai mult decît bogații. Săracii însă nu dispun de fundații și nu fac campanii de PR în jurul actelor de generozitate.
no comments | tags: refugiati, ucraina | posted in jurnal
Mar
25
2022
Vitalie Sprînceană
Unul dintre cei mai cunoscuți generali ai armatelor de comentatori de pe divan, Ion Sturza, se arată indignat de faptul că prea puțini ”bărbați” din Moldova și România ar fi gata să ia arma în mînă și să îi apere…investițiile lui, adică ”țara”.
Textul e neclar și nu se prea înțelege dacă Sturza, vorbind despre țară, se referă la Insulele Virgine Britanice, unde și-a înscris niște companii pentru a evita plata impozitelor (și transparența), la Luxemburg (unde și-a înscris alte afaceri, cu același scop) sau la Kazahstan (unde a vîndut, împreună cu Dinu Patriciu niște companii petroliere de stat românești și de unde și-a agonisit banii cu care se laudă).
Pentru că în toate țările în care Sturza își dosește banii e pace și liniște și nici românii nici moldovenii nu ar avea motive să le apere.
no comments | tags: sturza | posted in jurnal
Mar
19
2022
Vitalie Sprînceană

În timpul războiului/pandemiilor sau altor crize majore se întîmplă, alături de oceanele de tristețe, durere și traumă, mici insulițe de solidaritate și ajutor pe care ai vrea să le reproduci și în viața ”de pace”.
De exemplu, miile de persoane refugiate care traversează frontierele țării sînt întîmpinate, aproape la toate punctele, de mici corturi administrate de voluntari și voluntare locali (cel mai des de la organizații religioase protestante, dar și organizați de primăriile din zonă sau grupuri precum cultul crișnait) care oferă gratuit diverse produse de primă necesitate: apă, scutece, medicamente. Și mîncare. Multă mîncare. De tot felul. La Palanca sînt covrigi, biscuiți, plăcinte, supe de cartofi, uneori burgere, tartine cu pate vegetal, de carne, cu cașcaval, sarmale, hrișcă fiartă, dulciuri.
Aici mănîncă toată lumea: voluntarele, instituțiile statului (pompieri, polițiști, șoferi), refugiate și refugiați, cîini și pisici. Și totul e gratuit.
Uneori voluntarele strigă de parcă ar atrage clienți: Plăcinte calde!, Hai la sarmale!, Poftiți la supă fierbinte! E o situație de talcioc doar că…totul e pe gratis.
Mă prind la ideea că nu ar fi deloc imposibil (și cu siguranță ar fi extrem de bine) ca această situație să fie una generalizată, ca hrana să fie gratuită și oferită generos în general (și nu doar în vreme de război).
Nu ar trebui să chemăm rachete peste noi ca să înțelegem că hrana e absolut fundamentală și necesară, că o putem oferi/asigura fără a cere bani în loc tuturor, că am putea, cu eforturi nu prea mari, să eradicăm complet foamea din rîndul problemelor cu care ne confruntăm, că la fel cum ar arăta ridicol pe vreme de război să vinzi unor persoane refugiate covrigi la bucată sau plăcinte (știind că ele nu au nimic) e la fel de ridicol să faci asta și în vreme de pace (condamnînd la foame persoane care nu au nimic).
no comments | tags: mincare, utopie | posted in jurnal
Mar
16
2022
Vitalie Sprînceană
Fac parte din grupul de oameni care fac totul pe ultima sută de metri. Achit, de exemplu, facturile în ultima zi, în ultimele ore ale ultimei zile.
În februarie ziua de achitare a fost 28.
Îmi pare rău să plătesc facturi pentru că sînt cam zgîrcit. Asta e. Și nu fac deloc plata cu plăcere.
Luna trecută însă am avut și niște dileme morale în fața facturii de gaz. Poate le-au avut și alții.
Am zăbovit mult și am reflectat dacă trebuie ori nu să plătesc factura…
Pe de o parte, gazul e rusesc și banii pe care-i plătesc eu merg ca plată spre Moscova. După aia banii ăștia merg spre uzinele militare, spre soldați și ofițeri, spre rachete și tancuri, spre polițiștii care arestează oameni care protestează împotriva războiului, spre statul represiv și spre mașinăria politico-militară în general. (O parte din ei merg și spre salarii de lux pentru niște ”manageri” locali, dar asta e doar scandalos și cinic în acest context de criză).
Pe de altă parte dacă nu plăteam acest gaz, urma să fiu deconectat. Nu e mare treabă, se poate rezista și altfel. Dar dacă nu l-ar plăti mai mulți atunci el ar fi sistat și…ar fi deconectate spitalele, blocurile de locuit, școlile și restul.
Pînă la urmă..am plătit. Cu toată vina pe care încă o simt.
(Zilele trecute a venit și factura pe gaz pe martie. Dar sper că se face pace pînă la sfîrșitul lunii.)
no comments | tags: gaz, protest, ucraina | posted in jurnal
Mar
15
2022
Vitalie Sprînceană
Războiul a schimbat Ucraina. Și asta e o realitate.
Deși (încă) nu este implicată direct în acest război (și sperăm să nu fie), Moldova este afectată de situația din Ucraina.
Războiul va schimba și Moldova. Încă nu știm cum exact, dar știm că acest conflict e un moment de cotitură în care multe dintre lucrurile care ni se par ”de la sine înțeles” vor fi reașezate pe alte temelii, multe din discuțiile neterminate ale societății moldovenești vor trebui reluate în alți termeni.
De exemplu cea despre educație, cea despre protecția și garanțiile minoritățile naționale, cea despre limba rusă etc.
Citesc o statistică a Ministerului Educației despre înmatricularea copiilor refugiați în instituțiile de învățămînt:
” În ceea ce ține de limba de instruire solicitată, 37 de copii optează pentru limba română, 40 pentru ucraineană, iar 554 din solicitanți aleg limba rusă”.
Altfel spus, 90 % din copii aleg să studieze în limba rusă.
Și cred că proporția va rămîne la fel. Parțial, din motive obiective – Moldova nu a avut nici pînă la război o infrastructură culturală și educațională în limba ucraineană foarte dezvoltată (un liceu și jumătate și o bibliotecă municipală e cam puțin pentru grupul etnic cel mai numeros din țară!). Așa încît, copiii refugiați nu au altă alegere decît să se înscrie în Moldova într-o filieră educațională de limbă rusă. (Ceea ce aduce trauma suplimentară că limba rusă e, la moment, și limba agresorului, iar o realitate în care copiii care fug de un război studiază în limba celui care le-a agresat țara…aduce suficiente traume suplimentare).
La fel (în aceleași proporții) situația va fi similară și pe piața muncii. Ucrainenele și ucrainenii care vor dori să muncească și să locuiască în Moldova se vor confrunta cu situația că pagina de internet a Agenției Naționale de Ocupare a Forței de Muncă practic nu are variantă în limba rusă, că paginile în limba rusă ale instituțiilor de stat (primăriile, diversele instituții de stat ce presteaza servicii) sînt de rîsul găinilor (dacă sînt în genere).
Societatea moldovenească, la rîndul ei, va trebui să accepte mai multă vorbire rusească (și ucraineană), adică mai mult discurs neromânesc în spațiul public, în sistemul educațional.
(Ceea ce nu va fi deloc ușor: îmi povestea cineva că încă în primele zile ale războiului un lector la o universitate moldovenească a refuzat să vorbească cu studenții din grupa rusă în limba rusă din motivul că … e limba ocupantului…Ceva mai încoace, în timpul unei emisiuni la o televiziune locală povesteam istoria asta despre faptul că, dacă Moldova va primi refugiați pe termen lung, va trebui să facă deriva de la modelul imaginar al statului unitar mononaționa, care e doar în capul unora, la realitatea statului multietnic. Interlocutorul din studio, după ce m-a ascultat, mi-a șoptit: Asta nu e bine!)
Asta e realitatea. De care deja trebuie să ne pregătim.
no comments | tags: moldova, refugiati | posted in idei, jurnal