blog implicat

Azi în sat, într-o scurtă vizită.
Am ajuns, cu Teatru Spălătorie la școală, unde vorbim cu copiii despre Holocaust, memoria istorică, stereotipuri, discursuri de ură etc.
Interlocutorii noștri sînt elevii de clasa a IX, ultima clasă din gimnaziu, care își petrec ultimele zile pe băncile acestei școli.
Le ia puțin pînă să se deschidă – chiar dacă îi anunțăm că vrem o discuție liberă cu ei, fără profesor, fără note și fără ”răspunsuri corecte”, faptul că sînt într-o sală de clasă, în bănci, că sala e aranjată ca la lecție, toate astea îi fac puțin reticenți la început. Dar ulterior, după ce discuția iese din cadrul: ce știți despre? și începem cu: cum credeți?, ei se încălzesc și avem o discuție destul de personală…
După discuție vorbim cu cineva din administrația școlii, întîi despre discuția însăși apoi despre elevi.
Sînt clasa a IX, în două zile termină anul școlar (mai au examene, dar astea-s formalități: anii lor de școală în gimnaziul Coropceni sînt gata). Mă interesează ce vor face mai departe.
Întreb:
– Vor merge în satul vecin?
Mi se răspunde:
– Nu, că acolo tot gimnaziu de 9 clase e.
– Și la Sărăteni, acolo era un liceu?
– L-au închis că nu erau elevi. Nici la Negureni nu mai e.
– Deci a rămas doar la Telenești?
– Da, doar acolo.
– Bun, să zicem că un copil/o copilă vrea să meargă la liceu, ca să ajungă după asta cumva la universitate, asta înseamnă că ar trebui să meargă la liceu la Telenești?
– Da, așa e.
– Liceul dă cămin?
– Nu cred, majoritatea stau pe la gazde. Dar poate fi și un cămin acolo.
– Vor avea burse?
– Nu, era o discuție dar nu a mers prea departe.
– Deci depinde de buzunarul părinților?
– Da…
Ca să fac un rezumat, copii dintr-un gimnaziu de genul celui din Coropceni au cîteva ”alegeri”:
– să meargă la munci în afară (un drum ales de mulți, mai ales din cei care au adulți – părinți, frați mai mari – în afară)
– să meargă la o școală profesională (toată lumea le cere acestor copii să se decidă în privința viitorului, adică, la nici 15 ani deja să facă ”alegeri” despre ce vor să fie în viață). Eu nici pînă la 20 ani nu eram sigur ce vreau să fac. Nici azi nu-s sigur că ceea ce fac e ceea ce vreau să fac și în viitor.
– să meargă la liceu (pentru a ajunge ulterior la universitate). Pentru asta părinții trebuie să fie suficient de avuți ca să-și permită gazdă+întreținere+bani de transport+bani de buzunar+bani pentru manuale pentru un suflet în plus…
Evident, astea nu-s alegeri. Pentru că lipsește cel mai important element – cel de a avea alegerea de a alege. Copiii ăștia nu au această alegere. Pentru că din cele trei opțiuni doar ultima – universitatea – ar fi o alegere care ar permite alte alegeri și ar deschide alte orizonturi, posibilități de creștere etc. Celelalte sînt opțiuni de supraviețuire ce pot fi ulterior schimbate cu greu…
E o istorie tipică pentru un sat sărac din Moldova. Și pentru copiii săi. Și pentru sistemul educațional al țării. Care creează clase și privilegii pe loc gol. De fapt, pe criteriu de loc de trai. Pe de o parte, copiii din localități mici, departe (și scumpe) de centrele raionale, care-s forțați să aleagă nealegînd școli vocaționale sau calea migrantului. Pe de altă parte copii din locații urbane sau mai centrale care au un liceu și au alegerea de a-l absolvi sau nu, de a merge la universitate ori nu.
Între timp, Ministerul Educației, Culturii și Cercetării discută despre uniforme școlare (peste lipsa de licee, peste condițiile din toaletele liceelor, peste lipsa de profesori). Pe care tot părinții urmează să le cumpere…