Feb 9 2012

se cauta o omenire

Vitalie Sprînceană

– Eu nu întrețin doar relații comerciale cu persoana de celalată parte a tejghelei când îmi cumpăr cafeaua de dimineață, zice un coleg. Din contra, schimb 3-4 vorbe, o mai întreb de sănătate, pălăvrăgim despre familie. Știu bunăoară că are o fetiță de vreo 4 ani.

- La sala de sport deseori mă văd cu vânzătorul de la magazinul de băuturi alcoolice, continuă altul. Mai și discutăm acolo – cărți, filme, școală.

În cadrul cursului de Sociologie Economică (aici se găsește chilipirul de curiculă) niște lume face mare caz de afirmația lui Max Weber din Economy and Society cu privire la înclinația generală a pieței de a cultiva relații impersonale. (Citatul exact se găsește la pagina 636 din primul volum: ”Comunitatea pieței ca atare reprezintă relația cea mai impersonală în care oamenii pot intra unul cu altul…Acolo unde piața este lăsată să urmeze neabătură logica proprie, participanții ei tind să neglijeze personalitatea din celălalt și să se focuseze exclusiv asupra mărfii; nu există vreo obligație de reverență sau fraternitate între ei, și nu e loc pentru relații spontane susținute de empatie personală.)

Cică nu ar descrie ”realitățile sociale”. Cică ar neglija consecințele și contextul social al tranzacțiilor economice. Cică ar conține emoții și pasiuni ce nu încap în impersonalitatea  presupusă a pieței.

Ceva mai încolo se ivește și tema inegalităților conținute/ întreținute în economia globală: chinezi ce fabrică Iphone cu 20 cenți pe oră și în condiții oribile, pachistanezi ce croiesc pantaloni pentru același salariu.

Când vine vorba de motive și cauze consensul e aproape unanim: ăsta e lucrul implacabil, neutru, obiectiv și ”impersonal” (cuvântul a răsărit din nou în discuție) al pieței și al competiției. Așa, conchide colegul ce discută despre cărți cu vânzătorul de vinuri, funcționează logica economiei de piață.

Avem probleme încă să imaginăm omenirea întreagă (o putem scrie și cu literă mare, asta nu schimbă mare lucru). Cu atât mai mult s-o iubim (Dostoievschi, mai e vreme). Și măcar s-o jelim nu avem încă puteri.


Jan 27 2012

spectacolul politic…de toate zilele

Vitalie Sprînceană

Taică-meu încearcă să mă prindă cu ceva info nouă despre nealegerea președintelui. Vin de la Chișinău și în opinia lui ar trebui să știu ceva mai mult. Mama îl taie (și cu asta orice eventuală explicație a mea) scurt:

- Ajunge atâta politică! Parcă a  înnebunit lumea asta:  și la înmormântări și la nunți vorbește doar despre politică.

…Vremea nu mai este în topul preferințelor pentru a lega un capăt de vorbă. Nici femeile. La cele 3 canale TV pe care le avem la țară, telenovelele aproape lipsesc și ele…

Politicul ține loc de toate.

Politicizarea societășii moldovenești, sub aspectul penetrării de către spectacolul politic a tuturor sferelor vieții publice, e completă.

Bine am ajuns în Normalitate.


Sep 12 2011

eclectisme festive

Vitalie Sprînceană

Beau. Bere. La barul universității. Cu un prieten care s-a întors recent din Rusia, unde, timp de o vară, a jucat o nuntă și a scanat multe cărți. Ambele activități i-au cam decimat timpul. Celebrăm acum startul lui în viața familială…

În jur, în afara oamenilor, se mai găsesc și pereți, mese, scaune, uși, ferestre, lumină, gălăgie. Și vreo 10 televizoare, din alea mari cât cerul. Unul arată fotbal american. Altul clipuri muzicale. Un al treilea bagă fotbal european. Și mai altul tenis. La o margine, un al x-lea televizor transmite o serie de emisiuni dedicate aniversării a 10 a lui 11 septembrie 2001 – colea niște reportaje, interviuri, clipuri de arhivă…Toate televizoarele vorbesc constant, pe același ton și la același volum. Nu se aude niciunul.

Există multă tăcere și în gălăgie.


Aug 23 2011

cutremuristice

Vitalie Sprînceană

Zice pe facebook o prietenă, imediat după cutremurul de azi (a fost unul, de 5.9 grade, moderat îi zic specialiștii, eu însă m-am speriat ca de unul mare):

 În sfârșit, cu ocazia asta, mi-am văzut și vecinii.


Aug 9 2011

intre cateva sfarsituri si alte cateva inceputuri

Vitalie Sprînceană

 

Jurnalul săptămânal al lui Vitalie Sprânceană la Radio Europa Liberă (pe site se găsesc și niște poze plus înregistrarea audio).

Luni

Sunt prins între câteva sfârșituri, și alte câteva începuturi.
Sfârșește aventura de o lună care s-a numit grupul de lectură. Ne-am adunat câțiva inși, în fiecare luni și joi, în parcul Valea Morilor să citim și să-l discutăm pe Pierre Bourdieu – sociolog, filosof și intelectual francez, unul dintre marile nume ale științelor sociale contemporane. Ceea ce părea o nebunie – să găsești oameni care vor să citească lucruri serioase și încurcate pe durata vacanței, pe deasupra fără remunerare – a căpătat treptat chipul unei normalități. Grupul a ieșit funcțional. Și viu. Mă bucur că așa oameni există. Inclusiv la Chișinău.

Particip la școala de vară Mobilitate Socială și Modernizare în Europa Centrală și de Est în secolul XX, coordonată de colegii de la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” Petru Negură și Diana Dumitru. Organizare bună și participare selectă, atât externă: Sorin Antohi, Alexei Miller, Don Calb, Victor Carady, cât și internă: Igor Cașu, Andrei Cușco, Petru Negură. Cel mai mare atu al școlii este inter-disciplinaritatea, adică abilitatea organizatorilor de a aduna, sub acoperișul unei discuții istorici, sociologi, politologi, filosofi, critici literari, antropologi și lingviști. Întrebările vin din tot atâtea domenii. Această „Castalie” temporară va avea, promit coordonatorii, o continuitate. Cel puțin în următorii 3 ani – o oportunitate unică pentru tinerii pedagogi din Moldova de a construi și menține contacte personale cu lumea academică din afară.

Marți

Mă aflu în penultima săptămână a sejurului moldovenesc. Vacanța de vară ia sfârșit pe 16 august, când zbor înapoi în America. Intru în zona ritualică – despărțirea, ca și întâlnirea, ascultă de niște reguli stricte: să te vezi cu ăla și celălalt, să pronunți anumite vorbe, având permanent în minte subtila avertizare că cuvintele de despărțire trebuie să poarte un sens special. Amărăciunea unor despărțiri e dizolvată în cheful petrecerilor, iar a altora e consumată așa, fără îndulcitori.

Seara mă văd cu Vasile Ernu la Terasa Uniunii Scriitorilor. Unde berea e indecent de ieftină. Ne cunoaștem de pe internet, cum e cazul și cu alți oameni cu care m-am văzut săptămânile astea. Fiecare nouă întrevedere infirmă teoria că internetul, în special rețelele de socializare, ar constitui o pierdere de vreme. Din contra – am cunoscut atâția oameni noi și faini pe facebook încât am devenit prieteni și în viața reală. Avantajul internetului, îmi zice un amic, rezidă în faptul că-ți dă timp să-i cunoști pe oameni. Te apropii de ei pe îndelete. Spre deosebire de viața reală în care toată lumea se grăbește. Cu Vasile discutăm despre oameni, cărți, Chișinăul anilor 90, stânga, dreapta, stratificare, discriminare și excluziune. Are planuri mari. Și multe. Îl invidiez pentru energie.

Miercuri

Număr bobocii. Cei ai șederii în Moldova. Am răsfoit cărțile ce aveau o oarecare legătură cu subiectul tezei mele de doctor – Globalizarea religioasă – și comunitatea pe care o studiez în detaliu: baptiștii moldoveni. N-am găsit prea multe lucruri. Comunitatea baptistă e prea recentă pentru a lăsa ceva urme în bibliotecă.
Seara organizez o mică petrecere. Cu legume coapte și ceva carne friptă. Facem toate astea la balconul apartamentului pe care-l închiriez. Bineînțeles că afumăm balconul iar fumul ce se ridică  o nemulțumește pe vecina de sus care ne amenință că aduce un covor prăfuit și-l scutură peste noi și peste bucatele noastre. Zice că n-a auzit așa prostie: să faci legume coapte la balcon. Ne sugerează că am putea aduce și o vacă la etajul 8. Îi spun că alte soluții nu avem, că nu facem gălăgie și că, în afara fumului, nu văd alt deranj pentru ea la care doamna insistă să ne strice petrecerea, de data asta cu lada de gunoi pe care ar răsturna-o cu mare plăcere și furie asupra noastră. Mă uimește faptul că reușește, în doi timpi să ardă toți pașii unui dialog, inclusiv posibilitatea unei înțelegeri. În locul discuției – amenințări, în locul dialogului – și mai multe amenințări. Unde o fi linia de mijloc?

Joi
Ultima întâlnire a grupului de lectură. Vizionăm un film documentar – Sociologia ca artă marțială – ce-l urmărește pe Pierre Bourdieu în diferite ipostaze: activist, profesor universitar, intelectual angajat. Ne despărțim cu promisiunea că ne mai vedem. La alte întâlniri cu cărți. Ar fi rândul lui Karl Marx, zice lumea. Pe care trebuie să-l recitim atent. Ca să ne descurcăm cu el și cu trecutul viitorului luminos prin care a trecut întreaga țară.

Vineri
Școala de vară e găzduită de o pensiune turistică situată pe șoseaua Chișinău-Leușeni, între raioanele Ialoveni și Strășeni. Noaptea dorm în oraș – un vechi tabiet căruia îi rămân încă fidel. Ajung la pensiune în două etape: întâi până la Suruceni, spre care pornește în fiecare dimineață un microbuz de la Autogara Centrală, apoi din Suruceni iau o mașină de ocazie. Așa am făcut ieri, și alaltăieri, și marți. Așa gândesc să procedez astăzi. Dar… socotelile de la gară nu se prea potrivesc cu cele ale drumului… Întâi că microbuzul iese din autogară cu 15 min întârziere. Ceea ce înseamnă că am și întârziat deja înainte să pornim. Ajunși la Șoseaua Balcani, șoferul oprește la marginea orașului și ne anunță: Mai departe nu mergem! De ce?, îndrăznesc să-l întreb. Mașina s-a defectat, mă taie vizibil iritat șoferul. Ca și  cum automobilul n-ar fi trecut o revizie tehnică ce l-a declarat „normal” și „în funcțiune”. Absență totală a predictibilității. Din ambele capete. A pornit cu întârziere. Și nici la destinație n-a mai ajuns. Drept că nu ne-a luat bani, dar am pierdut o căruță de timp.

Mașinile de ocazie ce ar  lua pasageri întâmplători se lasă așteptate. Mă ia, într-un târziu, un flăcău ce merge spre Bacău cu care stăm la taclale. La ieșire nu vrea să-mi ia bani. Am, zice, bani destui. Aveam nevoie de cineva cu care să schimb o vorbă.

Ajung pe gratis. Dar am plătit destul din timpul meu.

*
Vitalie Sprânceană: Născut la 6 iulie 1982 in satul Coropceni, Telenești. A studiat științe politice la bulgari. După aia filosofie – la moldoveni. Acum învață sociologie la americani. Printre anii de studiu a amestecat și niște ani de muncă: reporter la un ziar, operator la un net club, funcționar public, lector la universitate. Citește. Scrie. Înoată. Blogger activ și implicat.

 


Jul 25 2011

How are you?

Vitalie Sprînceană

Partea a doua a dilogiei „Брат” (Fratele), poate cel mai popular film al regizorului rus Alexei Balabanov, conține, între multe altele, următorul dialog dintre eroul principal Danila, rusul-plecat-spre-America, și Dașa/Marilyn, prostituata rusă din Chicago:
- Слушай, а что такое по-английски „How are you”? (Ce înseamnă pe englezește „How are you”?)
- „Как поживаешь” или „как дела”. („Ce mai faci” ori „cum îți merg treburile”.)
- А им че, всем интересно как у меня дела? (Și chiar pe toţi îi interesează cum îmi merg mie treburile?)
- Не-а, не интересно. (Nu, nu-i interesează.)
- А че тогда спрашивают? (Atunci de ce mai întreabă?)
- Просто так. Здесь вообще все просто так, кроме денег. (Așa, pur și simplu. La ei totul e pur și simplu, cu excepția banilor.)
Mirarea lui Danila n-ar fi fost decât o fericită găselniță cinematografică a scenaristului, dacă nu se plia pe un blocaj real ce survine în mod obligatoriu în perioada de adaptare la contextul cultural american… În treacăt, vom adăuga că această mirare era, cel puțin pentru spațiul din care venea Danila, adică Rusia și fosta URSS, semnul unei recente și spectaculoase deschideri spre lume. Danila descoperea că, la capătul unui război rece și al unei rivalități de peste 4 decenii, cetățeanul sovietic nu cunoștea prea multe despre America, rivalul deopotrivă fascinant și feroce. Avea el, fără îndoială, un fel de America imaginară în minte, dar aia era fie America propagandistică (sumbră, cu negri asupriţi și capitaliști-imperialiști ce practicau exploatarea), fie cea contra-propagandistică (luminoasă, prosperă, loc de proiecție și refulare a lipsurilor, defectelor și frustrărilor lumii sovietice)…
Blocajul avea un nume. Unul simplu. How are you? îi zice. Expresia ce dă cea mai multă bătaie de cap străinilor… Or, How are you? va fi formula de salut în interacțiunea cu instituțiile formale – medicul, polițistul, funcționarul de la primărie, vânzătorul de la supermarket, profesorul de la universitate; apoi în relațiile de afaceri, între parteneri străini, dar și localnici; pe urmă în discuțiile/convorbirile cu prietenii, cunoscuții ori colegii; în final, expresia e rostită chiar și în cele mai intim posibile interacțiuni – cea dintre membrii unei familii. How are you? între o mamă și fiica ei va fi la fel de corect (gramatical și moral), dar și la fel de legitim precum un How are you? strecurat regulamentar între angajatul unei bănci și clienții săi.
Unei asemenea „pluralități a uzului” îi corespunde o „pluralitate a interpretărilor”, care sunt de obicei despărțite între ele de intonații, emoții, gesturi, dar și de reglementări formale înscrise în condici de conduită profesională ori studii sociologice ale pieței ce indică, bunăoară, că cumpărătorii trebuie să se simtă la magazin ca acasă și tocmai de aceea familiarul How are you? este cea mai „caldă” și „profitabilă” formulă de salut…
Expresia reprezintă un fel de cheie. Culturală. Antropologică chiar, pentru că leagă un fel de a vorbi cu un fel de a simți și cu un fel de a instaura/controla dialoguri și interacțiuni. O cheie ce deschide uși. Între cei apropiați. Dar le și închide. Între cei care nu trebuie să comunice mai mult decât este permis. Această ambiguitate e de obicei trăită greu. Mai ales că nou-venitului, străinului adică, îi lipsește partea neformală a limbii, cea din afara semnelor și regulilor gramaticale. Adică cea care cuprinde clipirile din ochi, strângerile de mână, dar și diversele semnificații ale unor întinderi de vocală. Novicele stă mai cu seamă încremenit în capcana seriozității: el ia toate lucrurile, gesturile și vorbele în serios, pe față, ca și cum toate ar avea un statut egal. E fixat prea mult pe forme gramaticale corecte, acord între timpuri și potrivire de articole hotărâte, încât să atragă atenția la lungimea și întinderea vocalelor. Mai contează apoi și tăcerile. Abilitatea de a tăcea într-o limbă străină vine mult mai târziu decât cea de a vorbi…
Ca orice metaforă deschisă, precum „existența determină conștiința”, „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, How are you? scapă unei interpretări univoce. E contextual. Dar e și hipertextual, pentru că leagă stări și relații de o diversitate uimitoare – respect, dragoste, indiferență, ură, toleranță – prin intermediul unei formule singulare. Spre deosebire de restul limbilor, ce vor găsi pentru fiecare dintre aceste modulații emoționale formule retorice particulare.
Problema fundamentală a lui How are you? se naște din imposibilitatea unui răspuns unic. „Manualele” și îndreptarele de studiere a „civilizației anglo-americane” – numele școlar al introducerii de țară – inventariază pentru turiști și proaspeții emigranți un întreg univers de variante de răspuns la provocarea How are you?, ce pornesc din prietenosul Fac bine!, trec prin neutrul Bine! și ajung la răutăciosul Mă simțeam mult mai bine până a te vedea!
Asta pentru că How are you? nu presupune neapărat derularea poveștii privind rezultatele analizei generale a sângelui, raporturi cu privire la starea financiară sau altele din zonele private. Pentru asemenea răspunsuri în America se vor găsi instituții speciale. Spitalul, psihiatrul, avocatul, consilierul financiar. Puține „stresuri” sunt aruncate în debandadă în zona interpersonală. Din contra, aceasta este asanată la maximum, depersonalizată (în sensul preluării tensiunilor personale de către instituții specializate). Chiar și doliul, ca încărcătură maximă a emoției, e, în America, delegat unor agenții, zicea un prieten sârb. Americanii plătesc instituțiile să incinereze cadavrele, să le transporte, să împrăștie cenușa. Ceea ce, spunea el, în Serbia e o treabă făcută de întreg cătunul, laolaltă cu rudele mortului… Igienizarea spațiului interpersonal înseamnă un munte de lucruri: de la zâmbetul impersonal (din care a fost scoasă orice urmă „intimă”) al vânzătorului de frigidere ori al însoțitorului de bord, la How are you?-ul distant și rece al agentului de asigurări.
La limită, una dintre interpretările cele mai plauzibile ale lui How are you? se așază pe o distincție veche de când lumea: pur și impur, curat și murdar. Multiplele funcții ale interogației o situează, pentru străini, de partea „impurului”… Ar fi întâi flexibilitatea răspunsurilor. Novicele abia ajuns în America va face greșeala de a interpreta literal How are you? și va căuta să răspundă adecvat. Mă doare puțin capul. Vai, sărmanul. (În gând: ar fi necesară o vizită la medic.) Am ceva dificultăți financiare. Săracul de tine. (În gând: ce-ar fi să mergi la bancă?) În neputința de a descifra hățișurile lui How are you? străinii ajung să ia această expresie ca pe un semn al superficialității, al senzațiilor și emoțiilor prefăcute. Care stau, desigur, în opoziție cu „naturalețea” și „spontaneitatea” din culturile din care provin.
Ceea ce e cumva ofensator, căci America se vrea luată în serios…

 

articol apărut în nr. nr. 5-6 (199-200), mai-iunie 2011  al revistei Contrafort.


Jul 10 2011

viata la tara (Coropceni, Telenesti – vara 2011)

Vitalie Sprînceană

Doi copii care tocmai au cumpărat 2.5 l de lichidități pentru părinții lor.

Pescar…ce încearcă să ademenească niscaiva pește la fatcă – două prajini încrucișate ce fixează cele patru colțuri ale unei plase. În plasă este aruncată de obicei mămăligă, boțuri de făină și semințe presate de floarea soarelui, alte hrănuri…

Rațe burzuluindu-se…

Troleibuze acvatice între două sate – Coropceni și Suhuluceni. Localnicii utilizează aceste bărci improvizate, construite de obicei din scândură și care sunt puse în mișcare prin manipularea/împingerea unei prăjini lungi (șoști), pentru a merge pe calea cea mai scurtă în satul vecin…Iarna apa iazului îngheață și distanța dintre cele 2 sate devine infimă.

 

Drum de țară după ploaie. Apa a săpat, după cum i-a fost puterea, șanțuri și gropi…

Alt drum de țară…La fel de neregulat…

Un semn rutier ce păzește o băltoacă de glod…Sau invers…Fragment de drum pietruit…Asemenea drumuri, pe timp de toamnă, se cheamă mocirlă. Și-și merită numele.

Drum cu suflete vii…

Oameni, animale, mingi…Se joacă fotbal…Atât de captivant e jocul încât și vacile-l privesc.

Troiță…

Detaliu al troiței…În 1943 bunicul meu făcea încă instrucție în centrul satului…

Fragment de sacru…

Oameni și animale, tehnică și natură…Simbioze…

Grădinița…Aici am stat din 1985 până în 1988…Aici am făcut, între 1988-1989 clasa întâi. Tot aici am învățat să scriu. Și să citesc.

Sala în care am fost educat…Alături se găsea cantina.

Fragment de perete. Făcuse sovhozul ”Boris Glavan” grădiniță nouă în 1985 și eu am făcut parte din prima generație ce urma să fie internată acolo. Pereții exteriori aveau zugrăvite fragmente din povești…Asta era gogoașa. Care-mi plăcea cel mai mult.

Jucărie. I se spunea Racheta. Și din ea se trăgeau visele mele de a deveni cosmonaut. Ori măcar pilot. Pentru maică-mea atracția fiului față de zboruri și spații însemna lucruri ceva mai triviale: pantaloni și cămăși rupte cu regularitate în partea dorsală (că agățam, în calitate de obstacole și ținte, bucăți de sârmă metalică), haine pătate abundent de rugină – trebuia să șteargă cineva cu fundul pantalonilor rugina adunată pe rachetă din zăpada iernii…Eu eram acela.

Altă jucărie. Cu nume la fel de spațial – Soarele. Acolo făceam echilibristică, încercând să mă cocoțez în vârful ei fără mâini. Reușeam. Alții nu. Un prieten și-a fracturat piciorul încercând să mă imite. Eu am făcut un cucui. Încercând să imit pe altcineva.

Stadionul școlar. După ploaie.

Gimnaziul…Am mers aici 7 ani…S-au mai schimbat niște lucruri. Bunăoară lipsește cada imensă în care ne spălam, dimineața devreme, înainte de a intra în clase, toamnă sau primăvară, cu apă călduță, cizmele și ciubotele…Mai e glod…Primarul a pus termopane în locul vechilor ferestre. A schimbat și ușa.

 

p.s. Fotografiile cu rezoluție mai mare pot fi găsite pe albumul public Picasa.