blog implicat

M-am obișnuit să fiu, pentru străinii care vizitează Moldova, ghid pentru Transnistria. E destul de aproape (doar 2 ore cu microbuzul de la Chișinău), știu limbile și am un interes aparte pentru procesele din regiune (despre care, în cealaltă parte a timpului, nu afli prea multe în Moldova: există o indiferență totală la Chișinău față de Transnistria și viața cotidiană de acolo).
Merg deci pentru că îmi place.
Majoritatea vizitatorilor vin deja cu ceva cunoștințe pre-existente despre Tiraspol, regim, războiul din Transnistria (majoritatea cunosc mai multe despre Transnistria decît despre Moldova!). De obicei atitudinea față de Transnistria e una de fascinație: faptul de a fi un stat nerecunoscut în ditamai Europa, de a fi, cel puțin la nivel declarativ, o rămășiță a fostei lumi sovietice adaugă un fel de fascinație a unei Americi nedescoperite încă.
E desigur o atitudine orientalistă – vizitatorul ce vine din peisajul bine ordonat al lumii vestice crede că ajunge într-un teritoriu încadrat într-un regim temporal special (pre-modern), unul scos din istorie, separat de evoluția politică și economică a lumii (în fapt, o simplă excursie la cel mai obișnuit magazin ar distruge acest mit: asortimentul de mărfuri în Tiraspol, Chișinău sau Kiev este același – Camel, Snickers, Orbit, Colgate, Chupa Chups etc, semn că globalizarea economică nu ține cont de convenții politice).
În frecventele călătorii am întîlnit două abordări orientalist-utopice ale Transnistriei.
Prima construiește, tipic, Transnistria ca un fel de Mosfilm în aer liber, muzeu al realității sovietice sub cerul deschis, cu Lenin, cu tancuri, cu foc veșnic, cu siluete ale unor fabrici și uzine etc. În această abordare Tiraspolul reprezintă un ghețar rupt din URSS-ul anilor 80 și conservat așa cum a fost. Călătorii care caută această utopie (de obicei tineri stîngiști occidentali care n-au prins o zi de URSS dar ”își amintesc” din varii lecturi despre realitatea sovietică. Transnistria e, în acest discurs un teritoriu virgin pre-capitalist, un focar de rezistență împotriva globalizării și economiei de piață, o ultimă rămășiță (mică dar mîndră!) a Marelui Vis al Societății Juste.
A doua utopie, ceva mai puțin ancorată în proiecția unui trecut imaginar peste un cotidian ”exotic” a apărut recent și am început să o aud abia abul trecut. Un prieten german mi-a spus că a auzit de la alți colegi că Transnistria ar fi un fel de rai pentru biciclete.
Motivul, l-am întrebat eu?
Păi, lumea zice că nu-s automobile acolo, că străzile sînt cam pustii și deci este spațiu berechet pentru biciclete.
Cum ar veni, zona ar fi ”pustie”, ”nelocuită suficient” iar asta tocmai o face atractivă pentru comunitățile de bicicliști și adepți ai traiului eco din regiunile supraaglomerate ale lumii occidentale.
…Bineînțeles, la nivel faptic ambele utopii sînt false. Dar poveștile pe care ele le-au generat circulă și atrag noi și noi vizitatori spre Tiraspol.

Cîteva zile în urmă mergeam pe blvd. Moscovei. În întîmpinare veneau două femei de  vreo 50-55 ani fiecare. S-au oprit în fața mea și una din ele m-a întrebat dacă m-ar interesa o discuție pe teme religioase.
”Sunt ateu”, am răspuns.
”În acest caz poate luați această revistă, și îmi întinde un ”Turnul de Veghe”. Ca ateu puteți găsi ceva ce vă interesează.”
Iau revista, și mă uit pe copertă. Tema numărului este onestitatea. ”De ce să fim cinstiți?” scrie pe copertă.
O îndoi și o bag în buzunar…
Ieri eram pe strada Alba Iulia, în drum spre o licitație cu pămînturi publice pe care, împreună cu alți cîțiva oameni, încercam să o oprim. Mă opresc iar alte două Martore ale lui Iehova.
Mă întreabă același lucru: dacă m-ar interesa o discuție pe teme religioase.
”Sunt creștin ortodox, răspund. Sunt foarte atașat de credința mea.”
Îmi vine același răspuns: ”În acest caz poate luați această revistă, și îmi întinde un ”Turnul de Veghe”. Ca creștin ortodox puteți găsi ceva ce vă interesează.”
Oarecum ciudat.

Azi dimineață m-am trezit năprasnic: subit și lucid aproape imediat (mă scol oricum rapid, dar de data asta chiar a fost trezire imediată). Nu visasem nimic noaptea (cel puțin ceva ce mi-aș aduce aminte!), dormisem adînc și odihnitor, eram proaspăt. Și totuși am încercat un sentiment de bucurie că m-am trezit, că sunt în realitate (nu în vis!), că începe o nouă zi…
Oarecum ciudat: de multe alte ori vreau să mă întorc în somn.

Soră-mea, care e oarecum apolitică (se interesează foarte puțin de partide, lideri și nu comentează decît rar evenimente politice) m-a întrebat, în timp ce discutam scumpirea energiei electrice și gazului, valul de creșteri de prețuri ce va urma în curînd:
– De ce eu trebuie să plătesc mai mult, să strîng cureaua și să muncesc ca să plătesc comunalele în timp ce unii (făcea referință la Luca Filat, feciorul fostului premier care e la dubă acum) beau șampanie de 500 euro și se distrează în pensiuni de lux?
N-am știut ce să-i răspund…

Am aterizat pe aeroportul Frederic Chopin din Varșovia cu vreo 15 min întîrziere și mă gîndeam că s-ar putea să scap zborul spre București pentru că nu aveam decît 50 min între cele două zboruri. Am parcurs în fugă drumul de la terminalul de sosiri la cel de plecări, am trecut rapid controlul pașapoartelor (am zis celor din fața mea că scap avionul și m-au lăsat să trec fără rînd). Ajuns la poarta de la care urma să ne îmbarcăm în avionul spre București, descopăr că avionul se reține. Întîi cu 15 min. Apoi cu alte 15 min…
După alte 30 min aflăm că la București e ceață și aeroportul nu permite aterizarea… Mai așteptăm să se ia ceața… Între timp aud doi tineri vorbind românește și mă apropii de ei. Discutăm desigur despre zborul amînat și cam ce ar presupune el – o noapte în aeroport nu mi se pare imposibilă, dar ar fi cam prea mult pentru corpul meu, care a dormit noaptea dinspre marți spre miercuri în autocarul Chișinău-București și cea dinspre miercuri spre joi, pe o banchetă de lemn în aeroportul din Frankfurt. Ne plîngem, facem glume: pe un site meteo la care mă uit eu, vremea din Bucureșt ie excelentă și cerul e senin, pe altul – e ceață densă. Fiecare își zice istoria: de unde vine, ce face etc.
Într-un tîrziu suntem anunțați că nu vom mai zbura astăzi. Unii se răstesc, alții înjură. Un tip e foarte vocal și îi trimite-n morții măsii pe toți polonezii, avioanele lor… Află că de fapt la București e problema și atunci îi adaugă și pe bucureșteni în șirul de înjurături.
Mergem să ne luăm bagajele. Suntem cazați la Marriot Courtyard chiar de lîngă aeroport…
După ce lăsăm bagajele în cameră coborîm jos la o bere… Ne spunem povești, vorbim despre cîte-n lună și stele, facem schimb de contacte. Aflu că un ins e DJ și că se întoarce de la Sankt Petersburg unde a ”pus niște muzică”, cum spune el. Povestește despre cluburile din Europa. Altul e inginer într-o companie britanică. Eu mă întorc de la o conferință din Germania. Un al patrulea ins se întoarce la București pentru a-și face careva proceduri medicale – îs mai ieftine acasă decît în Germania, unde trăiește el. Un al cincilea e un fel de vagabond prin lume, cum își zice singur: a lucrat și șofer, și chelner. Dar cel mai mult îi place să călătorească. În România n-a fost de vreo 2 ani și acum merge acasă, în satul lui de lîngă Bacău, pentru sărbători…
Cu doi dintre ei găsim interese comune și ne promitem că ne căutăm și ne vedem din nou după ce ajungem la București…
Mai bem bere: cea poloneză e cam proastă așa că trecem la Paulaner nefiltrată.
E un fel de lejeritate în această situație – nimic nu depinde de noi, stăm cumva suspendați între lumi, țări și timpuri. La vreo 10 km de noi, în Varșovia, începe o zi de lucru. La noi nu mai știu ce e că nu e nici lucru nici odihnă
…Și dacă te gîndești la asta: dacă nu întîrzia avionul nu aflam niciodată că am călătorit cu oameni cu povești interesante. Ne-am fi interesectat doar ca simpli călători și am fi schimbat cel mult un: mă scuzați, îmi permiteți?

Oleg Brega a fost totuși înregistrat în calitate de candidat independent, cu numărul 21, după două ședințe ale Comisiei Electorale Centrale și multe confuzii în privința interpretării Regulamentului. Un membru al CEC, Ștefan Urîtu, într-o altă viață membru al unui ong pentru apărarea drepturilor omului, a insistat pe refuzul înregistrării lui Oleg Brega din motiv că pe unele liste de susținere oamenii nu au scris cu mîna lor numele și prenumele. Iar Regulamentul zice că oamenii ”indică” în listă… Și de aici o întreagă polemică halucinantă despre sensurile verbului ”a indica”… Cu DEX-ul și cu bunul simț. În fine, s-a sfîrșit.
Mă gîndeam că, dacă-i refuză lui Oleg înregistrarea, atunci eu boicotez alegerile – mi se pare arbitrar și total nedemocratic ca o autoritate publică să jongleze cu sensurile unor termeni așa încît să anuleze semnătura mea de susținere și să aprobe altele, date pentru alți candidați.

* * * * *

Și Anatol Mătăsaru, artist și activist politic,  a fost eliberat. Direct din sala de judecată (sper că asta o să i se întîmple și lui Iurie Drăniceru)… O altă veste bună pentru azi…
În toată această istorie cu arestul lui Anatol, tăcerea organizațiilor  zise “de creație” (am în vedere mai ales Uniunea Artiștilor Plastici dar și alte uniuni) mi se pare cea mai suspectă. Și mai gravă. Pentru că, în temei, Mătăsaru este persecutat pentru un act artistic, oricît de controversat ar fi el – cel de a instala în fața procuraturii un falus gigantic prin care sugera coruptibilitatea instituției –  adică, pentru că a realizat o intervenție artistică într-un spațiu public.
Un act de creație perfect legitim.
Și dacă în această situație, cînd un artist este persecutat, iar alți artiști, organizați formal și recunoscuți ca un fel de supraveghetori ai breslei, păstrează tăcerea, se fac că plouă sau le e frică să ia o atitudine, înseamnă că își vor merita soarta de a fi cenzurați și persecutați și ei la rîndul lor…
În afara breslei, nimeni nu păzește granițele expresiei artistice. În cazul lui Mătăsaru ele au fost călcate în picioare iar dinspre artiști (dar și dinspre scriitori, bunăoară) e doar multă tăcere.

* * * * *

Am mers la Schönbrunn săptămîna trecută fiind în trecere prin Viena. Dimineață friguroasă dar senină, cu un soare cu dinți ce mi-a apărut în față cînd eram deja în vîrful dealului, lîngă pavilionul cu lac. Deși era abia 7 și jumătate dimineață (aveam doar un interval de 3 ore pînă la conferință), locul deja mustea de lume – grupuri de turiști, grădinari, inși care aleargă, gură cască alde mine…
Am parcurs parcul de vreo 2 ori în sus și în jos, m-am pierdut printre alei, am mers printre coridoarele de arbuști tăiate vertical și în linii la milimetru…
Mă gîndesc că anume în asemenea momente ajungem să înțelegem transformarea radicală a cîmpului de putere în doar 100 ani – pe la 1914 în grădina aia se plimba doar împăratul iar un muritor ca mine, cu atît mai mult fiu de țăran, nu ar fi sperat în veci să ajungă să se plimbe prin palat sau în grădina de la palat. Cred că vreun Franț Iosif sau Maria Tereza s-ar întoarce în mormînt dacă ar ști (vorba vine!) că pe aleile parcului unde se decidea soarta lumii (îmi imaginez un Metternich care primește instrucțiuni de la împărat înaintea Congresului de la Viena) se plimbă acum un oarecare dintr-un sat dintr-o fundătură din Moldova… (Am avut o senzație similară la Topkapi, în Istanbul). Mai adaug și că, atît la Topkapi cît și la Schönbrunn există expoziții cu chestii intime și private ale împăraților – lenjerie, veselă, mobilă… Un fel de live post-factum, o dezvrăjire post-mortem a figurii monarhului suveran.
…Povestesc ulterior unui prieten toate astea și el îmi răspunde că schimbarea e mai mică și că noile locuri ale puterii – Parlamentele, Guvernele – sunt la fel de închise și păzite și excluzive. Aproape, îi răspund, pentru că în aceste noi spații ale puterii fiecare, cel puțin la modul teoretic și formal, are șanse de a ajunge.

Dincolo de sfera internet și de limbajul aferent ce l-a creat (și care a colonizat sau ”acaparat”  înțelesurile unor cuvinte și expresii) , rețelele sociale funcționează cam așa:  un Cineva, care deține o informație despre un raid al poliției, face truda de a traduce anunțul și în arabă (principala limbă a imigrației în Franța) și îl lipește mai ales în cartierele în care aceștia locuiesc sau muncesc. Ca să fie preveniți, să se ferească, să scape.
Fraternité vorbește și araba. Ceea ce-i mai mult decît bine. Înseamnă că Revoluția Franceză a avut un sens.