Archive for the ‘jurnal’ Category:
poveste, a carei autor as fi vrut sa fiu plus felicitare
O parabolă a cărei autor mi-aș fi dorit să fiu. A scris-o însă Atiq Rahimi, în ” Syngué Sabour. Pierre de patience ”. Eu doar pot s-o distribui mai departe. Împart minunile...
Azi mai trebuie să adaug ceva: un gând bun și o vorbă caldă pentru un om la care țin mult de tot, cu care avem de împărțit un sentiment frumos și, dea Domnul, un viitor pe potrivă:
Quoi qu'il en soit, notre grand-mère, nous mettait tout d'abord en garde en disant que son histoire était un conte magique qui pourrait apporter soit du bonheur soit du malheur dans notre vraie vie. Cet avertissement nous faisait peur, mail en même temps nous excitait. Sa belle voix résonnait alors avec le battement de nos cœurs : « II était, il n'était pas, un roi. Un roi charmant. Un roi courageux qui, cependant, avait dans la vie un seul impératif, mais de taille : n'avoir jamais de fille. La nuit de ses noces, les astrologues lui avaient prédit que si jamais sa femme enfantait une fille, celle-ci déshonorerait la couronne. Ironie du sort, sa femme ne mettait au monde que des filles. A chaque naissance, le roi ordonnait donc au bourreau de tuer la nouveau-née! »
Emportée par ses souvenirs, la femme a pris les traits d'une vieille dame - ceux de sa grand-mère, sans doute -, qui conte cette histoire à ses petits enfants.
« Le bourreau tua la première fille, ainsi que la deuxième. A la troisième, il fut arrêté par une petite voix qui sortait de la bouche de la nouveau-née. Elle l’implorait de prévenir sa mère que si elle la gardait en nr, la reine aurait son propre royaume! Troublé par cette parole, le bourreau se rendit discrètement auprès de la souveraine et lui raconta ce qu'il avait vu et entendu. La reine, sans dire un mot au roi, partit sur-le-champ voir cette nouveau-née dotée de parole, loi a émerveillée et effrayée à la fois, elle demanda au bourreau de préparer une charrette pour fuir loin du pays. À minuit précis, la reine, sa fille et le bourreau quittèrent clandestinement la ville pour des contrées lointaines. »
Rien ne la détourne de son récit, pas même les coups de feu qui sont tirés non loin de la mai-non. « Le roi, furieux de cette fuite soudaine, partit à la conquête des terres lointaines, afin de retrouver sa femme. La grand-mère marquait toujours une pause à cet endroit précis du récit. Elle posait l'éternelle question : Était-ce pour retrouver sa femme ou bien pour la traquer? »
Elle sourit. Peut-être comme souriait sa grand-mère. Et reprend :
« Des années s'écoulèrent. Lors d'une de ses conquêtes, un petit royaume où gouvernait une reine juste, valeureuse et pacifique lui résista. Le peuple se refusait à l'intrusion de ce roi étranger. Ce roi arrogant! Alors, le roi ordonna d'incendier le pays. Les vizirs du royaume conseillèrent à la reine de le rencontrer et de négocier avec lui. Mais la reine s'opposa à cette entrevue. Elle affirmait qu'elle préférait plutôt incendier elle-même son royaume que de se rendre à cette négociation. Alors, sa fille, très appréciée par la cour et le peuple, non seulement pour sa beauté hors du commun, mais aussi pour son intelligence et sa bonté exceptionnelles, demanda à sa mère de lui permettre d'aller rencontrer le roi. La reine, en entendant sa fille, devint comme folle. Elle se mit à crier, maudissant à haute voix le monde entier. Elle ne dormait plus. Elle errait dans le palais. Elle interdit à sa fille de sortir de sa chambre et d'intervenir. Personne n'arrivait à la comprendre. Chaque jour qui passait, le royaume sombrait un peu plus dans un immense désastre. La nourriture et l'eau se faisaient rares. Sa fille, qui ne comprenait pas plus que les autres l'état de sa mère, décida alors de rencontrer le roi malgré l'interdiction. Une nuit, à l'aide de sa confidente, elle se rendit sous sa tente. Devant cette beauté céleste, le roi tomba fou amoureux de la princesse. Il lui proposa ceci : il renoncerait à ce royaume si elle l'épousait. La princesse, elle aussi sous le charme, accepta. Ils passèrent la nuit ensemble. Au petit matin, elle s'en retourna, toute victorieuse, au château pour raconter à sa mère son rendez-vous avec le roi. Fort heureusement, elle ne lui avoua pas qu'elle avait aussi passé la nuit sous sa tente. La reine, rien qu'en apprenant que sa fille avait vu le roi, fut aux abois. Elle était prête à subir tous les malheurs du monde, mais pas celui-là! Anéantie, elle hurlait : "Fatalité! Maudite fatalité!" Et elle s'évanouit. Sa fille, qui ne comprenait toujours rien de ce qui se passait dans la tête de sa mère, s'adressa à l'homme qui avait accompagné la reine tout au long de sa vie, et l'interrogea sur la cause de son état. Il lui livra alors cette histoire : "Chère princesse, comme tu le sais, je ne suis pas ton père. En vérité, tu es la fille de ce roi conquérant! Moi, je n'étais que son bourreau..."Il lui dévoila toute la vérité, et finit par cette conclusion énigmatique : "Voilà, ma princesse, notre destin. Si on avoue la vérité au roi, nous serons tous, selon la loi, condamnés à la pendaison. Et tous les sujets de notre royaume seront ses esclaves. Si nous nous opposons à son exigence, notre royaume sera incendié. Et si tu l'épouses, vous commettrez l'inceste, péché impardonnable! nous serons tous maudits et punis par notre Seigneur." La grand-mère s'arrêtait à ce moment de l'histoire. On lui demandait de nous raconter la suite, elle nous disait : Hélas, mes petites filles, je ne connais pas la fin de cette histoire. Et jusqu'à présent, personne ne la connaît. On dit que celui ou celle qui la trouvera aura une vie préservée de tout malheur. Pas vraiment convaincue, je lui disais alors que, si per sonne ne connaissait la fin de cette histoire, on ni pouvait pas savoir quelle fin serait la bonne. Elle riait tristement et m'embrassait sur le front : C’est ça que l'on appelle le mystère, ma petite. Toute fin est possible, mais savoir celle qui est bonne et juste... C’est là où réside le mystère. Je lui demandais ensuite il cette histoire était vraie ou non. Elle me répondait : Je te l'ai dit : "Il était, il n'était pas... " Ma question, c'était celle qu'elle aussi, quand elle était petite, posait à sa grand-mère, et à laquelle celle-ci répondait : C'est ça tout le mystère, ma petite, c'est ça tout le mystère. Durant des années, cette histoire m'a hantée. Elle m'empêchait de dormir. Chaque nuit, au lit, je suppliais Dieu de me souffler la fin de ce conte ! Une fin heureuse pour que je puisse avoir une vie heureuse! Je me racontais tout et n'importe quoi. Dès que je trouvais une idée, je me précipitais vers ma grand-mère pour la lui dire. Elle haussait les épaules et disait : C'est possible, ma fille. C'est possible. Tu verras au long de ta vie si tu as juste ou non. C'est ta vie qui te le dira. Mais quoi que tu trouves, ne le dis plus jamais à personne. Jamais! Car, comme dans tout conte magique, tout ce que tu dis peut arriver. Donc, veille à garder cette fin pour toi. »
Elle mange. Un morceau de pain, une écaille d'oignon. « Une fois j'ai demandé à ton père s'il connaissait cette histoire. Il a dit que non. Alors, je lu lui ai racontée. A la fin, après un long silence, il u poursuivi avec ces mots doux : Mais, ma fille, c'est une illusion de penser trouver une fin heureuse à cette histoire. Il ne peut pas y en avoir. Puisque l'inceste a été commis, la tragédie est inévitable. »
Dans la rue, on entend quelqu'un crier : « Halte ! » Puis un coup de feu. Et la fuite des pas.
La femme continue : « Bref, ton père m'a fait perdre mes illusions. Mais, quelques jours plus tard, un matin tôt, alors que je lui apportais son petit déjeuner, il m'a priée de m'asseoir à côté de lui pour me parler de ce conte. En égrenant chaque mot, il a repris : Ma fille, j'ai beaucoup réfléchi. En effet, il peut exister une issue heureuse. J'aurais voulu presque me jeter dans ses bras, lui baiser les mains et les pieds pour qu'il me livre cette fin. Mais je me suis, bien évidemment, retenue. J'ai oublié ta mère et son petit déjeuner, je me suis assise devant lui. A cet instant, tout mon corps n'était qu'une oreille géante, ignorant toutes les autres voix, tous les autres bruits. Il n'y eut que la voix tremblante et sage de ton père qui, après une lampée bruyante de thé, me confia : Pour avoir une fin heureuse, cette histoire, ma fille, comme dans la vie, exige un sacrifice. Autrement dit, le malheur de quel qu'un. N'oublie jamais : chaque bonheur engendre deux malheurs. - Et pourquoi?! me suis-je étonnée naïvement. Avec ses mots simples, il m'a répondu : Ma fille, malheureusement, ou heureusement, tout le monde ne peut pas accéder au bonheur, que ce soit dans la vie ou dans une histoire. Le bonheur des uns engendre du malheur chez les autres. C'est triste, mais c'est ainsi. Dans ce conte, il te faut donc malheur et sacrifice pour que tu parviennes à une fin heureuse. Mais ton amour de toi-même, et l'amour que tu portes à tes proches, t'empêchent d'y réfléchir. Cette histoire exige un meurtre. Le meurtre de qui? Avant de répondre, avant de tuer quelqu'un, il faut que tu te poses une autre question : Qui désires-tu voir heureux, vivant? Le Père-roi? La Mère-reine? Ou la Fille-princesse ? Dès que tu poses cette question, tout change, ma fille. En toi et dans cette histoire. Pour cela, il faut que tu te débarrasses de trois amours : l'amour de toi-même, l'amour du père et l'amour de la mère! - Pourquoi? lui ai-je demandé. Il m'a regardée longuement et silencieusement avec ses yeux clairs qui brillaient derrière ses lunettes. Il cherchait sans doute des mots compréhensibles pour moi : Si tu es du côté de la fille, l'amour que tu te portes t'empêche d'imaginer le suicide de la fille. De même, l'amour du père ne t'autorise pas à envisager que la fille puisse accepter le mariage et que, pendant la nuit de noces, elle tue son propre père dans le lit nuptial. Enfin l'amour maternel t'interdit de songer au meurtre de la reine pour permettre à sa fille de vivre avec le roi, tout en lui dissimulant la vérité. Il m'a laissée quelques instants réfléchir. Il a bu encore une longue gorgée de thé et a poursuivi : De la même façon, si moi, en tant que père, je donnais une fin à cette histoire, ce serait la stricte application de la loi. J'ordonnerais de décapiter la reine, la princesse et le bourreau afin que les traîtres soient châtiés et que soit enterré à jamais le secret de l'inceste. Je lui ai demandé : Que proposera-t-elle, la mère? Après un petit sourire qui lui appartenait, il m'a dit : Ma fille, je ne connais rien de l'amour maternel et ne peux te proposer sa solution. Toi-même, tu es maintenant mère; c'est à toi de me dire ce qu'il en est. Mais mon expérience de la vie me dit qu'une mère telle la reine préférerait que son royaume soit anéanti et son peuple mis en esclavage plutôt que de dévoiler son secret. La mère agit selon la morale. Elle interdit à sa fille de se marier avec son père. Mon Dieu que c'était troublant d'entendre ces paroles de sagesse. Moi qui cherchais absolument une issue clémente, je lui ni demandé si elle pouvait exister. Il a d'abord dit oui - ce qui m'a réconfortée -, mais très vite, il m'a apostrophée : Ma fille, dis-moi, dans cette histoire, qui a le pouvoir de pardonner? J'ai répondu innocemment : le père. En hochant la tête, il a dit : Mais ma fille, le père, qui a tué ses propres enfants, qui, lors de ses conquêtes, a détruit villes et populations, qui a commis l'inceste, est aussi coupable que la reine. Quant à elle, elle a trahi le roi, la loi, certes, mais n’oublie pas qu'elle-même a été trompée par sa fille nouveau-née et par le bourreau. Désespérée, avant de le quitter, j'ai conclu : Alors, il n'y a aucune fin heureuse! Il m'a dit : Si. Mais, comme je te l'ai dit, à condition de se résigner à un sacrifice et de renoncer à trois choses : l'amour de soi, la loi du père et la morale de la mère. Interloquée, j'ai demandé si cela lui semblait réalisable. Il m'a répondu tout simplement : il faut essayer, ma fille. Troublée par cette discussion, des mois et des mois durant, je ne pensais qu'à cela. Je me suis aperçue que mon trouble venait d'une seule chose : la véracité de son propos. Ton père connaissait vraiment les choses de la vie. »
Subscribe to the comments for this posta la guerre comme a la guerre (povestire)
Un om înțelept mi-a zis că ar exista o diferență între istorie și memorie, prima fiind universul complex numit Viață în general, conjugat însă la trecut, iar a doua – fragmentele subiective, bucățile personale, trăite de Gheorghe, Chișinău, Evreii, Ileana și Ion, Satul bilicenii Vechi...Bucățile ce urmează nu sunt așadar istorii, în nici un sens al cuvântului, ci memorii individuale și legate intim de niște ochi care nu pretind că au văzut totul, dar vor să povestească tot ce au văzut...
à la guerre comme à la guerre
Prima amintire despre războiul din Transnistria mustește de spumă: într-o seară din primăvara lui 1992, cred că sâmbătă de vreme ce sâmbăta era zi de baie – îngenunchiam, rând pe rând, asupra ligheanului metalic (zis taz, pentru comunicare interetnică), iar mama, zicându-ne să închidem ochii ca să nu intre spuma de Kria-Kria (un fel de șampun bulgar, cu miros indescifrabil, dar plăcut), ne băga capul în apa fierbinte, apoi după ce uda părul și-l îmbiba cu spumă, îl freca gospodărește preț de 1-2 minute, îl clătea cu apă fierbinte pe care o lua cu codanul (ibric, cum am aflat mai târziu, din gura învățătoarei de limbă română care se căznea, la niște alegeri, să ne convingă să mergem acasă să spunem părinților că sunt proști, nepricepuți și idioți, de vreme ce nu voiau să voteze un anume partid al țăranilor și intelectualilor, dar se lăsau seduși de ceva cu un nume agrar – biata, părea nefericită că eram doar niște elevi într-a cincea și ne durea politica fix în locul pe care ședeam, vajnici, pe scaune ) și-l mototolea cu un ștergar zdrențos, care miroasea avan a săpun de rufe de 72 % – Ariel-ul săracilor. Mamei nu-i plăcea să ne lase să ne spălăm singuri: Prea sunteți leneși, zicea, vă coimăniți câte un ceas, de se răcește apa până vine rândul celuilalt... Era, deci, o sâmbătă... Tocmai îmi venise rândul să-mi bag capul în taz, mama, după obicei, mi-a zis să închid ochii (Să nu-mi bocești pe urmă, amărâtule, că ți-a intrat spuma în ochi. Te-am prevenit!) și a băgat mânile-i uscate în pletele mele bogate, pe care le frezam rar, căci tata voia să mă vadă băiat de treabă, chitit cum se cuvine – cu părul lung, făcut cărare în dreapta și aruncat peste cap spre stânga... Cred că dovedisem deja să înghit niște apă – nu puteam să scap ocazia de a plânge că mă doare, că îmi rupe părul (taci, muiere, îmi spunea mama, mare scofală de băiet, una-doua și plânge), când am auzit niște pocnituri scurte....Tuc-tuc-tuc...Apoi iar: Tuc-tuc-tuc...Am priceput ce e: televizorul avea grijă să ne prezinte seară de seară bucăți live de pe front, apoi, mai știam noi băieții singuri, din boievicele (filme action) pe care le priveam pe ascuns la un coleg de clasă, pricopsit cu un videocasetofon, sau deschis, cu părinții, la seansurile de filme indiene. Știam deci cum sună o armă.... și auzisem una. M-am speriat. Începui să plâng. Eu, băiatul. Apoi surorile. Mama m-a lăsat cu capul plin de spumă și a încremenit preț de câteva clipe... Nistrul nu e tocmai departe de Telenești – curge chiar în raionul vecin, Orhei... umblau zvonuri prin sate că separatiștii transnistreni și cazacii trec râul ca să facă bespredel (haos) pe malul ăstlalt. Mama auzise ceva...Venise și ceasul satului nostru?
Tata a rostit solemn, cu demnitate:
- Hristosul măsii! și a ieșit afară...
Ce era? A doua zi s-a aflat, după ce o jumătate de sat nu a dormit, că un combatant ”de-al nostru”, dintre cei buni, patriot, un oarecare Nicolae, zis Lăițî, celebru în sat pentru că ar fi mers la Chișinău și, la întoarcere s-ar fi urcat într-un autobuz pe care scria MOLDOVA (nu trăia el oare în țara aia?) și care l-ar fi dus la Cahul sau Cimișlia, e, acel Nicolai veni acasă, de la Nistru, într-un concediu de 2 zile și, cum era atunci regula vremii, își luă și automatul kalașnikov cu el...Ajuns la marginea satului, luptătorul a decis, că tot era noapte și pe drum nu se găsea nimeni să-l vadă așa falnic și arătos, să tragă niște împușcături colea, adică zarvă...A fost erou o noapte întreagă, cu tot cu Hristosul tatălui meu ca medalie.
A doua amintire originează dintr-un moment datat mai târziu, când ne obișnuisem deja cu războiul și cu eroii lui fără număr, care veneau sâmbetele la discoteca din sat, unde amețeau cu mundirele și bocancii lor prăfuiți, cu miros de praf de pușcă (ziceau ei, noi însă știam că e putoare de ciorap nespălat) fetele și femeile... Aveam un coleg de bancă cu care ne împăcam de minune fiind cu el în relații capitaliste (în doi, reușisem să trecem la economia de piață pe când restul țării încă se căznea s-o priceapă): el copia de la mine lucrările de control, îl mai ajutam să rezolve și celelalte probleme, iar eu în schimb, mă pricopseam de la el cu bani, gume de mestecat, bomboane și alte produse deficitare, pe care maică-mea, simplă kolhoznică nu avea de unde să le ia, iar el, ca fecior de brigadier, le avea cu prisosință...Într-o după amiază de duminică mă trezesc cu colegul de bancă la poartă, vino, îmi zice, să-ți arăt ceva trăsnit. Unde, îl întreb. Hai și o sa vezi...Mi-am cerut voie de la părinți - mergeam, în gândul lor, să-l ajut pe colegul cu pricina la pregătirea temelor, și dus am fost. Nu acasă la el, ci la bunicii lui, unde, la poartă, stătea parcată o frumusețe de mașină blindată cum reușisem să văd doar în reportajele despre războaie. E unchiul meu, mi-a zis colegul. A venit acasă s-o vadă pe mîca.
Am pipăit cu oarece evlavie metalul arid al mașinii, avea ceva zgârâituri, de gloanțe, scrije și bombe, mi-am zis eu. Am tras și un picior în roată, cum văzusem că fac cei maturi, când se adună în jurul unui automobil. Mirosea a benzină. Peste puțin timp ieși în drum și ”eroul” însuși, m-a bătut pe umăr, m-a întrebat al cui sunt, a, îl știu pe tatăl tău, ce mai face, și ne-a zis, mie și colegului, plus încă o droaie de puștani ce se iviseră, ca și noi, să se holbeze la tanc, că avem voie să ne jucăm de-a v-ați ascunselea în jurul mașinii... Până în seară reușii să mă bag sub șasiu, să mă cațăr pe turelă, ba chiar, pentru că eram un fel de oaspete de onoare, iar colegul de bancă avea în minte niște lucrări de control viitoare, la care ajutorul meu i-ar fi prins bine, am ajuns și în cabină, unde m-am simțit tanchist, împușcând imaginar, cu proiectile inventate dușmani inexistenți... A doua zi ”eroul” s-a întors pe front, reușind, pe drum, să calce un om dintr-un alt sat al cărui nume nu era nici pe hartă.
Tot în primăvara aia, în mai, la Sfântul Gheorghe, am mers devale, adică la mămăica (bunica) și bunelul. Sora tatei, unica, sărbătorea hramul casei și în acel an hramul era mai special: Gheorghe, soțul ei, fusese mobilizat și trimis pe frontul transnistrean, la Oxentea, în raionul Dubăsari. Biata femeie sta cu ochii plânși de frică vre-un glonț vrăjmaș să nu-i ia bărbatul. Din fericire, Oxentea era un sector liniștit, departe de orașul Dubăsari și Tighina, locurile de foc, unde mergeau, preponderent, doar polițiștii. Iar Gheorghe mai era și norocos, cum ne-a zis el... Am șezut ceva vreme la masă, apoi bărbații ieșiră să fumeze. Eu, cum nu prea vedeam ce aș fi căutat printre muieri, ieșii după ei...Taică-meu vorbea cu cumnatu-său:
- Măi Gheorghe, cum e acolo? Vă încălzesc cazacii?
- Apoi da, uneori chiar ne înfierbântă. Da noi nu scoatem capul afară din șanț degeaba, și parcă de păzește Dumnezeu. E drept că fac mare stricăciune, dușmanii. Știi, la Oxentea era, înainte de război, râbhoz (gospodărie piscicolă) – multe iazuri, pentru puiet, pentru bibani, pentru pești de vânzare. Am mers noi într-o zi la președintele de kolhoz, dă-ne, zicem, niște pește, că e o mașină care trece prin satul meu și aș vrea să-i transmit nevestei, în curând e hramul casei și poate face o răcitură sau un pește fript colea. N-am, îmi răspunde, pește pentru toată lumea, că eu trebuie să fac și planul, să mă gândesc la muncitorii mei. Pot să-ți vând. De unde bani, îi zic eu, că sunt pe front, nu pe lanurile kolhozului. Treaba voastră, zice președintele, dar să nu vă prind că vă băgați acolo că mă plâng la ofițerul vostru... E, în aceeași noapte cazacii ne-au bombardat iar, însă au țințit mai aproape de Nistru, adică în iazurile râbhozului și le-a distrus pe toate... Dimineața președintele umbla ca pălit de dambla – vezi, i-am zis noi, dacă ești zgârcit cum te pedepsește mânia lui Dumnezeu... Iaca așa e.
Unchiul s-a întorc cu bine din război. Iar eu, ca un nepot drag și insistent, băgăreț peste tot și gata să plâng strategic și tactic, când e nevoie (voi fi fost un Napolen al plânsului), am reușit să obțin de la el casca metalică, pe care, o vreme am ținut-o la mare cinste, după care mi-am găsit altă iubire...Apoi tata a descoperit că în ea încap atâtea ținte! Ceva mai târziu, mama s-a dumerit și ea că, căptușeala moale din interiorul căștii e un amortizator bun și dacă duci ouă sau un borcan în ea, acestea nu se strică. Așa a fost sfârșitul glorios al căștii.
cultul personalitatii: varianta de consum
Ca un individ născut în URSS, am niște sensibilități aparte față de cultul personalității, atât în varianta hard, adică politică, cât și în cea soft, adică comercială... Am încredere că societatea americană dispune de mecanisme eficiente pentru evitarea unor ispite totalitare, dar, la fel de mult cred, că prea multă iubire pentru un anume tip de personalitatea, cea politică, este uneori și periculoasă, pentru că ar putea fi însoțită de miopie...A iubi Puterea nu e întotdeauna un lucru bun...
Obama în varianta Superman... Fericiți cei ce plâng că aceia se vor mângâia.
Panoul de onoare.
În varianta rap and soul.
Variant EMO.
Obama în viața casnică.
Continuitate...Obama în galeria de ”sfinți”...
Alt tip de continuitate...
Tatăl și Fiul...Adică ieri.
Socialism de Potomac
Ken – înalt, uscăţiv, ochelarii îi încadrează ochii vioi, teşiţi într-o faţă demult trecută de prima tinereţe; îmbrăcat lejer, tip sport – un pulover gri şi blugi standard; în mâna dreaptă ţine o mapă doldora de foi copiate la xerox, hărţi, poze, texte, ceva portrete. Ken e ghidul nostru - un grup de străini de diferite vârste, preponderent studenţi sau beneficiari ai unor burse de cercetare şi schimb de experienţă, majoritatea originari din spaţiul post-sovietic - prin Alexandria, statul Virginia, un orăşel aşezat la 6 mile (aproximativ 10 km) distanţă de capitala federală Washington DC.
Istoria Alexandriei (numele oraşului nu are, aşa cum ne aşteptam, vreo legătură specială cu Alexandru cel Mare, Alexandru cel Bun sau Alexandru Nevski, ci a fost botezat după un căpitan obscur, Philip Alexander) s-a împletit prin mii de fire, văzute şi nevăzute, unele idilice, altele groaznice şi sângeroase, cu cea a întregii Federaţii: este oraşul în care a activat, în calitate de topograf, tânărul George Washington, viitorul erou al Revoluţiei şi primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii, aici a copilărit viitorul comandant suprem al trupelor Sudului, generalul Robert E. Lee, tot aici au căzut primele jertfe din Războiul Civil... O serie de alte curiozităţi locale: biserica anglicană unde s-au întâlnit Roosvelt şi Churchill pentru a pune la cale înfrângerea lui Hitler (americanii ştiu, mai bine ca nimeni alţii, să facă, apoi să vândă conexiunile istoriilor locale cu evenimente sau persoane cu statură naţională sau mondială – unele cafenele „norocoase” afişează, pe pereţii interiori sau la intrare, lista vizitatorilor notorii - în special staruri de cinema, dar şi politicieni, mai rar, scriitori sau savanţi; alte produse, „degustate” de nemuritori poartă, alături de numele original, un titlu de nobleţe – recommended by Obama, Bush sau Madonna), Piaţa Centrală a oraşului – locul unde se construiau eşafoade pentru execuţia celor care au încălcat legea, dar şi spaţiul unde erau organizate marile vânzări de sclavi.
Ken strecoară abil, printre enumerările uscate ale unor ani şi fapte, unele comentarii proprii, ironii, şi chiar, pe alocuri ghost stories, sugerând existenţa unor spirite care încă mai bântuie noaptea prin acest oraş populat majoritar de funcţionari angajaţi ai unor instituţii federale sau organizaţii private care prestează servicii statului american (aşa-zişii Beltway bandits, sau hoţii din centură, după „numele” lor neoficial), alteori, ocolind patosul cu care de obicei americanii îşi povestesc propria istorie, evocă existenţa unor oameni mărunţi - pentru ei nu prea e loc în memoria colectivă oficială – ne-a adus, bunăoară, într-un cimitir vechi, în care odihnesc oasele celor căzuţi în războiul civil şi ne roagă să citim, cu atenţie, inscripţiile de pe pietrele funerare. Nu observăm imediat ceea ce sugera Ken: pe unele din ele, stau scrijelite năstruşnicii de genul „X, soţia lui Y, moartă în 186..., la vârsta de 152 ani”. Alături altcineva care, conform scriiturii, ar fi vieţuit 130 ani. Straniu?, întreabă Ken. Inscripţiile astea au apărut pe durata războiului (cel civil, dintre Nord şi Sud, pentru abolirea sclaviei) – în lipsa unor fonduri şi condiţii decente, taberele militare erau desfăşurate adesea în cimitire sau biserici. Războiul a fost unul de uzură, cu multe lupte de poziţie, timpul petrecut în tranşee prea mult şi prea plat, iar ostaşii, ca să-şi mai îndulcească trecerea clipelor, crestau năzbâtii pe pietrele de mormânt. Pietrele care au mai rămas, pentru că multe din ele au fost luate pe front, fiind un excelent suport pentru tunuri (sudiste, adică „rele”, cât şi nordiste, „adică bune”) ...
Ziua e însorită, o vară suspectă (termometrul indică, la soare, temperaturi de peste 20 grade Celsius) întârzie pe străzile Alexandriei, aşa că avem timp să digerăm, pe îndelete, povestirile lui Ken, să facem nişte poze frunzelor toamnei care s-au dezlănţuit în nuanţe roşietice şi să respirăm aerul liniştit de duminică al oraşelor americane.
Spre sfârşitul plimbării aflu că Ken (a mărturisit-o, de fapt, încă la început, dar păşteam gândurile pe alte câmpuri, aşa că aflu abia acum) nu este un ghid profesionist, nici măcar nu are pregătire istorică academică. Excursiile sunt un hobby şi Ken le practică gratuit: îşi adună de unul singur materialul ilustrativ, citeşte, caută, colectează, interoghează, pe scurt: un om aflat la cheremul propriei curiozităţi. A ghidat şi la Cimitirul Naţional din Arlington şi în alte locaţii din zona proximă a Washingtonului. Pentru că iubeşte oraşul, America, Lumea.
Din cele câteva infinităţi de petrecere a timpului liber în week-end (Ken munceşte întreaga săptămână şi sâmbăta pare un timp potrivit pentru familie, părinţi, prieteni, odihnă în parc, bere în pub sau călătorie la Wallmart), unele din ele cu beneficii materiale, Ken alege să jertfească din timpul său propriu (care îl costă şi bani, ca pe orice american) pentru a socializa istoric nişte străini ca alde mine, ale căror unice virtuţi sunt Alteritatea şi Curiozitatea şi cărora, din varii motive care au ca punct de intersecţie sărăcia, le cam suflă vântul prin buzunare. Ştie Ken şi acest lucru, de asta ne avertizează despre locurile unde sunt gratuităţi, ne semnalează existenţa, în alte părţi, a unor taxe... Îi face plăcere să ne scufunde abrupt în abisurile istoriei americane, pentru a ne scoate apoi, cumva îndrăgostiţi de acest orăşel şi de străzile lui suspect (şi plăcut) de europene.
Nu e singurul. Filantropia şi voluntariatul trăiesc o viaţă obişnuită în casele americane. Un raport al Independent Sector, o platformă de dialog între organizaţiile nonprofit şi de caritate din SUA, indica, la începutul anilor 2000, o pondere de 70% a americanilor care fac donaţii, în cadouri sau bani, iar 55% din cetăţeni investesc în scopuri caritabile propriul timp şi efort. Aproape jumătate din ajutoare vin dinspre şi merg spre organizaţii şi asociaţii religioase, însă alte 12% merg spre educaţie, 12% pentru artă şi cultură, 20% - pentru sănătate. Acelaşi raport arăta că, printre ţările industrializate, SUA sunt întrecute la capitolul voluntariat şi caritate doar de Canada, dar se situează mult înaintea ţărilor europene sau asiatice...
...Socialismul american, fenomen recent în SUA, importat, ameninţă conservatorii, de când Barack Obama a câştigat campionatul pentru funcţia de preşedinte, e, de fapt, sub forma sa stihiinică, neorganizată, neoficială şi în afara controlului direct al statului, o activitate uzuală în SUA, cu vechi tradiţii, obiceiuri, ritualuri şi fundamente, mai ales religioase...
O tradiţie transmisă cu succes spre şi moştenită inclusiv de generaţia postmodernă care a virtualizat-o şi căţărat-o pe internet: megaportalurile de anunţuri, gen craigslist, conţin, obligatoriu şi rubrica Free, cu ajutorul căreia oamenii care se mută, înlocuiesc sau pur şi simplu doresc să se debaraseze de lucruri şi obiecte de care nu au nevoie, fac legătura cu cei care nu au aceste lucruri şi obiecte, dar şi le doresc foarte mult (mobilă, utilaje, materiale de construcţie, lemn, cărţi, audio-video, flori etc.)...
Arareori vei trece printr-un orăşel american fără a vedea, pe alocuri, la drum, sau chiar în faţa casei, mobilier ori alte lucruri aşezate acolo cu scopul de a fi luate de cei care le-ar găsi o utilitate...
Chiar dacă ar exista, socialismul în varianta americană (de fapt, un fel de capitalism religios care ascultă de Biblie) e total diferit de cel european şi asiatic, prin două trăsături tipice, intim legate şi modelate de structura generală a American Dream:
- Scepticismul suspicios general (şi generalizat!) faţă de organizaţii, partide şi birocraţii. Adică instituţiile sub orice formă: americanul e individualist, religia sa este egoistă, căci clamează şi gestionează relaţia lui personală cu Dumnezeu, nemediată de cineva, preot sau biserică, ultimele sunt mai degrabă locuri de socializare decât puncte sacre... Şi, pentru că Dumnezeu (spre deosebire de Comitetul Nobel, care mai scapă câte un premiu pentru organizaţii) nu contabilizează decât faptele, bune sau rele ale fiecărui individ în parte, americanii preferă să facă ei înşişi acest Bine (îngrijirea unor parcuri, clădiri, donaţii pentru şcoli şi muzee), decât să lase treaba asta pe seama Statului.
- Credinţa în virtutea şi eficienţa traiectoriilor personale: nimeni, crede americanul, o organizaţie sau structură colectivă nu poate apăra mai bine drepturile cetăţeanului decât... cetăţeanul însuşi. În ţara care nu a cunoscut sistemul feudal al ierarhiilor sociale, iar teritoriul imens şi posibilităţile practic nelimitate pe care le oferea situaţia geografică, a stimulat o flexibilitate a mişcărilor sociale, eşecul într-un loc, poate fi compensat de succesul în alt loc, de aceea oamenii, săraci sau bogaţi, sunt în veşnică mişcare, într-o căutare continuă a unei vieţi mai bune.
American Dream nu ar fi, aşa cum se crede, colorat de visul îmbogăţirii peste noapte, ci de eterna mobilitate a americanilor. Nu „Mâine voi fi mai bogat!”, ci „Mâine mai am o şansă!”.
articol apărut în revista Contrafort : nr. 11-12 (181-182), noiembrie-decembrie
imperialisme geografice
Departamentul Studenți Străini al Universității în care Studiez a organizat International Thanksgiving, un fel de prânz de sărbătoare, cu tăierea curcanului, cum se cuvine, pentru stranieri. Studenți mulți, predominant, ca și în lume, chinezi plus indieni – un fel de eșantion planetar, cu deosebirea că albi nu erau aproape deloc, iar indivizi de culoare și mai puțini...
Ne așezăm, după obicei, la mese, după principiul comunitar, rasial, de interese, statut și funcție, pe scurt, care și cu cine dorește: prieteni, colegi de grup sau de discotecă, pământeni.
Eu cu Alex suntem unicii moldoveni în sală. De masa noastră se apropie unul dintre organizatori, angajat al Departamentului. Ia loc, ia și o farfurie. O femeie-fată, cu trăsături asiate, vine și ea. Rumegăm pe îndelete, ascultăm declarații, îndemnuri, cineva povestește patetic, în fundal, istoria și semnificația sărbătorii. Comesenii noștri au chef de vorbă. Se interesează de unde suntem, o întrebare tipică. ”Moldova” nu dumirește pe nimeni, așa că varianta prescurtată, cea mai sigură pentru că nu stârnește întrebări adiționale este: undeva în Europa. Data viitoare vin cu atlasul. Promit.
Și tu?, o întrebăm pe doamna asiată.
Eu îs din China.
Hm, unde e asta? – demarăm un joc, ca să imprimăm discuției un ton neprotocolar.
În Asia...
Nu am auzit de China. În Asia cunosc Bhutan, Nepal, Tailanda, Bangladeș, Vietnam, Japonia, Coreea de Nord și cea de Sud, Pakistan. De China nu am auzit. Ce fel de țară e? Mare? Cât e teritoriul, mai răsărit ca orașul ăsta (așa-zisul oraș e de fapt un orășel de vreo 20 mii de oameni, cam 2 blocuri de locuit în Beijing sau Shanghai)...
Femeia scapă furculița din mână și ne învăluie cu o privire în care se citește rând pe rând, nedumerire, ceva furie, apoi o neliniște...
E o glumă?
Nu...
Ne ridicăm și ne luăm rămas bun... Cineva mănâncă cu greu... cred că s-a ofuscat, deși ne-a ofensat și pe noi: ea nu ne știe țara, noi ne facem că nu i-o știm pe a ei... Suntem chit. Adio olimpici la geografie și cititori lacomi de atlasuri...
Seara, vin de la ore... ies din Unniversitate și merg spre stație. Mai am timp până apare autobuzul așa că decid să fac o plimbare...parcurg 1 stație pe jos...apoi încă una. Ajuns aproape la destinație, lângă mine oprește brusc o mașină. Coboară o asiată, încă una, zăpăcită.
Domnule, vă rog, am nevoie să ajung la adresa asta... Îmi arată o fițuică pe care stă scris unul din blocurile universității în care au loc de obicei concertele...
Păi, să vă explic...E între blocuri...se ajunge rapid pe jos...
Vă rog, mă grăbesc mult, dacă ați putea să mergeți cu mine, pe urmă vă aduc înapoi...
Ok, zic...Urc...
La dreapta, vă rog, apoi la stânga.
Miss pricepe că nu-s din partea locului...Mă întreabă de unde-s...Moldova....A, unde-i asta??? Undeva în Europa, vine răspunsul standard...
Și Dvs, o întreb, ca să nu-i fiu dator... Păi, China...
China? Ce e asta? Unde e?
U-u-uuuuuuuuu, automobilul frânează prelung...și brusc. Cum, nu știți unde e China?
Nu...
În Asia...
A, Asia, cunosc Bhutan, Mongolia, Coreea de Nord...
Știți toate astea și nu cunoașteți China?
Da, cam așa...Tăcere...Ajungem la destinație...Eu cobor, o privesc pe doamnă, se uită speriată...și cam zăpăcită. Cred că mă crede Idiot...nu are decât...poate s-a și ofensat, dar eu la fel...
Cultura zisă generală e și ea, probabil, o modalitate de a construi persoane și personalități ”tipice”: oamenii din culturi mici, marginale, se străduie să știe totul despre ceilalți și se mândresc cu ”știința” asta, pe când cei din marile culturi nu știu mai nimic, decât câte ceva despre sine...
jurnal american fragmentat I
Intro: cele două Americi
Călătorul care așteaptă ca Lumea Nouă să i se înfățișeze la picioarele lui, inedită, surprinzătoare, seducătoare și despuiată de orice secrete, de îndată ce a ajuns aici, va fi dezamăgit amarnic: America aeroporturilor, America marilor metropole, America drumurilor și șoselelor e foarte apropiată de America din orice film hollywoodian de mâna a doua. O senzație acută de déjà vu te însoţeşte mereu – consecință a abundenței de imagini și informații despre America ce circulă nestingherit pe internet, în filme, cărți. (Paradoxal, globalizarea a făcut SUA neinteresantă, iar revoluția informațională care a digitalizat și fotografiat aproape fiecare colț al țării-imperiu a adăugat transparenței un soi de uniformitate și previzibilitate...)
Aceasta este însă America văzută din geamul hotelului sau prin parbrizul automobilului care mușcă din nesfârșitele magistrale auto: un film continuu, regizat de un creator nevăzut, care a dorit să înșire, de-a lungul drumului, un fel de set standard al atributelor americane: munți și lacuri (America știe să-și păstreze Natura), zgârie-nori (simboluri ale unei lumi veșnic în schimbare, pentru care orice dimensiune devine accesibilă, iar înălțimea este cea privilegiată pentru că îl vizează pe însuși Dumnezeu), moteluri, mall-uri și wall-mart-uri. De aceea călătoriile pe drumurile naționale americane nu se deosebesc prea mult de experiența vizionării unui film documentar despre SUA...
Mai există însă și o altă Americă, ar fi incorect să-i zicem „cea profundă”, pentru că semnul distinctiv al ei este vizibilitatea imediată, pe alocuri forțată, America căreia Ilf și Petrov i-au zis ingenios „America cu un singur etaj” (rus. Одноэтажная Америка): dacă zgârie-norii tind să-și ascundă vârfurile în nori, casele monoetajate în care americanii de rând își duc viața se străduiesc să se prezinte ochiului de-a întregul, accesibile, micuțe, pierdute în mijlocul unei mări de verdeață și arbori... Această Americă e mult mai liniștită decât prima, de fapt, e, cumva, liniștea însăși. O liniște densă, străjuită doar de țârâitul uniform al cicadelor, care absoarbe, ca un bun rezonator, zgomotul urban.
În aceste case miniaturale stă sufletul Americii, aici e originea măreției, dar și decăderii ei (ziarele mai scotocesc, uneori, din aceste locașuri liniștite, cadavre, crime și mutilări demne de poveștile inchizitoriale medievale, semn că liniștea poate fi un adăpost bun nu doar pentru pace)... Șemineul, bucata de gazon din fața casei, tunsă minuțios periodic, automobilul (rar e vorba doar de unul) parcat la ușă, suportul pentru drapel, deasupra ușii sau undeva pe un perete exterior cu ieşire spre drum – trăsăturile constitutive ale fiziognomei lui american life.
Fabulă
O zi ca atâtea altele. Vin spre casă. Decid să cobor 3 stații mai devreme, ca să trec pe la un magazin (precizare: magazinele americane nu stau niciodată după colț, la ele trebuie să ajungi, ca și cum, inaccesibilitatea lor pietonală relativă te-ar impune să-ți modifici comportamentul de cumpărător). Să fie vreo 800-900 m de la magazin până acasă, pe care îi străbat, de obicei, în 15-25 min, cu un mic popas în parc... După ce am procurat lucrurile de care aveam nevoie (nevoia în America e și ea un subiect de discuție aparte: legiuni întregi de actori, medici, agenți economici sau „specialiști”, distribuiți alandala pe la majoritatea televiziunilor cu acoperire națională și locală, se străduiesc să mă convingă zilnic că aș avea nevoie anume de produsul lor, și că fericirea mea ar depinde exclusiv de cumpărarea aparatului de ras în nas sau de tăiat unghiile la picioare pe care ei îl publicitează), ies cu sacoșele în mână și merg. Ajuns aproape de casă, văd o mașină a poliției orășenești. Din mașină iese un tanti polițist, să aibă la vreo 45-50 ani, scundă, chipiul lasă doar să se întrevadă firele de păr cărunt. Fața ei întreagă e un zâmbet. Cum actele mi-s în regulă, mă pregătesc să trec nepăsător pe lângă străjerii ordinii, dar îmi dau seama că zâmbetul femeii mă are ca destinatar... Scot căștile din urechi și mă opresc în fața ei...
- Ai făcut întreg drumul de la K-Mart pe jos? (numele magazinului stă înscris pe cele două sacoșe din mâna mea)
- Da... Obișnuiesc să fac deseori asta..
- Păi, e o distanță atât de mare...
- Aveam nevoie de o plimbare... (Aș putea să-i zic că mi s-a stricat mașina, pe care nu am avut-o niciodată, sau că m-a lăsat ceva mai la deal un prieten necunoscut, grăbit să plece undeva, cu treabă, sau oricare alt motiv „inteligibil pentru ea”)
Tanti rămâne cu zâmbetul pe buze, eu merg mai departe... Răspunsul meu nu a luminat-o, și pe mine m-a pus la fel în încurcătură. Pentru ea, gata să ia, în week-end, avionul și să zboare o bucată de zi din Washington în California, adică întreg continentul american pentru a petrece 2 ore la Disneyland, ori să șofeze 4 ore cu automobilul de la Washington la New York (în America distanțele se măsoară în ore de șofat, nu în mile sau kilometri), 800 m parcurşi pe jos, în nici 15 min, pare un efort supraomenesc, semn că distanțele se măsoară, în mintea oamenilor, altfel decât cu ajutorul unităților metrice obișnuite...
Consumismul povestit altfel...
În fabula mea era o variabilă ascunsă: shop-ul, ca locație, sau shopping-ul, ca activitate (între ele putem pune, lejer, un semn de identitate). Shop-ul, ca locație, nu e doar un loc oarecare populat cu mărfuri, ci e un univers luminos (în Magazinul nostru soarele nu apune niciodată, glăsuiește o reclamă a unei dughene care lucrează non-stop), un fel de rai în care visele devin accesibile: la shop merg reginele și proletarii, stelele de cinema, dar și măturătorii de stradă. Egalitatea în dorințe e ingredientul ascuns al fascinației pe care shop-ul o exersează asupra minților, actul cumpărării fiind poarta promisă oricui în aceste paradisuri artificiale...
Americanii cumpără mult, cu sacii, cu automobilele veșnic pline, au permanent brațele ocupate de genți, pachete și sacoșe... E, cum zic unii critici ai capitalismului, societatea consumeristă par excellence?
Mă îndoiesc... Căci în graba lor „motivată” de a condamna definitiv sistemul economic sociologii aruncă copilul cu tot cu leșia... (Pentru că, este doar economic acest sistem? Cred că nu – întreaga viață apare pentru american ca un market în care se vând mărfuri și produse, el însuși, ca individ, se vinde de fapt pe piața muncii, și caută să o facă la un preț cât mai avantajos - pregătirea pentru viața socială (abilități profesionale, cultură generală) este lăsată pe seama fiecăruia în mod particular. Indivizii sunt încurajați să facă tot posibilul pentru a rămâne pe piață, să-și promoveze imaginea, să-și crească valoarea de piață și credibilitatea... Fiecare este cumpărător și produs în același timp... Orice ins este o marcă comercială potențială),
Confuzia e legată de o suprageneralizare: actul cumpărării fiind echivalat în mod abuziv cu actul consumului... A cumpăra, însă, nu înseamnă a consuma: americanii „aruncă” cam 30-40% din ceea ce au cumpărat. Mai degrabă decât consumerism, e vorba de buyerism ( to buy=a cumpăra)... Chiar aruncă, veți întreba.
Da, aruncă, dar o fac prin a dărui ori a vinde la prețuri mizerabile lucrurile de care nu mai au nevoie. În America sunt mult mai multe lucruri gratuite decât în oricare parte a lumii, ce-i drept, nu e o gratuitate subvenționată de stat, ci una apărută ca recul al performanței economice.
Țara bogăției este și țara darurilor și pomenilor: doar Salvation Army, o organizație de caritate de inspirație creștină, deservește 30 milioane de persoane, adică cam 10% din populația SUA... Și e doar una, cea mai mare, dintre multele asociații, fundații și uniuni care încearcă să atenueze efectele concurenței capitaliste și să ofere o șansă celor cu venituri mai mici...
Săracii mai au, în SUA, o șansă: reducerile. Mărfurile de tot soiul se devalorizează, de sărbători, de 4-5 ori (pantaloni ce costau odinioară 40-50 dolari, pot fi procuraţi la preţul de 9-15 dolari, cămăși, unelte - toate stau de-a valma, vândute fiind la prețuri ce frizează orice imaginație) – un mecanism secret ce garantează echitate socială acolo unde rigla greoaie a statului nu poate interveni...
articol apărut în revista Contrafort : nr. 9-10 (179-180), septembrie-octombrie
Tu-ul implicit
Blogul ca scriitură presupune un Tu intrinsec care anulează orice fel de ierarhie, reală sau potențială, între cel care scrie și cei care îl citesc/comentează – atât comentatorii blogului cât și autorul sunt dublu egali: în fața postului (ideii conținută în el, tezei sau argumentului) și în fața comentariului...
În chiar momentul în care e publicat pe blog, postul devine, într-un fel, independent de voința și gândirea originară care l-a creat, construindu-se ca un terț, uneori mediator și deci, plăsmuitor de poduri de înțelegere, alteori ca o barieră sau o linie de partaj, deci front virtual pe care se desfășoară bombardamentele retorice.
Textul internetic nu poate fi comentat/interpretat decât dacă este golit de referințele extratextuale (nobilitate, rang social, situație economică, titlu didactic)...
Mai degrabă decât roman structurat ermetic, cumva rigid și condamnat la închidere din cauza unor constrângeri interne (narațiune, logică a acțiunii, caractere, timp romanesc), blogul apare ca fiind poezie – jocuri libertine de limbaj, caligrame, videograme, Ego-uri kilometrice, tehnici, uimire, groază, orgoliu...
Ca și poezia, blogul este intraductibil – întâi că conține mult ”gunoi local”, cum zicea Nabokov, adică trimiteri la contingențe și contexte locale, dependență de un ciclu evenimențialpe care îl abordează/discută/hulește, în fine, o imposibilitate a ruperii de context; apoi, pentru că blogul se constituie ca comunitate și mediu, ca atelier muzical, textual, imagistic sau pur și simplu proiect identitar modificat la zi, ca ”loc”. Iar aerul nu poate fi mutat odată cu locul însuși.
De aia, încercările de a închide, pe hârtie, posturile de pe blog, și a le lega în volum aparte, fac impresie searbădă de supă sălcie sau schelete de muzeu pe lângă organismele vii care sunt blogurile...
Sigur, blogul poate fi și roman, dar atunci e nevoie ca textul să fie închis...În asemenea cazuri însă, blogul e mai degrabă o expoziție sau o galerie, ratând însă posibilitatea transformării în comuniune, și, spre final, cuminecarea... O strategie, utilizată de unii bloggeri, îmi vine în minte Soirs, dar sunt și alții, este de a încuia postul, lipsind utilizatorii de posibilitatea de a-l comenta...
P.S. Postul e față e un fel de răspuns la propunerea unui editor ”anonim” (de ce i-aș divulga numele?) de a aduna unele bucăți de blog și a le închega în ceva tipărit.
sursa imagine
