blog implicat

 Demult nu mă mai amuză să găsesc, în cărțile și presa anilor 70-80, declarații de loialitate eternă pentru regim din partea unor oameni – scriitori, jurnaliști, juriști, filosofi, istorici – care azi și-au reinventat biografii de luptători dintotdeauna cu regimul. 

Poeți care scriau anterior despre Comsomol, Lenin, Ziua eliberării Moldovei de sub jugul moșieresc, ziua eliberării Moldovei de sub jugul fascist, ziua Constituției, ziua Revoluției, ziua formării URSS – azi o dau de zor, cu ode unioniste – poezii foarte asemănătoare ca structură, doar că în loc de partid e Unirea și în lor de URSS e România. 

Istorici care erau scriau despre frăția de nezdruncinat între popoarele moldovenesc și rus, azi vorbesc despre sentimentul românesc etern al ființei moldoveanului și despre cotropirea rusească. Juriști care lăudau Constituția și regimul sovietic ca fiind cele mai democratice.

Nu judec, pentru că nu mă interesează să arunc verdicte morale. Nici nu mă mai indignez. …Am văzut, cu ocazia instaurării dictaturii oligarhice a lui Plahotniuc că ”memoria” luptei anti-comuniste” a fost o memorie falsă de vreme ce, avînd un fel de Bodiu la putere, intelectualii de curte s-au comportat exact ca atunci – l-au adulat (pentru că le dădea voia să vorbescă despre Unire), au evitat să zică o literă rea despre el și regimul acestuia și, ca și anterior, au practicat intens apolitismul, adică fuga de realitate… 

M-am prins, mai cinic sau mai ironic, că se putea cumva de împăcat varza și capra, unionismul și socialismul. 

Dacă Uniunea Sovietică tîrzie (aia de după 1970) reușea cumva să ”se unească” cu România lui Ceaușescu azi toată lumea era fericită: unioniștii ar fi avut unire (chiar dacă au descoperit ideea asta ania prin 1988-1989 ori chiar după 1991) iar noi, ceilalți, aveam socialism. 

Toată lumea ar fi fost fericită. 

Intelectualii de curte ar fi adăugat cîteva rînduri despre România, Unire, prietenia de veci și frăția de nezdruncinat între URSS și România în ”odele” lor și nu ar mai fi umplut tot spațiul de idei cu lamentări despre Unire, cum e acum și nu s-ar mai fi jenat de cea mai mare parte a operei lor…

Cealaltă lume ar fi vorbit liniștit despre mai multă democrație, mai mult socialism, mai multă egalitate.

Fabrica ”Asena Textil” din Ciadîr-Lunga e în carantină cu începere de ieri, 11 mai, după ce cîțiva angajați și angajate au fost testate pozitiv la Covid-19.

E o istorie tristă și stupidă.

…La începutul carantinei (luna martie) mai multe muncitoare de la fabrică s-au plîns pe facebook că sînt forțate să iasă la muncă pe durata pandemiei, că nu sînt respectate regulile minime de sanitarie, că e risc de infectare, că administrația nu face nimic pentru a preveni infectarea (control de temperatură, distanță socială), că administrația se poartă urît cu muncitoarele etc…

O jurnalistă curajoasă de la Ciadîr-Lunga a publicat cîteva din acele plîngeri pe profilul ei de pe facebook.

Ce face administrația fabricii? Încearcă să asculte îngrijorările legitime și rezonabile ale muncitoarelor (care au tot motivele să se teamă de o eventuală îmbolnăvire)?

Evident, nu…Administrația…neagă totul. Că lucrurile nu stau așa, că sînt luate toate măsurile de precauție (deși administrația știe că nu e așa).

Apoi administrația se apucă să intimideze jurnalista și alți oameni care au vorbit despre nereguli. Întîi se începe cu telefoane de amenințare. Apoi apar conturi false de facebook care scriu tot felul de nebunii. Apoi administrația se jeluie la poliție – că e calomnie asupra fabricii, că toate lucrurile astea știrbesc ”imaginea companiei”, că din pricina unei postări pe facebook fabrica se va închide pentru că ”climatul de afaceri e insuportabil”. ..

Lucrurile ajung pînă la momentul absurd în care primarul orașului Ciadîr Lunga merge la fabrică și organizează o întîlnire cu administrația și muncitoarele. Administrația roagă (în prezența primarului) ca oricine are ceva de zis ori să se plîngă de condiții să iasă deschis…Evident, nimeni nu iese la acest ”careu”..Primarul dă asigurări că fabrica nu se va închide, că el va lua toate măsurile, că…

Între timp în Moldova e pandemie de coronavirus…În Ciadîr-Lunga sînt cam o treime din toate cazurile din autonomia găgăuză. Alături de Ciadîr-Lunga, la Valea Perjei, e focar și sînt mai mulți infectați. Majoritatea locuitorilor din Valea Perjei lucrează la Ciadîr Lunga – în magazine, la piață, în farmacii. Și evident la Asena Textil.

Între timp administrația nu face nimic ca să protejeze muncitoarele – nu instalează post de verificare a temperaturii, nu asigură distanța socială între muncitori, procesele continuă ca și mai înainte…Pentru că e ocupată să poarte războaie pe facebook cu jurnaliștii și muncitorii.

De ieri fabrica e în carantină. Sperăm să nu se ajungă la decese… (pentru că vor trebui atunci adresate mai multe întrebări)… Măsuri rezonabile ce puteau fi aplicate în martie și puteau salva vieți și sănătate au fost amînate…De dragul profitului și de dragul nagîțului administrației.

Cînd moare un om mare, îi rămîne opera.

Imagini dintr-un album al armatei germane, editat în 1943. Pozele sunt de la începutul campaniei din est, iunie-iulie 1941,
Am evitat tot gunoiul nazist (arme, atacuri, soldați) și am selectat doar pozele care mi s-au părut mie (îmi asum subiectivitatea) a fi relevante și interesante.

Drumuri lîngă Soroca.

Peisaj moldovenesc.

Localnicii salută (e salutul nazist!) trupele româno-germane.

Localnici ”tipici” (în opinia fotografului).

Orașul Chișinău, imediat după părăsirea acestuia de către trupele sovietice.

Vedere generală a orașului Soroca, 1941.

Peisaj.

Drumuri moldovenești. Glod. Mult glod.

Peisaj.

Sătenii sapă un drum.

Evreii dintr-un ghetto (urmează, probabil, să fie duși spre Transnistria/regiunea Odesa).

Investițile în viitor arată cam așa – școala din Cigîrleni, Ialoveni, a cărei construcție a început cu mare fast în 2014. stă în ruine.
Elevii din Cigîrleni  merg la școală… în clădirea grădiniței (?!).

Șantierul a fost inaugurat în 2014, de fostul lider al PLDM, fostul prim-ministru Vlad Filat, după ce s-a constatat că vechea școală (construită în perioada sovietică) s-a surpat atît de tare încît punea în pericol viața elevilor…
Primarul din sat, Grigore Duplavă, tocmai trecuse de la Partidul Liberal (pe listele căruia fusese ales în 2011) la Partidul Liberal Democrat din Moldova (pe listele căruia a fost reales în 2015), și șeful PLDM a inaugurat șantierul noii școli pentru a arata sătenilor cît de avantajos e să fii sub coroana Stejarului…
Vlad Filat a promis atunci că ”copiii din satul Cigârleni, raionul Ialoveni vor putea merge la o şcoală nouă, cel târziu, peste un an, lucrările fiind în plină desfășurare.” (internetul a păstrat integral acel moment de PR partiinic – pentru imaginea cu rezoluție mai mare mergi aici):

Între timp…Vlad Filat e pe cale de a ajunge la pușcărie pentru trafic de influență, PLDM a fost plecat de la guvernare, Ministerul Educației a trecut la PL, a fost furat (cel puțin) un miliard de euro de bani publici…iar școala de la Cigîrleni a rămas tot șantier neterminat.
Nimic mai trist decît o situație în care viitorul unor copii se pierde în bătăliile partiinice din Chișinău.

Semnalam anterior o carte excelentă apărută la Cartier despre memoria războiului al doilea mondial și lăudam mai ales contribuția Dianei Dumitru care s-a încumetat să studieze participarea localnicilor, adică a basarabenilor, la genocidul evreilor.
Cum mă și așteptam, biletul de pe blog a stârnit reacții mai ales din partea negaționiștilor și anti-semiților patrioți care s-au simțit lezați să descopere că basarabeanul de rînd n-a fost doar victimă a războiului, ci și profitor sau chiar călău al concetățenilor săi de altă religie.
Azi e 22 iunie și vom vorbi iar despre Război. Îi vom spune Marele Război pentru Apărarea Patriei. Sau ne vom limita la numele neutru, Al doilea Război Mondial pe frontul din Est, sau atacul german asupra Uniunii Sovietice.
Vom lua o pauză de tăcere și vom păstra un minut de reculegere. Și vom medita. Asupra victoriei împotriva fascismului și nazismului.
Asupra diferitelor forme de fascism ce au rămas încă vii: fascismul rasei (persecuțiile asupra celor ce ”amenință” puritatea rasei – homosexualii, în primul rînd, persecutați odinioară de naziști, persecutați azi de cei care i-au învins pe naziști), fascismul memoriei (nedorința de a ne aminti lucrurile rușinoase și construirea unor trecuturi compuse exclusiv din momente de glorie), fascismul responsabilității (frica și nedorința de a ne asuma responsabilitatea pentru co-participarea noastră la evenimente urîte), fascismul aroganței (lipsa curajului de a spune celor pe care i-am rănit și persecutat, adică romi, homosexuali, iehoviști, credincioși de altă religie, inși cu alte gusturi politice: Iertați-ne!).
Atașez deci pentru lectură și discuție capitolul Dianei Dumitru dinvolumul Al Doilea Război Mondial. Memorie și istorie în Estul și Vestul Europei (Cartier, 2012).

Diana Dumitru Vecini in Vremuri de Restriste

capitol publicat cu permisiunea autoarei.

Au existat în schimb câteva zeci de razboaie, care s-au desfășurat în paralel: unele pe față – cele franco-franceze, între Franța Liberă a unor Jean de Lattre de Tassigny, Charles de Gaulle și Philippe Leclerc si cea a mareșalului regimului de la Vichy, sub conducerea lui Philippe Pétain, purtate pe fronturile din Europa, Uniunea Sovietică, Camerun, Tunisia și Algeria; ucraineano-ucrainene, între naționalistii lui Stepan Bandera și ucrainenii fideli Uniunii Sovietice; sovieto-sovietice, pe de o parte, trupele generalului Andrei Vlasov și de celalată Armata Roșie; altele invizibile, tăcute, dar prin aceasta cu nimic mai puțin mai sângeroase sau mai puțin dure: războiul tacit polono-evreiesc, cu un punct culminant în iulie 1941 la Jedwabne, în plina Polonie ocupată, și alt moment de vârf în Kielce, în 1946, pe teritoriul unei Polonii deja eliberate, apoi cel baltico-evreiesc, belaruso-evreiesc, ucraineano-evreiesc, româno-evreiesc; au fost și războaie individuale, personale, pentru păstrarea demnității și a umanității (populația care a adăpostit evrei), dar, simultan, alte traiectorii individuale au fost puse în slujba distrugerii, din motive oportuniste (averi, situație socială sau carieră politică)…

Unele războaie s-au terminat ”oficial” în 1945, altele ceva mai devreme (între cele două Franțe), câteva au continuat mult după aia (pogromul din Kielce din 1946, desfășurat de polonezi, apoi stigma sau disprețul social pe care le-au purtat…familiile de polonezi onești care au îndrăznit să salveze Evrei, mult timp după război),al patrulea tip de războaie mai durează și azi (dezbaterile cu privire la Holocaustul românesc și moștenirea Antonescu, foarte vii, apoi antisemitismul unor discursuri publice, în România, polonia dar și aiurea)…

…Sociologia Holocaustului (Zygmund Bauman, de exemplu, sau Hannah Arendt) iubește să scoată în evidență caracterul modern/industrial al acestuia: unelte și tehnologii performante, sisteme de transport, aparat birocratic superdezvoltat, raționalism modern, chiar scientism, detașat de valori morale, dar ”urăște” sau neglijează fundamentul premodern al urii față de evrei, bacground-ul emoțional care a făcut posibilă Soluția Finală… Or, majoritatea formelor de antisemitism în secolul XX au avut, ca și cele din secolul al XIII-lea, un pilon de negândire comun, transmis ca o moștenire ”scumpă” printre ani și generații: acuzația falsă că evreii ar fi furat/jertfit copii de creștini în scopuri ritualice…neconfirmată vreodată de vre-un caz real.

Conceptul ”Al Doilea Război Mondial” e mai degrabă un credit generos de încredere oferit rațiunii: nimic nu a fost Mondial în acea nebunie, cu excepția retoricii, altfel pasiunile, patriotismele, emoțiile, ura și dragostea au fost ”locale”, intrapersonale chiar…Ar fi cumva al Doilea Mare Război Individual (Personal) din istorie, când fiecare persoană, indiferent de rangul social, clasa de proveniență, sex sau vâstră a trebuit să facă alegerea taberei și cauzei (spre deosebire de războaiele medievale, care antrenau de obicei, o minoritate – aristocrați, mercenari)…

Între 1941-1945 (date convenționale care ar trebui revizuite), nu a existat posibilitatea retragerii din Istorie, eschivarea de la Alegere.

Din păcate, istoria o cam scriu întotdeauna învingătorii, tot ei fac și generalizările morale sau ideologice – agendele etice și manualele de uz corect a memoriei, astfel că nu toți luptătorii din război au statutul de eroi, unele lupte sunt mai nobile decât altele…

Încă mai aștept o istorie individualistă a acelor ani, un fel de enciclopedie a șanselor, alegerilor și tipajelor umane întâmplate în situația aia particulară…

Fac re-post al unui bilet din 2009. Nu e o bravadă revizionistă, nici încercare de a propune interpretări alternative. E un îndemn la meditație. Sper să trezesc cîteva întrebări.