Jan 3 2017

John Berger (1926-2017)

Vitalie Sprînceană

Cînd moare un om mare, îi rămîne opera.


Aug 17 2016

Moldova – 1941

Vitalie Sprînceană

Imagini dintr-un album al armatei germane, editat în 1943. Pozele sunt de la începutul campaniei din est, iunie-iulie 1941,
Am evitat tot gunoiul nazist (arme, atacuri, soldați) și am selectat doar pozele care mi s-au părut mie (îmi asum subiectivitatea) a fi relevante și interesante.


Drumuri lîngă Soroca.

Peisaj moldovenesc.

Localnicii salută (e salutul nazist!) trupele româno-germane.

Localnici ”tipici” (în opinia fotografului).

Orașul Chișinău, imediat după părăsirea acestuia de către trupele sovietice.

Vedere generală a orașului Soroca, 1941.

Peisaj.

Drumuri moldovenești. Glod. Mult glod.

Peisaj.

Sătenii sapă un drum.

Evreii dintr-un ghetto (urmează, probabil, să fie duși spre Transnistria/regiunea Odesa).

Jun 12 2016

Excursie în viitor

Vitalie Sprînceană

Investițile în viitor arată cam așa – școala din Cigîrleni, Ialoveni, a cărei construcție a început cu mare fast în 2014. stă în ruine.
Elevii din Cigîrleni  merg la școală… în clădirea grădiniței (?!).

Șantierul a fost inaugurat în 2014, de fostul lider al PLDM, fostul prim-ministru Vlad Filat, după ce s-a constatat că vechea școală (construită în perioada sovietică) s-a surpat atît de tare încît punea în pericol viața elevilor…
Primarul din sat, Grigore Duplavă, tocmai trecuse de la Partidul Liberal (pe listele căruia fusese ales în 2011) la Partidul Liberal Democrat din Moldova (pe listele căruia a fost reales în 2015), și șeful PLDM a inaugurat șantierul noii școli pentru a arata sătenilor cît de avantajos e să fii sub coroana Stejarului…
Vlad Filat a promis atunci că ”copiii din satul Cigârleni, raionul Ialoveni vor putea merge la o şcoală nouă, cel târziu, peste un an, lucrările fiind în plină desfășurare.” (internetul a păstrat integral acel moment de PR partiinic – pentru imaginea cu rezoluție mai mare mergi aici):

 

Între timp…Vlad Filat e pe cale de a ajunge la pușcărie pentru trafic de influență, PLDM a fost plecat de la guvernare, Ministerul Educației a trecut la PL, a fost furat (cel puțin) un miliard de euro de bani publici…iar școala de la Cigîrleni a rămas tot șantier neterminat.
Nimic mai trist decît o situație în care viitorul unor copii se pierde în bătăliile partiinice din Chișinău.


Jun 22 2013

Vecini, inamici si memorie a razboiului.

Vitalie Sprînceană

Semnalam anterior o carte excelentă apărută la Cartier despre memoria războiului al doilea mondial și lăudam mai ales contribuția Dianei Dumitru care s-a încumetat să studieze participarea localnicilor, adică a basarabenilor, la genocidul evreilor.
Cum mă și așteptam, biletul de pe blog a stârnit reacții mai ales din partea negaționiștilor și anti-semiților patrioți care s-au simțit lezați să descopere că basarabeanul de rînd n-a fost doar victimă a războiului, ci și profitor sau chiar călău al concetățenilor săi de altă religie.
Azi e 22 iunie și vom vorbi iar despre Război. Îi vom spune Marele Război pentru Apărarea Patriei. Sau ne vom limita la numele neutru, Al doilea Război Mondial pe frontul din Est, sau atacul german asupra Uniunii Sovietice.
Vom lua o pauză de tăcere și vom păstra un minut de reculegere. Și vom medita. Asupra victoriei împotriva fascismului și nazismului.
Asupra diferitelor forme de fascism ce au rămas încă vii: fascismul rasei (persecuțiile asupra celor ce ”amenință” puritatea rasei – homosexualii, în primul rînd, persecutați odinioară de naziști, persecutați azi de cei care i-au învins pe naziști), fascismul memoriei (nedorința de a ne aminti lucrurile rușinoase și construirea unor trecuturi compuse exclusiv din momente de glorie), fascismul responsabilității (frica și nedorința de a ne asuma responsabilitatea pentru co-participarea noastră la evenimente urîte), fascismul aroganței (lipsa curajului de a spune celor pe care i-am rănit și persecutat, adică romi, homosexuali, iehoviști, credincioși de altă religie, inși cu alte gusturi politice: Iertați-ne!).
Atașez deci pentru lectură și discuție capitolul Dianei Dumitru dinvolumul Al Doilea Război Mondial. Memorie și istorie în Estul și Vestul Europei (Cartier, 2012).

Diana Dumitru Vecini in Vremuri de Restriste

capitol publicat cu permisiunea autoarei.


May 9 2013

razboiul al doilea mondial nu a avut loc

Vitalie Sprînceană

Au existat în schimb câteva zeci de razboaie, care s-au desfășurat în paralel: unele pe față – cele franco-franceze, între Franța Liberă a unor Jean de Lattre de Tassigny, Charles de Gaulle și Philippe Leclerc si cea a mareșalului regimului de la Vichy, sub conducerea lui Philippe Pétain, purtate pe fronturile din Europa, Uniunea Sovietică, Camerun, Tunisia și Algeria; ucraineano-ucrainene, între naționalistii lui Stepan Bandera și ucrainenii fideli Uniunii Sovietice; sovieto-sovietice, pe de o parte, trupele generalului Andrei Vlasov și de celalată Armata Roșie; altele invizibile, tăcute, dar prin aceasta cu nimic mai puțin mai sângeroase sau mai puțin dure: războiul tacit polono-evreiesc, cu un punct culminant în iulie 1941 la Jedwabne, în plina Polonie ocupată, și alt moment de vârf în Kielce, în 1946, pe teritoriul unei Polonii deja eliberate, apoi cel baltico-evreiesc, belaruso-evreiesc, ucraineano-evreiesc, româno-evreiesc; au fost și războaie individuale, personale, pentru păstrarea demnității și a umanității (populația care a adăpostit evrei), dar, simultan, alte traiectorii individuale au fost puse în slujba distrugerii, din motive oportuniste (averi, situație socială sau carieră politică)…

Unele războaie s-au terminat ”oficial” în 1945, altele ceva mai devreme (între cele două Franțe), câteva au continuat mult după aia (pogromul din Kielce din 1946, desfășurat de polonezi, apoi stigma sau disprețul social pe care le-au purtat…familiile de polonezi onești care au îndrăznit să salveze Evrei, mult timp după război),al patrulea tip de războaie mai durează și azi (dezbaterile cu privire la Holocaustul românesc și moștenirea Antonescu, foarte vii, apoi antisemitismul unor discursuri publice, în România, polonia dar și aiurea)…

…Sociologia Holocaustului (Zygmund Bauman, de exemplu, sau Hannah Arendt) iubește să scoată în evidență caracterul modern/industrial al acestuia: unelte și tehnologii performante, sisteme de transport, aparat birocratic superdezvoltat, raționalism modern, chiar scientism, detașat de valori morale, dar ”urăște” sau neglijează fundamentul premodern al urii față de evrei, bacground-ul emoțional care a făcut posibilă Soluția Finală… Or, majoritatea formelor de antisemitism în secolul XX au avut, ca și cele din secolul al XIII-lea, un pilon de negândire comun, transmis ca o moștenire ”scumpă” printre ani și generații: acuzația falsă că evreii ar fi furat/jertfit copii de creștini în scopuri ritualice…neconfirmată vreodată de vre-un caz real.

Conceptul ”Al Doilea Război Mondial” e mai degrabă un credit generos de încredere oferit rațiunii: nimic nu a fost Mondial în acea nebunie, cu excepția retoricii, altfel pasiunile, patriotismele, emoțiile, ura și dragostea au fost ”locale”, intrapersonale chiar…Ar fi cumva al Doilea Mare Război Individual (Personal) din istorie, când fiecare persoană, indiferent de rangul social, clasa de proveniență, sex sau vâstră a trebuit să facă alegerea taberei și cauzei (spre deosebire de războaiele medievale, care antrenau de obicei, o minoritate – aristocrați, mercenari)…

Între 1941-1945 (date convenționale care ar trebui revizuite), nu a existat posibilitatea retragerii din Istorie, eschivarea de la Alegere.

Din păcate, istoria o cam scriu întotdeauna învingătorii, tot ei fac și generalizările morale sau ideologice – agendele etice și manualele de uz corect a memoriei, astfel că nu toți luptătorii din război au statutul de eroi, unele lupte sunt mai nobile decât altele…

Încă mai aștept o istorie individualistă a acelor ani, un fel de enciclopedie a șanselor, alegerilor și tipajelor umane întâmplate în situația aia particulară…

Fac re-post al unui bilet din 2009. Nu e o bravadă revizionistă, nici încercare de a propune interpretări alternative. E un îndemn la meditație. Sper să trezesc cîteva întrebări.


Apr 17 2013

razboiul tablourilor.

Vitalie Sprînceană


Max Liebermann Der zwölfjährige Jesus im Tempel (rom. Copilul Isus în templu), 1879

Max Liebermann (1847-1935), pictor german de origine evreiască, reprezentant al Impresionismului.
Tabloul Copilul Isus în Templu nu e nici pe departe cea mai reușită lucrare a lui Liebermann, dar rămîne a fi fără îndoială cea mai controversată. Varianta care s-a păstrat nu e cea originală, ci conține cîteva retușări dintre care cea mai importantă ține de chipul lui Isus.
Pînza a fost expusă pentru prima oară în 1879, cu ocazia Expoziției Internaționale de Artă de la Munchen într-o perioadă în care Germania lui Bismark luneca încet spre antisemitism.
Primul care a reacționat negativ a fost Friedrich Pecht, criticul de artă al ziarului Augsburger Allgemeine Zeitung. Acesta scria că Liebermann ar fi desenat ”cel mai urît copil  evreu imaginabil” ce se afla în compania ”unei adunături de tîrgoveți evrei de cea mai joasă speță”.
Pecht afirma că sensibilitatea și sentimentele religioase ale poporului german fuseseră profund ofensate de acest tablou ”nerușinat”.
Tabloul lui Liebermann a ajuns subiect de discuție aprigă și în Parlamentul bavarez unde un deputat ar fi declarat că lucrarea reprezintă un ”miros urît pentru nasul națiunii germane”.
Liebermann a fost nevoit să ”umble” la tablou. Schimbarea cea mai grozavă a suferit-o Isus. Fiul lui Dumnezeu a trebuit să fie de-istoricizat, adică scos din istoria comunității și vremii în care s-a născut, și adaptat la gusturile rasiale selecte ale elitelor culturale și politice germane.
Drept rezultat, puștanul mediteranian a fost transformat în adolescent arian, cu păr mai blond și față deschisă, în conformitate cu ”chipul tradițional al copilui german”.
Aici pot fi văzute în contrast cele două versiuni ale tabloului, prima e cea care s-a păstrat, iar a doua a fost recuperată din schițele pictorului.

Max Liebermann a murit în 1935, la 2 ani după accederea lui Hitler la putere. Soția pictorului, Martha, s-a sinucis în martie 1943, la vîrsta de  85 ani, după ce a fost înștiințată că va fi deportată în lagărul de concentrare Theresienstadt.

P.S. Isus-ul originar al lui Liebermann rupea o tradiție germană începută încă de Albrecht Dürer ( Jesus unter den Schriftgelehrten, 1506; Museum Thyssen-Bornemisza, Madrid).

Cu cîțiva ani înaintea lui Liebermann, în 1851, Adolph Menzel, unul dintre pictorii favoriți ai lui Hitler, prezenta și el publicului german un Isus roșcat și cîrlionțat, ce se asemăna, cum era firesc, cu portretul copilului german tipic (a se vedea asemănarea izbitoare între Hensel al lui Alexander Zick și Hristosul lui Menzel):

Surse:

http://www.germanhistorydocs.ghi-dc.org/sub_image.cfm?image_id=1318

http://www.nytimes.com/2006/03/20/arts/design/20max.html?pagewanted=all&_r=0

http://syndrome-de-stendhal.blogspot.com/2012/09/jesus-der-judenbengel.html

http://www.morgenpost.de/kultur/berlin-kultur/article1211126/Liebermann-Villa-praesentiert-uebermalten-Jesus.html

Beth Irwin Lewis, Art for All? The Collision of Modern Art and the Public in Late-Nineteenth-Century Germany. Princeton: Princeton University Press, 2003, pp. 46-51

 


Feb 11 2013

Holocaustul ca normalitate

Vitalie Sprînceană

Jan Tomasz Gross “The Golden Harvest”

E o carte construită în jurul unei imagini din Polonia anilor 40: cea a unor muncitori în mijlocul unei zile de trudă.

Poza nu s-ar fi evidențiat prin nimic special dacă obiectul muncii nu ar fi fost atît de macabru – oamenii aceștia cu hîrleț în mînă, cu șepci și basmale ce-i feresc de razele fierbinți ale soarelui, unii mai bătrîni, alții mai tineri, unii cu strai neîngrijit și ceilalți în uniforme, câțiva din ei privesc țintă obiectivul – probabil le pasă cum vor arăta în poză, alți cîțiva par să discute lejer, deci, toți acești oameni au în fața lor o grămadă de cranii și oase. Sînt ale evreilor ce au pierit în lagărul de concentrare de la Treblinka.

Iar muncitorii din poză sapă pămînturile din jurul fostului lagăr pentru a căuta aur și bijuterii.

Imaginea e îngrozitoare pentru că prezintă genocidul ca o normalitate – nimic din privirea sau din mărturiile ulterioare ale ”săpătorilor” nu sugerează că aceștia ar percepe ”munca” lor ca fiind ceva rău sau anormal. Din contra, e o zi obișnuită de vară și niște muncitori obișnuiți au ieșit în cîmp să facă munca dintotdeauna a țăranului – să sape pămîntul.

Pagini alese ale rușinii:

”Scriitoarea Rachela Auerbach a vizitat Treblinka în noiembrie 1945, în calitate de membru al unei delegații oficiale organizate de Comisia Principală pentru Investigarea Crimelor Hitleriste. Ea și-a numit un capitol dintr-o carte despre lagărul de concentrare de la Treblinka pe care a scris-o ”Febra de Aur din Treblinka”. A văzut peste tot oameni cu lopețile. ”Ei sapă, caută, scot oase și părți ale corpului – poate vor găsi ceva, măcar un dinte de aur!” Se găsesc acolo și ostași sovietici ce fac același lucru doar că în mod ”eficient” – aceștia detonează explozibil în locurile în care, după părerea lor, s-ar găsi aur. Bombele crează gropi mari pline de cranii, oase și părți ale corpului, unele din ele încă neputrezite.”  (pp.21-22)

”Satele din apropierea lagărului au prosperat ca rezultat al comerțului dintre gardieni și săteni. Acoperișurile din stuf ale caselor din satele de lîngă Treblinka au fost schimbate cu altele din metal. Întregul sat părea o bucată de Europă prosperă ce s-a mutat peste noapte în Podlasie.” (pp.30-31)

”Jaful evreilor a fost o practică socială curentă mai degrabă decît o activitate criminală sau rezultatul comportamentului deviant al cîtorva indivizi.” (p.77)

”Un raport al rezistenței poloneze trimis la Londra guvernului în exil menționa lipsa de patriotism a evreilor: aceștia nu doreau să se lase jefuiți de polonezi, ci ascundeau lucrurile de preț care ajungeau, în cele din urmă pe mîna nemților. Era un comportament, menționează sursa, nepatriotic. ” (pp.77-78)

Nivelul cel mai înalt și terifiant al depersonalizării – ”identificarea omului cu proprietatea sa.” (p.87) Evreul nu mai e om, ci o pereche de papuci ce pot servi altcuiva, ori un ceas care poate fi vîndut în altă parte. Mai mult, evreii sînt depersonalizați și după moarte de vreme ce mormintele lor nu par să fie protejate de acea lege umană nescrisă a respectului pentru morți. Chiar și după ce a fost ucis, evreul nu reprezintă decît un dinte de aur neglijat probabil de gardieni ori de alți săpători.

Un punct mare pentru Publika și pentru reportajul lor de ieri cu privire la Holocaustul din Republica Moldova.