Apr 28 2014

Note de lectură. Thomas Piketty „Le capital au XXIe siecle” (2)

Vitalie Sprînceană

Partea 1. Venituri și capital.

Capitolul 1. Venituri și producție. (pp.71-123 )

Chestiunea partajului producției între salarii și profit, între veniturile din muncă și veniturile din capital – dimensiunea principală a conflictului distributiv.

Mult timp, teza cea mai răspîndită printre economiști era cea a unei mari stabilități pe termen lung a partajului venitului național între muncă și capital în proporție de doua treimi la o treime. Realitatea este mult mai complexă. Șocurile primului război mondial, ale revoluției bolșevice din 1917, ale crizei din 1929, ale celui de-al doilea război mondial precum și politicile publice de control ale capitalului inspirate de acest bulversări au condus la un nivel foarte scăzut pentru capitalurile private între anii 1950-1960. Ulterior, are loc un proces de reconstituire a bogățiilor mari, care a fost accelerat de revoluția conservatoarea anglo-saxonă din 1979-1980, disoluția blocului sovietic în 1989 și globalizarea financiară a anilor 1990-2000.

Teza raportului stabil între capital și muncă are are un punct esențial slab: natura însăși a capitalului s-a schimbat enorm în ultimele cîteva secole (capital funciar în sec. XVIII și capital imobiliar, industrial și financiar în sec. XXI).

Creșterea ponderii ”capitalului uman” este foarte modestă.

Noțiuni utilizate:
Venit Național (fr. Revenu national) – veniturile de care dispun rezidenții unei țări pe durata unui an, indiferent de forma juridică  în care apar aceste venituri. Producție internă=PIB-10% uzură a capitalului. Venitul național=producția internă + veniturile obținute din afară. Venitul național=venituri din capital+venituri din muncă.

Capital. Totalitatea activelor non-umane care pot fi posedate și schimbate pe piață. Capitalul uman – forța de muncă, calificările, educația, capacitățile individuale – nu este luat în cont. Posesori ai capitalului pot fi atît indivizi (capital privat), cît și statul sau alte autorități publice (capital public).

Capital=bogăție.

Bogăție națională/capital național – valoarea totală, estimată în prețuri de piață, a tot ceea ce posedă rezidenții și guvernul unei țări la un moment dat și care poate fi schimbată potențial pe piață. Capital imaterial – brevete, drepturi de autor și proprietate intelectuală.
La momentul actual, bogăția publică în țările dezvoltate este forate modestă (uneori chiar negativă: cînd datoria publică depășește activele publice). Situația nu a fost însă întotdeauna așa.

Bogăția națională=capital intern+capital străin net.

Raportul capital/venituri. Venitul este un flux. Capitalul este un stoc.

Modul cel mai comod/util de a măsura importanța capitalului într-o societate particulară constă în a împărți stocul capitalului la fluxul anual de venituri (β). Ex. dacă valoarea totală a capitalului unei țări reprezintă echivalentul venitului național pe o durată de 6 ani, atunci putem nota β=6 (sau β=600%).

În țările dezvoltate valoarea lui β variază între 5 și 6 (500-600 %).

Prima lege fundamentală a capitalismului: α = r x β. (α reprezintă partea veniturilor din capital în venitul național, r – rata medie de rentabilitate a capitalului). Formula permite analizarea importanței capitalului la nivelul unei companii, țări sau chiar a planetei întregi în totalitatea ei. Această lege ne arată că, oricare ar fi forțele economice, sociale, politice care determină nivelul lui α, β și r, aceste mărimi nu sunt independente una de alta.

Primele încercări de a măsura venitul național – sfîrșitul sex. XVII în Franța (Vauban, de Boisguillebert) și Regatul Unit (William Petty, Gregory King). Ele au fost motivate de proiectul unei modernizări fiscale.

Statisticile naționale reprezintă o construcție socială în evoluție constantă ce reflectă preocupările de moment ale epocii. Din acest motiv, cifrele oficiale nu trebui fetișizate.

Între 1900 și 1980, Europa și Americile concentrează între 70 și % din producția mondială de bunuri și servicii. În 2010 – doar 50 %. Previziunile sunt pentru 20-30 % pe durata sec. XIX ceea ce ar fi mai conform cu ponderea populației acestor regiuni față de populația totală a planetei.

Atît America cît și Europa sunt compuse dintr-un nucleu hiper-dezvoltat și o periferie mai puțin dezvoltată.

În 2012, venitul mondial lunar pe cap de locuitor – 760 euro, distribuiți însă inegal: de la 150-250 euro pe lună (Africa subsahariană, India) la 2500-3000 euro (Europa Occidentală, America de Nord, Japonia). China se află la mijloc cu 600-800 euro pe lună pe cap de locuitor.

Repartiția mondială a veniturilor este mai inegală decît cea a producției deoarece țările care au o producție mai mare tind deopotrivă să dețină părți ale capitalului altor țări și astfel beneficiază de un flux pozitiv de venituri de capital provenind din țări unde producția pe cap de locuitor e mai mică. În cele cinci țări dezvoltate importante – SUA, Japonia, Germania, Franța, Marea Britanie – venitul național e cu 1-3 % mai mare decît producția lor internă.

Teoria economică clasică postulează că faptul că țările bogate dețin părți din bogăția țărilor sărace acționează ca o importantă forță de convergență. Două defecte majore: a) mecanismul nu garantează convergența veniturilor ci cel mul convergența producției, b) niciuna dintre țările ce au cunoscut succes – Japonia, Coreea, Taiwan – nu l-au folosit și și-au construit bogăția națională fără investiții străine masive ci prin investiții interne, în primul rînd în capitalul uman.

Experiența istorică sugerează că mecanismul principal care permite convergența între țări este difuzarea cunoștințelor.

Capitolul 2. Creșterea economică: iluzii și realitate. (pp.125 – 179)

Cea mai plauzibilă așteptare pentru sec. XXI – o creștere economică modestă.

Creșterea producției ca fiind compusă din creșterea populației și creșterea producției pe cap de locuitor, adică o componentă economică și una demografică.

Cele mai bune estimări disponibile indică o rată de creștere a PIB-ului mondial de 1.6 % pe an între 1700-2012, dintre care 0.8 % creșterea demografică și 0.8 % creșterea producției pe cap de locuitor.

Legea creșterii cumulative – o creștere economică anuală modestă acumulată pe un interval de timp foarte mare, conduce la un progres major. Ex. în plan mondial, populația globului a crescut cu 0.8 % pe an în mediu între 1700 și 2012, dar asta a permis creșterea de mai mult de 10 ori a populației globale în această perioadă (de la 600 milioane în 1700 la 7 miliarde în 2012). Dacă ritmul s-ar păstra, populația globală ar putea ajunge la 70 miliarde către anul 2300.

creșterea mondiala1

Legea creșterii economice cumulate.

legea cresterii economice acumulate

O diferență minimă între rata de profit a capitalului și rata de creștere poate produce pe termen lung efecte extrem de puternice și destabilizatoare asupra structurii și dinamicii inegalităților într-o societate.

Creșterea demografică medie între 0 și 1700 trebuie să fi fost mai mică de 0.1 % pe an.

Creșterea demografică are consecințe importante pentru structura inegalităților: un nivel mare al sporului demografic poate avea un puternic efect egalizator deoarece micșorează rolul bogăției din trecut, adică al moștenirilor. Din contra, stagnarea populației și cu atît mai mult diminuarea ei sporește rolul capitalului acumulat de generațiile precedente.

ponderea angajatilor pe sectoare

Venitul mediu la nivel mondial a crescut de la 70 euro în 1700 la 760 euro lunar în 2012 (mai mult de 10 ori).

Nu există, în istorie, nici un exemplu al unei țări care se găsește la frontiera tehnologică mondială și care ar putea întreține, pe termen lung, o creștere a producției pe cap de locuitori mai mare de 1.5 %.

Europa continentală – Franța în particular – trăiește într-o mare măsură în nostalgia celor 30 ani glorioși cuprinși între sfîrșitul anilor 1940 și sfîrșitul anilor 1970 – interval în care creșterea economică a fost extraordinară.

Această creștere a putut părea excepțională pentru că Europa a acumulat pe durata anilor 1914-1945 o întîrziere considerabilă a creșterii în raport cu SUA, care a fost lichidată rapid pe durata celor 30 ani glorioși.

SUA nu a avut ”30 ani glorioși de creștere economică spectaculoasă” pentru că a avut o creștere economică constantă de 1.5 – 2 % anual între 1820-2012. O situație similară în Marea Britanie.

De aici două lecturi diferite ale rolului statului în economie (și față de globalizarea comercială și financiară): în Franța și Europa, anii de după război, caracterizați de un intervenționism pronunțat al statului în economie, sunt văzuți ca ani de aur, perioadă benefică de creștere economică ce a sfîrșit odată cu liberalizarea economică din anii 80. În Marea Britanie și SUA lectura perioadei de după război e total diferită – e o epocă în care țările anglo-saxone sunt ajunse din urmă de țările ce au pierdut războiul. În lumea anglo-saxonă statul și politicile intervenționiste devin ”țapul ispășitor”, în timp ce în Europa statul este lăudat.

Inflația poate juca un rol fundamental în dinamica distribuției bogăției. În particular, inflația a permis țărilor bogate să se debaraseze de datoria lor publică la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial. Inflația poate avea efecte redistribuționiste între diversele grupuri sociale dar aceste redistribuții au un caracter haotic.

Inflația e o invenție-apariție a sec. XX, anterior fiind nulă sau aproape nulă.

 


Apr 25 2014

Note de lectură. Thomas Piketty „Le capital au XXIe siècle” (1)

Vitalie Sprînceană

Thomas Piketty „Le capital au XXIe siècle” Paris: Seuil, 2013. (Cartea a apărut în engleză la Harvard University Press cu titlul ”Capital in the 21st Century”)
(Notă preliminară: lucrarea lui Piketty e numărul 1 acum pe Amazon unde a devansat cărțile din seria A song of Ice and Fire a lui George R. Martin. Apar o mulțime de recenzii, unele pro, altele contra, autorul se află acum într-un tur de promovare a cărții în SUA și a făcut cîteva prezentări. Eu nu voi face referință la nicio recenzie, pînă una-alta. Voi posta un sumar al cărții în cîteva părți, pe capitole distincte, pe măsură ce le citesc. Sumarul va fi însoțit de scurte comentarii și note personale. După ultimul capitol voi scrie un fel de recenzie mai mare în care voi aborda anumite teme și concluzii majore. Acolo voi face referință și la alte lecturi/interpretări ale cărții.)

Sumar Introducere (pp. 15-58 a ediției franceze).
Problema centrală a cărții – inegalitatea/repartizarea bogăției. Din punct de vedere al istoriei gîndirii economice dezbaterea despre inegalitate se desfășoară între două răspunsuri extreme: Marx (dinamica acumulării capitalului privat conduce spre o concentrare a bogăției în cîteva mîini) și Kuznets (forțele  creșterii economice, a concurenței și a progresului tehnic ar avea, pe termen lung, un efect echilibrant și de diminuare a inegalităților). Creșterea economică de tip modern și difuziunea cunoștințelor au permis evitarea apocalipsei marxiste dar nu au modificat esențial structurile profunde ale capitalului și inegalităților. Capitalismul produce în mod mecanic inegalități arbitrare ce pun în pericol valorile meritocratice ce stau la baza societăților noastre democratice. Chestiunea repartizării bogăției e prea importantă pentru a fi lăsată doar pe seama economiștilor – e o problemă despre care fiecare are o opinie proprie. Studiul inegalităților a fost mult timp dominat mai degrabă de speculații teoretice decît de analize în baza unor date empirice.
Puncte de reper în dezbaterea economică despre inegalitate:
Thomas Malthus  (suprapopularea contribuie la stagnarea creșterii veniturilor agricole, deci spre penurie).
David Ricardo – dacă creșterea populației și a producției va continua, pămîntul va deveni mai rar în comparație cu alte bunuri ceea ce va conduce la creșterea prețului lui și la creșterea rentei agrare. (Piketty: progresul tehnic și cel industrial au făcut temerile lui Ricardo implauzibile – prețul pămîntului nu a crescut prea mult).
Karl Marx – problema majoră – mizeria proletariatului industrial. Salariile muncitorilor încep să crească abia după 1860 deși partea capitalului (profiturile industriale, renta funciară și imobiliară) în bogăția națională era în creștere de la începutul sec. XIX. Chestiunea socială, formulată de comuniști și socialiști la mijlocul sec. XIX, e următoarea: la ce bun acest progres tehnic spectaculos, urbanizarea și migrația masivă dinspre sat, dacă situația maselor muncitoare rămîne la fel de mizerabilă? În contrast cu Ricardo, Marx ia în calcul mai degrabă capitalul industrial (mașini, echipament). Principiul acumulării nelimitate – tendința capitalului de a se concentra în proporții infinite, fără limite naturale. Scenariul apocaliptic al lui Marx: fie rata de profit a capitalului va scădea (aceasta va ucide motorul acumulării și îi pune pe capitaliști să se lupte între ei), fie partea capitalului în avuția națională va crește constant (sărăcirea maselor le va uni pe acestea împotriva capitaliștilor). În ambele cazuri un echilibru politic sau socio-economic este imposibil. Marx nu a prevăzut posibilitatea unei creșteri continue a productivității și progresul tehnic durabil. Principiul acumulării nelimitate a lui Marx conține o intuiție fundamentală valabilă atît pentru analiza sec. XIX cît și pentru sec. XXI: în condițiile în care rata de creștere a populației și a productivității este scăzută, patrimoniul acumulat în trecut capătă o importanță considerabilă.
Simon Kuznets – odată cu Kuznets știința economică trece de la predicții apocaliptice la utopii fericite adică istorii cu happy end. Kuznets postulează că inegalitățile de venituri vor fi diminuate spontan și de la sine în fazele avansate ale dezvoltării capitaliste oricare ar fi politicile urmate de un stat. Beneficiind, în premieră, de serii statistice detaliate asupra distribuției veniturilor, Kuznets găsește că între 1913 și 1948 inegalitatea de venituri scade în SUA. Ulterior construiește teoria ”curbei lui Kuznets” conform căreia traiectoria inegalităților are o formă de clopot adică întîi creștere, apoi descreștere în procesul industrializării și dezvoltării economice. Într-o măsură foarte mare, teoria curbei lui Kuznets, care face generalizări pornind de la o situație foarte particulară, este produsul războiului rece – predicțiile ”obiective” ale teoriei sale urmau să țină în orbita ”lumii libere” țările sub-dezvoltate.
Chestiunea repartiției bogăției trebuie repusă în centrul analizei economice. Cu începere din anii 1970, inegalitățile au crescut mult în țările bogate, mai ales în SUA unde, concentrarea de venituri între 2000-2010 a atins nivelul record al anilor 1910-1920.
Nu avem nici un motiv să credem în caracterul de auto-reglare al creșterii economice. Două tipuri de surse utilizate în carte: a) veniturile și inegalitatea distribuției lor și b) bogăția și relația bogăției cu veniturile.
Teme/concluzii majore ale cărții:
trebuie să abandonăm orice fel de determinism economic în privința inegalității – istoria distribuției bogăției a fost întotdeauna și e și acum o istorie profund politică și imprevizibilă ce nu ar trebui să se reducă la mecanisme pur economice. Diminuarea inegalității pe care o putem vedea în țările dezvoltate între 1901-1910 și 195—1860 e înainte de toate produsul războaielor și ale politicilor publice puse în aplicare după aceste șocuri majore. Creșterea ulterioară a inegalității se datorează demontării politicilor publice intervenționiste, mai ales în zona fiscală și financiară. Istoria inegalităților depinde de reprezentările pe care și le fac despre aceste inegalități actorii economici, politici, sociali, de concepțiile lor în privința a ce e just și ce nu e, de raportul de forță între acești actori, de alegerile colective făcute de ei, pe scurt, istoria inegalităților e ceea fac din ea actorii relevanți.
– dinamica repartizării bogăției pune antrenează în joc puternice mecanisme ce forțează în mod alternativ convergență sau divergență. Nu există nici un proces natural ce ar opri forțele destabilizatoare și inegalitare.
O inegalitate fundamentală: r > g. (r – rata de profit a capitalului, g – creșterea economică). Deși teoretic r poate fi egal cu g, în practică r e întotdeauna mai mare. Asta înseamnă că bogăția moștenită din trecut se capitalizează mult mai rapid decît ritmul de creștete al producției și veniturilor.
Economiștii sunt prea des preocupați de mici probleme matematice și-și dau astfel un aer de științicitate evitînd însă să răspundă la întrebările mai complicate puse de lumea din jur.

Comentariu: Piketty descrie modurile variate în care  inegalitatea e integrată în diverse teorii economice ca o variabilă ”obiectivă” ce însoțește cu necesitate progresul economic. La Marx și Ricardo această variabilă crește constant pe măsură ce economia crește și ea, la Kuznets inegalitatea întîi crește spectaculos apoi descrește la fel de spectaculos. În ambele tipuri de scenarii, însă, inegalitatea are cumva un statut natural – ea apare ca fiind un rezultat necesar al proceselor economice. Această falsă naturalitate, pe lîngă că justifică dinamica inegalităților existente, mai are și scopul de a scoate problematica inegalității din cîmpul eticii sau moralei, fie ea religioasă sau laică. O critică moralistă a inegalității este însă insuficientă. Ar trebui scoase la iveală mecanismele mai generale prin care nu doar inegalitatea ci chiar economia însăși a fost scoasă din cîmpul etic, adică o antropologie a economicului în societatea occidentală (parțial făcută de Louis Dumont în Homo Aequalis, vol. I). Bernard Mandeville și Adam Smith sunt figurile cheie din lungul șir de teorii și practici prin care sfera economică ajunge să fie înțeleasă ca o regiune specifică a activității umane în cadrul căreia instinctele egoiste ale omului nu doar că sunt tolerate ci chiar încurajate. Viciile private devin virtuți publice (Mandeville) și mîna invizibilă (Smith) care are grijă ca din interacțiunea dintre egoismele particulare să iasă o distribuție ”justă”a  binelui comun.
Economicul este construit astfel încît să excludă orice referință la dimensiunea morală (și mai recent, în neoliberalism, la dimensiunea politică). Reintroducerea dimensiunii politice, propusă de Piketty, trebuie complementată și de reintroducerea dimensiunii etice. 

 


Apr 25 2014

Despre Uniunea Scriitorilor doar de rău…

Vitalie Sprînceană

În octombrie 2010, președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din Moldova (USM), Mihai Cimpoi, dezvelea un monument în memoria scriitorilor exterminaţi şi deportaţi de către regimul comunist. Era o simplă piatră memorială cu o cruce în vîrf, inaugurată cu ocazia aniversării a 90-a a USM. Monumentul a fost sfințit de preotul Ioan Ciuntu în prezența președintelui-interimar din acea vreme, Mihai Ghimpu.

Au trecut 3 ani și jumătate. Mihai Ghimpu nu mai e președinte de țară. Nici Mihai Cimpoi nu mai e președinte de Uniune a Scriitorilor – între timp scriitorii au desfășurat un congres, au ales o nouă conducere (care a trebuit validată prin instanță de judecată, c-așa e în Moldova – pentru un fotoliu ești ales în mod democratic, dar nu ieși din funcție decît prin decizie judecătorească).

Noul președinte al USM, Arcadie Suceveanu, ca ”un frate moldovan” (nu mă pot abține să nu citez din nemuritoarea ”Cană cu Apă” a Planetei Moldova) a decis că țara întreagă ar trebui să vadă că el respectă memoria scriitorilor deportați nu mai puțin decît predecesorul său, ci chiar mult mai mult. Așa că a dat jos monumentul lui Cimpoi și a instalat în locul lui, zilele acestea, o ditamai troiță ”de aproape cinci metri înălţime, confecţionată dintr-un material ce imită marmura albă și care este iluminată pe timp de noapte”.

Ce urmează? Un viitor președinte al USM să dea jos troița și să facă o catedrală?

Povestea competiției pentru memorie între cei doi președinți ai USM n-ar fi decît o ridicolă poveste despre orgolii – ca multe altele cu care ne-am obișnuit: politicienii sunt vanitoși, de ce ne-am aștepta ca scriitorii să fie altfel? – dacă absurdul nu ar conține și o doză bună de ipocrizie.

Pentru că, în afara serialului cu cruci și troițe USM n-a făcut nimic pentru re-editarea operelor scriitorilor pe care-i pomenește atît de fastuos și cu atîta evlavie. Doar Nicolae Costenco (editat cu generozitate și pe timpul sovietic) are cîteva cărți apărute după 1989… Despre Alexandru Tâmbur şi Mihail Curicheru știm cîte ceva doar datorită istoricilor Mihai Tașcă și Igor Cașu care au scris articole despre ei în Adevărul, însă nici unul din ei nu are vreo carte editată după 1990…

În afara lui Nicolae Costenco, nici unul dintre ceilalți scriitori persecutați și deportați nu și-a găsit un loc în cursul școlar de literatură română/moldovenească, nici măcar în vreun capitol generic de genul ”Scriitori basarabeni persecutați de regimul sovietic”. Despre ”scriitorul proletar Malai” eu am aflat din pură întîmplare – dintr-o poezie a lui Nicolae Dabija scrisă înainte de 1989, pe care dl. redactor șef al ”Literaturii și Arta” n-a retractat-o dar nici n-a mai republicat-o după prăbușirea URSS.

Pe lîngă că nu a făcut nimic pentru a-i tipări, Uniunea Scriitorilor n-a catadicsit nici măcar să-i publice pe internet (operele acestor scriitori, dar și ale altora de mult fac parte din domeniul public, deci n-ar fi probleme cu dreptul de autor)! Site-ul USM însă nu găzduiește o rubrică “Biblioteca on-line”.

Vorba vine, ridici troiță de 2 tone în memoria unui scriitor și nu te obosești măcar să-i publici operele? (Nu mă apuc să calculez costul troiței, dar îndrăznesc să presupun că, cu tot cu cheltuielile de iluminare nocturnă, se putea edita cel puţin un volum de cîteva sute de pagini cu poezii/proze ale scriitorilor cu pricina.)

Și despre troiță am putea purta o discuție aparte. Unii zic că e kitsch. O fi.

Eu zic că Uniunea Scriitorilor din Moldova ar fi putut căuta un semn mai puțin ancorat într-o tradiție religioasă particulară (cam superficial și suspect acest stahanovism ortodox manifestat prin năzuința de a creștiniza totul ce se vede, inclusiv post-mortem).

Pentru că, pe de o parte ai scriitori de altă credință decît cea creștină – mă refer la Samuil Lehtţir (împușcat în 1937), Iakov Iachir, Motl-Gerş Sakțier, Herţ Rivkin, Alexandru Terziman și alți scriitori moldoveni de origine evreiască persecutați de regim și care, mă apuc să presupun, nu ar fi salutat cu mare bucurie faptul că-s pomeniți cu o cruce. S-ar putea ca sus-numiții să nu fie pomeniți în genere și atunci e o altă problemă: cum se scrie istoria literară în Republica Moldova și cum se face că unele victime sunt mai victime decît alte victime?

Pe de altă parte, există scriitori ce au participat activ la lupta antireligioasă din anii 1920-30 (în RASSM) și au fost ulterior împușcați de regim, murind comuniști convinși, iar ei sînt pomenești tot cu o cruce? Eu percep aici o notă de lipsă de respect față de memoria unor morți…

O carte deschisă, o peniță într-o călimară – atîtea căi pot fi găsite pentru a împăca memorii diferite…

O variantă a articolului a apărut pe platzforma.md


Apr 17 2014

televiziologie

Vitalie Sprînceană

Televiziunile moldovenești au găsit, se pare, formula ideală pentru a asigura ”diversitatea de opinii” în cadrul talk-show-urile politice. Mă refer, desigur, la cele cîteva televiziuni afiliate într-un fel sau altul partidelor de la guvernare și care încearcă să facă jocul ”echilibrului opiniilor”. La televiziunile opoziției situația e diferită pentru că ele nici nu încearcă să simuleze ”echilibrul” și în majoritatea cazurilor asamblează liste de invitați cu păreri și opinii similare.

Cu mici variații de la seară la seară (după principiul rotației) configurația listei de invitați e următoarea: 1-2 analiști cu o clară poziție pro-guvernare (alegerea se face dintre A. Țăranu, V. Catană), sceptici moderați/experți neutri (lista e mai lungă – C. Ciurea, V. Cibotaru, I. Dron, I. Terguță, O. Nantoi, P. Midrigan, B. Țîrdea), 1-2 experți anti-guvernare (D. Ciubașenco, V. Demidețchi, L. Tabără). La astea s-ar adăuga și figura interesantă a analistului ”anti-sistemic”, care vine în două nuanțe: ”teoretică” (N. Chirtoacă ce vorbește ca dintr-un manual de științe politice pentru anul întîi de facultate despre ”soft power”, ”partide ideologice”) și ”cinică” (eternii nemulțumiți V. Ostalep, A. Tulbure, V. Gurău).

Schema nu e întîmplătoare – ea asigură, în contextul realităților politice moldovenești actuale, probabil combinația cea mai potrivită între interesul politic și logica economică. Analistul pro-guvernare e invitat pentru că spectatorul trebuie să știe că, în această țară, guvernarea lucrează, situația e sub control și economia crește. Analistul neutru e invitat să vină nu pentru a vorbi, ci mai ales pentru simpla sa prezență. El trebuie să creeze spectatorului aparența că, discuția e adevărată, că polemica între cei care laudă guvernarea întruna și cei care o critică la fel de constant e legitimă și nu un oarecare schimb de replici între persoane angajate. Analistul anti-guvernare e ales de multe ori așa încît să fie atît de slab și lipsit de argumente încît să-și discrediteze cauza – exemplul cel mai clar e Leonid Tabără care e și incoerent, și vorbește lucruri implauzibile. În fine, analistul anti-sistem vine pentru că emisiunea trebuie să vîndă și niște publicitate – de aia emoționalitatea lui A. Tulbure (eu ce v-am zis? nu-mi povestiți din astea!)  sau aroganța lui V. Ostalep (eu v-am spus, eu i-am întrebat) sunt calități care distrează spectatorul: n-ai aflat/învățat cam nimic din emisiune, dar încaltea ai avut haz și chiar ți-a fost interesant.


Apr 17 2014

Despre nedreptățile dreptului de asociere politică

Vitalie Sprînceană

Renato Usatîi și-a tras duminica trecută un partid politic – să fie și el în rînd cu ceilalți oligarhi moldoveni, c-așa e primit: un oligarh trebuie să-și ia o mașină luxoasă (pe care să o plimbe prin Elveția), să cumpere o bancă și să-și aibă un partid politic la cherem.

Petrecerea, zice un post de televiziune, a semănat mult cu o nuntă – cu răcituri și cu sarmale, cu șuncă, fete cu fuste scurte și picioare lungi, automobile luxoase. Mă rog, este știut că orice petrecere ar organiza un moldovean, pînă la urmă tot nuntă iese!

Usatîi și-a văzut visul împlinit: congresul Partidului Popular Republican (pînă ieri partidul fostului vice-președinte al parlamentului Nicolae Andronic) l-a ales președinte prin votul unanim al celor 248 delegaţi. La același congres-nuntă partidul și-a schimbat sediul, a adoptat un nou nume – ”Partidul Nostru”, un nou statut și o nouă siglă. Pe scurt, un schimb complet al gărzii.

Inițial oligarhul de la Fălești a încercat să-și înregistreze o formațiune proprie, dar s-a împotmolit la Ministerul Justiției care a invocat niște nereguli și a recomandat grupului de inițiativă să aleagă din vreo trei nume – ”Partidul lui Renato Usatîi”, ”Partidul Nostru” și “Partidul Nou”. Renato nu a avut răbdare și a fost destul de isteț încît să priceapă că drumul legal obișnuit e greu și plin de impedimente. Așa că a mers pe calea obișnuită – și-a procurat un partid politic existent. (Niște guri anonime vorbesc că tranzacția l-ar fi costat vreo 20 mii euro. Pe care i-ar fi dat, în semn de respect, lui Andronic)

De ce să-ți bați capul să înregistrezi un partid nou cînd asta înseamnă liste, ștampile, alergătură la Ministerul Justiției (condus de un reprezentant al unui partid ce are motive să nu-ți vrea binele) cînd poți prelua unul gata înregistrat, cu membri și ștampilă cu tot? Ministerul Justiției oricum urmează să aprobe modificările la statut, dar dacă totul s-a făcut legal și oamenii au votat de bună voie, Ministerul nu are altă alegere decît să dea undă verde…

Scenariul prin care Renato Usatîi s-a pricopsit cu partid nu e unul tocmai nou pentru politica moldovenească. Din contra, e un drum pe care au mers înaintea lui și Igor Dodon (cu Partidul Socialiștilor), Marian Lupu/Vlad Plahotniuc (cu Partidul Democrat) și alți politicieni mai mărunței.

E o tactică aproximativ legală, chiar dacă perversă: legală pentru că în asemenea cazuri sunt respectate, cel puțin formal, rigorile juridice. E perversă pentru că alterează sensul dreptului de asociere și participare politică al cetățenilor, transformîndu-l într-un moft al unor oameni cu bani mari (nu mă interesează deloc sursa banilor lui Usatîi și nici dacă a venit în politică să ia voturi sau să încurce altora să ia voturi).

Show-ul lui Usatîi (un fel de Gigi Becali bilingv, moldo-rus) și inițiativele trăsnite ale acestuia – ba aduce formația Bad Boys Blue la Fălești, ba promite că singur ridică embargoul vinurilor moldovenești impus de Federația Rusă, ba se oferă voluntar să finanțeze aducerea focului haric la Chișinău în noaptea de Paști – ar rămîne doar o curioasă pagină în bizareriile glamour-ului autohton dacă n-ar fi ambițiile politice enorme ale individului.

Mă rog, e dreptul lui ca cetățean să participe la viața politică a țării, dar lejeritatea cu care a croit dintr-un partid vechi unul nou-nouț, i-a schimbat conducerea, ideologia și statutul dă de gîndit. Pentru că e simptomul a două deficiențe structurale ale sistemului politic moldovenesc: inegalitatea de participare politică între cetățenii bogați și cetățenii săraci, și inegalitatea de putere între partidele politice mari (centrale) și inițiativele politice locale (regionale, raionale etc).

Rădăcina acestei probleme nu stă în sistemul electoral (văzut în ultima vreme ca fiind primul element ce trebuie schimbat în procesul de reformare a sistemului politic al țării), ci în legislația ce reglementează înregistrarea și activitatea partidelor politice în Republica Moldova. Deși e un aspect fără îndoială important, modificarea sistemului electoral ține doar de schimbarea regulilor de joc conform cărora partidele politice își desfășoară activitatea și participă la competiția electorală. Mult mai importante sunt prevederile ce structurează și organizează însuși modul în care cetățenii moldoveni se pot afilia/asocia/uni pentru a face politică la nivel local, regional sau național…

Bogați, săraci și dreptul de asociere. Deși conform art. 41 (1) al Constituției cetățenii ”se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice” gradul de libertate a dreptului de asociere este strict reglementat. Astfel, art 18 (d) al Legii privind Partidele Politice (Nr. 294 din 21.12.2007), stipulează că pentru înregistrarea unui partid politic e nevoie de cel puțin 4000 membri care ”trebuie să fie domiciliaţi în cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea din Republica Moldova, dar nu mai puţin de 120 de membri în fiecare din unităţile administrativ-teritoriale menţionate”.

Adică, pot să-mi exercit dreptul meu individual la liberă asociere politică doar…dacă mai găsesc încă cel puțin alți 3999 cetățeni care, nu doar că trebuie să împărtășească o ideologie/plan/viziune politică similară celei pe care o am eu, ci mai trebuie să locuiască în cel puțin jumătate din raioanele țării.

Prin comparație, în Bulgaria un grup 50 de cetățeni poate înregistra un partid politic. În Croația, comparabilă ca populație și teritoriu – 100 cetățeni. În Franța e nevoie de minim două semnături (în plus, legislația franceză a organizațiilor politice face distincție între partide, asociații și cluburi politice!). Iar în Spania nu există un număr minim de membri!

În mod clar restricțiile impuse de actuala Lege privind partidele politice sunt exagerate și nejustificate pentru o societate democratică. Lucru observat și menționat și de Comisia de la Veneția în comentariul său din 2007 asupra ciornei acestei legi (1). Recomandările Comisiei se loveau însă de urechi surde: partidul comuniștilor (care se afla atunci la guvernare) nu practica încă respectul evlavios pentru deciziile Comisiei (cum o face acum cînd e în opoziție și îi convine).

Actuala coaliție de guvernare a criticat mult tendințele autoritare ale comuniștilor și a promis că schimbă sistemul electoral însă nu a abordat niciodată ideea modificării legii partidelor. Semn că alianța/coaliția pro-europeană a moștenit dorința de a ține sub control terenul de joc.

4000 membri e prea mult pentru un grup de 10-20 oameni care ar decide să înființeze un partid sau un club politic pe motiv că ar crede într-o idee. Dacă s-ar calcula cheltuielile făcute pentru călătorii, diurne și deplasări în cel puțin jumătate din raioanele țării cu scopul de a recruta membri ar ieși o sumă de ordinul sutelor de mii de lei, inaccesibilă pentru majoritatea cetățenilor care au un venit echivalent aproximativ cu convenția statistică numită ”salariu mediu pe economie”. Altfel spus, pe lîngă idei și ideologie, legislația moldovenească impune o povară financiară considerabilă.

Insurmontabile pentru cetățeanul de rînd, aceste sume sunt însă accesibile pentru un grup restrîns de cetățeni (numit uneori elită economică, alteori oligarhi) – cei cu bani. Care dispun de resursele necesare pentru a se organiza politic, a mobiliza susținători și a delega (în multiple feluri, legale și ilegale, ascunse și la vedere) reprezentanți în parlament, consilii locale și primării. Ion X., medicul de la Fălești nu-și poate face partid politic, pe cînd Renato Usatîi, tot de la Fălești, poate.

Atît despre nedreptatea dreptului de asociere politică.

A se compara cu legislația extrem de permisivă în privința activității economice (condițiile de înregistrare a unei întreprinderi individuale sau SRL) sau celei obștești (condițiile de înregistrare ale unui ONG). Adică, statul moldovean, este extrem de tolerant (cel puțin la nivel formal) în privința antreprenoriatului economic și social dar impune restricții dure în domeniul asocierii politic.

Mesajul pe care-l transmite statul și partidele politice existente printr-un astfel de mod de a controla tipurile de activitate e următorul: cetățeni, faceți bani, faceți filantropie (pe banii voștri sau ai finanțatorilor), dar nu faceți politică. De politică se ocupă alții. Adică noi.

Activitatea politică la centru și la periferie. Un alt efect pervers al acestei proceduri restrictive de înregistrare a partidelor politice este cel de a descuraja formarea partidelor/mișcărilor/inițiativelor politice regionale. Formal, legea nu interzice constituirea unor partide regionale dar condiția ca un partid să aibă membri din cel puțin jumătate din raioanele țării are echivalentul unei interdicții.

Există două aspecte în legătură cu partidele regionale.

Un aspect ține de inițiative politice locale ce s-ar putea constitui în oricare din raioanele țării. Adică, dacă un grup ipotetic de cetățeni din 3-4 sate vecine din raionul Strășeni vrea să se înregistreze ca partid politic pentru a promova interesele acestor sate în consiliul raional în legătură cu proiecte comune (un drum, o investiție în infrastructură, o carieră de piatră), grupul rămîne doar cu dorința pentru că…vezi mai sus, e nevoie de 4000 oameni domiciliați în măcar jumătate din raioane.

În această situație, oamenii ipotetici din Strășeni sunt nevoiți să bată pragurile partidelor politice de la Chișinău, să se înscrie pe liste și să promoveze politica partidelor centrale. Dacă se întîmplă ca partidul central să fie la guvernare, atunci reprezentantul local se poate bucura de o atenție sporită. Dacă partidul central e în opoziție, interesele locale au și ele de suferit pentru că-s ignorate de dragul ”marilor bătălii” ce se duc la Centru.

În acest fel, centralizarea financiară și economică a țării e dublată și de o centralizare a partidelor ce subordonează în mod constant inițiativele locale intereselor partidelor centrale.

Al doilea aspect ține de partidele/inițiativele politice regionale construite pe criterii etnice/lingvistice. Argumentul de bază potrivit căruia Moldova ar avea motive serioase să impună restricții la formarea partidelor regionale pentru că pe teritoriul țării avem o republică nerecunoscută și două enclave etnice (UTAG și Taraclia), și deci că astfel ar exista riscul promovării unor platforme separatiste, nu rezistă în fața evidenței. Într-o cercetare făcută încă în 2008, Igor Boțan găsea că între 1994 și 2007, la alegerile în Adunarea Populară a Găgăuziei, alegerile parlamentare și alegerile în consiliile locale în Găgăuzia, partidele centrale au obținut constant o majoritate zdrobitoare de voturi în comparație cu partidele regionale (2). Concluzia lui Boțan era că experiența Moldovei ”nu a atestat vreun pericol din partea partidelor regionale, de aceea reticenţa autorităţilor moldoveneşti faţă de ele este nejustificată”.

N-ar trebui deci să ne mire că minoritățile etnice vorbesc despre lipsa reprezentării lor politice, despre faptul că nu prea există partide ce le-ar asigura și apăra interesele. Pentru că lucrul acesta e aproape imposibil în cadrul actualei legi a partidelor. E dificil pentru bulgarii din Taraclia să obțină membri-susținători în Nisporeni sau Șoldănești! Așa ajungem să nu mai auzim ce vor cu adevărat găgăuzii și bulgarii pentru că-i auzim doar pe cei care vorbesc în numele lor.

Această stare de lucruri nu doar că creează dependență a politicienilor regionali din Găgăuzia sau Taraclia față de partidele din Chișinău, ea de asemenea produce constant o tensiune între pretenția formală a statului moldovean de a asigura drepturile politice ale minorităților și existența unor mecanisme reale care fac dificilă realizarea în practică a acestor drepturi politice.

În loc de concluzie.

Chestiunea asigurării dreptății dreptului de asociere politică constituie mai mult decît o problemă teoretică sau una de filozofie politică. E vorba mai ales de aspecte foarte practice ale vieții politice moldovenești: depășirea apatiei politice, sporirea încrederii în partidele politice (doar 14.2 % conform ultimului BOP), crearea condițiilor pentru participare politică pentru toți cetățenii.

Mi se pare evident: dacă dreptul la asociere politică nu va fi democratizat, riscăm să tot vedem, pe de o parte scene cu oligarhi cu Rolls-Royce-uri care-și cumpără partide de buzunar, iar pe de altă parte, neîncredere în partide, creșterea, printre cetățeni, a percepției că votul lor nu contează și că posibilitatea lor de a influența ceva în plan politic e minimă.

 

Referințe:

1. Legislation On-line. Moldova. Political Parties. http://www.legislationline.org/download/action/download/id/2790/file/CDL-AD2007025-%20Comments%20on%20Law%20on%20Pol%20Parties%20Moldova.pdf

2. Igor Boțan. Sînt partidele regionale necesare? 6 martie 2008. http://www.e-democracy.md/monitoring/politics/comments/20080306/

o versiune a acestui articol a apărut pe platzforma.md


Apr 7 2014

selectivitate

Vitalie Sprînceană

Un cunoscut îmi povestește, într-o pauză de cafea la o conferință, că a plătit vreo 80 dolari pe o scurtă.
”Am prins  o ofertă foarte bună, îmi zice el. În mod normal ar fi costat cel puțin 300.”
După pauză luăm masa împreună. Cum sunt omnivor, îmi umplu farfuria cu cîte puțin dintre toate felurile. Amicul e vegetarian așa că citește cu grijă descrierile, alege unele feluri, trece pe lîngă altele.
Între înghițituri mai schimbăm cîte o vorbă. Despre mîncare, desigur.
– Îmi place, îi spun.
– Ești hedonist, îmi răspunde. Eu mă strădui să fiu mai ascetic…
Mai mestec o bucată de nu știu ce. Zîmbesc:
– Și scurta de 80 dolari cum intră în ascetism? Toată îmbrăcămintea ce o port acum – pantaloni, cămașă, pulover, ciorapi, slipi și curea nu face 80 de dolari împreună. N-ajung la cifra asta chiar dacă adaug și pantofii, pe care i-am luat la mîna a doua…
Rîdem împreună.
Ciudată această selectivitate umană…


Apr 7 2014

imagini aleatorii

Vitalie Sprînceană

La intrarea în secția Mamifere a Muzeului Național de Istorie Naturală din Washington.

Nu-s sigur dacă parcul de troleibuze nr.1 are un sindicat, dar văd că secția de exploatare are. 🙂
(imagine: Alexandru Lupușor/facebook).