Nov 25 2013

Fasciștii sunt (întotdeauna) ceilalți

Vitalie Sprînceană

O fantomă bântuie prin spațiul public moldovenesc: cea a fascismului. Etichetele ”fascism”, ”fasciști” au devenit monedă curentă în polemicile politice și se aud din toate taberele. Ba fostul președinte comunist Voronin numește guvernarea actuală ”fascistă” la un marș în Piața Marii Adunări Naționale (1). Ba politicieni, ziariști ori simpatizanți ai actualei guvernări găsesc similarități între marșul spre Chișinău a comuniștilor din 2013 și cel al lui Mussolini spre Roma din 1922 (2).

Ultimul scandal ”fascist” mai cu răsunet, comentat intens atât în mass media cât și de politicieni s-a produs într-un local glamuros din Chișinău în seara de Haloween: cetățeanul german cu origini evreiești Herbert Schiesser s-a deghizat în Hitler pentru petrecere și a oferit generos saluturi naziste.

Incidentul a trezit și interesul poliției moldovenești care a declanșat o anchetă pe acest caz (3).

Deputatul comunist Ina Șupac de la ONG-ul ”Moldova without Nazism” a fost prima care a răscolit pozele de pe pagina de facebook a clubului Cocos Prive, a găsit crima ”fascistă”, a bătut alarma și chiar a promis că scrie ambasadorului Germaniei în Moldova.

Luat la întrebări Schiesser a spus că gestul său e unul total apolitic și că ar fi ales costumul lui Hitler pentru că a dorit să fie original.

Cum era de așteptat, presa afiliată Partidului Comuniștilor a profitat din plin de scandalul ”Schiesser”, și de ce n-ar fi făcut-o dată fiind seceta de idei din  acea parte de spațiu politic? Într-un mod la fel de previzibil, acest caz a fost integrat într-o foarte lungă serie de bătălii politice mai vechi: cu autorii de manuale istorice, cu Ghimpu, cu naționaliștii, cu România. Așa încât să corespundă liniei discursive generale a partidului: Moldova e plină de fasciști și mai ales, oponenții comuniștilor (democrați, anti-comuniști, liberali, seculari, naționaliști) sunt cei mai fasciști dintre toți.

Nu mă apuc să comentez războaiele comuniștilor cu autorii manualelor de istorie. Se ştie că manualele de istorie sunt în general controversate, iar cele scrise la Chișinău sunt de cel puțin de trei ori mai controversate. La fel, nu trebuie comentate luptele partidului comuniștilor cu Ghimpu, România sau naționaliștii. Chestiuni de partid. Ca la toată lumea.

Însă discursul (pe alocuri obsesiv) despre un presupus pericol iminent al instaurării fascismului în societatea moldovenească n-ar trebui trecut cu vederea. Acest discurs este unul dintre cei mai importanți cai de bătaie a partidului comuniștilor și a stângii politice moldovenești în general. (Ceea ce semnalizează o totală lipsă de imaginație politică printre comuniști, socialiști și social-democrați, de vreme ce aplică într-un context nepotrivit o retorică a anilor 30! Despre stânga moldovenească însă vom vorbi cu altă ocazie.)

Discursul despre fascism merită analizat măcar și din motivul că invocarea și utilizarea lui contribuie la o radicalizare continuă a dezbaterii publice: sunt prea multe asociațiile emoționale negative pe care le stârnește simpla invocarea a acestuia ca să mai fie loc și de o dezbatere calmă. În parte, uzul iresponsabil al etichetelor ideologice conferă scenei politice de la Chişinău o aparenţă de ceartă între isterici: unii invocă Gulagul, alţii pe Hitler, unii aduc aminte de de groaza KGB-ului, alţii de cea a SS-ului și aşa se ajunge la bătaie de pumni.

Dar mai este un motiv pentru care ar trebui să interogăm uzul ilegitim al unor etichete precum fascismul: cel al respectului. Respectul pentru victimele unor mari nedreptăți. Doar ele, victimele, știu adevăratul conținut al unor termeni precum fascism, comunism, lagăr. De aia cred că Igor Dodon n-are dreptul moral să folosească ”pogrom” pentru manifestul său de partid (4). Din aceeași cauză mă gândesc că episcopul Marchel folosește într-un mod cu totul deplasat expresia „persecuții contra creștinilor” pentru a se apăra de criticile ce i se aduc pentru retorica de partid pe care o bagă în Biserică.

Pentru ca discuția să acopere întreaga complexitate a fenomenului avansez o distincție convențională: cea între pericolul fascist în calitate de discurs politic și pericolul fascist ca manifestare socială în Moldova. Această distincție, desigur, nu e absolută. Ea reprezintă doar un instrument analitic comod.

 continuare pe Platzforma.md


Nov 25 2013

proiecte, proiecte

Vitalie Sprînceană

De vreo săptămână am pornit proiectul Platzforma.md (PZF). Ambițiile sunt mari, dar și eforturile. Din acest motiv blogul va trece, cel puțin pe o perioadă, pe un plan secundar. Voi publica texte aici, dar în temei articole pe care le scriu pentru PZF sau bucăți scurte.

Cursa lungă e pe PZF (e alegerea mea!), iar blogul spranceana.com rămâne mai degrabă ca un spațiu de antrenament.


Nov 20 2013

De ce (mai) avem nevoie de critica in Moldova?

Vitalie Sprînceană

Am lansat, împreună cu un grup de cetăţeni activi şi intelectuali angajaţi, portalul de analiză şi critică socială Platzforma.md (PZF).
E un spaţiu ce se vrea a fi deopotrivă tribună (pentru idei şi lucruri ce nu încap în discursurile mainstream), scenă (pentru confruntările de idei şi viziuni opuse) dar şi şcoală de scris.

PZF are o pagină de facebook la adresa: https://www.facebook.com/platzforma

Deasemenea, pe twitter  PZF scrie la https://twitter.com/platzforma.

Să ne citim de bine!

O descriere mai elaborată a inițiativei se găsește pe site-ul PZF, secțiunea MANIFEST.

Platzforma.md (PZF) îşi propune să devină un spaţiu virtual (deşi nu mai puţin real) de reflecţie şi atitudine critică. Prin publicarea unor discuţii şi analize calificate ale anumitor fenomene şi problematici sociale neglijate sau manipulate în spaţiul public (inegalităţi, vulnerabilitate, opresiune, identităţi, culturi, ideologii etc.), PZF aduce în prim plan interpretări necesare pentru deconstruirea înţelegerilor dominante ale acestor fenomene în societatea noastră. Totodată, PZF doreşte să contribuie la lărgirea discursului public în Moldova prin includerea unor puncte de vedere marginalizate sau ignorate, precum și prin găzduirea unor întîlniri între viziuni diferite sau opuse.

O serie de fenomene prezente în societatea din R. Moldova în ultimii ani – monopolizarea pieței mass-media de către agenţi economici netransparenţi, comercializarea presei și sacrificarea calității şi considerentelor etice în numele profitabilității economice, multiplicarea în spațiul public a unor discursuri intolerante, discriminatorii sau cu accente discriminatorii, criza profundă din sistemul educațional ce limitează accesul studenților la ideile și dezbaterile curente din domeniu, cenzura informală a discursului public, excluderea unor grupuri marginale (săracii, romii, persoanele cu dizabilităţi, persoanele LGBT etc.), nivelul scăzut de cultură și educație civică şi politică a cetățenilor, justifică, în opinia noastră, necesitatea unui portal de atitudine, analiză și critică socială. Amplificarea unor discursuri intolerante – fie ele motivate din punct de vedere etnic sau religios, pe fundalul acutizării aşa-zisei „crize identitare” – ne-au convins că dezbaterile și „luptele de idei” constituie un mijloc crucial în procesul de comunicare, informare şi în ultimă instanţă de democratizare a societăţii. Diversele forme de intoleranță şi discriminare (șovinism, sanism, rasism, sexism etc.) şi fenomenele negative pe care acestea le generează (inegalităţi, excluziune, opresiune etc.) pot fi diminuate şi chiar eliminate, credem noi, prin contribuţia unor dezbateri calificate și conştiente de dimensiunea civică a acestor luări de poziţie.

În același timp, o serie de discursuri și practici – politicile economice ale capitalismului „sălbatic”, tranziția negîndită la economia de piață, sărăcirea masivă a unor grupuri sociale atît în zonele rurale ale țării, dar și în orașe, mai ales ca urmare a procesului de dezindustrializare, corupția politică la nivel central și local, proliferarea oligarhiilor politice și economice la adăpostul unor construcții mitologice precum „economie de piață”, „integrare europeană”, „democrație”, „unionism” – au fost abordate necritic, fiind sustrase reflecției, deși acestea influențează în mod decisiv viața cetățenilor Moldovei. PZF vrea să supună această stare de fapt unui examen critic şi astfel să participe la îndreptarea ei.

Un discurs critic informat şi o discuţie amplă stimulată de acesta ar conduce la erodarea stereotipurilor, prejudecăţilor şi a altor „reflexe” de gîndire care susţin fenomenele socio-politico-economice pomenite mai sus, ar contribui la depășirea blocajelor în comunicarea dintre diferite grupuri sociale (etnice, religioase şi de statut social) şi ar pune baze reînnoite (clădite pe principiile echităţii) pentru o coeziune şi o solidaritate sporită în societatea noastră.

Lipsa de dezbateri publice pe anumite chestiuni de importanţă (de ordinul celor menţionate mai sus) este o poziţie comodă. Totuşi, istoria mai mult sau mai puţin recentă ne învaţă că slăbiciunea discursului critic în anumite perioade şi spaţii geografice şi culturale (de exemplu, anii 1930 în Europa, dar și tranziția post-sovietică) au permis radicalizarea unor regimuri politice, încetăţenirea unor discursuri de propagandă şi punerea în aplicare a unor măsuri cu consecinţe dezastruoase pentru comunitatea locală şi mondială (pentru a nu aminti decît holocaustul, crimele staliniste sau epurările etnice din fosta Iugoslavie). Situaţia actuală a societăţii noastre ne aminteşte în multe privinţe de perioade în care au înflorit diverse mişcări şi regimuri autoritare. Istoria încă nu ne-a vaccinat împotriva unor cataclisme sociale în stare să explodeze în orice moment pe fundalul unor crize sociale de profunzime, însoţite de o comunicare publică parţială şi puternic distorsionată de interese personale şi corporative. În lipsa unor dezbateri şi reflecţii critice de anvergură, riscăm să devenim martorii – neimplicaţi – ai unui sistem bazat pe opresiune şi injustiţie, care odată exacerbat, poate da naştere unor manifestări sociale şi politice de factură autoritară.

PZF nu urmăreşte să devină o comunitate omogenă a unor părtaşi de idei şi de poziţie, să producă şi să difuzeze păreri şi mesaje pentru uzul unui cerc circumscris al unor semeni (după principiul „the medium is the message”), nici nu pretinde să instituie un discurs ortodox (un alt „-ism”). Aşa cum s-a pomenit mai sus, PZF vrea să favorizeze desfăşurarea unui schimb de idei şi de poziţii nu neapărat convergente, dar în mod necesar multilateral informate, în scopul stimulării unei comunicări şi reflecţii sociale eminamente critice şi „dialogice”, opuse prin definiţie unor luări de poziţie partizane şi unei gîndiri înţepenite de scheme ideologice implicite şi de un bun simţ iluzoriu.

Cinismul (guvernanţilor), zeflemeaua (decidenţilor de rang mediu) şi neîncrederea generalizată (a oamenilor de rînd) erodează din fundament posibilitatea însăşi a oricărui proiect de anvergură iniţiat din bună credinţă în folosul şi binele unei comunităţi şi a societăţii în genere. Aceste manifestări anomice întreţin totodată un liant paradoxal în baza unui complot al societăţii împotriva ei însăşi, în interesul unei căpătuiri sau supravieţuiri individuale de moment. Spiritul critic de la care se revendică platforma noastră este contrar acestei stări de spirit corozive din societatea noastră. Dimpotrivă, PZF va căuta să repună în drepturi anumite principii morale, de dreptate şi solidaritate umană, fără de care încrederea faţă de aproapele nostru şi speranţa în viitor devin nişte noţiuni lipsite de sens, iar comunitatea este surpată din interior.

Spiritul critic şi reflexiv este expresia năzuinţei noastre – şi sperăm contribuţia noastră pozitivă – pentru o lume mai dreaptă, mai bună.


Nov 17 2013

(ne)sondajele si opinia (ne)publica

Vitalie Sprînceană

(Ne)Sondajul lui Renato Usatîi (persoane private comandă sondaje politice!) e o labă, sau, pentru puritanii limbajului și cei care nu știu înjurături, o țeapă.
– Pentru că conține întrebări fără sens, de genul ”Cât de mulțumiți sunteți de viața dvs în momentul de față?”. Întâi, întrebarea e foarte generală. Doi, mult mai important, întrebarea nu e urmată de alte întrebări ce ar fi investigat ”mulțumirea de viață și cauzele ei”. Barometrul de Opinie Publică (BOP) nu e capodoperă dar în partea asta are decența și inteligența de a întreba respondenții despre starea lor economică, despre problemele și fricile lor sociale și politice. Tabloul oricum nu e complet (poate fi afectat și de mulți factori idiosincratici – pesimistul vede altfel lucrurile decât optimistul, mai vin apoi și convențiile culturale – poți fi sărac și lovit de soartă, dar se cuvine să te mulțumești cu puținul ce-l ai pentru că poate fi mai rău), dar măcar e complex.
Întrebarea: Ai auzit de cutare politician? face parte din aceeași serie de inepții. Ok, a auzit omul. Mai mult de jumătate au recunoscut că cunosc pe inșii din  lista propusă de autorii chestionarului. În ce context a auzit? Pozitiv sau negativ? Ce trăsături asociază respondentul cu politicianul în cauză? Ce trăsături i se par incompatibile?
Restul (ne)sondajului (cu votul, cu UE) urmează același calapod: întrebarea generală și atât.
Nu știu cine-s CCSB (companiile de sondaje au de obicei decența să pună în introducere un fel de biografie corporativă – ce proiecte au mai realizat), aici stă un acronim și cam asta e. Cei de la Ziarul Național zic că CCSB ar fi o companie a lui Dan Voiculescu și Mirel Palada, și că ar fi fost implicată în scandaluri de manipulare a datelor.
– Metodologic, (ne)sondajul nu are nici o întrebare deschisă, cu răspunsuri în care s-ar auzi și vocea respondentului ceea ce înseamnă că autorii sondajului au auzit de la repondenți exact ce le-a trebuit să audă. Aveau însă nevoie de chițibușul numit ”vocea poporului” ca să dea greutate (altfel inexistentă) afacerii lor.
– N-am văzut distribuția pe mediu de trai, sex, limbă, vârstă, educație, stare socioeconomică. Poate nici nu-s, că-i greu, inclusiv pentru o companie mare să colectezi datele, așa cum zic ei, între 2 și 12 noiembrie și să publici rezultatele pe 15. Adică peste 2 zile în care ar fi încăput introducerea datelor în programul de calculator, teste de verificare pentru informație lipsă, simulări! Asta chiar n-o cred.
– Trucul ăsta cu introducerea numelui lui Vladimir Voronin pe lista oamenilor pe care respondenții i-ar vota la funcția de președinte al țării mi se pare culmea nesimțirii sociologice. Păi, dragi sondagii, cunoașteți foarte bine că Voronin nu mai poate candida la președinție de vreme ce, conform articolului 80 (4) al Constituției, nu poate îndeplini această funcție mai mult decât pentru două mandate consecutive. Voronin a avut deja două mandate de președinte iar Curtea Constituțională a zis în 2010 că nu poate pretinde la un al treilea mandat în nici un caz. Adică, bagi în răspunsuri opțiuni imposibile.
De ce v-ați oprit la Voronin? Ați fi putut adăuga și alte personaje reale sau imaginare ce se află în aceeași imposibilitate: Ștefan cel Mare, Decebal, Unicornul Roz, Marțienii. Sunt mai mult ca sigur că majoritatea respondenților ar fi optat și pentru Hristos, dacă era în listă. Și pentru Robocop sau Făt Frumos. Ori Moș Crăciun – el împlinește toate dorințele! Pentru că nu există limite pentru jocurile imaginației. Aceste jocuri cu imaginația nu trebuie însă prezentate drept realitate…
(Ne)sondajul lui Usatîi trece peste mofturile astea. Pentru că omul nu are timp: face offline-uri, organizează călătorii pentru jurnaliști, hrănește bloggeri, dă interviuri, fuge teatral din țară, într-un cuvânt e prins în răzbunări și lupte politice.
Și cum la război orice armă e bună, iacă-tă că omul de afaceri vrea să facă și niște știință. Pentru a-și lovi adversarii cu argumente obiective.


Nov 17 2013

povesti mari, cuvinte mici

Vitalie Sprînceană

Nu se poate totuși nega faptul că Uniunea Sovietică i-a învățat pe moldoveni să celebreze diversitatea, să-și găsească un loc în mozaicul de culturi, și în general modul de a trăi într-un imperiu multicultural/lume multiculturală.
De unde și popularitatea surprinzătoare, în aceste zile ”europene”, a unor metafore sovietice, adaptate la noile realități.
La Radio Chișinău cineva a citit în direct catrenul vechi al lui Petru Zadnipru: „Ţara mea, Moldovă-mamă. / Vatra doinelor străbune! / Ca un strugure de poamă / Stai pe harta Uniunii”. Europene…
Ultimul cuvânt, Europene, lipsea în poezia originală…
Anterior același catren fusese modificat (fără voia autorului, că Zadnipru e mort demult) așa încât Uniunea fusese înlocuită cu lumea. Moldova stătea ca un strugure de poamă pe harta lumii.
Catrenul e bun și pentru aderarea Moldovei la o Uniune intergalalctică!

În altă parte, un editorialist ce se vrea mai luptător și mai arțăgos, utilizează un alt clișeu, furat tot din propaganda sovietică – În spatele Republicii Moldova este Moscova, niciun pas înapoi! Replica s-a născut în 1941, când nemții erau sub Moskova, și sovieticii se apărau disperat. A prins bine și în timpurile noi, când moldovenii roagă pe nemți să vină la Chișinău și pe ruși să plece de acolo.
Găsesc aici o importantă parte ironică – cu o țară ce nu a reușit să-și construiască un alt imaginar politic și propagandistic în vreo 20 ani.
Și una de postmodernism cultural (nu-mi vine în minte un alt nume) – odele, metaforele, replicile, snoavele călătoresc liber între regimuri politice și sisteme de valori antagonice (cel puțin la suprafață), cărămizile culturale ce au construit o lume sunt reutilizate pentru a construi o altă lume, simbolurile sunt decontextualizate permanent și rupte de mediul ce le-a dat viață și de semnificațiile originare, nu ne rușinăm să punem alături imagini incompatibile.
Chiar și marile adevăruri ale timpului nostru le spunem cu cuvinte mici făurite și utilizate în altă epocă.


Nov 14 2013

despre niste falsi teroristi, falsi politicieni si falsi jurnalisti

Vitalie Sprînceană

Grigore Petrenco și Alexandru Petcov au organizat ieri o conferință de presă. În care au divulgat mai multe informații despre niște tranzacții cu arme ce ar fi avut loc între guvernul moldovean și Consiliul Național de Tranziție din Libia.
Unele lucruri sunt adevărate – cum ar fi raportul experților Consiliului de Securitate al ONU. Altele sunt de-a dreptul false – cum ar fi istoria cu ”organizațiile extremiste musulmane afiliate cu Al Qaeda” în mâinile cărora ar fi ajuns armamentul moldovenesc.
E clar de ce deputații comuniști trag adevărul de coadă pentru ca acesta să acopere cumva născocirile lor – se află în campanie electorală și trebuie să lupte pentru fonduri din Rusia…
Ce face  însă o altă parte a presei din Moldova, presupus anti-comunistă, independentă, obiectivă și neutră?
Simplu, ia declarațiile celor doi, citează direct două fragmente, pe alte două le fac vorbire indirectă, adaugă o inutilă notiță istorică a scandalului și bagă știrea pe site. Așa face Adevărul. Așa face Tribuna.md. La fel procedează și Jurnal.md.
Ce-ar fi trebuit să facă? Lucrul cel mai elementar al profesiei și vocației de jurnalist – fact-checking, adică verificarea faptelor, datelor și evenimentelor. Mai ales că e vorba de o știre cu potențial de scandal imens: presupusa legătură între guvernul legitim al țării și rețelele de terorism mondial.
Ar fi descoperit că:
– În septembrie 2011, Benghazi era demult (încă din primăvara aceluiași an) în mâna Consiliului Național de Tranziție din Libia, care consiliu a organizat răscoala împotriva lui Gaddafi și era recunoscut deja de vreo 60 de țări, inclusiv de SUA, Franța (prima țară), Marea Britanie, Germania, Rusia. Pe 12 septembrie, ziua când avionul moldovenesc zbura spre Libia, și China recunoștea acest consiliu. Peste alte câteva zile asambleea generală ONU (Moldova a votat și ea pentru) recunoștea acest consiliu drept putere de stat în Libia, deci poveștile că Benghazi era în mâna Al Qaeda sunt doar pentru cei care nu țin minte istoria recentă. E o altă poveste că guvernul moldovean s-a angajat de partea unei forțe (la acel moment încă) rebele după ce jumătate de an înainte îl susținea pe Gaddafi, dar inconsecvența politicii externe moldovenești nu mai uimește pe nimeni.
– Lucrurile astea nu-s secret de stat, și nici nu trebuie să stai 20 ani în arhive. 10 min și 3 link-uri de pe wikipedia sunt suficiente pentru a reconstitui realitatea povestită atât de fals de Petcov și Petrenco.
Nu, că unii jurnaliști moldoveni știu doar să transforme vorbirea directă în vorbire indirectă și cred că asta e ”informație”.
Ei încă nu au priceput că nu avem nevoie de mediatori să ne spună ce au zis Petcov&Petrenco, pentru că putem merge direct la privesc.eu să urmărim în direct sau în înregistrare întreaga  conferință.
Jurnalistul, dacă vrea mere de aur, tiraj și cititori trebuie să verifice afirmațiile politicienilor, nu să fie papagalii acestora.
Și să nu mai aud că moldovenii nu citesc ziare. N-au ce citi. Aceștia preferă să privească/asculte conferințele/declarațiile direct, fără mijlocitori.


Nov 4 2013

postmodernisme crestin-ortodoxe

Vitalie Sprînceană

Postmodernism creştin – biserica ortodoxă sfinţeşte blocul administrativ al unui muzeu care povesteste istoria evoluţiei omului de la maimuţă la homo sapiens...