blog implicat

Doruri și nostalgii. După ceva vreme, mâncare și bere (vremea e universală, mâncarea este chinezo-italiană iar băutura – olandeză) discutăm cu fostul meu coleg de bancă despre nostalgii. Eu nu prea am. Prietenul le are – față de vrea dinainte, față de timpurile de aur ale adolescenței când urnitul munților din loc părea o treabă de copil, când viața era mai simplă iar lumea mai puțin stricată. Pomenim și despre dor. Despre cel de țară.

– Nu merg acasă pentru țară. Nici măcar pentru sat, dealurile lui ori pădurile ori iazul ori vreunul dintre drumurile unde mi-am petrecut copilăria. Mă duc pentru părinți și câțiva  prieteni.

…Adică un dor ce încape într-o ogradă.

Așa arată probabil noua geografie transfrontalieră a Moldovei – o rețea  de ogrăzi (în care încap feciori și fiice, soți și soții, părinții și bunei) conectate global la suflete de bone și zidari în Roma, Paris, Madrid, Lisabona și Moskova.

Gusturi.

…La Roma mă văd, într-un restaurant italiano-chinez cu colegul de bancă din gimnaziu. Să se fi făcut vreo 12 ani de când nu ne-am întâlnit deși am comunicat ”oarecum” pe internet. Depănăm amintiri, trecem în revistă oameni, locuri și acțiuni. Pe unii foști colegi din aceeași clasă îi pomenim spre sănătate, pe alții spre țărână ușoară (avem și câțiva decedați)…

Când ni se aduce mâncarea (somon copt, calmari) plus alte câteva feluri de pește și salate tragem vorba mai spre latura gastronomică. Eu laud intens farfuria mea și prin extensie întreaga artă culinară italiană, de la alegerea ingredientelor la modurile de a le potrivi. Dintre multele locuri unde am mâncat Italia mi se pare ca fiind cel mai gustos.

Prietenul mă contrazice:

– Zeama cu găina de acasă e mult mai gustoasă. Drept că noi mâncăm în Moldova mai gras, mai necioplit, dar chiar și așa tot zeama aia e mai gustoasă.

Îl întreb contrariat:

– Și în Italia lucrurile de acasă par mai gustoase?

– Eh, păcat, îmi zice el, că stai la Roma doar trei zile. Te-aș fi dus sâmbătă ori duminică la locul unde opresc microbuzele ce vin din Moldova. Să vezi atunci priveliște: vreo 40-50 mașini adunate grămadă într-o piață și toate vând ardei de la Moldova, roșii de la Moldova,  carne de la Moldova, vin de la Moldova și tot așa…

 (Ironiile – să aduci vin în țara vinului și roșii în locul unde acestea sunt pe post de religie culinară – rămân ironice).

Despre gusturi nu doar că nu se discută – pentru ele se plătește.

Așa cum se văd lucrurile azi, în 2012, râul Tibru, cel care taie Roma, are  mai multă istorie decât debit de apă.

 Abisal fragment în de-două-ori-voluminoasa biografie a lui Hitler și a vremii lui scrisă de Ian Kershaw (în total s-ar adăuga vreo 2000 pagini):

”Hitler reprezintă suicidul prin excelență. El nu menține vreo legătură în afara propriului ”ego”… El se găsește în poziția privilegiată a celui care nu iubește nimic și pe nimeni în afară de propria persoană… De aceea el poate îndrăzni totul pentru a-și păstra sau crește puterea…care stă singură între el și moartea rapidă.” (din volumul jurnalistului german Sebastian Haffner, Germany: Jekyll and Hyde)

Mai încolo:

”Un motiv important din care Hitler s-a dovedit a fi o ”ghicitoare înfășurată într-un mister în interiorul unei enigme” este goliciunea persoanei private a acestuia. El a fost, așa cum s-a mai spus în repetate rânduri, aproape o nepersoană… În afara politicii viața lui Hitler era un gol.  În contrast, Napoleon, Bismark, Kennedy și Churchill au avut substanță de personalitate și în afara vieții publice… Hitler nu a avut viață privată după cum nu a avut o altă zonă decât politică unde ar fi putut să se retragă…Privat și public au fuzionat complet și au devenit inseparabile.”

Invizibilități. Un afiș în română pe un autobuz cu numere italiene ce face naveta între suburbiile Sienei (Toscana)  – ar fi un prilej de mirare dacă nu ar fi strategie comercială trivială a unei companii (Western Union) de a se adresa exact grupului de clienți susceptibili să apeleze la serviciile ei…

Și totuși, afișul scris într-o limbă necunoscută italianului simplu (pentru că-i aglomerată cu agrafe și căciulițe deasupra unor litere normale) mai reprezintă și un cod ce leagă ochi, mâini, familii, generații, distanțe, lacrimi, viitor, trecut, planuri și milioane de alte detalii ce se cheamă viață.

Bucata de abțibild e importantă nu pentru mesajul ce-l transmite, pentru ținuta grafică sau mutra feminină drăguță ci pentru sutele și sutele de ochi ce au privit-o cu dor, cu grijă față de amărâții rămași acasă, cu disperare ori cu speranțe până au lăsat urme pe ea.

Drumuri. Un vechi banc american zice că Reagan, dupa o vizită oficială în URSS, ar fi spus că i-ar fi plăcut mult țara sovietelor, că pretutindeni era curat și frumos doar că…mirosea a vopsea… Așa-s și autostrăzile din Ungaria și Slovenia – curățele, proaspete, cu vopseaua încă neștearsă. În Italia, prin contrast, drumurile și autostrăzile au aromă de lucru învechit dar încă bun…În Moldova drumurile put.

Priorități. Tocmai ajunseserăm în Viareggio după o călătorie lungă-lungă de vreo2100 km în care au încăput: Pipirigul, Toplița, găurile din Drumul Național 16 ce leagă Reghinul de Cluj, o rătăcire prin Cluj de vreme ce GPS-ul știa un singur drum spre Oradea și tocmai ăla era închis pentru reparații, apoi un motel în Ungaria, alte rătăciri prin stufăriile de lângă lacul Balaton, peisaje de vis în Slovenia și Toscana, deci parcasem automobilul și am intrat cu gențile în casă. Gazda italiană deja trebăluia la aragaz. Povestea ulterior soția lui: ieșisem la balcon să văd când veniți și imediat cum v-am zărit l-am strigat pe R. să vină să vă ajute să găsiți un loc de parcare. Iar el, în loc să coboare, a pus repede apa la fiert pentru paste…

Așa arată ordinea întâmpinării oaspeților în casă.

Moldovele din lumea mare. După o primă cină copioasă de bun ajuns am ieșit să fare due passi, adică să facem o plimbare ce ar mai fi așezat mâncarea. Am mers de-a lungul canalului până la far. Vorbeam mult că era de povestit. Lângă far, un tip s-a apropiat de noi și ne-a întrebat în română:

– De unde sunteți?

– Din Chișinău, Moldova.

– Eu sunt din Galați.

– Moldovă și asta, zic eu.

– Da, spune bărbatul, aici toate Moldovele sunt una.

Italia moldovenească. Undeva în Toscana, între Livorno și Torre Mozza, pe un câmp ce aparține unei ferme agricole cu măslini și furtunuri care udăa permanent lanuri de roșii e un turn galben, poate un turn de apă, poate altă încăpere tehnică. Pe fața dinspre autostradă a turnului stă cu litere mari și rosii, o inscripție cu vopsea – MOLDOVA… Atât. O fi disperare, o fi dor, o fi mândrie, o fi de toate. N-am de unde ști. Cunosc cu certitudine însă că Italia demult nu mai e doar a italienilor, iar Toscana nu apartine doar lui Dante. Au și moldovenii o parte din ea.

Înțelegerea evoluției condițiilor și mentalităților maselor reprezintă un proces cu dificultate deosebită. Majoritatea subiecților investigației istorice țin de categorii educate și articulate; mulți au creat și lăsat în mod inteționat mărturii scrise ori au fost descriși de martori ce-i cunoșteau suficient de bine. Acțiunile, gândurile și cuvintele celor fără carte (analfabeți/needucați), și majoritatea subiecților mei fac parte din această categorie, rămân în mare parte în afara documentelor și mărturiilor cu care lucrează istoricul. În cazul în care totuși categoriile fără carte lasă urme în documente, aceste mărturii sunt munca unor observatori externi ce i-au observat și descris în scopuri și cu interese proprii. Poliția, birocrații, folcloriștii, preoții, învățătorii, agronomii și oamenii de litere au investigat și descris categoriile fără carte dar, oricât de critici sau simpatetici ar fi fost, ei nu ne pot spune ce s-a întâmplat în calitate de adevărați participanți. (…)

Însă masele fără carte nu sunt, în fapt, lipsite de voce. Ele pot și își exprimă ideile și sentimentele în câteva moduri. Sociologi, etnografi, geografi și mai recent, istorici demografi au creat pentru noi instrumente noi și diferite prin intermediul cărora putem interpreta evidențele. (…)  O sursă particulară de evidențe asupra vieții grupurilor fără carte poate fi găsită în cântecele, dansurile, proverbele, poveștile și tablourile țăranilor, adică întreaga sferă a artelor și tradițiilor populare.

Eugen Weber, Peasants into Frenchmen: The modernization of rural France, 1870-1914 (Stanford University Press: 1976), pp.xi-xii.

Cartea poate fi cumpărată de aici și poate fi salvată în fișier .pdf pentru lectură aici.