se cauta o literatura despre proletari…

Vitalie Sprînceană

Via Cristian Sîrb am ajuns la un articol semnat de Patrice Bollon în Le Magazine Litteraire, care se arată indignat de absența ”micilor oameni și a poporului” din literatura franceză.

À considérer les livres qui paraissent aujourd’hui, on se demande parfois si l’on ne se trouve pas en présence de traductions, non signalées comme telles, d’oeuvres venues d’une sorte de terra incognita, absente des atlas. Alors que tout n’est que chômage, difficultés matérielles, crainte de l’avenir, les romans actuels semblent presque tous se dérouler – quand le monde extérieur daigne s’y montrer, ce qui n’est pas toujours le cas -, sinon dans des quartiers chic avec d’élégantes maisons design, du moins dans d’intéressants districts bourgeois-bohèmes, avec de l’argent à discrétion, puisqu’ils n’en évoquent jamais l’effet du possible manque, et des angoisses bien sûr, de dramatiques même, mais purement « existentielles »…Mais il suffit souvent de gratter un peu pour découvrir, sous leur actualité sociale de surface, des raisonnements encore engoncés dans ce vieil universalisme atemporel pour lequel il n’y a pas de classes sociales, juste (et encore) des « catégories ». Comme si la même pensée valait par définition pour tous, riches ou pauvres, ouvriers, employés ou membres de plusieurs conseils d’administration.

 

Bollon are niște dreptate aici. Literatura contemporană franceză mainstream, aia scrisă de Houellebecq și Beigbeder, abordează lumea din unghiul unor oameni ce au o culoare a pielii suspect de albă, ce trăiesc o viață suspect de burgheză și tipică pentru clasa medie, a căror angoase existențiale cu privire la devalorizarea dragostei, apariția particulelor elementare și a societății de consum rezonează prea puțin cu micile universuri ale muncitorilor polonezi și bulgari ce se înghesuie să găsească un loc de dormit pe capacele din găurile de canalizare sau în Les Bois de Boulogne, cu miile de tineri arabi încercuiți în banlieues și discriminați curent la obținerea unor locuri de muncă ori cu grijile bonelor ivoriene ce se îngrijesc de copiii parizienilor bogați.

Gouncourt-ul stă ca o mărturie a acestor absențe literare – ”Alabama Song” al lui Gilles Leroy (2007) are ca subiect viața Zeldei Fitzgerald, soția celebrului romancier american, ”Les Bienveillantes” al lui Jonathan Littell (premiatul din 2006) interoghează Binele și Răul în decorul nazist al Germaniei, ”Syngué Sabour. Pierre de patience” al lui Atiq Rahimi cercetează viața femeilor din Afganistan.

La Carte et le Territoire”  a lui Michel Houellebecq (2010) e un roman relativ domestic chiar dacă lumea lumea transnațională a lui Jed Martin – rusoaica Olga, cerul irlandez – ține mai mult de visele ”omului mic francez”, decât de realitățile vieții lui curente.

Dacă Academia Goncourt ar fi umblat puțin pe la reguli și ar fi răscolit prin non-ficțiune, cutremurătoarea ” La Misère du monde” apărută sub coordonarea lui Pierre Bourdieu, și care oferă o fotografie cât se poate de detaliată a devastărilor prilejuite de recentele dezvoltări ale capitalismului în Franța, n-ar fi avut concurență.

Mai ales că, în 2001, anul apariției acestei tulburări livrești, Goncourt-ul a fost ridicat de un roman ce reconstruia încercările Franței secolului al XVI-lea de a cuceri Brazilia!

Reproșul lui Bollon sună ca un îndemn de a reveni la vreo variantă a realismului socialist sau ca o coborâre obligatorie a literaturii spre popor.

Căilea astea, însă, au fost bătătorite deja.

Scriiturile despre viața ”poporului” muncite la comanda unor ONG-uri sau organizații de stat, nu-s literatură bună și nici convingătoare.

Apoi, e greu de tot să recuperezi valoarea literaturii ”proletare” după experimentul literar sovietic.

În al treilea rând, literatura nu se găsește ca unică modalitate de expresie culturală pentru ”minorități”. Pomeneam mai sus o lucrare sociologică. Mai este și muzica. Mai sunt și filmele. Les Indigenes, bunăoară, a făcut destulă vâlvă încât să scoată la iveală anumite ipocrizii cu privire la națiune și la straturile implicite de rasism ce o formează. Bienvenue chez les Ch’tis a ”descoperit” câteva Franțe în afara Parisului și a construit ceva glume reușite pe seama relațiilor dintre acestea.

În al patrulea rând, cine e poporul simplu? Are vreo existență reală sau reprezintă doar o ficțiune stângistă ce pretinde că ar putea să adune sub o umbrelă numeroasele grupuri – etnice, religioase, gender – de dezavantajați?

Mai e și o eroare de logică. A te plânge că nu există literatură contemporană mare ce ar descrie lumile din josul ierarhiei sociale, ar însemna să te faci că nu pricepi ca literatura mare este mare anume pentru că acordă prioritate criterilor estetice în fața celor ”etice” sau ”partizane”.

Cum esteticul și frumosul sunt categorii distinctive și strict ierarhizate (pace Bourdieu!) în funcție de clasă (determinism discutabil) nu-i mare mirare că la vârfuri se găsește o anume literatură de clasă și nu o alta!

Cerc vicios.

 


5 Responses to “se cauta o literatura despre proletari…”

  • cristian sirb Says:

    O opinie mult mai nuanțată – în textul tău, de aceea, binevenită. Eu mai detectez în eseul lui Bollon și insinuarea ca literatura „mare” ar fi, de fapt, literatura despre masele largi sau despre indivizi minusculi aparținând maselor „asuprite”.

    Cât despre prezumția de „evitare” a subiectelor „non-albe” în literele franțuzești contemporane, probabil că aici încape o importantă și nesfârșită discuție. Chiar de-ar fi așa, opinia lui Bollon tot nu ține. Scriem despre ce ne atinge. Nu sunt de acord și nu citesc cu drag, sub nici o formă, literatura-manifest. Cărțile angajate, idem.

    Dacă les banlieues lipsesc din planul editorial al Gallimard (de ex), e și pentru că les banlieues nu produc autori care să le „cânte” asuprirea.
    cristian sirb´s last blog post ..Dureri franțuzești (în fund)

  • cristian sirb Says:

    Dacă trebuie să înțeleg că, în mod obișnuit, nu dai răspuns comentariilor, să-mi spui, te rog, ca să nu mă mai agit așteptându-l. Nu e nici o supărare, să știi.
    cristian sirb´s last blog post ..Profesorii xerox

  • Vitalie Sprînceană Says:

    eu tind sa-i dau, intr-o oarecare masura, dreptate lui Bollon…el vorbeste ori scoate la iveala o tacere…pe care am putea s-o abordam in multe feluri…nu ca literatura ar fi garantat, in vreo vreme, o “reprezentativitate” a claselor sociale (un fel de corectitudine literara), dar as fi de acord ca tacerea pe anumite subiecte vorbeste multe…cum vin si dintr-o perspectiva sociologica as indrazni sa afirm ca tema tacerii literaturii franceze contemporane mari despre teme ‘sociale’ e una cel putin interesanta…e vorba despre mecanismele prin care este formata aceasta literatura mare (critici, premii, edituri, reviste literare), regulile esteticului literar etc…
    din alt punct de vedere Bollon e prizonierul unui punct de vedere ce crede ca “povestile de jos” se pot spune doar literar..or, indicam in post, o intreaga literatura sociologica scrie, in ultimii 20 ani, viata celor nevazuti literar, ii intervieveaza, le aduna viziunile si nazuintele… mai sunt si antropologi, si etnografi…probabil absenta “angajamentului” in literatura o putem explica fie trauma suferita de “protituarea angajamentului in regimurile totalitare”, sau de faptul ca angajamentul a gasit alte limbaje, mai eficace, si a lasat literatura sa se ocupe de chestii literare…o inregistrare audio/video a lui “I have a dream” al lui MLK e mai eficienta decat o carte pe acelasi subiect, o proiectie a lui Wodiczko mai cu efect decat un roman de dimensiunile “Razboi si pace”. Pana la urma literatura angajata are scopurile si organizarea ea…Si daca unele cauze se simt mai bine in alte medii acolo sa stea…

  • Vitalie Sprînceană Says:

    si la limita Bollon nu are dreptate…romanul lui Romain Gary “Ai toata viata inainte”, aparut in anii 70-80 e de-a dreptul sfasietor…are si clasa, si etnii, si rasa, si anti-semitism. si-i scris cu umor si talent…

  • cristian sirb Says:

    Mulțumesc. Nu că aș crede că francezilor scriitori le-ar fi teamă de a scrie angajat. O fi din rațiuni estetice, stilistice, naiba știe de ce natură. Că doar estetismul a avut mereu întâietate, mare trecere, la scriitorimea franceză. Uneori, a trecut și drept talent. Așa cum și angajarea a trecut cu brio drept criteriu de selecție pentru Nobel.
    cristian sirb´s last blog post ..Profesorii xerox

Leave a Reply

CommentLuv badge