blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Month: April 2011 Page 2 of 3

globalizare cu straturi

3 straturi ale globalizării.

Primul strat, sovietic, o ucraineancă blondă cu ochi albaștri, vorbitoare de limbă rusă, născută în Turkmenistan. C-așa-i în tenis, vorba lui Toma Caragiu, adică așa stăteau lucrurile în necuprinsa țară a muncitorilor și kolhoznicilor.

Al doilea strat, americănesc, ucraineanca vorbitoare de rusă cu pricina lucrează pe post de șef al Oficiului pentru Studenți Străini și Relații Internaționale a Universității. Unde discută în engleză, desigur, și-i americancă get-beget. Are o georgiană în calitate de subalternă, cu care vorbește în rusă doar când n-o vede/aude nimeni.

Al treilea strat, global: ucaineanca vorbitoare de rusă care mai e și șefă peste un oficiu mare, dansează ”din buric” (the belly dance) în fața un auditoriu eterogen compus din ”localnici” – vreo 10 inși de vreo 70-80 de ani care vor fi prins, cu certitudine și vremea când negrii nu aveau dreptul, în Virginia, statul în care mă aflu, să stea pe scaunele din față ale autobuzului, care erau rezervate pentru albi – apoi și alții: japonezi, coreeni, chinezi, mulți indieni, 5-5 ex-sovietici, olandezi și alții.

Ce înseamnă asta? Nimic. Poate cel mult că oamenii sunt cu chef. Și că fun-ul (entertainment-ul/distracția) pot uni…Dar foarte superficial. Nu mai târziu decât săptămâna trecută unii dintre inșii indieni și pachistanezi care acum aplaudă frenetic cadâna ucraineană stârniseră o bătaie pe campus cu ocazia unui meci de cricket între India și Pachistan. I-a despărțit poliția. Atât despre forțele globalziatoare ale consumului, distracției și Coca Cola. Ele-s superficiale. Comuniunea globală realizată de ele e la fel de superficială.

 

Mexic – capitala lumii

De-i frig, de plouă, de bate vântul, de-i 4 iulie ori Ziua lui Martin Luther King, de-i vorba de Conferința Profesorilor Americani de Istorie, Adunarea Femeilor Chineze pentru Dreptate ori Săptămâna Studenților Internaționali (chiar zilele astea), de-i întâlnire oficială sau party privat, e, în cazurile astea, și-n restul celor care n-au fost menționate, mâncarea servită e pregătită cu grijă de ”echipa” hispanică (în SUA asta înseamnă vorbitorii de spaniolă din America de Sud, Centrală și Mexico), alde Romero, Tomasita și Sanchez…

Ei reprezintă categoria de forță de muncă disponibilă oricând să muncească pentru 10-15 dolari pe oră (dacă dă Domnul măcar atâta), să stea ziulica întreagă în miros de ulei prăjit, să plimbe un teu printre scuipaturi ”internaționale”, să curățe latrina de 10 ori pe zi și alte munculițe prost plătite și intensive.

Ironie că și restul prăvăliilor culinare de pe campus au ca forță de muncă fundamentală tot pe hispanici (majoritatea absolută mexicani)…Așa e la bufetul italian unde o Rosario vinde macaroane cu cașcaval; la vecinii francezi, adică patiseria, un Hugo vinde croissanturi pe care Flora le frământă în chiar spatele lui, așa e la Burger King, McDonalds, Dennys, la restaurantul irlandez din oraș, și chiar la magazinul coreean, unde hispanicii muncesc în calitate de hamali. Doar două buticuri ”etnice” nu angajează hispanici: cel indian și cel chinez. Ăia au muncitorii lor.

…Azi seara mexicanii au gătit o cină ”internațională” – cartofi africani, asparagus pe chinezește, spaghetti italienești, samosa orientale, turte afgane, pilaf indian, vânătă coaptă nu-mai-știu-de-unde-că-vânăta-nu-mi-place, clătite europene și tortă franțuzească…Un Romero umba de colo-colo cu abțibilduri și le lipea pe farfurii, ca să se vadă unde și ce este… Niscaiva afgani făceau capricii – pitele ”afgane” cică n-ar fi fost tocmai ca cele de la ”casa” lor… Romero și-a continuat munca. Avea încă multă altă treabă…

Le-am zis că au dreptate…Eu mănânc deseori la restaurantul afgan din fairfax și pot depune mărturie că pitele de acolo-s mult mai puhave, gustoase și aromate. Doar că, de vreme ce n-au catadicsit să aducă cu ei 1-2 turte ”originale” și au venit să mănânce hojma de 5 dolari (prețul biletului), să mai lase nazurile. De acord, a zis unul.

 

SOS cu Petitie…complexul sculptural sub cerul liber „Rugina & Co.“

Artiştii Nicolae Ischimji şi Valeriu Moşcov au avut nevoie de 25 de ani şi de câteva tone de fier uzat şi resturi industriale pentru a crea această operă de calibru european – complexul sculptural sub cerul liber „Rugina & Co.“ – „РЖАвЧИНАХ“. Sculpturile care formează expoziţia – „Purgatoriul“, „Aparatul birocratic“, „Păstorul“, „Cortina de fier“ – constituie un ansamblu unitar şi integrat organic în spaţiu. Complexul sculptural nu este doar un veritabil comentariu, viu ilustrat, la epoca totalitarismului şi a industrializării, ci şi este o adevărată carte de vizită a artei moderne din Moldova: o dovadă a forţei conceptuale a acesteia, a unui potenţial creator şi critic în plină expansiune, un exemplu de dăruire dezinteresată şi liber asumată idealurilor artei în condiţii de underground, un model de nonconformism, un manifest al gândirii ecologiste.

În ce constă problemа? Admirată de vizitatori, apreciată înalt de comunităţile de experţi locali şi internaţionali, dar nerecunoscută la noi oficial, „Rugina“ cea inovatoare se află în acest moment în pericol de dispariţie. Una dintre lucrări a fost furată, alte câteva sunt deteriorate. Spaţiul public pe care se găseşte expoziţia este izolat şi ciopârţit de garduri instalate ilegal. Se planifică privatizarea terenului şi folosirea lui în scopuri private. Atelierul autorilor, parte componentă şi bază tehnică a proiectului, împreună cu arhiva, sculpturile, tablourile, ustensilele, biblioteca, a fost acaparat de persoane necunoscute, cu complicitatea angajaţilor Primăriei. Dosarul privind pătrunderea ilegală în atelier este de un an „examinat“ de procuratură… Funcţionarii Direcţiei patrimoniu municipal refuză să prelungească termenul contractului de arendă a atelierului. citeşte şi semnează

cartea care ma apara

Își zic The Book Bloc și participă activ la protestele contra majorării taxelor în universități, comodificării educației și culturii:

”Cărțile sunt intrumentele noastre  – învățăm și suntem învățați prin ele, creăm cu ele, facem cu ele dragoste, și uneori, trebuie să luptăm cu ele.”

 

În Marea Britanie (sursa)

În Italia (sursa)

În Olanda (sursa)

 

crestinisme dietetice

Uneori creștinismul se mai și intersectează cu medicina, igiena, dietologia și alte –logii medicale…Întâlnirile cu estetica personală vor fi abordate în altă parte…

Cum e mijloc de post și tot creștinul ”bun” abia de se reține să nu dea buzna în șuncă, un ziar de la Chișinău s-ar fi gândit că-i loc de ceva ajutor…Măcar de 2-3 sfaturi cu privire la substituenții cărnii, că-i prea de tot s-o ții 49 zile și nopți închegate cu fasole și pâine uscată. Apoi, zice gazeta, abordarea literală a postului colportă riscul de a supune ”organismul la prea multe traume dintr-o dată” așa încât, bunul creștin trebuie ajutat să suporte jugul tiranic al credinței… La o adică listele astea de alimente permise și prohibite au fost făcute mult înaintea pizzeriilor și invenției hot-dogurilor cu maioneză…

Trecem la lista de produse înlocuitoare: unele, precum margarina, cartofii, soia, nucile sunt găsibile și accesibile.

Altele însă, precum untul de cacao (ce trebuie adus din aiurea), ciupercile, strugurii (în Moldova, n-a fost încă nici un caz în care strugurii de poamă să fie tocmai copți în martie-aprilie), uleiul de măsline, e, toate astea costă o căruță de bani și-s pe buzunarul mitropolitului și a 2-3 clerici mai cu stare.

Domnilor credincioși, în materie de păcat, dacă tot vă gândiți să urmați sfaturile rețetologului de la Timpul, Doamne-Doamne n-o să se supere dacă nu umblați ca aiuriții prin supermarketele luxoase ale orașului căutând struguri proaspeți în nopți viforoase de martie.

Din contra, cred că s-ar face că n-ar observa halca eventuală de carne  pe care tocmai vă gândiți s-o băgați în gură (care halcă e de cel puțin 4-5 ori mai ieftină decât ”trufandalele de post”).

Și poate, cine știe, chiar s-ar bucura dacă diferența financiară ar merge, să zicem, spre un sărman sau spre trei flămânzi…De care se găsesc din abundență prin Țara Moldovei.

 

P.S. Întâmplarea îmi readuce în minte o anecdotă bulgărească de prin secolele 17-18, istorisită de profesorul universitar Svetla Strașimirova (Светла Страшимирова) la una din lecțiile de istorie, pe vremea când mă găseam student la Sofia:

Merge un țăran bulgar la preot, prin mijlocul Postului cel Mare și-i zice:

– Părinte, am un mare păcat pe suflet!

– Zi, fiule.

– Păi, am dorit să țiu postul ăsta întreg, și am răbdat cât am putut, dar ieri m-a rupt pofta și-am mâncat un ou. Simt că mă apasă oul ăsta ca o piatră…

– Fiule, postul nu-i lucrul cel mai de seamă în viața unui creștin…Altele-s lucrurile importante: să nu furi, să nu ucizi, să nu preacurvești…

La care țăranul s-a apucat îngrozit de cap pentru că nu știa că alea-s tot păcate, și le făcea cu sufletul împăcat.”

 

Bogdan Ghiu despre regimul supravegherii generale

Bogdan Ghiu pe Liternet

”În principiu, vorbim de dreptul autorităţilor publice de a supraveghea eventualele încălcări ale legii publice în locuri publice, deci de un drept pretins inalienabil al statului, la diversele lui niveluri. În fapt însă, supraveghere video în spaţiul public desfăşoară, de multe ori, mai ales persoane private, care îşi apără interesele, adică proprietatea.

Or, aici intrăm în plină contradicţie şi în plină aporie, deoarece oricine are dreptul să-şi apere proprietatea privată, dar, teoretic, numai în limitele acesteia: pot să-mi supraveghez video casa şi curtea, dar n-ar trebui să mi se permită să supraveghez şi strada…Evident că nu se întîmplă aşa, şi aşa cum poliţiile private nu încetează să se înmulţească, la fel şi spaţiul public e supravegheat în permanenţă de camere video private care pretind că protejează interese private.”  citește mai mult

Atât de mult se potrivește fraza aia celebră a lui Sartre din “Huit Clos’: “« L’enfer c’est les autres ».

 

update: Lasă că nici statul nu stă cu labele-n sân – Serviciul de Securitate al Federației Ruse ar vrea să interzică Skype, Hotmail și Gmail din motiv că ar prezenta pericol pentru securitatea națională…

Cartarescu…interviu fain

Mircea Cărtărescu într-o emisiune pe care am văzut-o mai bine târziu decât niciodată: Depresiile pe care le trăim rămân în noi. Nimeni nu s-a vindecat de o depresie vreodată. Ea a rămas undeva, într-o cameră secretă, încuiată. Dar ajunge să treci în dreptul ușii ca ea să apară.

 

Page 2 of 3

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén