Feb 19 2011

bebelusi din toate tarile, cresteti!

Vitalie Sprînceană

Un film, pe care l-am văzut la o lecție de etnografie și metode de cercetare calitative: Bébé(s)/Babies (rom. Bebelușii, 2010), ce povestește un an din viața a 4 bebeluși – unul în Namibia, altul în Mongolia, al treilea în Japonia și al patrulea în SUA…Îl recomand cu multă căldură.

Atenție la: copii, lucrurile din jurul lor, interacțiunea lor cu adulții, lumea, obiectele, animalele, procesele de socializare și integrare în oceanul social…

Nu vă îngrijorați: în pofida faptului că copii cresc în condiții radical diferite – în termeni materiali, tehnologici, de atenție și comunicare, asistență medicală – la vârsta cuvenită fiecare dintre acești copii va face exact ceea ce face un copil la vârsta aia: vor alerga, vor zburda, vor alerga și vor gânguri.

p.s. Ar fi de comentat cel puțin 2 falii introduse subtil în film:

– una mare între ”natura” și ”societate”. Între creșterea asistată, copilul ca proiect (SUA și Japonia) și creșterea naturală (Mongolia și Japonia) la Anette Laureau am citit, cred, cea mai convingătoare mărturie despre aceste filosofii diferite ale educației. Pe de o parte e copilul asistat de părinți, îndrumat, forțat chiar să învețe anumite lucruri, să evite altele, iar pe de altă parte, un alt model educațional, în care copiii cresc cam de capul lor. La 1-2 ani, diferențele sociale încă nu contează – biologicul e setat aproximativ în mod identic. Diferențele culturale apar pe urmă.

– una mai mică, între 2 feluri de natură: aia rea, brută și murdară, cu mult colb și muște – Africa, și cealaltă, curată, îngrijită și armonioasă, coborâtă parcă dintr-o eco-utopie – în Mongolia.

Recomand, pentru fondul muzical, un fragment audio – din noua mea obsesie muzicală: clavecinul și compozitorii francezi din secolele 17-18. Bucata e scrisă de Louis-Claude Daquin și face parte din ciclul Nouveau Livre de Noëls. O mare închinare de pălărie și lui Christopher Herrick, cel care a stors din clavecin melodia cu pricina.


Feb 17 2011

Eminescu si kolhozurile

Vitalie Sprînceană

Fiind băiet site-uri cutreieram…La marxiști și comuniști, bunăoară, am dat de Mihai Eminescu…La naționaliști – tot Eminescu sta în capul mesei… Cei de stânga împrumută din Eminescu doar Împărat și Proletar; cei de dreapta – exclusiv propoziția cu punctum; creștinii – Dumnezeu și Om; ateii – eu nu cred nici în Iehova. Ce mai, Eminescu și eminescianismul sunt un fel de Marx și Marxismul, Hristos și Creștinismul al tranziției! Fiecare îl citează cum îl taie capul. Și poate fi aplicat la orice: genetică, tractoare, energie atomică, postmodernism.

p.s. Biletul nu este despre contradicțiile lui Eminescu care a fost așa, un om firesc, cu îndoieli și amăgiri. Ci despre ne-cititorii lui, care umblă cu rigla pe la moaștele poetului ca să-l adapteze la gândirea lor obtuză, inflexibilă și unilaterală.


Feb 15 2011

inaintea pasapoartelor, film

Vitalie Sprînceană

Le Retour de Martin Guerre (1982). Cred că e destul de tulburător să prinzi ideea că zisa identitate personală ar fi de fapt un joc social, o ”zestre” păstrată la alții, că numele e și el o convenție pliată pe înțelegeri inter-personale, că înaintea invenției populației și a eforturilor de sistematizare ce i-au oferit acesteia un număr, chip dar și instrumente de identificare – hârtii și spațiu rezervat în registre (ironia identității e că se constituie întâi ca rezultat al identificării din partea unui centru/nod/rizom de putere, apoi ca proiect personal, rebeliune cu voie de la primărie, adică) oamenii erau mai liberi în jocul de alegere/manipulare a identităților ”personale” până în punctul în care puteau înghesui, pe durata unei existențe biologice, 3-4 vieți sociale diferite… Chiar, ce făceau oamenii înaintea buletinelor de identitate? Cum se re-cunoșteau? Care erau instanțele de recunoaștere ale identității personale? Cum se constituia jocul mobil de cuvinte, relații economice și politice, sentimente ce definea ”identitatea”?

…Vremurile de azi nu-s interesante. Avem pașapoarte, biografii oficiale, pașaportizați adică, cum zicea un prieten. Orice gură cască poate cere de la bancă istoria mea bancară, sau scoate de pe torrente un disc cu informația mea personală, fiscală și cine dracul știe ce mai are statul stocat acolo…

Filmul e mai mult lung decât plictisitor, dar mai puțin interesant decât captivant. Răbdarea merită.


Feb 14 2011

Joi, la o lectie

Vitalie Sprînceană

– N-aș vrea să fiu diavolul și nici cel care învrăjbește cetăți, dar, că tot vine vorba de generațiile revoluționare ale lui 60, am a spune o vorbă despre soarta lor: acum, în Franța, ei constituie majoritatea votanților lui Sarkozy, în America – merg, politicește, după Republicani și conservatori, cumpără Bud Light cu duiumul pe care-o beau în bucătărie, singuri, fără vecini sau prieteni, cel mai des în fața televizorului, cu câinele sau pisica (când partenerul de ne-viață nu-i alături), trăiesc și se mișcă doar în spații închise – din automobil în casă, din casă în automobil, cred că tineretul de azi e cam stricat, că America ar avea prea mulți dușmani cărora, cum e firesc, trebuie să le dea la moacă, strigă împotriva imigrației clandestine din America Latină (dar nu uită să cheme 3-4 latinos să le tundă iarba ori să le curățe zăpada din fața casei – că-s mult mai ieftini)…


Feb 10 2011

Ivaylo Ditchev, nationalisme

Vitalie Sprînceană

Naționalismul secolului 21 este diferit de întrupările sale anterioare: nu are legătură cu solidaritatea sau apartenența, ci cu emblemele și aparențele; nu etică, ci estetică. Nu îl trăiești, ci îl ai, dupa cum spunea Erich Fromm. Popularitatea sa nu are legătură cu comemorările care induc un sentiment apăsător de vină – încă prezente la televiziunea publică – ci cu o infiltrare a naționalului în cultura consumistă globală. Să scrii email-uri cu caractere chirilice, sa mănânci castraveți murați „Țarul” (Czar în original) sau să asculți muzică folk-pop ține de stilul de viață al fiecăruia. În plus, pe măsură ce globalizarea amestecă populațiile se creează o nevoie crescândă de a te diferenția de restul printr-o emblemă simplă și fără echivoc…

Un alt vector al noii fantasme naționaliste este internetul. Dacă aveți impresia că acest instrument extraordinar va lumina mințile oamenilor, vă înșelați. El de fapt cauzează fragmentarea spațiului public și împărțirea sa în săli virtuale semi-private, semi-publice, în care zvonurile circulă cu viteza luminii iar poveștile aiuritoare concurează neîngrădit cu secole de tradiție științifică. Unul din subiectele preferate – pe lângă vânătoarea de software gratuit – este naționalismul, iar aici nu există cenzură căci nimeni nu folosește un limbaj vulgar și nimeni nu fură proprietate intelectuală. Astfel înfloresc în aceste spații tot felul de teorii nebunești bazate pe jumătăți de adevăr luate din manualele școlare, metafore îndrăznețe, stereotipizarea agresivă a celorlalți și premisa paranoică conform căreia politicienii corupți ascund totul la presiunea Occidentului.

Ivaylo Ditchev, citește mai mult pe criticatac.ro


Feb 7 2011

de ce vor americanii sa ne cunoasca?

Vitalie Sprînceană

”De ce vor americanii să ne cunoască?”, m-a întrebat o prietenă căreia i-am zis că-s cam emoționat și stânjenit înaintea primei lecții de română pe care urma s-o predau…cui? Dosarul electronic indica vreo 15 nume, unele hispanice, altele slave, și mai altele americane sau evreiești, așa încât nu puteam să-i răspund prietenei mele mare lucru…Gândul că urma să fur din prețiosul timp de duminică al unor oameni (tocmai 15!) – pe unii să-i răpesc familiei, pe alții – întâlnirii cu prietenii la bere sau meciul regulat de hochei adăuga o povară suplimentară peste îndrăzneala mea, și așa cam firavă.

Și, cum stresul nu era probabil de ajuns (în socoteala vreunei autorități supreme în fața căreia mă făcusem vinovat cu ceva fără să știu), odată poposit la George Washington University, gazda primitoare a lecțiilor, am priceput că va trebui să uit de ajutorul internetului și de sprijinul prețios pe care Revoluția tehnologică în materie de informație – rețeaua de internet fără fir a Universității suportă doar Windows și Mac, iar eu, cu un Linux (slăbiciunea mea Che Guevaristă), mă aflam, hotărât lucru, în afara civilizației youtubiste. Cum dracu, mă întrebam eu, nomazii egipteni crescători de cămile participă activ la revoluția Facebook din țara lor iar eu stau ca boul fără internet la 700 m de casa Albă?

Mă prinsei apoi că lecții de limbă străină (inclusiv română) se făceau și înainte de apariția Internetului (la fel ca și protestele) așa că m-am liniștit de-a binelea…

Partea interesantă, veselă dar extrem de complicată a lecțiilor e că metoda după care trebuie ele predate exclude aproape categoric utilizarea altor limbi decât limba-țintă, în cazul meu româna. Asta însemna, nici mai mult nici mai puțin, că trebuie să învăț niște oameni limba română (pe care ei n-o știu) cu ajutorul…limbii române însăși (pe care ei iar n-o știu!). Minunăție de situație! Dar funcționează – e ca și cum ai introduce străinul în contextul nativ (cum merg moldovenii în Germania, Turcia, Italia, Spania, Israel sau, mai recent, unii chiar la Moscova – așa că, e dovedit științific, se poate!). Elementul fundamental al primelor lecții e maimuțăreala: studenții urmează să învețe știința subtilă a asociației emoțiilor cu gesturi apoi cu cuvinte sau expresii: am strănutat de mi-au ieșit bojocii până i-am învățat să zică Sănătate!, după aia mi-am culcat capul de vreo 30 de ori pe masă ca să cerșesc un Noapte Bună, apoi m-am și deșteptat pentru o Bună Dimineața, mi-am stâlcit degetele încercând să produc diferite combinații de numere…În fine, pentru prima lecție e chiar uluitor: zilele săptămânii, conjugarea verbului a fi la prezent, cu tot cu forma negativă (cum să le zic bieților oameni de războaiele lingvistice între academicieni cu barbă și fără minte în tranșee pe subiectul lui  și Î, cu suntem și sântem?), pronumele personale, numerele până la 100 (minus intervalul 11-19), câteva substantive la plural și singular, forme de salut și adio și un cuvânt indecent (uau, rușine mie!).

Altfel, oamenii ca oamenii. Fiecare cu interesul său…intim: unul vrea să studieze româna pentru că ar avea nevoie de un certificat de cunoaștere a limbii române (n-am priceput pentru ce), altul a fost voluntar în cadrul Corpului Păcii în Moldova sau România și i-a plăcut graiul, deci vrea să mențină legăturile, și mai alții au soții/soți/prieteni de naționalitate română și, cum a zis un tip tare glumeț: aș vrea să înțeleg ce zice soția despre mine pe la spate ori când e enervată. Un ultim grup, de departe cel mai interesant, e cel al poligloților sportivi: un ins dintr-o țară din America de Sud (nu mă rugați că oricum nu dau numele!) zice că vrea să-și completeze dosarul de limbi romanice: vorbește spaniolă (maternă), portugheză, franceză, ceva italiană și veni rândul românei. Situație similară celei povestite de un slovac. Cireșica de pe prăjitură a venit din partea unei fetițe care vorbește engleza și…thai…iar asta tocmai înseamnă, cum mi-a zis ea și eu, prostia mea, n-am înțeles linia de justificare, că urmează la rând limba română… Un prieten care a ținut același curs anul trecut îmi povestea că a avut la lecții un ”băiețaș” (numele de cod) de vreo 80 de ani, care făcuse câteva (multe) asemenea cursuri de limbi străine între care ungară și lituaniană…E ceva în lumea asta americană, un lucru pe care nu-l pricep – inșii a căror limbă o vorbește jumate de omenire se rup să învețe limbi străine, iar noi ne plângem că, vedeți, rușii nu ne vorbesc limba noastră (cu toate nuanțele de rigoare).

Sper că am răspuns măcar parțial prietenei…

p.s. Va urma, probabil, un fel de jurnal săptămânal al întâlnirilor lingvistice româno-restul lumii.


Feb 6 2011

cinematografii tipice

Vitalie Sprînceană

Indigènes (eng. Days of glory, arabă: بلديون‎). Încă un film tipic.

A înflorit, de ceva vreme în cinematografia contemporană un gen al cinematografului tipic, parțial didactic, parțial cu pretenții de a opera generalizări istorice, sociale sau culturale, parțial cu intenția de a spune povești universale. Pe foarte scurt, rețeta unor asemenea filme e următoarea: eroi cu istorii ”personale” tipice nimeresc în situații tipice, procedează tipic, uneori asupra lor sunt exercitate mecanisme de represiune tipice (cum e cazul discriminării rasiale în armata franceză în acest film), și o cam sfârșesc tipic. Adică cu fabulă și cu morală. Un fel de cinematografie angajată ce nu-și declară deschis angajamentul ci și-l maschează în

Din ce am văzut pot menționa, ca exemple reușite ale acestui tip de cinematograf tipic: ”Das weisse Band” a lui Haneke (am găsit la el o istorie tipică cu ajutorul căruia încerca să nască fascismul dintr-un mixaj de trăsături tipice germane), ”Arșii de soare – 2” ai lui Nikita Mihalkov (ăsta e în genere un sistem prost asamblat de fabule și tipisme), ar mai fi și unele piese Goddard – ”Masculin et Feminin” îmi vine în minte, ”Nunta în Basarabia” (aici eroii tipici fac nuntă stereotipică) și o mulțime de altele…

Spre deosebire de unele filme ”obișnuite” (ghilimelele-s potrivite) ce sondează profunzimi sociale sau psihologice, concentrându-se asupra unei minți, situații, familii, stări și o urmăresc până la extreme (aș pomeni ”The Tenant” al lui Polanski drept exemplu), filmele tipice operează prin construirea unor situații șablon ce ar face vizibile anumite relații sociale (alea care trebuie demascate – rasismul francez aici, autoritarismul în familie la Haneke), la care eroii tipici răspund cu reacții tipice (furie tipică, nemulțumire tipică, frică tipică, rușine tipică)… Tipismul, pe cât e de credibil și impresionant, e pe atât de sărăcăcios ca conținut: pentru ca eroul tipic să acționeze tipic e nevoie să fie despletit și dezgolit de sentimente, gesturi și gânduri potrivnice, adică din alea ce nu intră în tipaj…