blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Month: December 2010 Page 2 of 3

re-post. re-tiparire: diasporele moldovenesti din SUA

Am băgat textul direct în nemurire.

Un fost post de blog ce a apărut, puțin modificat și updatat, în paginile celui mai recent număr, 193-194, al revistei Contrafort.

Washington DC, Diaspora moldovenească și gândirile captive

Majoritatea discuțiilor care au loc la întâlnirile diasporei moldovenești în Washington DC se petrec cu „Moldova în minte” și leninistul „Ce-i de făcut?” pe limbă…  Convorbirile alunecă, cumva firesc, spre acest bloc psihologico-discursiv, fie că au, ca punct de pornire, Premiul Nobel pentru Pace al lui Obama, Canon vs Nikon, fast-food vs mâncarea de acasă, ori recenta victorie a republicanilor la alegerile intermediare din 3 noiembrie, și sunt relativ independente față de contextul în care se desfășoară: restaurant, apartament, autobuz/metrou sau parc…
Povara asta a grijii pentru țară atârnă plăcut pe umerii firavi, dar ambițioși, ai emigranților moldoveni, bucuroși că „au ce duce”… Multă pasiune, mult elan, dorință sinceră, ochi scânteietori, pumni strânși sub masă sau trântiți cu zgomot peste ea, declarații patetice, interes arzător – toate acestea înecate în rotocoale de țigară/trabuc sau halbe de bere și vin, presărate uneori cu cântece naționale („naționalul” e de obicei foarte generos ca întindere și conținut, pentru că cuprinde atât cântece rusești, cât și românești sau… moldovenești). E un tablou frumos, viu…, dar cumva repetitiv şi replicabil ori de câte ori diaspora își dă întâlnire…
Repetabilitatea gravitează de obicei în jurul a două răspunsuri pentru „Ce-i de făcut?”-ul (Moldova din minte nici nu se pune la îndoială), ambele plămădite din aluatul nostalgiilor dezrădăcinaților, speranțele lor de succes și ceva ambiție personală.
Primul răspuns e cel al salvatorului extern, prezentat în două variante, soft și hard.
Soft e varianta Harvard (poate fi Princeton, Standford, Oxford, Warwick, Duke, Toulouse, Cluj ori Iași, sau orice altă instituție din afară). Salvatorul legitimat în acest caz este cel care posedă knowledge (cunoaștere), acumulată într-o universitate (loc universitar) al cărei prestigiu și calitate nu pot fi puse la îndoială (aceeași – clasică/eternă – suspiciune a moldovenilor, care îi motivează să aducă experți din afară să le investigheze crimele, economiști de aiurea să le spună că sunt săraci, arbitri internaționali ca să le fluiere la meciurile de fotbal). Certificatele de credibilitate dobândite astfel îi conferă posesorului lor o imagine de salvator, atoateștiutor și atotputernic… Salvatorul poate fi individual (un individ pregătit la o universitate de top, gata să revină la Chișinău pentru a „face ordine”) sau colectiv (un desant de guleraşe albe, o eventuală forță de șoc, care ar aduna într-un punct cunoașterea, puterea și perseverența)… În imaginarul colectiv al emigranților moldoveni, aceşti tineri cu studii în Occident pot rezolva orice problemă, „totul e în putinţa lor”, cum se exprima mai neaoş cineva…
Hard e varianta Fondului Monetar Internațional, Banca Mondială, Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii sau alte grupări, instituții și persoane care dispun de Bani. La o adică și masonii, dar să aibă finanțe. Baloturile de bancnote care ar ploua, ca în poveste, peste Moldova apar ca o soluție bună pentru un salt socioeconomic semnificativ al țării… Cine, când, cum și, mai ales, de ce ar fi gata să arunce o mulţime de bani peste Moldova, așa, de amorul dragostei, pentru a ne vedea buni și frumușei – sunt întrebări care nu interesează pe nimeni, în toiul discuției participanții se prind că numără banii și-i repartizează de parcă i-ar avea aievea… Trebuie că există cineva pe lumea asta căruia i s-ar face jele de noi și ne-ar scoate din glod…
Al doilea răspuns, inspirat dintr-o mai veche retorică Rousseau-istă, ce separă conceptual omul de societate, individul de civilizație, procedează într-un mod similar în cazul politicii și separă oamenii – e uşor de dedus – în politicieni și cetățeni. Această soluţie, mai bine zis ornamentul retoricii ei, blamează politicienii pentru starea proastă a lucrurilor, oferind o perpetuă prezumție de nevinovăție pentru oameni, țărani și muncitori. Adică, omul simplu. Locul bunului sălbatic, oprimat de civilizație, e luat de săteanul înșelat de politicieni fără scrupule… „Iubesc Patria, dar urăsc statul!”, „Oamenii sunt buni, dar conducerea e proastă!” – sunt avatarurile cele mai răspândite ale acestui fel de a privi Moldova din afară. Apostolii acestui tip de soluție sunt, de obicei, purtătorii unor portrete lirice, pe alocuri idilice chiar, ale societății moldovenești, mai ales în varianta ei rurală, satul fiind privit fie prin lentilele mioritismului (acolo sunt tradițiile, acolo sunt oamenii neprihăniți), fie prin cele ale pop-ecologismului (acolo aerul e curat și hrana ecologică, e liniște și tihnă), fie prin cele ale naționalismului de consum (vin, plăcinte, mămăligă, jumări, ospitalitate și… restul). Emigranții moldoveni, dublu dezmoșteniți (o dată ca țărani rupți din comunitatea patriarhală și aduși la oraș – majoritatea suntem fie de la țară, fie descendenți de primă generație ai unor țărani; încă o dată, dezmoșteniți prin faptul că, din varii motive, diferite, dar cumva asemănătoare – numitorul comun fiind FUGA – au fost nevoiți să abandoneze țara) practică un soi de privire selectivă.
Că, de fapt, satele moldovenești se cam luptă cu foamea, că oamenii „originari” apar din când în când la știri, la rubrica crime (a ucis cu toporul, a vândut copilul cu 30 de lei, a traficat nevasta și fiica…), că, de fapt, comunitatea rurală moldovenească e un cimitir viu, în care locuitorii își așteaptă moartea cumva resemnați și îmbătrâniți prematur – sunt lucruri care nu se văd de lângă Memorialul FDR sau Clădirea Congresului, nici prin geamurile întunecate ale reprezentanțelor Fundațiilor și organizațiilor mondiale la Chișinău, pe unde majoritatea celor veniţi la Washington, în treacăt sau pe o perioadă mai lungă, activează…
Ambele răspunsuri la „Ce-i de făcut?” păcătuiesc printr-un soi de miopie inconștientă: oare nu se înghesuie prin eșaloanele politicii și societății moldovenești suficienți oameni cu studii în Occident (așa-zisa generație Pro: unul dintre ei e primar de Chișinău, altul vrea să fie președinte, prim-ministrul e și el școlit peste graniță) și de fiecare dată ne trezim că oaia e, de fapt, un lup cu mască? Oare nu au tot venit bani pe durata acestor 20 de ani de independență și au dispărut de parcă i-ar fi înghițit pământul?
Apoi, e suspect voluntarismul aproape autoritar al ambelor soluții, care ignoră complet procesele sociale și vitezele lor, chiar societatea moldovenească reală, cu frustrările și neîmplinirile ei – un fel de comsomolism postmodern plin de emoție și entuziasm pentru schimbare, gata să răstoarne lumea în trei zile, și s-o repună la loc în alte trei, ca și cum, peste noapte, moldovenii ar putea fi renăscuți și reprogramați după un soft performant. Că mentalitățile au  nevoie de un timp anume pentru a se modifica, că majoritatea problemelor stau de fapt în țesuturile sociale amorfe și pasive, în masa inertă de indivizi care preferă să se descurce decât să respecte legea sunt lucruri neștiute…
În fapt, un vechi viciu al naturii umane: cel de a percepe transformarea lumii ca fiind un proces ce poate fi dirijat din fotoliu…, iar problemele sociale nu sunt altceva decât nişte… linii pe hârtie.
Cineva însă (de regulă un Altcineva, nu eu, subsemnatul) va trebui să frământe glod în țara Moldovei.
…Altfel, diaspora moldovenească din Washington e prinsă între un „Vreau!” patetic și un „Nu pot!” trivial, pentru că e:
– mult prea fluidă; emigranții vin și pleacă, unii cu burse, alții cu stagieri, unii în vizită, apoi se mută dintr-un oraș în altul, astfel că nucleul dur al celor care rămân pe loc constant este cumva subțire…
– eterogenă și divizată, în clase sociale și de statut, între care comunicarea e sporadică sau absentă – traiectoriile de socializare, comunicare și entertainment ale lucrătorilor cu guleraşe albe de la Fondul Monetar International, Banca Mondială, diversele think-tank-uri și fundații sau ale fericiţilor posesori de burse de studii/stagii (cu durata diferită) nu se intersectează aproape nicăieri cu cele ale proletarilor care stau ilegal prin suburbiile capitalei americane, veniţi (și rămași) cu Work and Travel sau în turism forţat… În fapt, există diaspore, nu diasporă. Cea la care mă refer eu e varianta Lights, crema, elita.
– tânără… Sunt foarte puțini tineri născuți în SUA (de fapt nu cunosc nici unul) din părinți moldoveni, care ar fi atins vârsta majoratului și ar fi crescut într-o cultură complet americanizată. În cea mai mare parte, emigranții sunt educați și socializați parțial în sistemul moldovenesc, iar lipsa unor tradiții e un dezavantaj pentru stabilirea unor coerențe de atitudini și valori…
– omogenă după venituri și statut. Printre oamenii care vin în SUA majoritatea vin fără bani de acasă, de fapt ei ajung în SUA să-i câștige, asta se referă atât la funcționarii diverselor organizații internaționale sau ai reprezentanțelor Moldovei în SUA, cât și la studenții care au obţinut burse… Lipsește un upper-class moldovenesc în America, cu bani, resurse și acces, care ar coagula emigranții moldoveni risipiți pe aiurea într-un pol concret și le-ar imprima un vector de acțiune…

Vitalie Sprânceană

noua proza dupa Mircea V. Ciobanu

Nu comentez, doar semnalez. O discuție despre starea  noii proze basarabene.

un popor citea o carte…

Despre o carte. Ce mai scrie lumea:

Dragostea de Neam, ca o Religie…” – titlu de ”recenzie”, din alea care slăvesc.

RAIONUL CRIULENI CITEŞTE ROMANUL „TEMA PENTRU ACASĂ” – titlu ce sugerează dimensiuni.

În total, în republică, începând cu luna aprilie, când a fost  lansat proiectul, romanul “Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija a fost împrumutat de la biblioteci de peste 100 000 de ori, fiind cea mai citită carte de beletristică naţională din ultimii zece ani…” – și cineva zicea că lumea-i obsedată de Sexul povestit celor mici…Furtună într-un pahar cu apă.

Cartea a bătut toate recordurile.” – tot despre dimensiuni.

Veronica Postolachi, profesoară de română la Liceul “Mircea Eliade”: “Romanul “Tema pentru acasă” e unul instructiv, el te învaţă că omul e dator să fie om în orice condiţii. Lucrarea e inclusă în curriculum, urmând să fie studiată în şcoală.” – ultima frază e interesantă…că-i despre cum intră lucrurile în canon: nici n-a reușit cartea să iasă cu bine de sub tipar că e și băgată cu de-a sila în programul școlar…

Eliza Cebotari: elevă la Liceul “Gaudeamus”: “Eu nu credeam în dragoste, dar romanul m-a convins că dragostea există” – orbii văd, surzii capătă auz, minunea lui Dumnezeu. Curat Kașpirovski. Curios, tratează și furunculi?

Cristina Sibov, elevă, Liceul “Mircea Eliade”: “Un moment care m-a cutremurat: Siberia, acest spaţiu ostil, devine, datorită iubirii dintre cei doi eroi, un spaţiu sacru. Am făcut nişte asociaţii-simbol: Mihai Ulmu şi Mihai Eminescu, Maria Răzeşu şi Sfânta Maria. Am citit-o de trei ori. Îmi place să o recitesc. De fiecare dată găsesc în ea ceva nou” – asta s-ar chema vedenie. Curând apar și extratereștrii în peisaj.

Haralambie Moraru, scriitor: ”Traducerea acestei cărţi în limbi de circulaţie internaţională l-ar aduce, după opinia noastră, în apropierea unui binemeritat Premiu Nobel, ceea ce ar fi o mândrie naţională şi o dovadă că literatura română nu vine cu firimituri la masa marilor literaturi ale lumii” – cât, bre, înseamnă premiul Nobel pentru așa un munte de carte? Să-ți fie terfelit numele pe lângă prizăriți alde Herta Muller, Albert Camus, Hermann Hesse și Faulkner? Rușine. Experiența turkmenă e utilă – avansăm cartea la rang de una sfântă (dă-te la o parte, Biblie!), declarăm că cine o citește de 3 ori ajunge în rai și o facem obligatorie…chiar și la eliberarea permiselor de conducere.

p.s. n-am citit cartea.

p.p.s. postul e despre ”spiritul critic”. Adică despre absența lui.

the end of politics as we know it

Revin la cărți, idei, filme, cafea, bere. De unde m-am pornit pe drumurile blogului acu vreo 4 ani. Politica s-a autosuspendat zilele astea.

Dacă actul politic se rezumă la o alegere antinomică: ori gaz ieftin (de care chiar am nevoie, eu și familia mea, pentru că știu cât îs de friguroase iernile în Moldova și cât îs de mizerabile salariile în comparație cu prețurile că am muncit 4 ani bugetar la stat) și piață de vinuri (de care chiar am nevoie, că taică-meu e agricultor, și are nevoie de un leu-doi pentru a-și plăti energia electrică) ori regim de comerț și circulație liberă cu UE (de care iar am nevoie, că nu mă pot duce nici pân-la Iași să-mi iau o carte ori la Sofia să-mi văd prietenii sau la Frankfurt să văd târgul de carte), deci atâta timp cât alegem ori una ori alta asta nu-i politică. E altceva. Prostie ar fi calificativul cel mai moale ce-mi vine în minte… Politică ar fi fost să iei și gazul ieftin și circulația liberă în UE, și în alte părți ale lumii…

Ca și cum am pune o maimuță să aleagă între o banană și un vas cu apă și i-am zice actului ăstuia rațiune.

stiinta ca proiect politic

Evit să mă pronunț pe probleme identitare fără o lungă și prealabilă ”încălzire” conceptuală ce ar fixa discuția în sertarele cuvenite și ar aranja, pe fragmente și policioare, idei generale, forțe culturale, drepturi individuale, opțiuni politice și așa mai departe (Susarenco dixit)…Cu atât mai mult nu prescriu altor oameni identități, conștiente sau inconștiente, înnăscute ori  dobândite…

Dar ceata de colindători macedoneni de la Adunarea Anuală a Asociației pentru Studii Slave, Est-Europene și Euroasiatice m-a amuzat. Întâi că-s ingenioși: să-ți dea în cap că niște inși dintr-o țară controversată din Balcani, a cărui nume nu e recunoscut vehement de un vecin (Grecia), a cărei limbă nu e luată în serios de tocmai 2 vecini (Grecia, pentru că adjectivul ”macedoneană” ar fi un furt, Bulgaria, pentru că limba macedoneană ar fi un dialect al limbii bulgare schimonosit de sârbi pentru a anula pretențiile istorice ”justificate” ale bulgarilor față de  Macedonia), deci, inșii ăștia nerecunoscuți se urcă în avion, merg tocmai la Los Angeles, la o conferință americană unde nici pomină de grec sau bulgar și își împărtășesc păsul. Adică discută despre limba macedoneană la ei acasă (subiect controversat) și în țările apropiate (cred că bulgarii își mâncau papucii de scârbă dacă știau de ispravă). După care, în discuție, partea macedoneană poate oricând invoca argumentul că s-a discutat la conferință, nu oriunde ci în America…

Panelul cu pricina a fost în sine o curiozitate și din motivul că a cam încălcat toate procedurile de organizare a unor asemenea evenimente. Pentru că, ar fi fost logic și  necesar ca panelul să aibă un chair, adică un fel de șef care asigură selecția participanților și moderarea panelului propriu zis. Altă ciudățenie e că panelul a cuprins tocmai 4 prezentatori (din 5) din aceeași țară, universitate, facultate! O fi fost mâna prietenoasă a cuiva ce simpatizează cu misiunea politică al macedonenilor…

Le-a cam reușit trucul și a ieșit cu efect…

Pe coridoare îl văd pe Vladimir Solonari, fost deputat în Parlamentul Moldovei, acum profesor la o universitate din Florida, și cu oarece afinități față de ideea limbii moldovenești și națiunii moldovenești. Aș putea face o glumă cu el și să-i sugerez să organizeze vreun proiect politico-științific asemănător, pe care l-ar băga la vreo 2-3 conferințe de astea în America și astfel ar tranșa, cu influențe din Washington, fâsâiala identitară în Moldova….Participanți s-ar găsi. Știu un strateg de microbuze și istorie de la Costești care ar veni, dacă ar ști ceva engleză… Bine că nu știe, nici el nici ai lui…

Cred că-i cumva ironică și neașteptat de adevărata lemnoasa concepție a universitarilor moldoveni că știința ar fi reflectarea obiectivă a realității. Cu o condiție. Să avem o înțelegere corectă a ”obiectivității”.

FSB, Dupa 10 ani

Începusem o serie muzicală, cu traduceri din cântece bune din patrimoniul cultural al Estului Europei (de englezi, americani, francezi și germani nu mă ating, pentru că majoritatea fluieră în engleză și aproximativ toată lumea îi ascultă/înțelege). Aici a fost un cântec al trupei „Maşina Timpului” (Машина времени), iar aici altul al formației Akvarium. Azi propun un cântecel scurt al grupului bulgar FSB (n-are nici o treabă cu serviciile secrete rusești, acronimul scurtează Formația Studio Balkanton, iar primul album al grupului apare în 1977). Deci, După zece ani (След десет години) de FSB.

Videoclipul poate fi găsit pe youtube. Adică:

Azi ne revedem

După zece ani

Mai ieri aveam douăzeci și doi?

Ne-am despărțit în această

Piață sumbră cu speranța

Că ne reîntâlnim după zece ani

Ca să povestească fiecare

Lucrurile cu care a luptat,

Insomniile și situațiile

Pe care le-a supraviețuit.

Azi ne revedem

După zece ani.

Trenuri pornesc

În toate părțile.

Doar unul rămâne

Într-o gară îndepărtată

Etern la douzeci și doi.

bulgară:

Днес ще се срещнем –

след десет години.

Вчера ли бяхме на двайсет и две?

Разделихме се с надежда

тук на този сив площад.

Пак да се срещнем

след десет години,

за да разкаже всеки от нас

със какво се е преборил,

от какво не е заспивал

и какво е надживял.

Днес ще се срещнем –

след десет години.

Влакове тръгват

от всички страни.

Но един от тях остана

на една далечна гара,

пак на двадест и две.

autmobilistice

Cercul vicios al dependenței de mașină – fără automobil e rău uneori. Cu el, și mai rău.

Colegii mei întârzie la lecții. Majoritatea. Pentru că au automobile. Pe care și le-au procurat pentru a ajunge mai repede la universitate…

Unul: ”Luni e zi liniștită, unica pe durata căreia se circulă bine pe campus. Dar eu n-am lecții. Marțile universitatea organizează de obicei tururi și vizite pentru eventualii viitori studenți. Asta înseamnă oameni noi, care nu cunosc regiunea și umblă buimăciți pe străzi (cu mașina) dintr-o parte în alta, întrebând de direcții. Și circulă pe contrasens. Miercurile-s zile de meci. Echipa de baschet a universității joacă în divizia universitară. 8000 de spectatori. 6000 de automobile cel puțin. Îngrămădite peste tot, înghesuite între copaci, țipete la parcare, ambuteiaj, lumini, claxoane, pietoni. 2 ore minim în trafic…Joile-s aproximativ ok. Vineri se organizează concerte.  Câteva mii de mașini în ospeție. 2 ore minim până ieși din campus.”

Eu n-am automobil. Trăiesc alături de campus. Și folosesc transportul public. Ce are un traseu special, în afara ambuteiajelor. Adițional, e pe gratis și oprește la toate magazinele de care am nevoie: 2 alimentare, unul coreean pentru legume, unul italian pentru pâine și ouă, altul pentru haine.

Alex, un coleg rus, vine cu bicicleta. A închiriat o cameră departe de universitate și acum se chinuie. Afară plouă vântos, rece cum doar decembrie poate fi, iar el urcă la volan încotoșmănat în combinezon, cu șapca trasă pe cap și mp3 playerul în urechi. Dar tot nu suferă de ambuteiaje. Zice că se mută la iarnă. Mai aproape. Dar nu-și ia mașină.

Cercul vicios al dependenței de mașină – fără automobil e rău uneori. Cu el, și mai rău.

Page 2 of 3

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén