Jul 29 2010

pauza.

Vitalie Sprînceană

Pe durata ultimei luni de vară blogul va fi lăsat în paragină – asta pentru a prăși/plivi niște grădini în minte.

Revin la 1 septembrie.


Jul 27 2010

acolo unde se termina curcubeul. in ospetie la Navajo…

Vitalie Sprînceană

Acolo unde se termină curcubeul. Un moldovean în ospeție la Navajo

Oamenii albi ne-au luat solurile fertile și râurile, lăsându-ne în schimb acest deșert sterp, ce nu naște nimic: abia de reușește un fir de iarbă să-și scoată capul din pământul nisipos, că vântul uscat al pustiului îl și omoară. Pietre și nisip, asta avem…

Tirada lui Al, „prietenul” meu Navajo, continuă: îmi povestește despre viața din rezervație, despre centrul comunitar construit de americani în care, zice el cu un fel de mândrie, tinerii noștri joacă baschet, ping-pong și se mai fac discoteci, despre alimentarea cu apă – se face din cisterne și butelii aduse cu trailerul de oamenii albi, despre faptul că nu are un job și nu se prevede să aibă unul foarte curând, despre altele… Cu Al ne cunoaștem de tocmai 15 minute, dar el mi se adresează cu un „brother” atât de insistent, încât și o curte imparțială de jurați, dacă l‑ar auzi, ar confirma că există fără îndoială o relație de rudenie între noi.

…Nu intenționam să rămânem peste noapte în rezervațiile indiene. Un popas scurt ziua, pe durata căruia am fi căutat wigwamuri și indieni călări, asta da. O poză cu un ins împodobit cu pene ce ar fi purtat vreun nume năstrușnic de genul Ochi-de-Șoim sau Șiret-ca-Vulpea, înarmat cu un tomahawk enorm și eventual, la gât, o salbă cu colți de urși pe care insul i-ar fi răpus personal în luptă, o imagine de acest fel ar fi înfrumuseţat orice album. Așa ne închipuiam noi că ar arăta americanii nativi – un fel de copii ale romanelor de aventuri ce ne-au umplut copilăria și adolescența… Bine că n-a fost așa. După o primă zi de călătorie în care reușiserăm să acoperim Sedona (o frumusețe de oraș îngrămădit între stânci roșii) și South Rim (capătul de Sud al Canionului), laolaltă cu un apus sângeriu reflectat în stânci, ne-am trezit, în plină noapte, în căutarea unui loc de dormit… Cameron, cel mai aproape punct pe hartă și pe care-l credeam un oraș în toată legea, cu hoteluri, moteluri și pensiuni, s-a arătat mult sub așteptări: o benzinărie, un hotel și un restaurant, toate grămădite în jurul unui petic de asfalt – ăsta era „întregul” oraș. Hotelul nu avea locuri libere, dar doamna de la recepție ne-a recomandat să mergem la Tuba City, situat undeva într-o parte… După alte câteva zeci de mile (fuseserăm preveniți că în pustiu distanțele între localități sunt mari: dacă rezervorul e plin la ¼ și treci pe lângă o benzinărie, nu te fă într-o ureche, că alta nu găsești la o distanță de altă jumătate de rezervor și poți rămâne în drum, ne spuse, mai în glumă, mai în serios gazda noastră primitoare din Phoenix) eram în Tuba City…

M-ul auriu al McDonalds-ului (în formă de pod sau curcubeu dublu), strălucirea căruia domina împrejurimile, stătea ca o garanție că era ceva de capul orașului. Logotipurile Subway și BurgerKing, înghesuite ceva mai într-o parte, ne asigurau că, cel puțin în ce priveşte mâncarea, nu trebuia să ne batem capul. Că orașul e situat în plină rezervație și deci era al nativilor Navajo am aflat în prima alimentară de la benzinăria Shell unde am intrat, obosiți și setoși după o zi în pustiu, să luăm bere (atâta vorbirăm despre ea și o visarăm călătorind în pustiu!). Nu vindem alcool, ni s-a spus scurt și dezamăgitor. Dar poate în apropiere e ceva? am întrebat noi cu speranță. Nicăieri în Țara Navajo, ne-a ucis definitiv răspunsul tipului…

Bănuiala că n-o să vedem pene, amulete, ori indieni folclorici s-a adeverit la ușa Sonic-ului (o rețea fast-food întâlnită mai ales pe coasta de vest), unde un grup de localnici tocmai performau un concert karaoke sub aer liber.

„Sweet child of mine, Sweet love of mine…” – o voce tristă a unui adolescent încearcă să imite vocea lui Axl Rose de la Guns N’ Roses. În jurul lui, vreo 10-15 alți copii și maturi băteau din palme și dansau…

La McDonalds-ul de alături nu era muzică, dar se învârteau printre mese copii de toate vârstele: unul dintre ei se căpătuise cu un telefon mobil performant, cu toate gadget-urile în regulă plus G-urile adunate și mulțimea roia în jurul lui, iar tipul vajnic, în centrul atenției, fixa prețuri simbolice și tarife pentru doritorii de a proba jucăria…

Rezervația se culcă devreme: pe la miezul nopții orașul dormea scufundat în beznă. Localurile erau închise, aerul uscat al pustiului se răcise puțin, dar era la fel de sufocant.

Dimineața m-am trezit devreme – dorm rău în locuri străine (chiar dacă, acasă mă pot odihni și pe scaun, și pe covor) și mi-am zis că ar fi bine să ies în oraș pe vreo oră. Să văd locul unde ne aruncase întâmplarea…

Cred că cel care a catalogat Tuba City drept oraş a greşit. Dacă-i zicea sat, greșea probabil și mai mult: o adunătură de case monoetajate, încropite în grabă, uneori chiar trailere obișnuite, rareori câte o clădire mai acătării (cu excepția Quality Inn, un hotel luxos situat la marginea orașului), altfel nisip, gunoi, străzi pustii și liniște. Într-un loc, casele lasă un mare spațiu gol, un fel de toloacă nisipoasă, fără vegetație, iar asta face ca sticlele goale, ambalajele ori cutiile aruncate alandala să fie vizibile de departe (ce contrast cu zăpada care ascunde „colaboraționist” deșeurile la sânul ei!). Sub un dâmb trei bărbați fumează și îmi fac semn să mă apropii de ei… Pe măsură ce mă apropii, observ că ocupația pe care o practică e veche de când lumea: golirea unor sticle de bere blondă… Unul dintre ei, cel din dreapta, lângă care mă așez, pornește un capăt de vorbă:

– Cine sunteți?

– Student, răspund eu. Acum, că am finalizat anul școlar, m-am pornit să văd lumea.

– De unde ești? Los Angeles? New York?

– Din… Moldova. O țară mică în Europa. O fi cam cât rezervația voastră.

– Cum e la voi? Natura, locurile, apă aveți?

– Păi…, mă bâlbâi, avem ape, natura e frumoasă și blândă, chiar darnică. Dar suntem cam la fel de săraci ca şi voi. Și-n satul meu, îi zic, e greu de trăit.

– Îți place aici?

– Păi… (caut în minte o formulă care ar evita deopotrivă ahtierea – mă rog, e aiurea să-i zici omului că pustiul în care el abia supraviețuiește ar fi de fapt un loc minunat, pe de altă parte, din același motiv nu-i poți zice că e gaură stearpă)… E larg. Spațiu, soare. Dar cam uscat.

– Asta e. Uscat.

– Tinere, mi se adresează insul din mijloc, noi suntem oameni simpli, săraci, dar muncitori. Oamenii albi, nu tu, că vii de departe, alți oameni albi, ne-au luat pământul, ne-au închis în rezervație, trăim de la o zi la alta… Ai putea să ne ajuți cu vreo 10 dolari? Așa, să cumpărăm ceva copiilor noștri…

Dâmbul sub care stau cei trei crai „indieni” e împânzit de sticle și peturi goale ce au servit cândva în calitate de recipient pentru o varietate impresionantă de „apă de foc”… Nu e „opera lor omnia” din această dimineață, dar bănuiesc că au și ei o contribuție deloc neglijabilă…

– Ok, zic, dar am o problemă: banii nu-s cu mine. Dacă vine cineva până la hotel.

Cel de lângă mine, vorbărețul Al, se ridică în picioare și-mi zice scurt:

– Vin eu.

…10 dolari mi se pare un preț bun pentru un indian limbut, un drum de vreo 2 km până la hotel și o dimineață însorită. Altfel nu am cum să scot din el ceva, iar momeala celor 10 dolari (pe care, probabil îi va bea, fără șanse pentru copiii lui, dacă îi are) îl va deschide, așa că pot să-l întreb nestingherit orice îmi trăsnește prin cap… Mă crede probabil un zăpăcit european interesat de indieni autentici, gata să înghită orice gogoașă cu iz „tradițional”… Într-un fel, sunt și așa. Dar sunt și un ins curios, așa că…

Îl las pe Al să vorbească. Întâi că așa e regula etnografică: interacțiune cu cât mai puțină influență. În mod ideal, subiectul ar trebui să-mi povestească totul, fără ca eu să întreb ceva, altfel îi ghidez răspunsurile și-i alterez povestea. Apoi, sincer, Al pare un interlocutor bun și mai are și chef de vorbă: e dispus să-mi spună multe povești pentru cei 10 dolari. Deci, un good deal.

Pornim. Al deschide larg brațul drept fixând imaginar întregul oraș.

– Aici trăim noi… Acolo, mai la deal, e școala. Dincolo primăria. Aici e biserica lui Hristos. Alături, altă biserică. Tot a lui Hristos. În jurul orașului – pustiu și iar pustiu. Ei, amice (strigă pe cineva). Uite, ăsta e oaspetele meu din Europa.

– Salut, cum merge?

– Bine…

– Aici, zice Al, este un ocol. Proprietarul lui crește tauri. Vara și toamna facem rodeo. E distracție mare, vin și televiziuni…

Al mă conduce pe un drum lăturalnic, altul decât cel pe care mersesem eu. E bine atâta timp cât am hotelul la vedere (sau M-ul gigantic al McDonalds-ului ce străjuiește în centrul turistic al orașului)…

– Încă ceva, Vit („numele de cod” cu care mă recomand în SUA, Vitalie fiind prea sofisticat și cu prea multe vocale pentru urechea americană). Vezi cedrul ăla (o varietate de tamarisk). Noi îl uscăm, după aia îl mărunțim și-i dăm foc. Fumul se ridică la cer, dinspre Mama Pământ spre Tatăl Cer (Mother Earth, Father Sky).

– Al, și cum vine asta? Tocmai am trecut pe lângă două biserici și-mi zici că mai sunt şi altele în oraș. Crezi în Dumnezeul albilor?

– Dumnezeu nu e al albilor, el al tuturor oamenilor.

– Și Mama Pământ?

– Asta-i așa…, tradiție.

Sunt cumva încântat de acest sincretism religios al lui Al (și prin extensie, al poporului său), chiar dacă, mă gândesc, inconștient el face o ierarhie în care religia omului alb e cea autentică, iar cea proprie – un fel de folclor. După cum un fel de folclor e și „arta” autentică ce împânzește drumurile rezervației de îndată ce se face lumină: brățări, amulete, talismane, săgeți „autentice”, figurine de cai și călăreți (asta chiar e curios, de vreme ce caii au fost aduși pe continent de coloniștii europeni). Totuși, dacă ținem cont că în afară de pustiu, Canyon, și ceva uraniu, Navajo Land nu dispune de prea multe surse de supraviețuire, abnegația indienilor de a vinde folclor (și, pe alocuri, de a-l inventa) e lăudabilă, mai ales că sunt destui gură cască în jur, unii din ei cu buzunare doldora de bani și în căutarea senzațiilor, lucrurilor și oamenilor autentici

În vremea asta Al îmi mai povestește despre un alt fel de iarbă uscată, polenul cules de pe porumbul alb care, uscat fiind și împachetat cum se cuvine – aici urmează o scurtă descriere a felului în care are loc împachetarea, apoi scuza că, el, Al, nu se prea pricepe, dar că are un prieten ce trăiește nu chiar departe, și care ar fi un specialist grozav și trebuie că are strâns niște praf din ăla special pentru oameni speciali ca mine și dacă la o adică aș vrea, am putea merge fără probleme – mă va apăra pe mine și familia mea de necazuri, boli și năpaste. Nu am cum să știu dacă-mi vinde gogoși sau e sincer (știu că porumbul stă pe stema Navajo Nation, deci e o plantă deosebită în ierarhia vegetală a nativilor), dar cred că povestea e plauzibilă…

– Mai sunt și alte etnii în Tuba City? îl întreb.

– Da, albi, negri, asiați…

– Și mexicani?

– O, din ăia nu avem. Ei nu îndrăznesc să vină până aici. Le e frică. Mai ales că noi nu le-am permite să stea pe pământul nostru… Sunt șmecheri și lacomi: ne iau locurile de muncă…

Sărmanii mexicani, sunt discriminați și persecutați chiar și de indienii săraci din rezervațiile Navajo…

– Al, ieri când am ajuns în orașul tău, după o zi uscată în pustiu, căutam să beau bere. Nu am găsit, mi s-a zis că Tuba City e „oraș uscat” și nu e alcool de vânzare. Dar te-am văzut pe tine și prietenii tăi sub dâmb, aveați niște sticle, și nu păreau a fi de Pepsi. De unde le luați?

– Vezi, frate, la noi e interzis să vinzi alcool… Dar Al și prietenii săi găsesc căi de a ocoli legea atunci când ne e sete. De aia și stăm sub dâmb cu prietenii, să nu ne vadă cineva…

Ciudată ironie – stăpânul autoproclamat al rezervației se ascunde în tufiș, ca să bea o bere… Și cine-i mai străin în țara care, zice-se, îi aparține?

…Suntem aproape de motel. Merg în cameră (un pat+TV+WC+duș), iau o bancnotă de 10 dolari și o dau lui Al. Acesta îmi strânge cu putere mâna și îmi urează drum bun. La despărțire, conștient că și-a meritat cu prisosință banii, dar totuși dorind să iasă mecenat din situația asta, îmi zice niște cuvinte în navajo, pe care eu rapid, ca un european ce mă aflu, le uit. Intru să-mi trezesc colegii de călătorie, iar el urcă într-un truck parcat alături. Când ieșim, truckul nu mai e.

articol publicat în numărul 185-186 al revistei Contrafort.


Jul 23 2010

avertizare poetica cu simt pentru nesimtiti

Vitalie Sprînceană

în una din Grădinile Muzeului Cloisters, parte a the Metropolitan Museum of Art, New York.

p.s. Muzeul Cloisters e dedicat artei și arhitecturii medievale europene, cu accent deosebit pe intervalul temporal dintre secolele XII-XV, din care provin majoritatea exponatelor: vitralii, tapiserii (inclusiv celebra Vânătoare a Unicornului), fragmente de porticuri și coloane, cărți vechi, icoane și altele. La asta s-ar adăuga niște grădini de toată frumusețea, grupate tematic: flori, mirodenii, plante otrăvitoare, afrodisiace.


Jul 21 2010

satul frumos arde frumos…satul piere urat…necronica de film

Vitalie Sprînceană

Lepa sela lepo gore (1996; rom. Satul frumos arde frumos) ) – obsesia unui film de a ciopli o critică a distanței. Prezența minimă a tradiționalei Yugo-nostalgii imperiale (servită bunăoară de Kusturica în ”Underground”) eliberează pelicula de obligația de a face în fel și chip încât să ascundă de ochii spectatorului tertipul ieftin al demonizării unei bucăți  (prezentul, de obicei) și idilizării altei bucăți (trecutul, mai ales)…

Distanțele se developează uneori ca rupturi abrupte – sârbul Milan și bosniacul Halil, prieteni de-o viață, ce au copilărit, adolescentit și tinerit împreună brusc se găsesc pe părți diferite ale baricadei, cu figura protectoare a morții alături. Îi separă, descoperă ei, nu doar nebunia unei epoci setoase de sânge, ci și acumularea genealogică a minciunilor epocii, nedreptăților, urilor ascunse și disprețurilor refulate care vor fi explodat odată cu dezintegrarea Imperiului…

Tunelul în care sunt prinși partizanii sârbi servește și în calitate de spațiu de laborator, o situație ”izolată” (cu influențele ”naturale” contracarate) în care oamenii se dezvăluie, își descoperă corpul uman și făptura păcătoasă de sub uniforma militară. Prin contrast cu pădurea ori spațiul deschis ce-i omogeniza pe toți aruncându-i în categoria anonimă ”luptător/patriot sârb”, tunelul, cu promisiunea morții ce o prezintă, sapă în eroi în căutarea unei biografii. Soldații fioroși și neînfricați, mașini de ucis, violat și incendiat devin îndată niște oameni cu arhive de sensibilități: Velja, hoțul de buzunare cu ”stagiu de muncă” în Germania, e de fapt, un bun familist: alege să meargă la război în locul fratelui mai mic, care visează să facă carieră de arheolog; Petar, profesorul, poartă prin război prostul obicei de a citi și o mare încărcătură de nostalgie pentru vremurile apuse; Brzi – un narcoman ratat, ce încearcă să se sinucidă aruncându-se de pe un pod pentru a nimeri…într-un camion ce pleacă spre front; Gvozden, ofițerul ce a făcut, în tinerețe, câteva sute de kilometri pe jos pentru a ajunge la înmormântarea lui Tito…

Răfuiala cu iluzia că filmul ar construi o mitologie a unei Arcadii iugoslave crește dintr-un dialog ce are ca subiect onoarea și demnitatea, purtat între Veljo, ex-hoțul, și Gvozden, ex-ofițerul. Când fostul căpitan al armatei yugoslave îl ceartă pe Veljo că ar îndrăzni, el, banditul ce are pe conștiință trafic, crime, buzunăreli și ani de pușcărie, să vorbească despre onestitate, Veljo produce un monolog care fixează rădăcinile minciunii și dezmățului hăt în perioada în care conform părerii majoritare, era bine:

Crezi că măcar o casă din cele pe care le-am incendiat – ori cele pe care le-au ars ei – ar fi fost construită pe bani curați? Căcat. Dacă ar fi fost așa, ele nu ar fi ars atât de rapid, și nici nouă nu ne-ar fi fost atât de ușor să le punem foc! Câtă vreme Tito vă îndesa fundurile cu dolari americani, ne prosteați cu pălăvrăgeli despre ”Frăție și Unitate între popoare” rânjundu-vă unul la altul. Acum veni vremea să plătiți contul. De ce n-ați făcut-o mai devreme? De ce a trebuit să așteptați atâta? 50 de ani ați călărit mașini luxoase și cele mai frumoase femei iar acum v-ar încânta ideea că ați mai avea onoare. […] Păi, nene, mă cac eu pe onoarea și cinstea voastră și a respectabilei voastre generații de căcat.

Tirada hoțului nu este neapărat întâmplătoare: ca marginal, cunoaște, probabil cel mai bine cum a funcționat de-a adevăratelea sistemul ”frăției și unității”. Tot în calitate de infractor certat cu legea (deci și cu povestea idologică oficială) pipăie iarăși slăbiciunile sistemului și componența solului tare ce se află dincolo de slogane. Exclusul e unicul căruia sistemul nu i s-a arătat ca minciună și pentru care sistemul nu s-a sinchisit să-și ascundă adevărata față.

p.s. Înjurăturile sârbești cresc mult mai buruienoase, traducerea am adaptat-o după normele autohone.

Filmul poate fi văzut în sârbă on-line acilea: http://www.domacifilmovi.net/lepa-sela-lepo-gore.php

Nefericiții lipsiți de cunoașterea sârbei își pot încerca norocul din plin pe The Pirate Bay, Torrentz.com sau pe Rapidshare.


Jul 20 2010

referendum constitutional: Nu pe buletin si Da in minte. pentru alt referendum.

Vitalie Sprînceană

Acum că-s clare cărțile referendumului constituțional din 5 septembrie, că-i la vedere (și gândire) interogația căreia cetățenii cu drept de vot îi vor zice Da sau Nu, și că CEC a înregistrat deja primii concurenți (deci dezlegare la campania electorală), pot așterne pe câțiva cm pătrați de pixeli un fel de opinie. De fapt justificarea unei opțiuni. Votez Nu. Boicotarea evenimentului, pe care-au pus-o la cale niște tovarăși mai roșietici nu-i o atitudine brează – nu de alta, inșii ar fi putut rezolva ”criza constituțională” încă în decembrie anul trecut, dar n-au făcut-o – însă prezența mea la urnă va fi legată de un Nu.

Ceva motive pe scurt:

– găsesc că revenirea la modelul alegerii directe a președintelui de către popor e doar…o revenire, adică reactivarea unui model mai vechi, naufragiat destul pe la sfârșitul anilor 90; că-i o haină veche și ponosită, cu găuri și rupturi la toate colțurile, dar care-i vândută drept proaspăt cusută; că-i o căruță stricată pe care indivizi cu spirit inventiv au vopsit-o în altă culoare și-o dau la pulime ca Ferrari; că-i o greblă în care, slavă Domnilor (lista lor poate fi văzută aici), am mai călcat de cel puțin alte 3 ori; în fine, că-i un model semi-parlamentar/semi-prezidențial similar a cărui unică virtute e un război permanent între președintele țării și parlament/prim-ministru, corelat cu o inegalitate de responsabilitate și forță executivă între actori: președintele-i cel care vorbește, fără a-i păsa de consecințe, iar guvernul e cel pedepsit pentru eșecurile tuturor…

Deci deloc  o noutate, cum încearcă să mă convingă un președinte de onoare al unui partid fost suporter al republicii parlamentare, acum, care acum, că tot s-a pricopsit cu candidat prezidențiabil, vrea să-și dăruie sieși și partidului ce-l (ne)conduce un ditamai președinte; și alții ca el.

Fără introducerea unui articol special în Constituție care ar stipula că președintele țării nu are dreptul să ocupe funcții de partid și că, din momentul accederii sale în funcție, persoana dată își suspendă calitatea de membru de partid, toată afacerea cu președintele ales de popor va semăna mult cu…o altă treabă urât mirositoare (zisă în popor și căcat), practicată vreo 8 ani la rând: ședințe de partid organizate sub egida statului, președinte ce are în grijă doar o parte de electorat (pe restul scuipându-i avan, de la înălțimile programului partidului), agitație electorală permanentă în favoarea partidului prezidențial, posibilități extra-legale de control asupra guvernului și deputaților (mai ales prin disciplina de partid), contopirea aparatului de stat cu cel de partid etc… Abia am scăpat de un circar și nu mai vreau altul, mai luminat poate și cu pretenții ”democratice” (adițional ochelari, înălțime de 2 m sau păr proaspăt așezat pe chelie liberal-democrată)…

– găsesc un alt non-sens în Constituție localizat în modul de aranajare al instituțiilor statului: insul care dă medalii, numește ambasadori și taie panglici (zis și președinte de țară) se află într-o asimetrie brutală de pondere în raport cu sine însuși: deși funcția-i simbolică și eventual onorifică, imposibilitatea umplerii ei cu conținut uman (adică alegerile) poate paraliza și spre final, chiar răsturna, un întreg parlament perfect legitim, ales cu votul treaz al electoratului. Pe viitor, acestei asimetrii i se va mai adăuga o alta, de legitimitate: dacă trece referendumul, președintele, ca ins ales pentru calitățile personale, va deține un avantaj imens de legitimitate în fața Parlamentului ales pe liste de partid.

Soluția mea: alegerea președintelui de către Parlament cu simplă majoritate (50+1 deputați), demiterea în aceleași condiții  – astfel încât insul care se crede dincolo de lege să poată fi rechemat rapid.

Dacă le adaug și trag linia, rezultă un Nu pe buletinul de vot, și un Da în minte pe care-l voi aplica unui alt referendum. Cândva. Altădată.


Jul 15 2010

Culinare: Baklava

Vitalie Sprînceană

Ziceam undeva că am mici slăbiciuni cărora le plătesc frecvent tributul cuvenit de atenție, efort și, de ce nu, plăcere. Printre ele, la un loc destul de important stau seducțiile culinare. Nu mă pot lăuda că aș reuși să gătesc în fiecare zi, dar sunt lucrător des în spațiul bucătăriei.

…Sper să conving, prin postul ăsta, și prin altele asemănătoare, partea conservativă a populației masculine că a găti nu e neapărat un fatum feminin și nici o parte din moștenirea genetică a femeii (minciuni pe care ni le spunem zilnic ca să justificăm absența noastră în zona plitei și cuptorului), ci o lume extraordinară, plină de promisiuni și bucurii, plăceri și satisfacție…

Alt obstacol în calea constituirii unei democrații participative la bucătărie (și de aici instaurarea dictaturii patriarhale tradiționale) își are rădăcinile într-un fel de gândire care pricepe culinăria ca cel puțin o extensiune a supranaturalului – un act mistic, plin de taine inaccesibile și vrăjeli cu lucruri reale, la capătul cărora stă farfuria gustoasă. E și asta o parte a adevărului, însă doar o parte.

Cealaltă parte ar fi că arta culinară conține și o parte tehnică, ce poate fi descompusă în reguli simple după calapodul How to? How much? How long?, reguli care, fiind urmate cu strictețe, nasc produse similare în orice condiții de timp, loc sau context cultural. O cunoaștere tehnică (să-l imităm pe Patapievici) opusă unei cunoașteri veritabile/adevărate.

Astfel se poate spune că culegerile de rețete reprezintă rațiunea analitică în funcțiune, cea care descompune procesele în succesiuni clare și distincte de proceduri, acțiuni și rezultate posibile, fiind monumente ale gândirii la fel de mari precum invenția mașinii cu aburi ori descoperirea sistemului periodic al elementelor…

Cei care doresc artă și magie în actul culinar nu au decât să aștepte puțin: magiile există și apar pe parcurs. Aveți răbdare și exersați. La urma urmei Leonardo da Vinci a tras întâi copii de pe copii, portrete de pe portrete înainte să se apuce de marile pânze.

Deci, Baklava:

1. scurtă prezentare (de pe site-ul unica.ro:

Baclavaua e un desert foarte dulce şi popular în locuri care erau, pe vremuri, sub dominaţia Imperiului Otoman, în Asia şi în zonele apropiate. Aşadar, poţi găsi baclava uşor în Turcia în Balcani, în marea parte a lumii Arabei, Iran, Caucaz, Afghanistan şi Asia Centrală. Istoria baclavalei nu e foarte bine documentată şi reţeta a fost atribuită multor popoare. Cel mai credibil e că baclavaua e de origina turcă, fiind preparată pentru primele dăţi la bucătăria imperială a Palatului Topkapi.

2. Ingrediente (vezi aici o rețetă similară).

Aluat foietaj (20-24 foi)

Miez de nucă tocat mărunt (e ok și alune)

Zahăr (1-2 lingurițe, depinde de gust și de preferințele pentru gustul dulce)

Scorțișoară (1-2 lingurițe, pentru sirop pot fi folosite și bețișoare de scorțișoară)

Cuișoare

Miere

3. Modul de pregătire.

a) unge o tavă și se pune cuptorul la încălzit. Temperatura optimă se găsește în intervalul 170-180 C, ori 350 F.

b) într-o farfurie sau alt vas mic, amestecă miezul de nucă cu 1-2 lingurițe de zahăr, scorțișoară, cuișoare.

c) întinde foile una câte una pe tavă. Fiecare foaie de aluat trebuie unsă bine cu unt topit, margarină, ulei de măsline ori ulei obișnuit (de floarea soarelui sau porumb).

d) după ce ai pus 5-6 foi una peste alta, adaugă melanjul de miez de nucă și condimente într-un strat subțire.

e) peste miez adaugă alte 4-5 foi, apoi, pe ultima presoară iar nuci. Fă procedura asta de câte ori vrei (depinde de cât de multe nuci ai, și cât de mare vrei să faci prăjitura, eu am ales să pun 2 straturi de miez). Acoperă miezul cu alte 4-5 foi de aluat.

f) taie masa obținută în pătrate egale cu ajutorul unui cuțit. Apoi bagă tava la cuptor pentru 30-35 min. Eu am lăsat 35 min, că-mi place mai auriu, dar dacă vrei mai albă, verifică după 25 min cum e prăjitura.

g) cât prăjitura se coace, prepară siropul. Mestecă scorțișoară, zahăr, 1-1 linguri de miere, suc de lămîie/portocale și apă într-un vas mic (alte sugestii: vanilie, rom, apă de trandafir). Pune vasul la foc. Când soluția începe să clocotească, dă focul mai mic și las-o să se coacă preț de 6-7 min.

h) când prăjitura e gata, scoate-o din cuptor si presoară sirop peste ea, cât e fierbinte.

i) las-o să se răcească (30-45 min)

Poftă bună.

Notă pentru diabetici: prăjitura e dulce, chiar foarte dulce. Însă puteți manipula dulceața ei așa cum vă convine: siropul poate fi făcut și cu saharină, ori cu suc de fructe.


Jul 15 2010

ideologicale

Vitalie Sprînceană

…Pe durata ultimelor 4-5 veacuri războaiele intra-europene s-au developat grosso modo, în limitele regimului distincției drept publicdrept privat, venită din jurisprundența romană: luptele erau percepute și construite ca chestiuni publice, de stat. Regimul de proprietate privată a stat neatins și intact în pofida oceanelor de sânge scurse pe câmpul de luptă…

Terenul de luptă – câmp, pădure sau castel/cetate (mai târziu și oceane sau mări) – ar fi spațiul public neutru par excellence, sustras și delimitat de domeniul privat, ca un loc cu destinație specială – aceea de a găzdui lupta dintre dușmani…

Războiul e o chestiune între state, și, mai încoace, între instituții pur statale – armate regulate iar asta înseamnă că zonele non-statale: comerțul, economia, sfera societății civile rămân neatinse.

Sistemul juridic conținea și alte diguri prin care apăra zona privată: delimitarea populației civile de armata regulată, adică impunerea unui regim special al dușmanului doar asupra unor anumite instituții sociale, recunoașterea autonomiei sferei economice și civile etc.

Războiul avea ca efect, pentru persoana privată, cel mult sporirea birurilor și taxelor, eventual înrolarea în armata regală, în nici un caz punerea în pericol a proprietății sale personale (vite, case, sol). Schimbarea regimului însemna, în majoritatea cazurilor, doar modificări în spațiul public (înlocuirea regelui, biruri ori taxe, uneori alterarea credintelor religioase), inviolabilitatea zonei private fiind fixată ca principiu fundamental…

Notă: efectul juridic al distincției a fost nul și inexistent în spațiile ne-cucerite încă de europeni (Americile, Africa, Asia). Acolo europenii ”și-au dezlegat” mâinile și au nimicit în totalitate regimul de proprietate indigen apropriind după gust și chef bunurile localilor.

Cum creștinismul a încorporat dreptul roman aproximativ fără probleme și cam în totalitate, dogma ”inviolabilității proprietății private” pare de neclintit fiind unul dintre pilonii legali, religioși, politici și sociali pe care stă nici mai mult nici mai puțin decât libertatea persoanei în modernitate, post-modernitate și, cel mai probabil, în post-post-post-modernitate.

Din acest motiv, încercările de a înlocui regimul proprietății private cu alte forme de proprietate (colectivă, cum vrea comunismul) par sortite eșecului. Vezi atacul generalizat al liberalizării economice asupra serviciilor publice și presiunile enorme pentru privatizarea lor în numele eficienței ori prăbușirea, sub greutatea randamentului scăzut, a economiilor de tip sovietic socialist. Sfințenia proprietății private e probabil unicul Dumnezeu ce a rezistat cu succes ”dezvrăjirii lumii” (M. Weber), atacurilor ateiste și revoluției tehnico-științifice.

Așa încât comunismul, ca sistem politic, n-are nici o șansă de a se impune prin plebiscit popular sau majoritate democratică. Cu asta, obsesiile comunismului și eventualitatea instaurării lui ar trebui alungate din spațiul public – nu există, în actualul regim legal (alta-i problema dacă acest regim e just ori ba), nișe prin care un sistem comunist ar putea câștiga în mod pașnic puterea de stat. Cea mai sigură protecție împotriva unei asemenea eventualități este…respectarea regimului legal.

Fascismul/fascismele e altă poveste. Mai tristă. De fapt, mult mai tristă. Fascismul e comod: rasismul deghizat poate fi rapid trecut în slujba interesului economic (sociodiceea, zice Bourdieu, ia forma unui rasism al inteligenței – săracii nu mai sunt săraci, ca în secolul XIX, pentru că așa i-ar fi pedepsit Dumnezeu, ci pentru că-s idioți, ignoranți și limitați. Exploatarea lor e deci și legitimă). Fascismul e cuminte: sistemul de proprietate (cu excepția celor desemnați ca dușmani – evreii, bunăoară) rămâne intact. Eventual crește, mai ales din contul celor dezmoșteniți. Adică fascismul, în anumite condiții, poate deveni profitabil. Astfel polonezii eliberați de teroarea nazistă aranjează, la Kielce, în 1946 un mini-Auschwitz în condiții de casă,  parțial și din motivul că întoarcerea supraviețuitorilor evrei din lagărele de concentrare îi obliga să le restituie bunurile și proprietățile. Fascismul poate mima jocul democratic așa încât să rămână în câmpul legal (legionarii moldoveni, bunăoară, anti-semiții de toate culorile și orientările religioase – hello, tov. Cibric).

Și nu prea avem multe diguri de protecție.