blog implicat

Sîmbătă eram pe malul Nistrului. Zăpușeală.
Ajunseserăm acolo încă de vineri – cu corturi, focuri, saci de dormit, carne, vodcă, bere etc.
Băteam o carte (jucam belotă) într-o poieniță situată chiar pe malul rîului – făceam doi pași și eram în apă – și discutam despre una-alta.
Pe la o vreme a zilei s-a apropiat de noi un băiețel de vreo 10-11 ani. A dat rînd pe rînd mîna cu noi toți (6 bărbați adulți). Îl priveam uimiți.
După ce s-a salutat copilul ne-a cerut o țigară.
Am rămas cu gura căscată. L-am mai întrebat o dată ca să fim siguri că am înțeles corect:
– Ce-ai spus?
– Dați-mi o țigară, a repetat la fel de liniștit băiatul, cu un ton de adult dar cu voce de copil…
– Băiete, tu fumezi? Dintre noi, un singur ins fumează și încercăm să se lepede de țigară. E dăunător pentru adulți iar pentru copii înseamnă boală curată.
Copilul tace. E admirabil curajul de a aborda o companie de bărbați necunoscuți. Ne așteptam să se întoarcă și să plece imediat. El însă a așteptat o vreme.
Unul din noi îi propune o felie de harbuz.
Copilul o acceptă bucuros. Și o mănîncă. Noi continuăm să jucăm cărți.
Băiatul face o raită prin poienița noastră – se uită la sculele de pescuit, topor, căldare, foc, corturi, minge și alte lucruri pe care le-am împrăștiat neglijent în poiană.
După o vreme pleacă.
Noi rămînem uimiți și povestim impresii, emitem judecăți.
Cineva presupune că copilul e unul din mulții care trăiesc cu un părinte (de regulă tata sau chiar unul dintre bunici) în timp ce celălalt părinte se trudește pe undeva prin străinătăți.
Altcineva zice că e trist că viitoarea generație se strică atît de devreme.
Eu îmi amintesc că deja prin clasa 7-8 (12-13 ani) în grupul meu de prieteni și colegi, mai mult de jumătate deja fumau regulat. La 15 ani, adică în clasa 10, din cei 9 băieți din clasa mea doar doi nu fumam în timp ce restul băieților, deși nu-și cumpărau regulat țigări, reușeau să adune chiștoace sau bicioace (resturi de țigară) pe locul unde se făcea hora sau în jurul discotecii. Cei care trăiau lîngă locul în care se desfășura hora, aveau grijă să treacă dimineața devreme și să adune cu grijă bicioacele sau chiar, în cazurile cu noroc, cîte o țigară întreagă..
Cineva zice că băiatul are curaj de vreme ce s-a apropiat de un grup de necunoscuți cu o așa rugăminte. Pe urmă ne gîndim că e logic și că de fapt asta era soluția optimă – băiatul știe că dacă ar cere de fumat unui adult din satul său, acesta l-ar certa și poate chiar l-ar pîrî părinților săi. Cu necunoscuții nu există nici un risc – noi nu-i cunoaștem pe părinții lui, suntem acolo doar în trecere – 1-2 zile și înapoi la Chișinău … Cel mult riscă să fie dojenit. Sau privit cu curiozitate. Și poate cineva chiar o să-i dea o țigară sau două – pe malul rîului se găsesc destule companii de tineri cheflii care l-ar servi cu o țigară…
La vreo jumătate de oră după incident, băiatul trece din nou la deal, în compania altor copii. Se joacă, se ceartă cu o fetiță cu 1-2 ani mai mare, face nazuri. De data asta e copil. Între alți copii.
Nouă de aruncă doar o privire fugară, lipsită de orice complicitate… Nimeni n-ar bănui că acum jumătate de oră am avut treabă unii cu alții. Cîțiva copii în trecere, cîțiva adulți la odihnă.

Un cunoscut îmi povestește, într-o pauză de cafea la o conferință, că a plătit vreo 80 dolari pe o scurtă.
”Am prins  o ofertă foarte bună, îmi zice el. În mod normal ar fi costat cel puțin 300.”
După pauză luăm masa împreună. Cum sunt omnivor, îmi umplu farfuria cu cîte puțin dintre toate felurile. Amicul e vegetarian așa că citește cu grijă descrierile, alege unele feluri, trece pe lîngă altele.
Între înghițituri mai schimbăm cîte o vorbă. Despre mîncare, desigur.
– Îmi place, îi spun.
– Ești hedonist, îmi răspunde. Eu mă strădui să fiu mai ascetic…
Mai mestec o bucată de nu știu ce. Zîmbesc:
– Și scurta de 80 dolari cum intră în ascetism? Toată îmbrăcămintea ce o port acum – pantaloni, cămașă, pulover, ciorapi, slipi și curea nu face 80 de dolari împreună. N-ajung la cifra asta chiar dacă adaug și pantofii, pe care i-am luat la mîna a doua…
Rîdem împreună.
Ciudată această selectivitate umană…

Am mers azi, cu câteva familii românești, la Muzeul Național de Istorie Naturală din Washington. Vremea a fost relativ prietenoasă – un mic vînt rece înghesuit între cîteva pete de soare.
La muzeu lumea de pe lume: înghesuială, gălăgie, mulți copii și părinți ce-i strigă întruna.
Cum văzusem alte ori cam toate colecțiile și expozițiile, de data asta am decis să vedem unul dintre multele filme pe care muzeul le proiectează zilnic. Am ales Ierusalim, un film în 3D despre oraș, istoriiile, culturile și religiile lui (filmul e desigur ambalat într-o frumoasă retorică multiculturalistă despre coexistența pestrițelor grupuri religioase și etnice – abia în ultimul minut e pomeni și cuvîntul conflict cu referire la aceleași relații, dar…tocmai s-a terminat filmul!).
La intrarea în cinematograf îl vedem pe părintele David Subu, preotul-paroh al Bisericii românești Sfînta Maria (Falls Church, Virginia), cu un șumuiag de bilete în mînă (acum înțeleg că vizita a fost inspirată de … biserică). Ne întreabă dacă am cumpărat deja bilete. Îi zicem că da și ne spune că n-ar fi trebuit pentru că a cumpărat el bilete pentru toată lumea.
(Rămîn profund mirat – unu: preotul invită lumea la Muzeul de Istorie Naturală. Doi: cumpără bilete pentru toată lumea deși nu are nici o obligație s-o facă.)
După film trecem cu copii, cu preot și copiii lui, deci cu toți, prin alte secții ale muzeului. Inclusiv prin cea evoluționistă ce prezintă foarte realist (sculpturi, mulaje, video și audio, imagini) cele cîteva zeci de varietăți de primate din care am evoluat noi. (La intrarea în secțiunea mamifere stă o inscripție ce spune: bine ai venit printre rudele tale apropiate!)
Ca să nu uit, acesta e același preot care citește literatură science fiction, fantasy și care a organizat în iulie 2013 o conferință cu titlul: DOXACON-Where Faith & Truth meet Science Fiction & Fantasy și care a ținut în biserică în iulie 2011 o predică despre Evanghelie și Harry Potter.
Preotul David Subu a cîștigat dintr-odată toată simpatia mea.
Dacă nu eram agnostic poate mă lăsam ispitit să fiu enoriaș în parohia lui.

Istoria rezistențelor-disidențelor moldovenești în socialism ar fi mult mai completă (și mai veridică) dacă optica ar trece, dinspre cele cîteva grupuri de intelectuali (a căror absență, pe frontul rezistenței, e notorie) spre masele anonime de muncitori și țărani care au subminat, zi de zi, oră cu oră, sistemul prin acte de sabotaj (furatul din proprietatea colectivă, chiulitul la muncă), prin acte politice (cum e negocierea, mai ales la sate, a unor sfere autonome – biserică oficială și neoficială, tradiții – pe care partidul le tolera pentru că nu avea încotro) și prin boicoturi simbolice (transformarea sărbătorilor socialiste în prilej de făcut chef cu bere și mici). Adunate laolaltă, aceste milioane de acte mici de insupunere-rezistență-negociere au contribuit probabil mai mult la dizolvarea sistemului decît ascultatul clandestin al Europei Libere sau cele două-trei pamflete mai vocale…
Deloc întîmplător, și în Moldova independentă aceste mase (tăcute și invizibile) acționează imprevizibil și de cele mai multe ori chiar împotriva eforturilor ”modernizatoare” ce vin dinspre centru, atît dinspre autorități cît și dinspre elitele intelectuale.
Politicienii doresc ca țăranul moldovean să se transforme peste noapte în fermier elvețian. Intelectualii îl vor fie creator de identitate civică fie descendent direct din Burebista și Mihai Viteazul.
Iar țăranul își are agenda lui. De supraviețuire. Cu negocieri. Cu piciorul în prag. Cu politețe ostentativă pentru ”oamenii de la Capitală” a căror opinie o aude dar n-o crede și n-o respectă…
Așa e și în viața religioasă. Țăranul moldovean își negociază și acolo o zonă considerabilă de autonomie. Ortodoxia, adică obsesia cu setul de reguli, atît cea religioasă, cît și cea politică, e caracteristică doar intelectualilor.

– Mă îngrozește popularitatea geopoliticii: îmi e frică de indivizii ce gîndesc mai degrabă în termeni de spații și jocuri decît în termeni de oameni.

– Cu ocazia evenimentelor din Ucraina mi-am mai făcut ordine printre sursele de informare, am mai văzut care ziar și ce hram poartă, cine face jurnalism (sau măcar încearcă) și cine trage melcii de urechi. Utile, “revoluțiile” astea.

– Presa nu e bună de nimic la război/revoluție. Aproape toată mass-media occidentală (inclusiv bucuriile stîngiste Guardian, NYT, Le Monde și Liberation) a făcut front anti-Putin, recurgînd mai ales la reactualizarea stereotipurilor și clișeelor propagandistice din Războiul Rece (Stephen Cohen e o rară excepție). La Moskova, presa rusă a reacționat rapid și a construit un masiv front anti-Vestic, înarmat cu aceleași trafarete din Războiul Rece. Semn că jurnalismul n-a prea mers înainte în ultimii 20-30 ani. Și că propaganda este natura originară a presei. O mediafrenie de ambele părți.

– Stînga moldovenească (atîta cît este) a sucombat. Există, dar nu mai cugetă. Socialiștii, comuniștii și social-democrații vorbesc/gîndesc în categoriile dreptei conservatoare: conspirații, jocuri geopolitice, lideri și mari personalități, cultură și moralitate tradițională etc.
În cazul crizei din Ucraina niciunul din cele vreo 10 portaluri și televiziuni locale stîngiste nu a făcut o analiză a componentelor de clasă a protestului, a compoziției protestatarilor, a intereselor sociale , a alianțelor temporare între interesele diferitor grupuri (se putea merge pe clasici: Marx a oferit modelul prin analiza loviturii de stat din Franța în 1851, Engels a deconstruit mișcările sociale de pe timpul Reformei). Mantra repetată de stîngiștii moldoveni a fost: teroriști, jocuri de culise, complot americano-european. Și multă geopolitică de trei parale.

– Tot dinspre stînga: cică Voronin ar fi cheltuit jumătate de milion de euro pentru călătorii cu avioane private. A și recunoscut la o emisiune că e adevărat și că are ”destui prieteni” gata să-l ajute. Așa-s ei, “luptătorii cu pentru binele sărmanilor”: săraci și cinstiți. Între două ”bătălii” dau o fugă cu avionul la Karlovy Vary sau la Atena.

– Mihai Ghimpu a vorbit iar despre Eminescu la radio Europa Liberă. Și am priceput că partidul său pregătește o mîrlînie (e un semn sigur: dacă scoate Mihai Ghimpu un Eminescu sau un adevăr istoric din buzunar, înseamnă că trebuie să pună altceva în același buzunar). N-am greșit: la ședința Consiliului Municipal Chișinău din 27 februarie, colegul de clasă al primarului va propune primarului (care e nepotul lui Ghimpu și vice-președintele partidului acestuia) să-i dea în locațiune fratelui primarului  (altui nepot al lui Ghimpu) cinci pasaje subterane.
Acel moment cînd Eminescu e părtaș la hoție.

În Piața agro-alimentară de la Ciocana doi vânzători de legume se joacă de-a capitalele și țările lumii. Își strigă nume peste capetele cumpărătorilor. În momentul când eu trec pe lângă tarabele lor, ei au ajuns la litera P. Spune unul: Phnom Penh. Celălalt răspunde corect: Cambodgia.

În contrapartidă, vânzătorul al doilea oferă un alt nume de oraș: Pyongyang (Phenian). Primul răspunde: Vietnam.

– Nu băiete – al doilea vînzător e mai bătrân decât primul –  nu-i Vietnamul ci Corea. Cea de Nord.

– Moșule – nu se dă bătut tipul mai tânăr – chiar e Vietnam.

– Nu mă face nebun, copile…

Jocul continuă.

Recunosc, acești doi vânzători de legume au purtat o discuție mai inteligentă decât multe alte convorbiri auzite pe coridoarele unor universități, redacții și sedii de uniuni unde am avut ocazia să muncesc…

Am luat de la un vânzător porumbi dulci și de la celălalt varză.

Mama mea e angajată în sat la una din multele dughene ce au apărut ca ciupercile în ultimii ani. Locului i se zice bar, și e drept că are două mese  și comercializează alcool. Dar mai îndeplinește și alte funcții – cea de magazin industrial (detergenți, articole chimice, ceva haine), magazin alimentar (lapte, pâine, zahăr, conserve), aprozar. Uneori mai e și piață ambulantă – când vin vânzătorii ambulanți din Telenești cu haine și încălțăminte.

Poposește uneori și câte un inspector fiscal, tot de la raion. Flămânzi, cum le zice maică-mea. Pentru că au, așa cum mărturisesc ei înșiși, plan. Să dea cât mai multe amenzi. Îs bani puțini la bugetul de stat. (O fi adevărat de vreme ce zilele astea guvernul se plângea că s-au strâns mai puțini bani la bugetul de stat decât prevedea planul).

Inspectorii hrănesc o mare curiozitate, de obicei și oarecum firesc, față de așa-zisul aparat de casă. Mă rog, legea prevede ca fiecare cumpărătură să fie însoțită de un cec și lucrurile astea-s scrise negru pe alb. Legea însă a fost scrisă la Chișinău. Mai exact într-un anume cartier al orașului și e valabilă tot cam pe 3 străzi.

Pentru că la Coropceni, Telenești și în multe alte locuri pe care le știu, legea cu pricina pare cel mult o curiozitate. Dacă aceasta s-ar respecta o bună parte a satului ar muri de foame iar businessurile locale ar muri de asfixie.

Pe îndelete: majoritatea sătenilor ce vin să cumpere de la bar nu poartă cu sine bani în vreun sens al cuvântului (bancnote sau monede). Cel mult aduc promisiunea banilor. Din multe motive: unii se întorc de la prășit și, cum era firesc, nu și-au luat parale cu ei și ”cumpără” în drum spre casă o pâine, un salam. Cu promisiunea că vor aduce banii ”acuș”. Asta poate însemna peste 10 min, 10 zile și chiar 10 luni. Alții nu au bani pentru că chiar nu au. Adică fie că sunt dependenți de calendarul agricol și au bani doar toamna când vând roada, fie că primesc banii de la feciori, soți sau tați în străinătate și atunci sunt dependenți de calendarul acestora din urmă. Care e variabil – poate fi legat de câteva sărbători mai măricele precum Crăciunul, Sfintele Paști sau Hramul Satului (la noi e 8 noiembrie) ori poate fi legat de orarul plăților (muncitorii din construcție sunt plătiți de obicei atunci când finisează un obiect, iar asta poate fi peste o lună, peste două ori peste cinci).

…Calendarul fiscal, cel de care se țin inspectorii, e lunar. Calendarele rurale, cele de care se țin sătenii, nu au durate fixe și pot fi influențate în egală măsură de criza de la Italia și de seceta ce a prăjit satul vara aceasta...

Vânzătoarea, adică maică-mea, înscrie toate aceste promisiuni mijlocite de calendare diferite și singulare într-un caiețel special. Caietul de datorii. Verde, în pătrățele, de 12 pagini. Din cele pe care le folosesc copiii la școală.

…În primăvară suma cumulată a acestor datorii era de peste 22 mii lei. La câteva zeci de familii. Ea descrește, apoi crește, dar niciodată nu e egală cu zero. Pentru că calendarele plăților sunt variate…

Atunci când dă cuiva pe datorie maică-mea nu eliberează bon fiscal deoarece banii nu intră în hazna, iar promisiunile nu sunt încă recunoscute oficial drept mijloace de plată (drept că guvernul emite obligații/promisiuni, dar asta e din altă poveste).

Ea acordă un împrumut, crucial pentru familia celui care se împrumută. Din punct de vedere legal, însă, ea înalcă legea deoarece eliberează marfă fără a elibera și bon de plată. Din acest moment devin imposibile o serie de alte prevederi ale Codului Fiscal și altor legi deștepte: returnarea mărfurilor, reclamații.

Pe de altă parte, din același moment, devin posibile alte serii de prevederi informale – onoarea de bun sau rău datornic e un factor crucial în deciziile ulterioare de a da pe datorie, onoarea oamenilor capătă și un echivalent în caietul verde. Și altele. Multe.

În celălalt moment, al întoarcerii datoriilor, maică-mea iar se află în ilegalitate, deoarece ia bani fără a elibera marfă. Cel mult taie un nume în Caietul de datorii. Sau o parte din suma ce stă în dreptul numelui.

Așa și trăiește satul. În ilegalitate perpetuă.