Nov 6 2012

Alegerile americane, dincolo de plictiseala.

Vitalie Sprînceană

Și totuși alegerile din SUA nu sunt nici pe departe insignifiante, plicticoase ori fără miză, așa cum zice mood-ul general al observatorilor și publicului. E adevărat că pozițiile candidaților în privința politicii externe aproape coincid (cu excepția accentului anti-rus al lui Romney), la fel fiind situația și în domeniul apărării sau cel al economiei (iar cu nuanțele de rigoare). Adică în domeniul politicii tradiționale. Cel de suprafață.

Dacă există un loc unde diferențele între cei doi candidați au un caracter fundamental și principial, atunci acesta este domeniul biopoliticului – cel al reglementării politice ale aspectelor fundamentale ale vieții umane.

Politica de gen, chestiunea feminină, avortul, homosexualitatea, identitățile culturale, solidaritatea socială, politicile imigraționiste – tot atâtea câmpuri de bătălie în care luptele se poartă cu încrâncenare și care împart SUA în tabere ce se atacă vehement. În pofida unității demonstrate în legătură cu chestiunea iraniană.

Pe de o parte Mitt Romney și-a declarat intenția de a păstra semnificația heterosexuală a mariajului și de a-l refuza cuplurilor de homosexuali. Pe de altă parte, Barack Obama a făcut, în mai 2012, marele pas de a recunoaște cuplurilor homosexuale dreptul la mariaj.

Pe de o parte, Romney crede că moscheile trebuie monitorizate atent și supravegheate video. Pe de altă parte Obama declara, în 2009, că vrea un nou început al relațiilor dintre lumea musulmană și America, unul bazat pe încredere și respect reciproc.

Pe de o parte Romney vrea ca legăturile de solidaritate între cetățenii americani să fie construite în baza contribuțiilor acestora la bogăția țării sub forma taxelor federale (sensul scandalului ” 47 % ”). Din partea opusă, președinția lui Barack Obama a însemnat extinderea solidarității sociale atât la clasele bogate și foarte bogate (intervențiile de salvare a industriei automobilistice și infuziile de capital spre Wall Street) dar și la clasele mai sărace și foarte sărace (adoptarea Obamacare în 2010).

Apoi Romney e împotriva avorturilor, iar Obama e pro

Nu mi se par deloc minore aceste diviziuni chiar dacă nu prea fac rating și sunt înlocuite permanent cu dezbateri pe probleme tradițional politice cum ar fi: economia și relațiile externe. În fapt, aceste linii sunt frontierele de-a lungul cărora se aliniază și separă societatea americană contemporană.

Diviziunile se găsesc nu în diferența de atitudine față de Iran sau Siria ci  în concepțiile opuse cu privire la ce înseamnă să fii cetățean american, natura drepturilor și obligațiilor ce izvorâsc din participarea la comunitate, solidaritatea între rase, religii, clase și generații, drepturile grupurilor culturale, incluziunea minorităților etc.

E noul avatar și noua gramatică a politicului. Și ar fi nevoie de o știință politică pe potrivă care să-i dezghioace mecanismele de funcționare. Cea veche – focusată pe ideologii, partide, relații internaționale – trebuie amendată.


Oct 22 2012

de ce-uri si pentru ce-uri in legatura cu protestul din scuarul de langa Kentford

Vitalie Sprînceană

Protestul împotriva construcției bisericii în scuarul din fața clădirii Kentford a avut loc. Mic, cum se și cuvine. Miile de oameni ce dau like pe facebook nu au timp să vină pe 5 min în parc.

– A fost și Maia Laguta care a vorbit mult și pe alocuri aiurea. Un fapt ce nu contează deloc. Putea veni oricine. La moment prioritară e salvarea parcului. Dacă vine Voronin protestez și cu el împreună. Dacă vine Șelin, o sa fiu temporar camarad și cu el. În numele scuarului.

– Realitatea devine, de obicei, prima jertfă a luptei pentru ”adevăr”. Și vai de capul ei dacă nu se conformează rigorilor patriotice sau estetice.

În discuțiile privind adoptarea legii anti-discriminare primarul Dorin Chirtoacă a declarat în mod expres că consideră problema drept una inventată și că autoritățile ar trebui să se focuseze pe probleme reale precum sărăcia, familiile distruse și conflictul transnistrean. Realul funcționa atunci ca un fel de ”duș cu apă rece” ce ar fi trebuit să ”aducă în starea de trezie mințile înfierbântate”.

Azi realul încurca primarului și din acest motiv nu a mai fost invocat. Prioritate a avut frumosul. Și grandomania. Că așa, zice primarul, o fi în Europa.

Brusc orașul nu mai are problema sărăciei și nici familii distruse. Și nici străzi ce nu-s iluminate ori țevi ce curg.  Ori troleibuze în care au călătorit până și părinții edilului. Un frumos megalomaniac stă în capul mesei.

– Am fost întrebat de un reporter de la Prime (și nu a mai apărut materialul nicăieri) de ce am venit să protestez împotriva construcției Bisericii. Am răspuns: protestez nu neapărat împotriva Bisericii. Mă interesează spațiul acela public și protestez pentru el. Aș fi protestat chiar dacă se construia pe acel loc o grădiniță. Sau un spital. Pentru că orașul are nevoie și de spitale, și de grădinițe, dar și de spații publice. Cu scaune. Cu trotuar. Cu flori. Cu copaci. Pentru oameni.

 – Primăria are dreptate: lucrurile au fost făcute legal. Dar imoral. Imoral a fost să se anunțe o licitație publică la ora 9 a unei zile iar licitația să aibă loc la ora 14 a aceleiași zile. Imoral a fost să se vândă un teren într-o zonă ultra-centrală cu 18 euro un metru pătrat. Chiar dacă e legal. De vreme ce legea o face tot Primăria.

–  Ar trebui să re-discutăm chestiunea priorităților pentru urbe. A lucrurilor esențiale de care acesta are nevoie: spații publice de recreare, servicii publice de transport teafăr, infrastructură de șosele și parcări.

Bisericile tot sunt necesare. Dar nu e scris nicăieri în Cărțile Sfinte că ele ar trebui amplasate în spații publice deja amenajate și cu o lungă istorie de folosință. Ele pot fi construite și în alte locuri. Alături de Kentford se găsește uzina de tractoare TRACOM. Ea posedă mult spațiu liber ce stă pustiu. Acolo Mitropolia Moldovei ar putea ridica chiar o replică fidelă a Sfintei Sofia. Dacă vrea. Ar și contribui la amenajarea unor locuri părăsite. Ar demonstra și niște bun simț.

– Chirtoacă suferă de grandomanie. Vrea clădiri imense și metrou într-un oaș cu trei mahalale și străzi ca pe vremea lui Decebal.

  Mitropolia Moldovei are aceeași boală. Și leacul nu se vede la orizont.

 

Dacă Mitropolia dispune de atâția bani încât să-i ajungă de o ditamai catedrală, atunci poate ar fi cazul să o rugăm frumos (că ea soveste nu are) să ia 100 troleibuze pentru oraș. Să repare un capăt de drum. Și să hrănească niște guri flămânde.

Update: Îmi iau niște cuvinte critice înapoi. Cele cu privire la Mitropolia Moldovei. O investigație făcută de TV 7 a scos la iveală faptul că Mitropolia Moldovei și cea a Basarabiei nu au vreo treabă cu construcția viitoarei catedrale. Cică e inițiativă privată. Biserică privată. Dumnezeu privat.

 


Jul 13 2012

de bine si de rau despre condamnarea regimului totalitar comunist

Vitalie Sprînceană

E bine și foarte bine că regimul totalitar comunist a fost condamnat politic de către Parlamentul Republicii Moldova. Motivația gestului – cea de a scoate din joc un concurent la niște viitoare alegeri – nu contează deloc: nu ar trebui să ne intereseze cu câtă sinceritate au votat Pro deputații liberali și democrați. Pentru interesul public utilitatea deciziei stă în faptul de a restabili un bun simț.

E însă rău și destul de rău că condamnării nu i-a precedat o discuție. Una publică.  Comună. Generală. Care ar fi răscolit societatea moldovenească și ar fi făcut-o să gândească și regândească propriul trecut. Nu s-a găsit un loc și un timp pentru audierea Raportului public al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar creată de fostul președinte interimar Mihai Ghimpu. Raportul însuși nu a încăput pe pagina electronică a Președinției, Parlamentului și Guvernului sau pe un site dedicat în totalitate Comisiei. Și martor e Internetul că loc virtual se găsește suficient pentru cine caută.

Nici ședința de condamnare n-a fost organizată acătării: parlamentul putea, într-un moment de luciditate și onoare, să cheme foști deținuți ai regimului, urmași ai celor deportați, persoane ce au avut de suferit sau au fost persecutate de regim. Mai trăiesc destui. Puteau asista la ședință și fețe bisericești (o șansă pentru cler de a recupera mintea și cinstea), intelectuali și mulți oameni teferi pe care îi are țara. A existat șansa de a transforma evenimentul într-un ritual public de exorcizare. Parlamentul a ales însă carnavalul.

Mai rău că în actul de condamnare a lipsit un ingredient absolut necesar – iertarea. N-a ajuns bărbăție legiuitorilor să bage (pe ascuns măcar) în text un: Iertare, cetățeni ai Moldovei pentru abuzurile comise de autoritățile statului. Iertarea ar fi însemnat nu doar o apreciere politică a trecutului. Ci și o promisiune pentru viitor.

O concluzie preliminară: am făcut un pas necesar, dar pe jumătate.


Jul 6 2011

Voda Filat, Voda Plahotniuc si prostimea

Vitalie Sprînceană

S-ar putea găsi totuși o virtute în recentele certuri politice cu privire la Păpușar, Regele Contrabandei și restul lumii. Adică polemica-disputa-bălăcăria între Vladimir Filat și Vladimir Plahotniuc. Unul prim-ministru pe față. Celălalt ar avea cică influență de vreo trei guverne. În umbră…

Partea (relativ) frumoasă a acestui urât război de bârfe e că acesta se joacă în public. Nu cu automatul Kalashnikov în pădurile de la Orhei, cum se făcea în veselii ani ai începutului de tranziție. Nici în cabinetul lui Vladimir Voronin ori la reședința acestuia de la Condrița, cum se făcea în anii când Partidul Comunist avea plăcinta…În fine, războiul a ieșit, din fericire, și de sub masca ”dialogului despre principii și valori” purtat după termopanele de la Nobil Club acu niște luni în urmă.

E în public, în spațiul mediatic, în piață, dacă vreți.

Ceea ce nu poate să fie decât bine și foarte bine. Pentru că spațiul public înseamnă (multă) transparență. Reguli clare și comune de joc: probe legale, declarații, martori, interviuri, mărturisiri. Modele standard de procedură: procese, polemici, dezvăluiri. Toate în lumina reflectoarelor, în studiourile televiziunilor și radiourilor, pe paginile ziarelor sau blogurilor. Adică la vedere.

Ambii actori (un termen cât se poate de potrivit) iau publicul drept martor al conflictului lor. Tot publicul este chemat să judece dreptatea fiecăruia. Cine altul decât publicul era destinatarul unor mesaje precum: păpușarul, șeful contrabandei cu țigări, krâșa de la Metalfieros și restul? Publicul (prin mass-media și ONG) constituie și insituția cu care primul ministru se consultă. Pe care al doilea o seduce prin mass-media ce o are. Ar fi poate primul caz când publicul cu toate instanțele lui – mass-media, societatea civilă, puterea de vot – ar avea putere de decizie și ar fi vizat în mod direct.

La limită am putea specula că electoratul și opinia lui publică ar avea doar de câștigat din acest război retoric. Pentru că s-ar întări mai mult ca oricând. Pentru că ar aduna importanță. Pentru că ar putea deveni exact arbitrul puternic și controlorul spațiului politic. De care avem nevoie. Cearta dintre Plahotniuc și Filat ar putea face mai mult bine societății civile decât sutele de granturi ale donatorilor internaționali…

Eu nu m-aș plângepoliticienii se ceartă. Eu tot mă cert uneori cu prietenii. Cu soția. Am și divorțat chiar. Și nu e tragedie. M-aș plânge dacă aceste certuri ar avea loc în beciuri neștiute. Ori în bordeie la margine de codru. Sau în cluburi luxoase. Atâta timp cât certurile-s în public eu îs ok. Chiar foarte ok.

 

 


Jul 20 2010

referendum constitutional: Nu pe buletin si Da in minte. pentru alt referendum.

Vitalie Sprînceană

Acum că-s clare cărțile referendumului constituțional din 5 septembrie, că-i la vedere (și gândire) interogația căreia cetățenii cu drept de vot îi vor zice Da sau Nu, și că CEC a înregistrat deja primii concurenți (deci dezlegare la campania electorală), pot așterne pe câțiva cm pătrați de pixeli un fel de opinie. De fapt justificarea unei opțiuni. Votez Nu. Boicotarea evenimentului, pe care-au pus-o la cale niște tovarăși mai roșietici nu-i o atitudine brează – nu de alta, inșii ar fi putut rezolva ”criza constituțională” încă în decembrie anul trecut, dar n-au făcut-o – însă prezența mea la urnă va fi legată de un Nu.

Ceva motive pe scurt:

– găsesc că revenirea la modelul alegerii directe a președintelui de către popor e doar…o revenire, adică reactivarea unui model mai vechi, naufragiat destul pe la sfârșitul anilor 90; că-i o haină veche și ponosită, cu găuri și rupturi la toate colțurile, dar care-i vândută drept proaspăt cusută; că-i o căruță stricată pe care indivizi cu spirit inventiv au vopsit-o în altă culoare și-o dau la pulime ca Ferrari; că-i o greblă în care, slavă Domnilor (lista lor poate fi văzută aici), am mai călcat de cel puțin alte 3 ori; în fine, că-i un model semi-parlamentar/semi-prezidențial similar a cărui unică virtute e un război permanent între președintele țării și parlament/prim-ministru, corelat cu o inegalitate de responsabilitate și forță executivă între actori: președintele-i cel care vorbește, fără a-i păsa de consecințe, iar guvernul e cel pedepsit pentru eșecurile tuturor…

Deci deloc  o noutate, cum încearcă să mă convingă un președinte de onoare al unui partid fost suporter al republicii parlamentare, acum, care acum, că tot s-a pricopsit cu candidat prezidențiabil, vrea să-și dăruie sieși și partidului ce-l (ne)conduce un ditamai președinte; și alții ca el.

Fără introducerea unui articol special în Constituție care ar stipula că președintele țării nu are dreptul să ocupe funcții de partid și că, din momentul accederii sale în funcție, persoana dată își suspendă calitatea de membru de partid, toată afacerea cu președintele ales de popor va semăna mult cu…o altă treabă urât mirositoare (zisă în popor și căcat), practicată vreo 8 ani la rând: ședințe de partid organizate sub egida statului, președinte ce are în grijă doar o parte de electorat (pe restul scuipându-i avan, de la înălțimile programului partidului), agitație electorală permanentă în favoarea partidului prezidențial, posibilități extra-legale de control asupra guvernului și deputaților (mai ales prin disciplina de partid), contopirea aparatului de stat cu cel de partid etc… Abia am scăpat de un circar și nu mai vreau altul, mai luminat poate și cu pretenții ”democratice” (adițional ochelari, înălțime de 2 m sau păr proaspăt așezat pe chelie liberal-democrată)…

– găsesc un alt non-sens în Constituție localizat în modul de aranajare al instituțiilor statului: insul care dă medalii, numește ambasadori și taie panglici (zis și președinte de țară) se află într-o asimetrie brutală de pondere în raport cu sine însuși: deși funcția-i simbolică și eventual onorifică, imposibilitatea umplerii ei cu conținut uman (adică alegerile) poate paraliza și spre final, chiar răsturna, un întreg parlament perfect legitim, ales cu votul treaz al electoratului. Pe viitor, acestei asimetrii i se va mai adăuga o alta, de legitimitate: dacă trece referendumul, președintele, ca ins ales pentru calitățile personale, va deține un avantaj imens de legitimitate în fața Parlamentului ales pe liste de partid.

Soluția mea: alegerea președintelui de către Parlament cu simplă majoritate (50+1 deputați), demiterea în aceleași condiții  – astfel încât insul care se crede dincolo de lege să poată fi rechemat rapid.

Dacă le adaug și trag linia, rezultă un Nu pe buletinul de vot, și un Da în minte pe care-l voi aplica unui alt referendum. Cândva. Altădată.


Aug 19 2009

rasisme juridice

Vitalie Sprînceană

DSC_0602

Bizareria juridico-politică creată în jurul unui mărşuleţ anunţat de Biserica Creştină Adventistă din Moldova, degenerată într-un alt mărşuleţ al majoritarilor ortodocşi) ar fi fost trecută la rubrica confuzii politice  dacă nu era sprijinul „dezinteresat şi patriotic” al Primăriei de Chişinău, Ministerului Afacerilor Interne, Curţii de Apel, adică instituţiile temelie ale statului moldovean, care, cu Doamne ajută!, s-au străduit să bage cât mai multe beţe în roate unei minorităţi ce şi-a disputat dreptul, altminteri perfect legal, de a organiza o întrunire publică într-un loc public…

Că Biserica Creştină Adventistă din Moldova (BCAM, numită din comoditate şi dispreţ, de către ortodocşi sectară) a mizat mai mult pe efectul publicitar decât pe cel organizatoric propriu-zis, pentru ea orice soluţie fiind câştigătoare pentru că o scotea din negura uitării şi indiferenţei, asigurându-i ceva promovare publică gratuită; că Biserica Ortodoxă din Moldova a adunat, din acelaşi motiv publicitar ceva zeci de oameni în aceeşi Piaţă în numele valorilor naţionale netrecătoare era cumva clar: Bisericile, la fel ca şi partidele politice, starurile de cinema şi sportivii lupăt pentru ari şi hectare de spaţiu public…

Neclară a fost însă reacţia  autorităţilor, întâi Primăria de Chişinău, apoi Curtea de Apel  a căror misiune formală se rezuma la a cita imparţial buchia Legii (Constituţia – art. 16 (2) şi art. 32, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – art. 9,10, 11, Legea nr. 26 privind întrunirile publice) care îi aşează pe toţi cetăţenii pe picior de egalitate în faţa Justiţiei, dar care au preferat să se împotmolească strategic în stufăriile “sfintei liturghii”, „sectarilor” şi „majorităţii ortodoxe”.

mă rog, nu e prima oară când justiţia.md e părtinitoare, dar primăria de Chişinău, declarat liberală, intrată cu cai şi purcei cu tot în Alianţa pentru Integrare Europeană, ar fi trebuit să probeze că titlul „liberal” din numele partidului nu e unul de umplutură, ci ar avea ceva consistenţă şi că, autoritatea publică fiind, primăria ar trebui să nu discrimineze cetăţenii municipiului pe criterii religioase, fie ei majoritari sau minoritari…

altfel, ar fi de văzut 2 lucruşoare:

– calitatea dezbaterii privind integrarea europeană a Republicii Moldova este îndoielnică dacă nu chiar proastă cu totul: în pofida persistenţei unui consens quasi-general al societăţii civile, partidelor politice şi cetăţenilor asupra necesităţii acesteia, tonalitatea, intensitatea, pigmentaţia şi structura discursului public pe probleme europene sunt sărace – despre Europa se vorbeşte exclusiv în termeni economici, ca o soluţie de alternativă pentru sărăcia în care s-a înglodat Ţara Moldovei.

Restul ingredientelor europene, combustibilul care furnizează energia de ardere a motorului european: garanţii privind nondiscriminarea minorităţilor din partea majorităţii, toleranţa interetnică şi interreligioasă, dreptul la opinie, respectul pentru opiniile celuilalt, libertatea conştiinţei religioase sunt pur şi simplu trecute cu vederea complice (în acest scandal de rasism religios, presa din Moldova, poreclită pe la nunţi electorale „independentă” a tăcut mâlc, ca o codană în faţa preotului – cele două tribune pro-europene şi pro-democratice Jurnalul de Chişinău şi Timpul de Dimineaţă au continuat să se masturbeze, vajnic, cu stafia lui Iurie Roşca în minte, dezghiocând, cu titlul de mari inovaţii cât de făţarnic este acesta, în loc, să zicem, să semnaleze abuzul autorităţilor sau să ceară, răspicat respectarea Legii )…

Această caricaturizare a procesului de integrare europeană, prin reducerea la o singură dimensiune, aia vizibilă, adică banii, va da, într-un viitor plauzibil, bătăi de cap moldovenilor europeni, care se vor fi trezit trăsniţi că Europa nu înseamnă doar Feta, Măsline italiene, Bere Germană şi Caşcaval Francez pe îndestulate, ci şi ceva obligaţii vis-a-vis de traiul în comun…

– tonul bătăios al Cererii Mitropoliei Moldovei de a limita libertatea întrunirilor prin invocarea unui rol preponderent al Bisericii Ortodoxe în constituirea statalităţii (poate statalităţilor?) moldoveneşti, şi reacţia laşă a Curţii de Apel, cea servilă a Primăriei de Chişinău indică alinieri ideologice de profunzime în spaţiul politic moldovean, care nu coincid deloc cu distribuţiile de faţadă. Mai degrabă decât pe axa stânga-dreapta (de aici şi dificultăţile de sistematizare sugerate de Nicu Popescu), sau pe cea liberalism-conservatism-comunism, ori la limită laic-sacru, partidele politice, Bisericile, societatea civilă (cu excepţia remarcabilă şi fericită a organizaţiei Hyde Park, care a îndrăznit, temerar să se pronunţe împotriva abuzurilor săvârşite sub masca ortodoxă) sunt grupate pe fisura societate închisă – societate deschisă, altfel spus oscilează între o societate cu adevăr absolut şi unic, limitare a drepturilor de exprimare în vederea securizării acestui adevăr unic, monogamie şi omogenitate religios-mitică, unipolară şi societatea deschisă, ca concurenţă a adevărurilor particulare, pluralism cultural şi religios. Surprinzător, aproape întreg spectrul politic moldovean băştinează în solul societăţii închise, construind proiect insulare izolaţioniste de tip naţionalist sau comunitarist, diferenţa între versiunea lights (PL) şi cea full (PCRM) fiind în marja admisibilă de eroare…

Iar dificultăţile abia încep: minorităţile sexuale, cele religioase, şi etnice vor cere tot mai insistent drepturi egale cu cele ale majoritarilor, şi autorităţile vor trebui să satisfacă aceste cereri perfect legitime şi în duh european. Europa încă urmează a fi descoperită!

e mult drum de făcut…

sursa imagine: Centrul de Monitorizare si Analiza Strategica “Moldova Noastra”


May 24 2009

politici si interfete

Vitalie Sprînceană

Odinioară, zice Alain Duhamel, editorialistul de la Le Point, politica era o ciocnire/luptă/confruntare de idei și forțe. Acum nu e decât un turneu de personaje și imagini. Această degenerare universală, devenită truism deja, se datorează în primul rând televiziunii, care personalizează, schematizează și supune totul imperativului emoției, apoi tipurilor de comunicare care sterilizează și standardizează mesajele, Internetului, vehicul bun pentru zvonurile și bârfele cele mai absurde, declinului ideologiilor și ascensiunii individualismului…

Competițiile de idei au devenit bătălii de interfețe, disputele ideologice – certuri cu privire la  culoarea lenjeriei unor politicieni, întregul sistem politic s-a personalizat, omul, adică imaginea publică, platforma, soft-ul, “sfințind locul” acolo unde trebuie, și mai ales, acolo unde nu prea e nevoie… Confruntările politice seamănă mai mult cu turniruri medievale, în care, candidații sunt obligați să probeze caii nărăvași ai virtuților. Adversarii nu mai sunt colegi de idei, ci dușmani personali.

Evoluție firească, dacă o percepem ca o împlinire a unei economii moderne a politicului: exploziile demografice, trecerea de la comunități locale (trib, etnie, familie) la comunități globale (națiune, sat global, individualism), complicarea în progresie geometrică a aparatului de stat și multiplicarea instituțiilor au transformat procesul politic în unul (inter)mediat.

Relația politician – cetățean este mijlocită de o serie de instituții intermediare, formale sau nonformale, legale sau ad-hoc (presă, societate civilă, cetățeni, organizații de stat sau particulare, strcturi transnaționale sau transpolitice).

Șeful statului (președintele, regele sau primul ministru), atributul suprem al sacralității puterii politice, pentru majoritatea cetățenilor este mai degrabă un spot publicitar televizat, cu o existență faptică îndoielnică, decât un om “viu” în sensul obișnuit al cuvântului.

Un fapt interesant: medierea produce un mediu favorabil pentru crearea artificială a carismei. Max Weber trebuie corectat aici: rutinizarea carismei poate fi evitată prin utilizarea eficientă a unor angrenaje mediatice, care tind să preia controlul asupra cogniției și realității sociale a individului… Vezi cazul Sarkozy: a umplut, până la refuz, întregul peisaj mediatic, fiind în capul tuturor paginilor: politică, economie, bârfe…

Noul lider carismatic  e un produs tehnologic, cu rețetă psihologică și sociologică, cu valențe clare lingvistice: un fel de Nivea sau Dove politic… Un Napoleon era obligat să-și probeze carisma (barakah) în fiecare bătălie, un funcționar de la primăria Chișinău nu are decât să se adreseze la una din televiziuni pentru a i se certifica “divinația”…

sursa imagine