blog implicat

“Incidental, nu există nimic special în noțiunea de suflet care să ne facă să credem că o personă poate dispune doar de unul. Egiptenii antici aveau două, și multe societăți din Africa de Vest, în care ambele linii de strămoși – paterni și materni – determină identitatea unui individ, încă continuă această practică. Triburile Jivaro din Ecuador cred că omul are trei suflete. Primul – mekas – dă viață corpului. Al doilea suflet – arutam – poate fi accesat doar prin intermediul unei stări extatice induse cu ajutorul unor opiate în preajma unei cascade considerate sfântă. Acest al doilea suflet conferă curaj și invincibilitate luptătorilor. Al treilea suflet – musiak – se naște în momentul morții în craniul luptătorului și încearcă să răzbune moartea acestuia. Triburile Dahomey consideră că femeile dispun de 3 suflete, iar bărbații de 4. ambele sexe au un suflet al strămoșilor, un suflet personal și un suflet mawn. Sufletul strămoșului oferă protecție pe durata vieții, sufletul personal e responsabil de ceea ce fac oamenii cu viața proprie, iar sufletul mawn reprezintă o părticică din zeul creator, Mawn, care dă îndrumare divină. Al patrulea suflet al bărbaților îi orientează pe aceștia în poziții de conducere în gospodăriile și familiile lor extinse. Totuși, recodul pentru numărul de suflete al unei persoane este deținut de triburile Fang din Gabon. Ei cred că oamenii au tocmai 7 suflete: un suflet în interiorul creierului, altul al inimii, un suflet al numelui, un suflet al forței vieții, un suflet al corpului, un suflet al umbrei și un suflet fantomă.” (Marvin Harris, OUR KIND, 1989)

În definitiv, de ce numărul de suflete posibile pentru un om cu care operăm noi – 1 (unu, unic), despărțit și el într-un mod suspect în vreo 3 bucăți mai mărunte – ego, id, superego – ar fi mai vrednic decât al lor?

Drept că numărul nostru are în spate o întreagă (și îndoielnică) artilerie științifică – Freud și numeroșii săi epigoni, apoi o industrie farmaceutică la fel de impunătoare, cu pastile de toate culorile, ceva, dar nu multă, evidență empirică și cam puține cazuri de tratament. Ar fi de adăugat și complicitatea elementului religios (creștinismul, în speță) care nu va admite vreodată că omul poate avea mai mult de 1 suflet, că și așa iadul e suprapopulat. Apoi, cu 2-3 suflete la activ omul ar putea avea și posibilitatea de a alege care suflet merge în rai, care în iad și care ia ceva chef din lumea terestră.

Abia acum am pus mîna și ochiul pe acest excelent interviu al lui Vasile Ernu cu Dănuţ Mănăstireanu, teolog anglican laic.

Reținut:

…”După părerea mea, și aici sunt de acord cu partida lui Berger, secularizarea nu este atât un fenomen de respingere a religiosului, cât o reacție la inadecvarea bisericii față de realitatea contemporană, alături de toate celelalte care sunt asociate cu asta. Nicăieri nu este lucrul acesta mai evident ca în Marea Britanie, unde în ciuda scăderii vertiginoase a participării regulate la slujbele bisericești, oamenii rămân în esență interesați de spiritualitate, în sensul religios al termenului. Asta o face pe Grace Davie, un alt sociolog important al religiei, să afirme că „britanicii nu sunt mai puțin religioși, ci sunt doar religioși în alt fel”.

…”Îmi este foarte greu să-mi imaginez în contextul ortodox de la noi manifestări precum aceea a lui Dietrich Bonhoeffer, care a plătit cu viața implicarea în complotul care a încercat asasinarea lui Hitler, sau a lui Karl Barth, care prin Declarația Barmeniană a atras atenția bisericilor protestante germane cu privire la apropierea lor toxica de regimul criminal nazist. De asemenea, la noi, sub comunism, singura contestare ideologică a regimului ceaușist a venit nu de la ortodocși, ci de la protestanți, în 1978, prin intermediul Comitetului pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC) condus de pastorul baptist Pavel Nicolescu.”

…”Educația religioasă din școală ar trebui să înnarmeze tânărul cu minime cunoștințe despre religiile majore ale lumii (esențiale într-o lume în continuă globalizare), cu un accent special pe cele din spațiul în care vor trăi, probabil, cei mai mulți dintre absolvenți. Scopul acestei discipline n-ar trebui să fie transmiterea credinței, sau, Doamne ferește, prozelitismul (deși, cum știm, se mai întâmplă), ci însușirea de cunoștințe temeinice în domeniul religios. Aceasta implică în mod necesar deconfesionalizarea și, aș adăuga eu, profesionalizarea educației religioase. Concepute astfel, orele de „educație religioasă” (NU de „religie”) ar trebui să fie obligatorii, inclusiv pentru atei. Așa cum este și matematica. Eu nu cred în dreptul omului la prostie. Oricum, nu pe banii mei de contribuabil. Pentru mine, modelul ideal în acest domeniu este cel britanic, dar nu cred că avem șansa de a vedea așa ceva în România nici într-o sută de ani.”

…”Deci, poate nu înțeleg eu cum stă treaba cu adevărat, dar conceptul de mântuire a neamului mă lasă complet indiferent. Și nu văd cum o catedrală va putea face ca românul să fie mai puțin leneș, hoț, bețiv și destrăbălat. Ori, fără asta, mântuirea neamului este o poveste ieftină, pentru babe naive si nevricoase.”

…”Sunt, deci, pentru direcţionarea unei părți a impozitelor mele către cauze de natură culturală, socială sau religioasă, dar sunt ferm împotriva faptului ca statul să decidă, în funcție de interesele sale adeseori neonorabile, unde și cât anume să distribuie din taxele mele.”

…”Ortodoxia are o tradiție respectabilă în privința angajării sociale. Sf. Nicolae, care nu este un personaj de poveste, ci a trăit cu adevărat, este prototipul clericului preocupat de probleme de justiție socială și implicat în mod concret în rezolvarea lor. De asemenea, Sf. Vasile cel Mare, este unul din cei mai importanți inițiatori de proiecte sociale din istoria bisericii. În același timp, nu cred că putem spune că ortodoxia, mai ales cea românească, a articulat în acest moment o teologie socială coerentă.”

…”Pentru Isus Cristos, așa cum spui, n-a existat nici un soi de distincție între social și religios. Una dintre cele mai cunoscute pilde ale sale, cea a samariteanului milostiv, de fapt pune caritatea deasupra ritualului religios. De asemenea, atunci când descrie judecata cea mare, el laudă nu ceea ce au spus ori au crezut oamenii, ci faptele lor, mai ales față de cei săraci. Acestea sunt dimensiuni pe care se pare că catolicii și protestanții le-au încorporat în mod mai adecvat decât ortodocșii în practica lor de credință. În mod straniu, această evidentă dimensiune socială este prima care se pierde atunci când religia devine militantă politic. Este suficient să ne uităm la candidații dreptei religioase americane, precum Perry si Bachmann, și să vedem că Isus al lor este mai degrabă un propagandist al capitalismului neoconservator, și n-are aproape nici o legătură cu Isus din predica de pe munte. Când văd asemenea manifestări, te rog să mă crezi că îi înțeleg pe atei. Cu asemenea prieteni, cine mai are nevoie de dușmani? Marele inchizitor al lui Dostoievski este un mic copil nevinovat pe lângă acești maeștri ai fățărniciei religioase.”

…”

E cel puțin un argument interesant. Nu am fost în totalitate convins de această explicație culturală – cauzele stau doar în atitudini și valori – dar e un mare-mare pas dincolo de (ne)raționamentele rasiste ce explică diferențele în școlarizare și mobilitate socială între evrei și neevrei în termeni biologici.

Cultura e mai argumentabilă decât biologia.

Aștept să citesc întreaga carte.

“Spre deosebire de colegii lor creștini, în mare parte analfabeți, băieții evrei ca regulă știau să scrie și să citească în ebraică. Părinții lor nu puneau linguri de argint în leagăne, ci erau preocupați de hrana spirituală. Părinții evrei știau exact câte abilități culturale precum lectura, scrisul sau artimetica pot contribui la succesul copiilor lor, în timp ce pentru mulți părinți și preoți creștini, pănă hăt în secolul 20 era valabilă avertizarea că ”lectura strică ochii!”.

Această constelație de factori e responsabilă pentru diferențe semnificative în nivelul de educație și mobilitate socială. În 1869, 14.8 % din copiii încadrați în gimnazii proveneau din familii evreiești, chiar dacă populația mozaică a orașului era doar de 4 %. În 1886, 46.5 % din din copiii evrei în Prusia continuau educația dincolo de școala primară și pînă în 1901 această proporție a crescut pănă la 56.3 %. În același timp interesul copiilor cretini pentru educația superioară a crescut de la 6.3 la 7.3 %.”

Götz Aly. “Warum die Deutschen? Warum die Juden? Gleichheit, Neid und Rassenhass 1800 – 1933″ (S. Fischer Verlag, August 2011).

a se citi un fragment în engleză pe signandsight.com

Tot mai mult seamănă ”democrația” moldovenească cu un club privat de dansuri accesul în care presupune face control și dress code…

Viceministrul de externe al Republicii Moldova, Andrei Popov, discută doar cu cetățenii spălați și curați. Așa reiese din pățania de ieri în care funcționarul și-a justificat lipsa poftei de vorbă cu cetățeanul moldovean John Onoje prin faptul că acesta ar fi nespălat și ar puți de la el…

Ca cetățean privat Popov ar avea dreptul să se ferească de inși dezavantajați odoric, ca demnitar public, oricât de neplăcut i-ar fi, trebuie să-și miroase contribuabilii. Și să-i respecte. Și să nu-i umilească.

A făcut viceministrul Popov afirmații rasiste? Da. În momentul în care îi zice cetățeanului moldovean John Onoje că faptul de a fi nespălat ar pune în lumină proastă ”colegii de culoare”, funcționarul public Andrei Popov recunoaște că e aproape de a comite o generalizare în minte – cea de a  judeca o rasă întreagă după un reprezentant. Ori că a și comis-o deja.

Ar mai fi ceva aroganță și un mare-mare nagâț ce îl împiedică să facă unicul pas corect – să-și ceară scuze și să recunoască că a greșit…

Acu vreun an în urmă, o femeie, activistă, blogeriță senină și cetățeană invoca mirosul urât al vagabonzilor drept pretext ca poliția să-i izgonească la mama dracului, așa încât să nu speriem turiștii.

Semn că esteticul a devenit demult, dacă n-o fi fost întotdeauna, o chestiune politică.

În China un șofer a lovit o fetiță de 3 ani. Pe care a rănit-o grav. Când a văzut ce a făcut…nu, să nu gândiți că a băgat-o urgent în automobil s-o ducă la spital…ci a dat mașina înapoi, peste corpul puiului de om ce se zbătea încă… Cu intenția clară și asumată de a-l ucide de-a binelea. Pentru că, zicea el: ”dacă victima e moartă aș plăti doar 20000 yeni (3125 USD) . Dacă e doar rănită toată afacerea m-ar costa cel puțin câteva sute de mii de yeni.”

Alegere rațională ca la carte orientată spre optimizarea cheltuielilor.

Ar mai fi de adăugat și adunătura de gură-cască ce au privit indiferent accidentul. Ăștia-s din altă poveste. Din cea a martorilor despre care se știe că nu se implică.

Apoi știrea că niște inși detestabili au fost condamnați la 25 ani închisoare pentru că au strangulat un cuplu la Durlești pentru a le lua banii. Și-n pagina de comentarii, acolo unde cenzura bunului simț, a narcisismului jurnalistic ori a străduinței de a părea prezentabil nu ajunge, niște omenași se plâng că sentința va costa prea mult plătitorul de impozite și că, în numele eficienței, lațul frânghiei sau glontele la ceafă ar constitui o soluție foarte ieftină.

Se mai știe, și a fost probat experimental, că oamenii care se grăbesc sau dispun de mai puțin timp sunt mai puțin înclinați să-și ajute semenii în ananghie.

Pierre Bourdieu ar numi acest arhipelag de fenomene imperialism economic – procesul de extindere a logicii economice în domenii ce nu-s în esență economice, impunerea de soluții economice pentru probleme non-economice și lichidarea autonomiei sferelor sociale de către logica economică a profitului.

Nu mă grăbesc să afirm că asemenea incidente/cazuri nu s-ar fi întâmplat în alte vremuri. Istoria abundă de mizerii, porcării și trădări.

Timpul nostru are însă o frumoasă însușire de a le stimula și de a le crea un sol fertil: cel al calcului de avantaje, cel al traducerii tuturor dilemelor umane – dragoste, sănătate, fericire, maternitate – în termeni economici… Familia devine alegere rațională. Educația trece prin filtrul specialităților profitabile și lichidării celor neprofitabile (umanioarele, în primul rând). Sănătatea e judecată în termenii profitului – e ieftin să avem poliție coruptă sau judecători cu preferințe, dar e prea scump să avem protecție socială sau de sănătate a populației.

La capătul acestei logici stă dezumanizarea lumii, dincolo de care, pace Eichmann, orice e posibil…Mai ales lagărele de concentrare. Ori cele pentru imigranții ilegali actualmente foarte reale în Europa.

Vine vremea, dacă n-o fi venit deja, când facerea de bine, mila, compasiunea și dragostea vor fi neprofitabile.

Lucru curios: caut pe site-urile mișcărilor și figurilor ce-și zic de stânga prin Moldova și nu găsesc vreo urmă de solidarizare cu mișcările alea anti-capitaliste și pro-justiție/egalitate socială adunate sub umbrela #Occupy, care au pus pe jar SUA, Italia, Londra.

N-are nimic site-ul PCRM, nici cel al portavocilor Moldova Suverană, Comunistul, Omega. Igor Dodon, cel mai cunoscut luptător cu morile de vânt inechitățile a dat-o în spiritism religios și scrie prefețe cărților Patriarhului, Constantin Starâș se ia și el de fantome precum AIE, iar Mark Tkaciuc a uitat de marșurile sociale și s-a apucat de poezie…

N-are solidaritate ori știri ori măcar o poză chioară cu protestele din lumea mare nici fantoma de partid care este social-democrația.

Poate cea mai mare mișcare anti-capitalistă globală a momentului și stânga moldovenească o doarme intens.

Poate din ignoranță. Poate din calcul rece: cum ar putea striga ei Jos Wall Stret! ori Să moară oligarhiile! când Wall Street-ul moldav sunt în mare parte ei iar oligarhiile moldovenești au fost consolidate mai ales pe vremea guvernării roșii 2001-2009?

Doar exemplul cu fiul bancher miliardar al secretarului Partidului Muncitorilor și Țăranilor cât face să scoată la iveală pietrele de moară de care se împiedică orice posibilă inițiativă de în-teferire  a stângii (autodeclarate) moldovenești

Nu ne prea ajung creștini în Moldova și chiar ar mai fi nevoie de câțiva…De mulți creștini, de fapt.

Din cei moderați și îngăduitori care ar ști să împace iubirea față de aproape postulată în Biblie cu iubirea față de semeni ce se conține în bunul simț.

Din cei care, în caz că întâlnesc o opinie diferită, un mod de viață ce se deosebește de-al lor, o linie de gândire ce nu se regăsește în mintea lor, vor folosi cuvântul ”frate” ori ”prietene”, nu ”pederast”, ”trepăduș”, ”lichea”. ”lepădătură satanică” (lista completă se găsește aici).

Din cei ce știu și înțeleg că respectul față de concetățenii lor cu care trăiesc cot la cot dar care-s grupați în minorități de diferite constituențe și esențe – lingvistice, sexuale, etnice, religioase – nu trebuie să vină la insistențele și sancțiunile Fratelui mai Mare (acum UE și ONU), ci din lucrurile alea bune precum iubirea, îngăduința și înțelegerea pe care Biblia le conține din abundență.

Din ăia modești care ar pricepe că și inșii de religie diferită au fost făcuți tot după chipul lui Dumnezeu, și probabil avea El ceva în Mintea-I Supremă când i-a lăsat să trăiască. Poate n-ar fi chiar cuminte și creștinește ca inși muritori și limitați ce suntem noi să îndrăznim a-l corecta și suplini pe Dumnezeu. Doctrinele teodiceii sunt pe loc și nu trebuie reinventate.

Creștini ce s-ar dumeri că cea mai redutabilă armă împotriva intoleranței și nerăbdării față de problemele noastre cele mari, multe și diverse nu e tăcerea. Ci vocea și verbalizare. Scrisul, atitudinea. Care i-ar scrie răvașe și scrisori de protest lui Anatolie Cibric și mitropolitului Vladimir, ori chiar patriarhului Kiril în care i-ar ruga să-și tempereze puțin isteria că altfel riscă să rămână singuri ori le-ar explica că creștinismul ortodox nu-i un brand privatizat, ori o ceată de gură-spartă ci adunarea creștinilor, că limbajul Bibliei oferă suficiente căi de aplanare a conflictelor așa încât nevoia de a recurge la limbajul de birjar nu e chiar necesară. Ori apare chiar de-a dreptul inutilă.

Creștini ce n-ar fi prinși într-atât de geopolitică, spiritism conspiraționist sau pur și simplu prostie obișnuită încât să se desolidareze, sper că Hristosul lor îi aude, de sărăcimea mondială sub pretext că asta ar fi conspirație a evreilor sau semn al Antihristului.

Am avea nevoie de o clasă mijlocie a creștinismului ortodox, una ce ar sta între intoleranții de talia lui Cibric și funcționarii cinici din coridoarele și birourile  Mitropoliei.

Lipsesc multe voci.

Întîi glasurile și poveștile personale ale unor mame ai căror copii au ajuns de cealaltă parte a baricadelor sexuale – gay, lesbiene, transsexuali.

Apoi vocile unor mame și tați ai unor copii ce s-au decis, din dragoste, să-și lege viețile de bărbați/femei de consfesiune diferită – musulmani, evrei, catolici, protestanți, induși, atei, în Moldova ori prin Italii, Spanii, Israeluri. Părinți care, bănuiesc și știu, nu și-au lepădat copiii de teama de a nu-l trăda pe preotul din sat.

În fine, lipsesc vocile celor 93 % de cretățeni care s-au declarat creștini la un referendum de făcătură. Prea mult se aud glasurile celor care vorbesc în numele lor.

Pe fundalul acestei tăceri a creștinității normale și morale, vocile creștinității imorale, aia care aruncă pietre și înjură, sunt mult prea stridente…

Nerăbdarea soră cu extremismul a falșilor creștini ce se luptă contra unor islamizări sau pederastizări inventate (ca și cum unii preoți ar mai avea nevoie de propagandă homosexuală pentru a se da patimii) au făcut ca cuvântul ”creștin ortodox” să sune pe plaiurile astea ca o vorbă de ocară.

Și mai  tragedie că fața publică a Bisericii Ortodoxe din Moldova a nimerit pe mâna unor indivizi inepți alde Anatolie Cibric și Viorel Cibotaru, ambii plini de stupidități – unul se crede moștenitor al lui Ștefan cel Luptător Inventat cu Jidovii, altul cu apariții insipide la TV în care zice, vezi omul învățat, că musulmanii sunt un pericol pentru societățile europeană și a noastră pentru că nu se mai ocupă cu meseriile tradiționale – vitărit și agricultură…

De ce n-am reabilita/inventa conceptul de ”participare religioasă” alături de cel de ”participare politică” în jurul căruia se face mult haz și necaz și pentru promovarea căruia vin râuri de bani sub formă de granturi?

De ce n-am face ca birocrația creștină cu mitropolitul și patriarhul în frunte să fie cumva responsabilă în fața comunității, atât pentru administrarea celor duhovnicești – iubirea față de Aproape și slujirea lui Dumnezeu, cât și pentru gestionarea celor pământești – transparență în contabilitatea Bisericii și a fondurilor ei?

De ce n-am avea dreptul ca niște creștini ce contribuim în multe feluri la bunăstarea bisericii – impozite, taxe, plăți pentru servicii religioase, voluntariat și donații  – să avem un cuvânt ceva mai mare la desemnarea preoților ce vor deservi parohiile noastre?

De ce am lăsa ca grija față de nevoile spirituale ale noastre și ale copiilor noștri să fie lăsată pe mâinile unor funcționari de la Mitropolie ce vând parohiile la preț de câteva mii de euro ori episcopiile la preț de câteva sute de mii de euro?

Compătimesc pe alocuri Guvernul Moldovei. Pentru că e nevoit să adopte de unul singur legile bune, alea care egalează în drepturi și lichidează inegalități sau discriminări istorice. Din păcate Guvernul e singur. Pentru că nu are o societate să-l susțină. Care să facă marșuri ale normalității. Bunăoară.

Iar asta îl face susceptibil la șantaj din partea intoleranților cu gură mare.

Au aparut deja câteva voci creștine tefere. Din interiorul Bisericii. Ele trebuie susținute.