Apr 6 2014

teologică. cu un preot minunat.

Vitalie Sprînceană

Am mers azi, cu câteva familii românești, la Muzeul Național de Istorie Naturală din Washington. Vremea a fost relativ prietenoasă – un mic vînt rece înghesuit între cîteva pete de soare.
La muzeu lumea de pe lume: înghesuială, gălăgie, mulți copii și părinți ce-i strigă întruna.
Cum văzusem alte ori cam toate colecțiile și expozițiile, de data asta am decis să vedem unul dintre multele filme pe care muzeul le proiectează zilnic. Am ales Ierusalim, un film în 3D despre oraș, istoriiile, culturile și religiile lui (filmul e desigur ambalat într-o frumoasă retorică multiculturalistă despre coexistența pestrițelor grupuri religioase și etnice – abia în ultimul minut e pomeni și cuvîntul conflict cu referire la aceleași relații, dar…tocmai s-a terminat filmul!).
La intrarea în cinematograf îl vedem pe părintele David Subu, preotul-paroh al Bisericii românești Sfînta Maria (Falls Church, Virginia), cu un șumuiag de bilete în mînă (acum înțeleg că vizita a fost inspirată de … biserică). Ne întreabă dacă am cumpărat deja bilete. Îi zicem că da și ne spune că n-ar fi trebuit pentru că a cumpărat el bilete pentru toată lumea.
(Rămîn profund mirat – unu: preotul invită lumea la Muzeul de Istorie Naturală. Doi: cumpără bilete pentru toată lumea deși nu are nici o obligație s-o facă.)
După film trecem cu copii, cu preot și copiii lui, deci cu toți, prin alte secții ale muzeului. Inclusiv prin cea evoluționistă ce prezintă foarte realist (sculpturi, mulaje, video și audio, imagini) cele cîteva zeci de varietăți de primate din care am evoluat noi. (La intrarea în secțiunea mamifere stă o inscripție ce spune: bine ai venit printre rudele tale apropiate!)
Ca să nu uit, acesta e același preot care citește literatură science fiction, fantasy și care a organizat în iulie 2013 o conferință cu titlul: DOXACON-Where Faith & Truth meet Science Fiction & Fantasy și care a ținut în biserică în iulie 2011 o predică despre Evanghelie și Harry Potter.
Preotul David Subu a cîștigat dintr-odată toată simpatia mea.
Dacă nu eram agnostic poate mă lăsam ispitit să fiu enoriaș în parohia lui.


Apr 1 2014

Istoric. Cu țărani

Vitalie Sprînceană

Istoria rezistențelor-disidențelor moldovenești în socialism ar fi mult mai completă (și mai veridică) dacă optica ar trece, dinspre cele cîteva grupuri de intelectuali (a căror absență, pe frontul rezistenței, e notorie) spre masele anonime de muncitori și țărani care au subminat, zi de zi, oră cu oră, sistemul prin acte de sabotaj (furatul din proprietatea colectivă, chiulitul la muncă), prin acte politice (cum e negocierea, mai ales la sate, a unor sfere autonome – biserică oficială și neoficială, tradiții – pe care partidul le tolera pentru că nu avea încotro) și prin boicoturi simbolice (transformarea sărbătorilor socialiste în prilej de făcut chef cu bere și mici). Adunate laolaltă, aceste milioane de acte mici de insupunere-rezistență-negociere au contribuit probabil mai mult la dizolvarea sistemului decît ascultatul clandestin al Europei Libere sau cele două-trei pamflete mai vocale…
Deloc întîmplător, și în Moldova independentă aceste mase (tăcute și invizibile) acționează imprevizibil și de cele mai multe ori chiar împotriva eforturilor ”modernizatoare” ce vin dinspre centru, atît dinspre autorități cît și dinspre elitele intelectuale.
Politicienii doresc ca țăranul moldovean să se transforme peste noapte în fermier elvețian. Intelectualii îl vor fie creator de identitate civică fie descendent direct din Burebista și Mihai Viteazul.
Iar țăranul își are agenda lui. De supraviețuire. Cu negocieri. Cu piciorul în prag. Cu politețe ostentativă pentru ”oamenii de la Capitală” a căror opinie o aude dar n-o crede și n-o respectă…
Așa e și în viața religioasă. Țăranul moldovean își negociază și acolo o zonă considerabilă de autonomie. Ortodoxia, adică obsesia cu setul de reguli, atît cea religioasă, cît și cea politică, e caracteristică doar intelectualilor.


Feb 25 2014

politice

Vitalie Sprînceană

– Mă îngrozește popularitatea geopoliticii: îmi e frică de indivizii ce gîndesc mai degrabă în termeni de spații și jocuri decît în termeni de oameni.

– Cu ocazia evenimentelor din Ucraina mi-am mai făcut ordine printre sursele de informare, am mai văzut care ziar și ce hram poartă, cine face jurnalism (sau măcar încearcă) și cine trage melcii de urechi. Utile, “revoluțiile” astea.

– Presa nu e bună de nimic la război/revoluție. Aproape toată mass-media occidentală (inclusiv bucuriile stîngiste Guardian, NYT, Le Monde și Liberation) a făcut front anti-Putin, recurgînd mai ales la reactualizarea stereotipurilor și clișeelor propagandistice din Războiul Rece (Stephen Cohen e o rară excepție). La Moskova, presa rusă a reacționat rapid și a construit un masiv front anti-Vestic, înarmat cu aceleași trafarete din Războiul Rece. Semn că jurnalismul n-a prea mers înainte în ultimii 20-30 ani. Și că propaganda este natura originară a presei. O mediafrenie de ambele părți.

– Stînga moldovenească (atîta cît este) a sucombat. Există, dar nu mai cugetă. Socialiștii, comuniștii și social-democrații vorbesc/gîndesc în categoriile dreptei conservatoare: conspirații, jocuri geopolitice, lideri și mari personalități, cultură și moralitate tradițională etc.
În cazul crizei din Ucraina niciunul din cele vreo 10 portaluri și televiziuni locale stîngiste nu a făcut o analiză a componentelor de clasă a protestului, a compoziției protestatarilor, a intereselor sociale , a alianțelor temporare între interesele diferitor grupuri (se putea merge pe clasici: Marx a oferit modelul prin analiza loviturii de stat din Franța în 1851, Engels a deconstruit mișcările sociale de pe timpul Reformei). Mantra repetată de stîngiștii moldoveni a fost: teroriști, jocuri de culise, complot americano-european. Și multă geopolitică de trei parale.

– Tot dinspre stînga: cică Voronin ar fi cheltuit jumătate de milion de euro pentru călătorii cu avioane private. A și recunoscut la o emisiune că e adevărat și că are ”destui prieteni” gata să-l ajute. Așa-s ei, “luptătorii cu pentru binele sărmanilor”: săraci și cinstiți. Între două ”bătălii” dau o fugă cu avionul la Karlovy Vary sau la Atena.

– Mihai Ghimpu a vorbit iar despre Eminescu la radio Europa Liberă. Și am priceput că partidul său pregătește o mîrlînie (e un semn sigur: dacă scoate Mihai Ghimpu un Eminescu sau un adevăr istoric din buzunar, înseamnă că trebuie să pună altceva în același buzunar). N-am greșit: la ședința Consiliului Municipal Chișinău din 27 februarie, colegul de clasă al primarului va propune primarului (care e nepotul lui Ghimpu și vice-președintele partidului acestuia) să-i dea în locațiune fratelui primarului  (altui nepot al lui Ghimpu) cinci pasaje subterane.
Acel moment cînd Eminescu e părtaș la hoție.


Oct 10 2012

universitatile de la taraba

Vitalie Sprînceană

În Piața agro-alimentară de la Ciocana doi vânzători de legume se joacă de-a capitalele și țările lumii. Își strigă nume peste capetele cumpărătorilor. În momentul când eu trec pe lângă tarabele lor, ei au ajuns la litera P. Spune unul: Phnom Penh. Celălalt răspunde corect: Cambodgia.

În contrapartidă, vânzătorul al doilea oferă un alt nume de oraș: Pyongyang (Phenian). Primul răspunde: Vietnam.

– Nu băiete – al doilea vînzător e mai bătrân decât primul –  nu-i Vietnamul ci Corea. Cea de Nord.

– Moșule – nu se dă bătut tipul mai tânăr – chiar e Vietnam.

– Nu mă face nebun, copile…

Jocul continuă.

Recunosc, acești doi vânzători de legume au purtat o discuție mai inteligentă decât multe alte convorbiri auzite pe coridoarele unor universități, redacții și sedii de uniuni unde am avut ocazia să muncesc…

Am luat de la un vânzător porumbi dulci și de la celălalt varză.


Sep 23 2012

Regimuri banilor si al oamenilor…la Chisinau si aiurea

Vitalie Sprînceană

Mama mea e angajată în sat la una din multele dughene ce au apărut ca ciupercile în ultimii ani. Locului i se zice bar, și e drept că are două mese  și comercializează alcool. Dar mai îndeplinește și alte funcții – cea de magazin industrial (detergenți, articole chimice, ceva haine), magazin alimentar (lapte, pâine, zahăr, conserve), aprozar. Uneori mai e și piață ambulantă – când vin vânzătorii ambulanți din Telenești cu haine și încălțăminte.

Poposește uneori și câte un inspector fiscal, tot de la raion. Flămânzi, cum le zice maică-mea. Pentru că au, așa cum mărturisesc ei înșiși, plan. Să dea cât mai multe amenzi. Îs bani puțini la bugetul de stat. (O fi adevărat de vreme ce zilele astea guvernul se plângea că s-au strâns mai puțini bani la bugetul de stat decât prevedea planul).

Inspectorii hrănesc o mare curiozitate, de obicei și oarecum firesc, față de așa-zisul aparat de casă. Mă rog, legea prevede ca fiecare cumpărătură să fie însoțită de un cec și lucrurile astea-s scrise negru pe alb. Legea însă a fost scrisă la Chișinău. Mai exact într-un anume cartier al orașului și e valabilă tot cam pe 3 străzi.

Pentru că la Coropceni, Telenești și în multe alte locuri pe care le știu, legea cu pricina pare cel mult o curiozitate. Dacă aceasta s-ar respecta o bună parte a satului ar muri de foame iar businessurile locale ar muri de asfixie.

Pe îndelete: majoritatea sătenilor ce vin să cumpere de la bar nu poartă cu sine bani în vreun sens al cuvântului (bancnote sau monede). Cel mult aduc promisiunea banilor. Din multe motive: unii se întorc de la prășit și, cum era firesc, nu și-au luat parale cu ei și ”cumpără” în drum spre casă o pâine, un salam. Cu promisiunea că vor aduce banii ”acuș”. Asta poate însemna peste 10 min, 10 zile și chiar 10 luni. Alții nu au bani pentru că chiar nu au. Adică fie că sunt dependenți de calendarul agricol și au bani doar toamna când vând roada, fie că primesc banii de la feciori, soți sau tați în străinătate și atunci sunt dependenți de calendarul acestora din urmă. Care e variabil – poate fi legat de câteva sărbători mai măricele precum Crăciunul, Sfintele Paști sau Hramul Satului (la noi e 8 noiembrie) ori poate fi legat de orarul plăților (muncitorii din construcție sunt plătiți de obicei atunci când finisează un obiect, iar asta poate fi peste o lună, peste două ori peste cinci).

…Calendarul fiscal, cel de care se țin inspectorii, e lunar. Calendarele rurale, cele de care se țin sătenii, nu au durate fixe și pot fi influențate în egală măsură de criza de la Italia și de seceta ce a prăjit satul vara aceasta...

Vânzătoarea, adică maică-mea, înscrie toate aceste promisiuni mijlocite de calendare diferite și singulare într-un caiețel special. Caietul de datorii. Verde, în pătrățele, de 12 pagini. Din cele pe care le folosesc copiii la școală.

…În primăvară suma cumulată a acestor datorii era de peste 22 mii lei. La câteva zeci de familii. Ea descrește, apoi crește, dar niciodată nu e egală cu zero. Pentru că calendarele plăților sunt variate…

Atunci când dă cuiva pe datorie maică-mea nu eliberează bon fiscal deoarece banii nu intră în hazna, iar promisiunile nu sunt încă recunoscute oficial drept mijloace de plată (drept că guvernul emite obligații/promisiuni, dar asta e din altă poveste).

Ea acordă un împrumut, crucial pentru familia celui care se împrumută. Din punct de vedere legal, însă, ea înalcă legea deoarece eliberează marfă fără a elibera și bon de plată. Din acest moment devin imposibile o serie de alte prevederi ale Codului Fiscal și altor legi deștepte: returnarea mărfurilor, reclamații.

Pe de altă parte, din același moment, devin posibile alte serii de prevederi informale – onoarea de bun sau rău datornic e un factor crucial în deciziile ulterioare de a da pe datorie, onoarea oamenilor capătă și un echivalent în caietul verde. Și altele. Multe.

În celălalt moment, al întoarcerii datoriilor, maică-mea iar se află în ilegalitate, deoarece ia bani fără a elibera marfă. Cel mult taie un nume în Caietul de datorii. Sau o parte din suma ce stă în dreptul numelui.

Așa și trăiește satul. În ilegalitate perpetuă.


Aug 29 2012

moldo-italiene (3)

Vitalie Sprînceană

Gusturi.

…La Roma mă văd, într-un restaurant italiano-chinez cu colegul de bancă din gimnaziu. Să se fi făcut vreo 12 ani de când nu ne-am întâlnit deși am comunicat ”oarecum” pe internet. Depănăm amintiri, trecem în revistă oameni, locuri și acțiuni. Pe unii foști colegi din aceeași clasă îi pomenim spre sănătate, pe alții spre țărână ușoară (avem și câțiva decedați)…

Când ni se aduce mâncarea (somon copt, calmari) plus alte câteva feluri de pește și salate tragem vorba mai spre latura gastronomică. Eu laud intens farfuria mea și prin extensie întreaga artă culinară italiană, de la alegerea ingredientelor la modurile de a le potrivi. Dintre multele locuri unde am mâncat Italia mi se pare ca fiind cel mai gustos.

Prietenul mă contrazice:

– Zeama cu găina de acasă e mult mai gustoasă. Drept că noi mâncăm în Moldova mai gras, mai necioplit, dar chiar și așa tot zeama aia e mai gustoasă.

Îl întreb contrariat:

– Și în Italia lucrurile de acasă par mai gustoase?

– Eh, păcat, îmi zice el, că stai la Roma doar trei zile. Te-aș fi dus sâmbătă ori duminică la locul unde opresc microbuzele ce vin din Moldova. Să vezi atunci priveliște: vreo 40-50 mașini adunate grămadă într-o piață și toate vând ardei de la Moldova, roșii de la Moldova,  carne de la Moldova, vin de la Moldova și tot așa…

 (Ironiile – să aduci vin în țara vinului și roșii în locul unde acestea sunt pe post de religie culinară – rămân ironice).

Despre gusturi nu doar că nu se discută – pentru ele se plătește.


Aug 21 2012

moldo-italiene

Vitalie Sprînceană

Drumuri. Un vechi banc american zice că Reagan, dupa o vizită oficială în URSS, ar fi spus că i-ar fi plăcut mult țara sovietelor, că pretutindeni era curat și frumos doar că…mirosea a vopsea… Așa-s și autostrăzile din Ungaria și Slovenia – curățele, proaspete, cu vopseaua încă neștearsă. În Italia, prin contrast, drumurile și autostrăzile au aromă de lucru învechit dar încă bun…În Moldova drumurile put.

Priorități. Tocmai ajunseserăm în Viareggio după o călătorie lungă-lungă de vreo2100 km în care au încăput: Pipirigul, Toplița, găurile din Drumul Național 16 ce leagă Reghinul de Cluj, o rătăcire prin Cluj de vreme ce GPS-ul știa un singur drum spre Oradea și tocmai ăla era închis pentru reparații, apoi un motel în Ungaria, alte rătăciri prin stufăriile de lângă lacul Balaton, peisaje de vis în Slovenia și Toscana, deci parcasem automobilul și am intrat cu gențile în casă. Gazda italiană deja trebăluia la aragaz. Povestea ulterior soția lui: ieșisem la balcon să văd când veniți și imediat cum v-am zărit l-am strigat pe R. să vină să vă ajute să găsiți un loc de parcare. Iar el, în loc să coboare, a pus repede apa la fiert pentru paste…

Așa arată ordinea întâmpinării oaspeților în casă.

Moldovele din lumea mare. După o primă cină copioasă de bun ajuns am ieșit să fare due passi, adică să facem o plimbare ce ar mai fi așezat mâncarea. Am mers de-a lungul canalului până la far. Vorbeam mult că era de povestit. Lângă far, un tip s-a apropiat de noi și ne-a întrebat în română:

– De unde sunteți?

– Din Chișinău, Moldova.

– Eu sunt din Galați.

– Moldovă și asta, zic eu.

– Da, spune bărbatul, aici toate Moldovele sunt una.

Italia moldovenească. Undeva în Toscana, între Livorno și Torre Mozza, pe un câmp ce aparține unei ferme agricole cu măslini și furtunuri care udăa permanent lanuri de roșii e un turn galben, poate un turn de apă, poate altă încăpere tehnică. Pe fața dinspre autostradă a turnului stă cu litere mari și rosii, o inscripție cu vopsea – MOLDOVA… Atât. O fi disperare, o fi dor, o fi mândrie, o fi de toate. N-am de unde ști. Cunosc cu certitudine însă că Italia demult nu mai e doar a italienilor, iar Toscana nu apartine doar lui Dante. Au și moldovenii o parte din ea.