carti filme muzica idei polemici

Tag: istorie

facerea Frantei

Pe marginea unei cărți

Weber, Eugen. 1976. Peasants into Frenchmen: The Modernization of Rural France, 1870-1914.  Stanford University Press.

 A scrie istorie rurală, adică istoria unor grupuri sociale ”analfabete” e, din toate punctele de vedere, o muncă extrem de complicată. Măcar din acest motiv Eugen Weber a scris o lucrare monumentală. Pe care, mare mi-a fost nedumerirea, n-am găsit-o încă tradusă în traducere românească. Nici rusească, dacă asta ar consola pe cineva undeva.

Ce zice Eugen Weber:

a) Franța anilor 70 ai secolului 19 nu se găsea în vreo stare de omogenitate. Cum nu se găsește nici azi decât în închipuirea unor ideologi certați cu realitatea.

Proiectul național francez, copt cu atâta patos, sânge și suferințe pe durata Revoluției Franceze, nu era implementat decât parțial, în Paris și în ceva centre urbane. Restul țării, și mai ales provincia, trăiau într-un timp incert și difuz, în care vechile structuri politice și de loialitate co-existau cu altele născute de revoluție (pentru o analiză excelentă a continuităților și schimbărilor administrative în preajma revoluției vezi excelenta carte semnată de Lynn Hunt ”Politică, cultură și clasă în Revoluția Franceză”). Diversitățile lingvisitice, etnice și regionale, tradițiile locale, mizeria, foamea, insecuritatea circulației,  înapoierea tehnologică, arhaismul unor obiceiuri și practici – toate astea făceau extrem de dificil procesul de construire a națiunii franceze. Sentimentele patriotice, scrie Weber la pag. 114, departe de a fi instinctive, trebuiau învățate.

b) În termenii modernizatorilor parizieni Franța rurală reprezenta un fel de tărâm barbar ce trebuia civilizat. Atitudinea lor poate fi rezumată, sugerează Weber, la una de coloniști. Franța rurală ar fi fost colonizată de Franța urbană și Franța politică.

c) Proiectul francez de modernizare – Frenchification îi zice Weber, e rezultatul acțiunii combinate a unor factori politici – centralizarea statului francez, dorința elitelor pariziene de a implementa proiectul național al revoluției – și tehnologici: construcția de drumuri și șosele, apariția și dezvoltarea căilor ferate,  revoluția industrială, introducerea în uz a îngrășămintelor chimice…

d) Agenții schimbării:

– constituirea unui sistem uunic monetar și de măsurare. Zice Weber că unele monede din vremea de dinaintea Revoluției au supraviețuit și funcționat până hăt în la începutul veacului 20. Sistemul metric s-a impus cu greutate și a luat locul unităților locale de măsurare – leghe, picioare – abia în primii ani de după 1900.

–  drumurile și șoselele

– căile ferate

– școala universală, gratuită și obligatorie

– migrația internă

– serviciul militar obligatoriu

– politicizarea țăranilor și difuzarea practicilor electorale

– eroziunea tradițiilor locale și a celor religioase și impunerea unor tradiții laice, naționale

– secularizarea și anti-clericalismul

– Războiul I Mondial.

– impunerea limbii franceze la limbă unică de comunicare oficială, culturală și politică.

Ce e de zis despre ce zice Eugen Weber:

– Relația cauzală între tehnologie și schimbare socială trebuie argumentată în ambele direcții. Or, tehnologia nu a venit pur și simplu în Franța și în provincia franceză. Ea a fost adusă, implementată, investită cu un sens – cel al progresului.

– Deși subiectul formal al cărții sunt țăranii, ei nu apar decât vorbiți fiind de alții, rezultat al unor discursuri cu alte origini. Țăranii francezi sunt construiți. Eroarea subtilă a lui Weber este de a lua drept bune și de bună credință discursurile funcționarilor administrației centrale, cei care au efectuat modernizarea. Or, funcționarii nu descriu veridic o realitate. O descriu interesat și cu pasiuni partizane.

– Problema izvoarelor. Weber utilizează o mulțime de surse. Majoritatea scrise. Jurnale de călătorie, scrisori ale slujbașilor, mărturii ale unor folcloriști, ziariști, politicieni, polițiști. Izvoare care nu au fost scrise de țăranii înșiși. Acolo unde Weber pretinde că aude vocea țăranilor – în proverbe, zicători, cântece – această voce e suspectă. Cum poți determina autorul, vârsta și contextul în care a apărut un proverb sau un cântec?

– Cartea spune o poveste paralelă a unui proces politic prin care din țăranii barbari, cu ajutorul combinat al tehnologiei și intervenției politice, ies francezi autentici. Ca atare, și cumva împotriva voinței sale, Eugen Weber reușește să recupereze lentilele prin care administrația franceză vedea provincia. Aceste lentile constituie mai mult decât o curiozitate discursivă. Ele reprezintă discursurile și descrierile realității utilizate de autoritățile centrale, motivația intervenției lor la periferie. Oricât de false ar fi fost – se poate de argumentat că unele părți ale provinciei se găseau integrate în Franța mult înainte de perioada vizată – aceste discursuri devin importante pentru că consecințele lor au fost reale. Discursurile au devenit programe de acțiuni, manuale de luptă cu barbaria, închipuită sau inventată.

– Weber lasă în afara povestirii variabile improtante precum: imigrația constantă în Franța, din colonii și din alte părți ale Europei, luptele politice la Paris – proiectul de modernizare e descris ca  și cum ar fi un soi de forță impersonală ce se impune asupra satului francez fără legătură cu fierbintea viață politică franceză. Afacerea Dreyfuss ar fi un asemenea moment crucial în care se decide cine e francez și cine nu e.

– Rescrisă azi cartea ar trebui, în mod  necesar, să descrie și modalitățile de rezistență, pasivă sau activă a țăranilor. În forma actuală, cercetarea sugerează că țăranii au acceptat aproape cu bucurie procesele de mdoernizare pentru că acestea le oferea posibilități economice de mobilizare socială sporite.

…O lucrare fundamentală…

Pentru cei fără acces la biblioteci americane funcționează link-ul de download.

critica si bibliografie: Emilian Bucov si realismul socialist

…Pe unii dintre tinerii poeți îi mai obsedează patriarhalul:

De vrei să-nveți un cântec bun

Cu murmur de izvoare

Tu vin la codrul meu străbun

Și spune ce te doare.

…scrie Mihail Garaz. Și autorul ține același ison până la punctul final al acestei bucăți și susține, că un cântec bun pentru epoca sateliților artificiali ai Pământului izvorăște numai din coroanele codrului strămoșesc…

Multe din versurile pe care le primim de la tineri, sunt cam abstracte, rupte de viață, plasându-se nu pe linia preocupărilor de bază ale poporului, ci paralel cu ea. În economia și cultura republicii, mai cu seamă după Congresul XX al PCUS au avut și au loc transformări istorice. Tânăra Moldovă Sovietică s-a ridicat la nivelul unional, pășește alături de vechile republici.

Meleagurile noastre s-au făcut vestite prin vitărit, vii, conserve, zahăr, prin noi construcții. Toate acestea le înfăptuiește omul nou. Cum sunt astăzi relațiile oamenilor în colectiv, ce se petrece în sufletele lor, ce le frământă mințile, ce e nou în traiul, în viața de toate zilele, în familia oamenilor muncii? Toate acestea sunt puțin oglindite în versurile celor tineri…

(Emilian Bucov, ”Poezia Tinereții”, Moldova Socialistă, 22 noiembrie 1957)

 

Meteahna veche…

Umflarea cifrelor se manifestă, pe plaiul meu natal, ca o boală ereditară, moștenită fiind din tată în fiu, din regim în regim.

Sursa: ziarul Tinerimea Moldovei, 1955.

Publicitatea in Moldova Sovietica, anii 50

Material brut pentru o viitoare arheologie materială a epocii sovietice…

1. Pălării.

2. Reclama la o revistă nouă, destinată agricultorilor.

3. Publicitate pentru Magazinul Universal din Chișinău, primul mall sovietic.

4. Mărfuri de larg consum.

5. Cosmetică sovietică.

6. Asigurarea de stat a bovinelor…

7. Asigurarea de stat a terenurilor agricole.

8. Semințe.

9. Anunț turistic – se vând foi de vânzare la sanatoriile din URSS.

10. Afiș ce publicitează serviciile poștei și descrie beneficiile coletelor (posâlcilor).

11. Anunț cu privire la achiziționarea de către stat a surplusurilor agricole.

12. lemn.

13. Țesături.

14. Încălțăminte.

15. Împrumutul de stat.

16. Un fel de magazin de tehnică.

17. Publicitate alimentară.

18. Patiserie.

19. faimosul Gastronom.

20. Altă publicitate turistică. O fi acest tip de publicitate cel mai aproape de reclama contemporană. Peisajul oarecum idilic desenat neglijent – munți, arbori – anticipează peisajele photoshopate cu palmieri și plaje. Se va găsi în ea, fie și în fașă, ingredientul cel mai important al publicității – seducția.

21. O altă publicitate apropiată ca duh de zilele noastre. La ciorapi trainici, frumoși și igienici.

22. Afișul filmului Misiunea (Misia) Secretă. .

23. Afișul filmului chinez Frontul Nevăzut.

24. Literatură politică.

 

sursă imagini: presa scrisă a anilor 50, în temei ziarul Moldova Socialistă.

Stalin, Biserica, zidurile

Ce zic cărțile despre biserica ortodoxă pe durata Războiului al Doilea Mondial. Locație- Transnistria anilor 1941-1943 :

În felul acesta am stat toată iarna în Iosipovca. Am predicat în biserică și am predat religia pânî când s-au terminat cursurile școlare. Am asistat la examenele anuale, iar cnd copiilor li s-a dat vacanță de vară mi-am luat desagii și am plecat mai departe.

Auzisem că există undeva, pe malul Bugului, încă o mănăstire de călugări. Motivul principal era să binevestesc prin alte sate, iar motivul secundar era că nu mă împăcam cu nedreptățile pe care le săvârșea starețul față de bieții oameni care erau destul de săraci și necăjiți. Îi trimitea pe călugări să fure porumbul colhozului, să fure fân și paie de pe câmp, iar când paznicii venea plângând de frica pedepsei ce-i aștepta, atunci starețul dădea ordin să-i închidă în beciul mănăstirii. Bieții paznici, care nu îndrăzneau să-i divulge pe călugări, au fost aspru pedepsiți pentru pagubele avute. De multe ori, starețul în persoană intra în curțile oamenilor cu hârlețul în mână și scotea sfecla îngropată în curte pentru hrana familiei, ca s-o folosească spre hrana cailor luați tot din colhozul oamenilor. Când intra, autoritar și negru, în casele sătenilor, copiii se ascundeau sub pat de frică. El însă râdea și se lăuda cu isprăvile ce le făcea. Și fiindcă lăcomia n-are margini, mai cerea de la prefect să restituie mănăstirii cele cinci sute de desetine de pământ pe care le-a avut pe vremea țaristă.

Fiind prieten cu directorul școlii, l-am întrebat într-o zi: ce zic oamenii din sat despre preoții și călugării noștri. Directorul, care știa că nu-l pârăsc, mi-a răspuns deschis:

– Oamenii spun că nici de la comuniști n-au auzit atâtea despre călugări, câte văd ei acum cu ochii lor. Stalin, continua directorul – distrugea zidurile din afară ale bisericii, dar biserica dinăuntru se întărea; acum însă preoții și călugării distrug biserica cea lăuntrică, pe care n-au izbutit s-o distrugă nici comuniștii.

(din Paulin Lecca, De la moarte la viață, Paideia: 1997, pp.135-136.

Unde sunt americanii? S-au ascuns ca sobolanii!

Așa zicea-întreba o replică dintr-un film românesc ce mi-a plăcut mult. Crucea de Piatră. Despre naționalizarea unui bordel. Dar nu despre curve e vorba acum. Ci despre iluzia/așteptarea/speranța foarte răspândită la sfârșitul anilor 40 și după: că vin Americanii să înfrângă fiara comunistă…O așteptare lungă și chinuitoare a cărei istorie ar trebui scrisă…

Povestește un prieten că bunicul său, ofițer de carieră în Armata Română, comandant adjunct al unei baterii de artilerie, ar fi refuzat, în 1946-1947 să se înscrie în Partidul Comunist. Ar fi avut suficiente motive să o facă – carnetul de membru îi aducea o promoție sigură în nou formatele unități, deci o carieră militară strălucită. Pentru un țăran, al cărui tată fusese caporal în Primul Război Mondial și care văzuse  și îndurase pe pielea proprie cum trăiau pe vremea aia ofițerii de armată  – cu ordonanțe (ce s-au păstrat surprinzător până hăt în al Doilea Război Mondial) și alte comodități (se știe bunăoară că ofițerii români își mai băteau, chiar în al Doilea Război Mondial, soldații și subofițerii), asta avea o semnificație enormă…Dar l-a oprit, zice-se, frica că vin Americanii și va trebui, cum văzuse el la Nürnberg, să răspundă pentru crimele Partidului al cărui membru ar fi putut să fie.

Americanii, spune prietenul, au mai jucat o dată un rol decisiv în viața bunicului său. Dat afară din armată că nu avea carnet de membru de partid acesta s-a înscris la Facultatea de Drept. La absolvirea facultății i s-a propus să lucreze ca judecător la București – cei care făcuseră dreptul pe vremea noului regim se găseau la mare căutare căci Partidul căuta judecători noi, ce vor judeca cu măsura ”dreptului revoluționar și proletar”. Dar a refuzat din nou, din același motiv – se temea că vin Americanii și va fi, în calitate de judecător, deci instrument al regimului, condamnat și pedepsit…Așa încât s-a făcut avocat pe procese civile: divorțuri și din astea și s-a stabilit mai departe de București, într-un orășel de pe malul Dunării.

Vorba vine, i se oferise un post de muncă la Constanța, lângă mare, plajă, dar l-a refuzat și pe ăla. De data asta se gândea, și avea un soi de dreptate, că dacă vin Americanii s-ar putea să iasă război și s-ar mai putea ca orașul să nimerească pe mâna bulgarilor, turcilor sau americanilor. Văzuse totuși omul prea multe schimbări de teritorii în răgazul scurt 1940-1946 încât să mai creadă în temeinicia unor aranjamente geopolitice. Orașul de pe Dunăre, situat în inima țării, îi oferea un refugiu stabil: acolo se găseau părinții nevestei, acolo teritoriile ședeau cuminți de veacuri într-o singură țară…

 

Page 3 of 3

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén