blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Tag: idei Page 5 of 41

Cinema Komunisto (2010)

Cinema Komunisto (2010). Iugoslavia a fost Tito. Iar Tito a fost întît de toate un film, adică o operă de artă politică modernă.
Proiectul politic iugoslav e cel al unei comunități imaginare ce a trăit (s-a autoblocat?) într-un fel de trecut continuu în care lupta partizanilor lui Tito cu naziștii a servit drept moment fondator vreme de zeci de ani. Pînă a murit Tito. După care a pierit și proiectul. Vor trece ani și probabil unica referință despre această țară deja inexistentă va fi  arhiva cinematografică.

 P.S. Două mici ironii muzicale: prima, cu iz de cult al personalității, se conține într-un fragment de cîntec pe la minutul 14 (Oare tovarășul Tito suferă de dureri de cap, căci se gîndește atîta la țară și la ziua ei de mîine), a doua, tragică, într-un alt cîntecel pe la minutul 40 și ceva (Nici o țară nu e în pericol dacă ar avea o astfel de generație tînără ca a noastră). Era vorba de generația născută după 1960. Cei care au înfăptuit violențele din cadrul războaielor de la sfîrșitul anilor 90.
Muzicuța de deschidere este memorabilă.

Proteste… in Turcia, Brazilia, Bulgaria

via Slavoj Zizek (The Year of Dreaming Dangerously, Verso:2012), despre revoltele ce zguduie acum Turcia, Brazilia, Bulgaria, Grecia și alte țări (și retrospectiv Occupy Wall Street și Primăvara Arabă):

Protestele de azi sînt de foarte multe ori revolte ale ”burgheziei salariate” și sînt motivate de frica acesteia de a-și pierde privilegiile. Acestea nu sînt proteste ale proletarilor ci proteste ale celor cărora le e frică să fie reduși la statutul de proletari. De aceea nu vedem în grupurile de protest inși cu locuri de muncă precare (din industria textilă, bunăoară) ci mai ales grupuri privilegiate de muncitori ce au un job garantat – serviciu public, învățători, angajați în transporturi. Protestele studențești ar trebui interpretate în aceeași cheie – motivația lor principală e teama că educația nu le va mai garanta surplusul la salariu în viața de mai tîrziu.
Întrebarea pe care ar trebui s-o adresăm de fiecare dată: în ce măsură reușesc, aceste proteste, să mobilizeze muncitorii săraci, precariatul și țăranii? (pp.11-12) 

Vecini, inamici si memorie a razboiului.

Semnalam anterior o carte excelentă apărută la Cartier despre memoria războiului al doilea mondial și lăudam mai ales contribuția Dianei Dumitru care s-a încumetat să studieze participarea localnicilor, adică a basarabenilor, la genocidul evreilor.
Cum mă și așteptam, biletul de pe blog a stârnit reacții mai ales din partea negaționiștilor și anti-semiților patrioți care s-au simțit lezați să descopere că basarabeanul de rînd n-a fost doar victimă a războiului, ci și profitor sau chiar călău al concetățenilor săi de altă religie.
Azi e 22 iunie și vom vorbi iar despre Război. Îi vom spune Marele Război pentru Apărarea Patriei. Sau ne vom limita la numele neutru, Al doilea Război Mondial pe frontul din Est, sau atacul german asupra Uniunii Sovietice.
Vom lua o pauză de tăcere și vom păstra un minut de reculegere. Și vom medita. Asupra victoriei împotriva fascismului și nazismului.
Asupra diferitelor forme de fascism ce au rămas încă vii: fascismul rasei (persecuțiile asupra celor ce ”amenință” puritatea rasei – homosexualii, în primul rînd, persecutați odinioară de naziști, persecutați azi de cei care i-au învins pe naziști), fascismul memoriei (nedorința de a ne aminti lucrurile rușinoase și construirea unor trecuturi compuse exclusiv din momente de glorie), fascismul responsabilității (frica și nedorința de a ne asuma responsabilitatea pentru co-participarea noastră la evenimente urîte), fascismul aroganței (lipsa curajului de a spune celor pe care i-am rănit și persecutat, adică romi, homosexuali, iehoviști, credincioși de altă religie, inși cu alte gusturi politice: Iertați-ne!).
Atașez deci pentru lectură și discuție capitolul Dianei Dumitru dinvolumul Al Doilea Război Mondial. Memorie și istorie în Estul și Vestul Europei (Cartier, 2012).

Diana Dumitru Vecini in Vremuri de Restriste

capitol publicat cu permisiunea autoarei.

Toti sint uitati! Totul se uita!

Episcopul de Bălți și Fălești Markel a purtat panglica gheorghiană (zisă și panglica Sfîntului Gheorghe), în cadrul unei conferințe de presă în care a atacat comunitatea LGBT din Moldova.
Ironia (sau nesimțirea) face ca panglica să fie simbolul victoriei forțelor sovietice asupra regimului nazist, iar naziștii, se știe, au persecutat intens minoritățile sexuale și le-au trimis în lagăre de concentrare.
Tragic acest creștinism pro-sovietic cu vădite simpatii pro-Naziste.
…Scriam pe 9 mai pe o rețea de socializare că aș vrea să văd la Parada Victoriei gay cu drapele multicolore, iehoviști, romi cu dansuri, evrei cu hanuca și alte grupuri ce au fost exterminate deliberat de către naziști.
N-am văzut decît heterosexuali, creștini, și preponderent blonzi. Care celebrau victoria asupra altor heterosexuali, creștini și blonzi.
Există rasism și sexism explicit chiar în Sărbătoarea Victoriei.
Semn că nazismul încă n-a fost învins.
P.S. Titlul postului ironizează sloganul ”Nimeni nu-i uitat! Nimic nu se uită!”, de departe cel mai cunoscut slogan al memoriei războiului URSS contra Germaniei Naziste.

scurt despre un protest

Un protest al cărui autor nu-l știam dar pe care Partidul Comuniștilor l-a revendicat.
Bre, dacă vrei să protestezi împotriva bandiților și corupților nu o faci lîngă Academia de Științe (deși nici ea nu e tocmai o instituție curată)!
Din contra, mergi în fața caselor corupților (unul din ei,Valeriu Guma tocmai a fost condamnat de o instanță din România) și-ți desfășori acolo steagurile și megafoanele așa ca să-i faci să se simtă incomod și să nu-și poată consuma în tihnă averile adunate în mod necinstit.
Dacă nu știi, Vlad Plahotniuc trăiește pe strada Bulgară, Vlad Filat undeva la Telecentru. Ai chef să le spui ceva, du-te la ei.
Lasă străzile centrale pentru uzul copiilor și al celorlalți orășeni ce vor avea de 1 mai o zi liberă.

razboiul tablourilor.


Max Liebermann Der zwölfjährige Jesus im Tempel (rom. Copilul Isus în templu), 1879

Max Liebermann (1847-1935), pictor german de origine evreiască, reprezentant al Impresionismului.
Tabloul Copilul Isus în Templu nu e nici pe departe cea mai reușită lucrare a lui Liebermann, dar rămîne a fi fără îndoială cea mai controversată. Varianta care s-a păstrat nu e cea originală, ci conține cîteva retușări dintre care cea mai importantă ține de chipul lui Isus.
Pînza a fost expusă pentru prima oară în 1879, cu ocazia Expoziției Internaționale de Artă de la Munchen într-o perioadă în care Germania lui Bismark luneca încet spre antisemitism.
Primul care a reacționat negativ a fost Friedrich Pecht, criticul de artă al ziarului Augsburger Allgemeine Zeitung. Acesta scria că Liebermann ar fi desenat ”cel mai urît copil  evreu imaginabil” ce se afla în compania ”unei adunături de tîrgoveți evrei de cea mai joasă speță”.
Pecht afirma că sensibilitatea și sentimentele religioase ale poporului german fuseseră profund ofensate de acest tablou ”nerușinat”.
Tabloul lui Liebermann a ajuns subiect de discuție aprigă și în Parlamentul bavarez unde un deputat ar fi declarat că lucrarea reprezintă un ”miros urît pentru nasul națiunii germane”.
Liebermann a fost nevoit să ”umble” la tablou. Schimbarea cea mai grozavă a suferit-o Isus. Fiul lui Dumnezeu a trebuit să fie de-istoricizat, adică scos din istoria comunității și vremii în care s-a născut, și adaptat la gusturile rasiale selecte ale elitelor culturale și politice germane.
Drept rezultat, puștanul mediteranian a fost transformat în adolescent arian, cu păr mai blond și față deschisă, în conformitate cu ”chipul tradițional al copilui german”.
Aici pot fi văzute în contrast cele două versiuni ale tabloului, prima e cea care s-a păstrat, iar a doua a fost recuperată din schițele pictorului.

Max Liebermann a murit în 1935, la 2 ani după accederea lui Hitler la putere. Soția pictorului, Martha, s-a sinucis în martie 1943, la vîrsta de  85 ani, după ce a fost înștiințată că va fi deportată în lagărul de concentrare Theresienstadt.

P.S. Isus-ul originar al lui Liebermann rupea o tradiție germană începută încă de Albrecht Dürer ( Jesus unter den Schriftgelehrten, 1506; Museum Thyssen-Bornemisza, Madrid).

Cu cîțiva ani înaintea lui Liebermann, în 1851, Adolph Menzel, unul dintre pictorii favoriți ai lui Hitler, prezenta și el publicului german un Isus roșcat și cîrlionțat, ce se asemăna, cum era firesc, cu portretul copilului german tipic (a se vedea asemănarea izbitoare între Hensel al lui Alexander Zick și Hristosul lui Menzel):

Surse:

http://www.germanhistorydocs.ghi-dc.org/sub_image.cfm?image_id=1318

http://www.nytimes.com/2006/03/20/arts/design/20max.html?pagewanted=all&_r=0

http://syndrome-de-stendhal.blogspot.com/2012/09/jesus-der-judenbengel.html

http://www.morgenpost.de/kultur/berlin-kultur/article1211126/Liebermann-Villa-praesentiert-uebermalten-Jesus.html

Beth Irwin Lewis, Art for All? The Collision of Modern Art and the Public in Late-Nineteenth-Century Germany. Princeton: Princeton University Press, 2003, pp. 46-51

 

legi si oameni

A văzut maică-mea știrea asta și mi-a zis: Legea e dură, dar ar trebui să fie și omenoasă.

Page 5 of 41

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén