blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Tag: globalizare

Limbajul unic…și global..al capitalismului

Două imagini (faceți click pentru imagine în rezoluție mai mare) din două locuri diferite, în orașul Chișinău.
Una vorbește despre mașini, alta despre mănăstiri.
Au un lucru în comun – valorifică, din punct de vedere comercial, un aspect comun – DURATA. Un fel de măsurare de ani.
Toyota e o ”legendă” de 50 de ani. Adică asigură calitate și restul de jumătate de veac.
Mănăstirea Curchi e mai veche, deci mai bine poziționată pe o piață a servicilor (de care?) – ea livrează ”calitate” de vreo 200 ani…
E un exemplu despre caracterul unificator și omogenizator al limbajului publicității în capitalismul global (și local).

Notă de lectură. Globalizare și cultură (Frederic Jameson)

”People often evoke “corrosive individualism” and also consumerist  “materialism” as a way of accounting for the destructiveness of the new globalization process. But  I think these moralizing concepts are inadequate to the task, and do not sufficiently identify the  destructive forces that are North American in origin and result from the unchallenged primacy of  the United States today and thus the “American way of life” and American mass media culture.  This is consumerism as such, the very linchpin of our economic system, and also the mode of  daily life in which all our mass culture and entertainment industries train us ceaselessly day after  day, in an image and media barrage quite unparalleled in history. Since the discrediting of socialism by the collapse of Russian communism, only religious fundamentalism has seemed to  offer an alternative way of life — let us not, heaven help us, call it a lifestyle — to American consumerism.” (Frederic Jameson, Globalization as Philosophical Issue, p.65 in Jameson, Fredric, and Masao Miyoshi. The Cultures of Globalization. Duke University Press, 1998.).

Orgoliu american produs in China

am mai scris cândva despre o nedumerire proprie legată de faptul că mărfurile din magazinele de suvenire din America, în cazul meu Washington DC, adică lucrurile alea care cică simbolizează și condensează americanitate, de la o vreme sunt produse în lumea mare – Haiti, Nicaragua sau China.

Mai adaug la nedumerirea aia încă două mărturii, de data asta venite dintr-un gift-shop care celebrează armata americană.

1. Cizme miniaturale.

2. Ostașul american eliberator…

3. Detaliu al figurinei.

globalizare cu straturi

3 straturi ale globalizării.

Primul strat, sovietic, o ucraineancă blondă cu ochi albaștri, vorbitoare de limbă rusă, născută în Turkmenistan. C-așa-i în tenis, vorba lui Toma Caragiu, adică așa stăteau lucrurile în necuprinsa țară a muncitorilor și kolhoznicilor.

Al doilea strat, americănesc, ucraineanca vorbitoare de rusă cu pricina lucrează pe post de șef al Oficiului pentru Studenți Străini și Relații Internaționale a Universității. Unde discută în engleză, desigur, și-i americancă get-beget. Are o georgiană în calitate de subalternă, cu care vorbește în rusă doar când n-o vede/aude nimeni.

Al treilea strat, global: ucaineanca vorbitoare de rusă care mai e și șefă peste un oficiu mare, dansează ”din buric” (the belly dance) în fața un auditoriu eterogen compus din ”localnici” – vreo 10 inși de vreo 70-80 de ani care vor fi prins, cu certitudine și vremea când negrii nu aveau dreptul, în Virginia, statul în care mă aflu, să stea pe scaunele din față ale autobuzului, care erau rezervate pentru albi – apoi și alții: japonezi, coreeni, chinezi, mulți indieni, 5-5 ex-sovietici, olandezi și alții.

Ce înseamnă asta? Nimic. Poate cel mult că oamenii sunt cu chef. Și că fun-ul (entertainment-ul/distracția) pot uni…Dar foarte superficial. Nu mai târziu decât săptămâna trecută unii dintre inșii indieni și pachistanezi care acum aplaudă frenetic cadâna ucraineană stârniseră o bătaie pe campus cu ocazia unui meci de cricket între India și Pachistan. I-a despărțit poliția. Atât despre forțele globalziatoare ale consumului, distracției și Coca Cola. Ele-s superficiale. Comuniunea globală realizată de ele e la fel de superficială.

 

lumile lumii

Pentru prima lume, cea a bogaţilor şi avuţilor, spaţiul şi-a pierdut calităţile sale restrictive şi poate fi traversat uşor, atât în realitate, cât şi în virtualitate. Pentru lumea a doua, cea a săracilor, „inutilii structurali”, spaţiul real se îngustează tot mai rapid.

Insistenţa cu care mijloacele de informare în masă „demonstrează” cucerirea spaţiului şi „depăşirea virtuală” a distanţelor, inaccesibile în realitatea ne-virtuală, face această înstrăinare mai dureroasă. Timpul-ce-se-îngustează anulează trecerea timpului; locuitorii primei lumi trăiesc într-un prezent continuu, ei (re)trăiesc un lanţ de scene, strict delimitate atât de viitor, cât şi de trecut; aceşti oameni întotdeauna sunt ocupaţi cu ceva, se află veşnic în treabă, permanent „nu au timp”, ei lărgesc fiecare secundă, pentru ei timpul este „plin ochi”.

Oamenii constrânşi să trăiască în cel de-al doilea prezent (în lumea a doua), sunt apăsaţi şi frânţi de povara excesului de timp, pe care nu-l pot umple cu nimic. În timpul lor „niciodată nu se întâmplă nimic”. Ei nu „controlează” timpul – dar nici timpul nu-i controlează pe ei, cum îi controla odinioară pe strămoşii lor, supuşi ritmului impersonal al muncii la fabrică. Ei pot doar „să ucidă timpul”, iar timpul, la rândul său, încet-încet îi ucide pe ei.

Locuitorii primei lumi trăiesc în timp, spaţiul pentru ei nu înseamnă nimic, pentru că orice distanţă, pentru ei, poate fi transgresată. Experienţa lor de viaţă a fost numită de Jean Baudrillard „hiperrealitate”, în care realul şi virtualul nu pot fi deosebite, pentru că, ambele au „obiectivitate”, „existenţă exterioară în raport cu conştiinţa individuală” şi „forţă de constrângere” – calităţi pe care Emile Durkheim le-a numit atribute ale „realităţii”.

Locuitorii lumii a doua trăiesc în spaţiu – el este apăsător, de netrecut, intangibil şi leagă vremea, o socate de sub controlul vieţuitorilor. Timpul lor nu este umplut cu nimic. „Structură” şi „orar” are doar timpul virtual, televizat. Restul timpului trece monoton, vine şi pleacă, nu cere nimic şi nu lasă după sine urme vizibile. „Precipitatul” său se manifestă brusc, fără averizare, când nimeni nu-l aşteaptă. Timpul nematerial nu are nici o putere asupra „spaţiului prea real”, în care sunt aruncaţi locuitorii lumii a doua.

Bogaţii, care au urcat pe scena politică incidental şi deţin puteri şi resurse colosale, nu mai au nevoie de săraci pentru salvarea sufletului (în existenţa căruia ei nu mai cred demult).

Săracii nu mai sunt turma lui Dumnezeu, căreia trebuie să-i acorde ajutor. Ei nu sunt nici arma de rezervă a capitalismului, pe care trebuie s-o ţii „veşnic pregătită” pentru reîntoarcerea în circuitul economic. Ei nu sunt consumatori, nu trebuie seduşi şi convinşi că, odată cu creşterea productivităţii, va veni şi rândul lor să se îmbogăţească. Ei sunt inutili din orice punt de vedere; vagabonzii sunt doar caricaturi urâte ale turiştilor, şi cine are nevoie de propria mutră deformată?”

 

Traducere liberă din Bauman Zygmunt, „Globalisierung und die Spaltung der Weltgessellschaft

 

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén