blog implicat

Poate ultimul refugiu al utopiilor egalitare e de găsit în terenul de fotbal: victoriile celor mici (Slovacia, Serbia) contra celor mari (Italia, Germania) par justificabile din perspectiva unei logici fundamentată pe egalitatea echipelor și jucătorilor în fața balonului rotund.

Din acest punct, jocul se prezintă ca un regim democratic par excellence: echipele egale ca număr și distribuție de funcții exercită un acces egal la balon conform unui set de reguli indiscriminatoriu, comun și public, scorul nul inițial, îmbrăcămintea standard, mingea unică – toate furnizează o arhitectură egalitară aproape perfectă, similară proiectelor utopice ale lui More, Furrier sau Platon, doar că, una în bună funcțiune.

Terenul de fotbal, ca loc (adică spațiu încărcat de sens, deci spațiu locuit/trăit) împlinește misiunea unui laborator în aer liber în cadrul căruia procesul uman firesc – competiția -  se desfășoară în condiții ideale (un laborator social): ca și cum acțiunea inegalităților economice, politice sau culturale ar fi izolată, ca și cum sportivii nu ar purta în spate biografii economice sau politice, ca și cum contextele externe (economice, geopolitice sau istorice) ar înceta să mai exercite vreo influență…

O primă față a jocului ar arăta deci astfel:

- ca ”luptă  în cer”, adică un act social care pretinde, în idealitatea sa, că se sutrage socialului, o utopie reală (oximoron) ce se developează în regim live sau o luptă ”între titani” pe un tărâm și într-un timp mitic (ar fi interesant, din perspectiva geografiilor umane, de studiat a-spațialitatea unor evenimente majore precum Campionatele Mondiale de Fotbal ori Jocurile Olimpice, regimul de para-local și pluri-temporal ce-l instituie).

În acest chip al său fotbalul ne hrănește deopotrivă cu iluziile ieșirii din timp și spațiu, construind un fel de virtualitate în care simulăm o lume așezată după criteriile performanței, inteligenței, răbdării și norocului (opusă astfel celei reale, construită pe alți piloni).

Irealitatea (idealitatea) – bucata complementară a egalitarismului jocului. Legitimitatea înșiruirilor de cifre numite scor vine doar dacă se respectă ambele condiții: Gerrard și compania ar putea aduna tot personalul ambasadei germane la Londra și i-ar rupe în fulgi și pene în cadrul unui meci, dar rezultatul ar fi nul căci ar fi încălcat principiul ”utopic” al a-socialului fotbalistic și fundamentul egalitar.

La origini, fotbalul e lipsit de sens, neutru, apolitic, a-violent. Spre deosebire de luptele libere, ori aruncarea discului, ori cursele de maraton unde performanțele apar ca autoevidente, în fotbal victoria nu se dobândește prin forță fizică, ci e trecută printr-o sită perversă care amestecă, după un regulament știu doar de ea pase, lovituri, tactică, noroc și scoate scoruri impersonale…

Lipsa de sens e însă, în același timp avantajul esențial: fotbalul e un container vid ce poate lua orice încărcătură. De aia lejeritatea cu care încap bagaje ideologice, simbolice, geopolitice (Maradona ar fi răzbunat înfrângerea Argentinei în războiul pentru niscaiva insule), istorice, economice. De aia și imposibilitatea de a-l închide într-o definiție: fotbalul e cumva lichid, ca apa și ia forma vasului în care e turnat. În Brazilia e religie. În Moldova e spălare de bani. În Europa e profesie. În Africa e strategie economică de supraviețuire.

sursa imagine

Un fel de tradiție observată pe rețelele sociale autohtone (moldo-românești) pe durata acestui campionat de fotbal: adversarul cel mai slab, echipa aparent fără șanse de calificare sau victorie, aia pe care doar o minune o poate salva, ei bine, chit că-i Slovacia contra Italiei sau Serbia contra Germaniei, ori Algeria contra Angliei, partea bicisnică a perechii se bucură de simpatia publicului. Dacă mai dă Cel de Sus sau cineva din cei din teren (arbitrul, bunăoară) o victorie sau un rezultat bun slabilor și săracilor atunci bucuria e chiar fără margini – ciobani italieni, mergeți acasă, bastoane engleze, ce căutați în Africa?

Tradiția e aparent coerentă,  dar flexibilă (și eclectică): echipa SUA a fost susținută în fața Angliei (care e mai puternică din punct de vedere fotbalistic), dar Ghana s-a bucurat de preferințe în optimi (că-i țară africană probabil, mult mai săracă și fără baze militare pe tot globul)…

Nu-i vorbă, mila pentru cei săraci cu jocul poate fi justificată, pornind din multe izvoare ce au adăpat și mai adapă apele tulburi ale realității noastre. Creștinismul ar fi primul suspect întrucât prevede expres o preferință pentru cei umili și neputincioși, dar ”cu credință”, în fața celor bogați, cu putere și resurse. O mai fi și complexul de buturugă mică ce poate, din când în când să răstoarne carul mare. Apoi dorința de a fi diferit și de a-ți procura o doză de disidență permisă de primărie: a ține cu echipa cu care nu ține restul lumii e tot un mod de a-ți afirma Ego-ul.

Soccer’s  Lost Boys – un scurt documentar de investigație realizat de jurnalista portughezo-americană Mariana van Zeller. Cu ocazia primei Cupe Mondiale Africane, fenomenul traficării tinerilor africani în Europa Occidentală, cu scopul integrării acestora în piața neagră (prostituție masculină, comerț stradal neautorizat, muncă flexibilă la șantiere) este scuturat minuțios atât în țările de destinație (Franța, mai ales) cât și în țările de origine (Ghana, Coasta de Fildes) sau cele de tranzit (Maroc)… Reporterii  descoperă o vastă rețea criminală, care se ocupă de recrutarea fotbaliștilor promițători cărora le sunt promise salarii fabuloase și contracte de joc în cluburile din Europa în schimbul unor sume mici de bani (de obicei câteva mii de dolari pentru cheltuieli formale), ca mai apoi să fie abandonați pe străzile Rabatului, Parisului sau Lyonului. De dragul falsului transfer unele familii plătesc sume de bani adunate o viață întreagă, vând automobile sau pun case în gaj – ca doar copilul să reușească să ajungă într-un mare club din Europa și de acolo, visează naivii, ploile de aur și bani se vor revărsa peste întreaga familie plus sătucul întreg. O investiție rezonabilă, nu? Atât doar că Cenușăresele sunt abandonate undeva pe drum în Maroc sau în franța, iar de acolo, cine și cum poate. Unii vând suvenire, alții prestează servicii sexuale. Toți nu au bani și sunt fără acte.

…Mai multe povești se intersectează în biografiile victimelor traficului: sărăcie, disperare, dezinformare, lipsă de perspective, o mare doză de naivitate și speranța unui trai mai bun. Se presupune că vreo 20 mii de tineri africani traficați se găsesc la moment în Europa.

Cum e posibil? Așa: în Africa jocul cu mingea e mai mult decât un sport – lipsa de oportunități educaționale (școli) sau profesionale, mizeria din jur și șomajul transformă fotbalul într-o unică strategie de supraviețuire de succes. Ieșirea din sărăcie e văzută ca ieșirea din tunel (pe stadion). Și pe lângă toate, e cea mai ieftină – nu costă decât o pereche de ghete, că timp liber și spațiu se găsește din abundență. 

Succesul unor fotbaliști africani în Europa, precum Didier Drogba sau Michael Essien generează un soi de așteptare ce se transformă în iluzie și apoi cădere: dacă Drogba a reușit s-o facă, înseamnă că e la îndemâna oricui! Miile de probe vorbitoare, pierdute prin cartierele de margine ale orașelor europene fac mult mai puțin decât un gol spectaculos al lui Drogba în Premier League, privit cu înfrigurare în furgoane și trailere de milioane de copii africani ce visează să ajungă cândva în Londra sau Barcelona.

Acest paradox, de fapt partea opusă a visului  succesului individual cu care mass media și propaganda pozitivă seduce zi de zi (și sunt mulți care cad în capcana lui) e unul din miturile cele mai consistente și mai trainice ale economiei de piață: reușita, la fel ca și nereușita/eșecul este exclusiv rodul străduințelor individuale. N-ai trecut înseamnă că te-ai străduit prost. Tu ești de vină.

Pierdute pe un drum mort sunt influențele relațiilor sociale (constituența mediului – urban sau rural, situația economică, concurența dură și suprasaturarea pieței), a instituțiilor și originilor (școala, familia, rude și prieteni), a întâmplării și altor posibili factori ce pot influența cursul unei vieți…

Viitoarele victime cred cu tărie în predestinarea lor și în faptul că, dacă bagă suficient efort și dorință, pot trage biletul norocos. De obicei nu-l câștigă.

Nu voi urmări Euro 2008. La fel cum n-am urmărit nici Mondialul din 2006. Nu urmăresc nici Liga Campionilor, nici Cupa Uefa, nici Campionatul Moldovei, nici Cupa Moldovei, nici Cupa CSI. Asta nu înseamnă că nu le privesc, când întâmplător, când intenţionat.

Dar nu le urmăresc, în sensul că nu mă angajez emotiv pe durata turneului, nu am „iubiri fotbalistice”, nu sparg televizoare, nici frigidere, nu favorizez nici o echipă, nu strig: Goooooooooooooooooooooooooooooool!

În privitul meu este absentă componenta cea mai importantă a unui meci/turneu/campionat – miza. Mă doare-n apendicită cine câştigă, cine câştiga dacă…, cine ar fi câştigat dacă ar fi câştigat acel care dacă ar fi câştigat, nu am investit nici un sfanţ în fotbal din 1999 încoace… şi nu-mi pare rău. Am urmărit (adică am fost foarte angajat) Euro 2000, am plâns după finala Cupei UEFA în 2001: „Liverpool – Alaves (5-4)” a fost o operă de artă, dar Mondialul din 2002 (aiureala aia cu Coreea de Sud şi scandalul de arbitraje), şi mai ales Euro 2004 (când echipa de chirurgi a Greciei a ucis orice urmă de fotbal pe stadioanele Portugaliei) m-a răcit cu totul (la timpul potrivit, cred eu).

Îmi place însă fotbalul fără miză: ador pauzele în campionat (vara şi iarna), când echipele merg în cantonament în locuri exotice şi susţin partide aparent fără miză cu echipe din grupa a 7 din Cipru sau aiurea. Privesc cu interes asemenea meciuri, chiar dacă cu greu, pentru că fotbalul-parazit, ăsta cu miză, cu rezultat şi „dorinţă de a fi primul” a monopolizat spaţiul public şi privat.

În asemenea meciuri zise de control (verificare) ai şansa să vezi fotbalul aşa cum ar trebui să fie – frumos, spectaculos, jucat cu plăcere, fără tensiuni financiare; vezi pe teren jucători geniali, tineri şi dornici de joc care fac tuşa în jocurile oficiale pentru că sunt prea individualişti (adică nu se gândesc suficient la banii pe care-i investeşte boss-ul şi la finalitatea monetară a partidei), prea geniali (deci inclasabili în „scheme” de joc), prea urâţi (ar fugi suporterele de ei), prea modeşti (ăştia joacă, nu ţipă în discoteci, nu rod cocaină), prea verticali (nu prea se pricep să intre în graţiile antrenorilor), prea buni, prea…

Mai privesc meciuri de genul Mongolia – Indonezia, Kiribati – Vanuatu, Noua Zelandă – Tasmania – jocuri fără miză şi orgolii, cumva de rutină, dar de o frumuseţe rară: tipi care joacă fotbalul ca hobby, lipsiţi de teroarea cupei sau a locului I, produc combinaţii uluitoare (întâmplătoare, îmi zic unii „cunoscători”, fie, dar anume trucul spontan mă interesează nu driblingul învăţat ca o mecanică oarbă) de o naivitate debordantă. Din acest motiv mă strădui să fiu la curent cu…Cupa Franţei, acolo unde am prins câteva cazuri fantastice – echipe de amatori, venite din diviziile 7 şi 8, compuse în temei din bancheri, viticultori, fermieri şi studenţi ajung să elimine, contrar logicii „normale” a jocului, echipe profesioniste din divizia I. În Europa sunt fan al echipelor naţionale San Marino, Malta, Lieschtenstein.

Un al treilea tip de meciuri pe care îmi place să le savurez sunt jocurile de binefacere, în favoarea unei cauze umanitare sau meciurile de adio ale unor staruri. Am atunci ocazia să văd starurile fotbalului mondial că joacă pentru public, pentru fotbal, pentru balon, nu pentru banii patronului sau cei câştigaţi din publicitate, drepturi de transmisiune TV… Într-o asemenea partidă, un Zidane care „pozează” cu tot felul de pase haioase, e mult mai interesant decât Zidane care execută genial (părerea mea!) un penalty într-o finală a unui campionat şi apoi îi dă un cap în piept lui Materazzi şi astfel „strică” cina delicioasă a unei naţiuni întregi (mi-a plăcut totuşi gestul lui Zidane, doar că, vinovatul nu era italianul, ci cele câteva miliarde de idioţi, care cereau victorie).

În al patrulea rând, iubesc meciurile de genul: 20 ani de la construcţia fabricii de sticlă din Găureni, 15 ani de la dream-teamul din 1994, 5 ani 3 luni 6 zile 2 ore de la semifinala jucată de echipa noastră. Asemenea meciuri sunt fabuloase pentru că readuc în scenă foste glorii ale fotbalului, acum cu burtă şi kilograme în plus (bere+bere+bere+odihnă şi viaţă fără griji), dar care au gustul combinaţiei, al frumosului şi, spre deosebire de timpurile lor de falsă glorie, acum joacă doar pentru sine şi pentru prietenia dintre ei…

Îl invidiez pe Klaus pentru că are un televizor pe care-l ţine împachetat într-o cutie de carton (s-a mutat recent în alt apartament şi a decis că tv-ului îi stă bine şi la „rece”) şi îmi pare rău că nu am şi eu o asemenea ispită (nu am televizor, deşi, am înţeles meciurile vor fi transmise online, apoi în scuarul din faţa Teatrului Naţional de Operă şi Balet) cu care să mă lupt zilnic. E o bătălie pe care mi-ar plăcea s-o duc… Un examen pe care l-aş susţine zi de zi.

Nu voi urmări Euro 2008. La fel cum n-am urmărit nici Mondialul din 2006. Nu urmăresc nici Liga Campionilor, nici Cupa Uefa, nici Campionatul Moldovei, nici Cupa Moldovei, nici Cupa CSI. Asta nu înseamnă că nu le privesc, când întâmplător, când intenţionat.

Dar nu le urmăresc, în sensul că nu mă angajez emotiv pe durata turneului, nu am „iubiri fotbalistice”, nu sparg televizoare, nici frigidere, nu favorizez nici o echipă, nu strig: Goooooooooooooooooooooooooooooool!

În privitul meu este absentă componenta cea mai importantă a unui meci/turneu/campionat – miza. Mă doare-n apendicită cine câştigă, cine câştiga dacă…, cine ar fi câştigat dacă ar fi câştigat acel care dacă ar fi câştigat, nu am investit nici un sfanţ în fotbal din 1999 încoace… şi nu-mi pare rău. Am urmărit (adică am fost foarte angajat) Euro 2000, am plâns după finala Cupei UEFA în 2001: „Liverpool – Alaves (5-4)” a fost o operă de artă, dar Mondialul din 2002 (aiureala aia cu Coreea de Sud şi scandalul de arbitraje), şi mai ales Euro 2004 (când echipa de chirurgi a Greciei a ucis orice urmă de fotbal pe stadioanele Portugaliei) m-a răcit cu totul (la timpul potrivit, cred eu).

Îmi place însă fotbalul fără miză: ador pauzele în campionat (vara şi iarna), când echipele merg în cantonament în locuri exotice şi susţin partide aparent fără miză cu echipe din grupa a 7 din Cipru sau aiurea. Privesc cu interes asemenea meciuri, chiar dacă cu greu, pentru că fotbalul-parazit, ăsta cu miză, cu rezultat şi „dorinţă de a fi primul” a monopolizat spaţiul public şi privat.

În asemenea meciuri zise de control (verificare) ai şansa să vezi fotbalul aşa cum ar trebui să fie – frumos, spectaculos, jucat cu plăcere, fără tensiuni financiare; vezi pe teren jucători geniali, tineri şi dornici de joc care fac tuşa în jocurile oficiale pentru că sunt prea individualişti (adică nu se gândesc suficient la banii pe care-i investeşte boss-ul şi la finalitatea monetară a partidei), prea geniali (deci inclasabili în „scheme” de joc), prea urâţi (ar fugi suporterele de ei), prea modeşti (ăştia joacă, nu ţipă în discoteci, nu rod cocaină), prea verticali (nu prea se pricep să intre în graţiile antrenorilor), prea buni, prea…

Mai privesc meciuri de genul Mongolia – Indonezia, Kiribati – Vanuatu, Noua Zelandă – Tasmania – jocuri fără miză şi orgolii, cumva de rutină, dar de o frumuseţe rară: tipi care joacă fotbalul ca hobby, lipsiţi de teroarea cupei sau a locului I, produc combinaţii uluitoare (întâmplătoare, îmi zic unii „cunoscători”, fie, dar anume trucul spontan mă interesează nu driblingul învăţat ca o mecanică oarbă) de o naivitate debordantă. Din acest motiv mă strădui să fiu la curent cu…Cupa Franţei, acolo unde am prins câteva cazuri fantastice – echipe de amatori, venite din diviziile 7 şi 8, compuse în temei din bancheri, viticultori, fermieri şi studenţi ajung să elimine, contrar logicii „normale” a jocului, echipe profesioniste din divizia I. În Europa sunt fan al echipelor naţionale San Marino, Malta, Lieschtenstein.

Un al treilea tip de meciuri pe care îmi place să le savurez sunt jocurile de binefacere, în favoarea unei cauze umanitare sau meciurile de adio ale unor staruri. Am atunci ocazia să văd starurile fotbalului mondial că joacă pentru public, pentru fotbal, pentru balon, nu pentru banii patronului sau cei câştigaţi din publicitate, drepturi de transmisiune TV… Într-o asemenea partidă, un Zidane care „pozează” cu tot felul de pase haioase, e mult mai interesant decât Zidane care execută genial (părerea mea!) un penalty într-o finală a unui campionat şi apoi îi dă un cap în piept lui Materazzi şi astfel „strică” cina delicioasă a unei naţiuni întregi (mi-a plăcut totuşi gestul lui Zidane, doar că, vinovatul nu era italianul, ci cele câteva miliarde de idioţi, care cereau victorie).

În al patrulea rând, iubesc meciurile de genul: 20 ani de la construcţia fabricii de sticlă din Găureni, 15 ani de la dream-teamul din 1994, 5 ani 3 luni 6 zile 2 ore de la semifinala jucată de echipa noastră. Asemenea meciuri sunt fabuloase pentru că readuc în scenă foste glorii ale fotbalului, acum cu burtă şi kilograme în plus (bere+bere+bere+odihnă şi viaţă fără griji), dar care au gustul combinaţiei, al frumosului şi, spre deosebire de timpurile lor de falsă glorie, acum joacă doar pentru sine şi pentru prietenia dintre ei…

Îl invidiez pe Klaus pentru că are un televizor pe care-l ţine împachetat într-o cutie de carton (s-a mutat recent în alt apartament şi a decis că tv-ului îi stă bine şi la „rece”) şi îmi pare rău că nu am şi eu o asemenea ispită (nu am televizor, deşi, am înţeles meciurile vor fi transmise online, apoi în scuarul din faţa Teatrului Naţional de Operă şi Balet) cu care să mă lupt zilnic. E o bătălie pe care mi-ar plăcea s-o duc… Un examen pe care l-aş susţine zi de zi.