Mar 24 2012

Despre drepturile celor fara drepturi

Vitalie Sprînceană

Cel mai recent film al lui Aki Kaurismäki, Le Havre (2011), relatează istoria unui grup de emigranţi ilegali de provenienţă africană care doresc cu tot dinadinsul să ajungă în Marea Britanie, dar sunt reţinuţi de poliţia franceză de frontieră şi reîntorşi acasă. Un singur băiat de vreo 10-12 ani, Idrissa, reuşeşte să scape de arest şi se ascunde în oraş. Poliţia vrea să-i dea de urmă şi-l caută cu înfrigurare, dar băiatul beneficiază de ajutorul neaşteptat al unui lustruitor de pantofi, Marcel Marx (ins cu foste ambiţii de literat), de sprijinul cercului de prieteni ai lui Marcel, dar şi al poliţistului care are obligaţia să-l prindă. La final, cu complicitatea poliţistului, băiatul e trimis (ilegal din nou!) la Londra, unde lucrează mamă-sa (la fel de ilegal!).
În film întreg oraşul ţine, într-o nebunie a facerii de bine, cu băiatul: e complice la tăinuirea şi întreţinerea acestuia, apoi e săritor la nevoie pentru a aduna cele câteva mii de euro ce urmează a fi plătite contrabandiştilor locali, cei care îl vor duce pe Idrissa în Marea Britanie.
În fapt, oraşul se opune prin priviri ascunse, gesturi cu dublă semnificaţie, disidenţă legală şi acţiuni underground politicilor autorităţilor centrale. Ca şi cum oraşul s-ar afla sub ocupaţie străină! (N-am putut să evit asocierea între atmosfera închisă a filmului despre emigranţii africani şi cea a filmelor despre ocupaţia nazistă a Franţei, despre Rezistenţă şi despre curajul inşilor care au mers, făţiş ori pe ascuns, împotriva unor regulamente ce contraziceau bunul-simţ şi demnitatea umană.)
Finalul oarecum fericit al poveştii – Idrissa îşi împlineşte visul, chit că asta presupune încălcarea legii de cel puţin două ori – sugerează o idee subversivă, cea potrivit căreia legile şi reglementările juridice cu privire la statutul emigranţilor nu doar că sunt învechite şi total inadaptate la realităţile lumii contemporane, ci şi imorale.
Istoria copilului african Idrissa explorează într-un mod dramatic figura emigrantului, acest paria al lumii noastre, „unica figură imaginabilă a timpului nostru şi singura categorie în care putem întrezări limitele comunităţii noastre politice”, după spusele lui Giorgio Agamben.
Nicăieri nu se văd mai clar tensiunile înscrise în conceptul vag al „drepturilor omului”, moştenirea lui îndoielnică (dependenţa de un stat ce ar garanta drepturile), dar şi fundamentul său firav – „sfânta trinitate” stat-naţiune-teritoriu – decât în existenţa cotidiană, dincolo de marginile legii, a zecilor de milioane de emigranţi în mişcare.
Vedem zilnic aceşti sărmani la TV sau citim despre ei în presă, ori, dacă avem norocul să trăim într-o ţară dezvoltată, interacţionăm cu ei direct la bufet – mexicani şi salvadorieni prepară mâncarea la universitatea mea, inclusiv mâncare italiană şi franţuzească, tot ei fac curăţenie, iar majoritatea medicilor de la policlinică provin din India. Ei se înghesuie în bărci supraîncărcate pentru a ajunge din Cuba în SUA, din Africa în Italia şi Spania, ei traversează deşertul pentru a obţine joburi pe teritoriu american, tot ei depăşesc bariera rasismului pentru a munci la construcţii în Rusia sau Franţa.
La modul general, figura emigrantului acţionează şi ca o scenă pe care este disimulată constant artificialitatea ce locuieşte în chiar intimitatea presupuselor „esenţe” ale drepturilor omului, adică abisul ce desparte proclamata lor universalitate inalienabilă şi dependenţa lor de comunitatea politică a statului-naţiune.
Or, după cum arată practica legală şi politică contemporană, simplul fapt de a fi om nu garantează nicidecum dreptul de a beneficia de „drepturile omului”!
Un exemplu la îndemână: multe ţări, inclusiv din cele democratice, au făcut ilegal actul de a „încuraja sau ajuta” un emigrant ilegal (jurisprudenţa SUA reglementează aceste tipuri de comportament prin intermediul mecanismelor stipulate în the Federal Immigration and Nationality Act Section 8 USC 1324(a)(1)(A)(iv)(b)(iii)).
„Ajutorul” sau „încurajarea” nu au conţinuturi neapărat precise şi pot însemna oferirea de adăpost, hrană, refugiu şi asistenţă pentru cei căutaţi de poliţia de frontieră, dar şi servicii de transport sau legale. Adică aproximativ toate interacţiunile posibile între două fiinţe umane – una în situaţia disperată de a avea nevoie de ajutor şi cealaltă în postura de a-i putea oferi acest ajutor. Cum ar veni, legea penalizează şi trece în registrul crimelor  emoţiile fundamentale ce construiesc registrul umanităţii  – mila, compasiunea, empatia.
Contradicţiile abia aici încep, pentru că principiul legal care cere ca emigranţii ilegali să nu fie ajutaţi, ci, din contra, să fie denunţaţi autorităţilor, urmând ca acestea să-i interneze în lagăre pentru refugiaţi (o revenire „legitimă” a lagărelor de concentrare pe teritoriul european) ori să-i deporteze în ţările lor de origine, reprezintă mai mult decât o serie de proceduri imorale.
Ar fi vorba de o schizofrenie cultivată cu bună ştiinţă de discursurile politice ale vremii: pe de o parte, afirmarea agresivă a unor presupuse drepturi universale, zidite în însăşi calitatea noastră de a fi oameni, dobândite automat în momentul naşterii (ghilimelele pot fi adăugate aici oriunde!) şi de dragul cărora ar merita chiar uneori să ducem războaie, iar pe de altă parte – negarea zilnică şi constantă a acestor drepturi pentru unele grupuri sociale concrete, în ochii lumii întregi, adică într-un regim al vizibilităţii clare.
Emigranţii sunt reduşi la ceea ce Agamben numea la nuda vita, adică fiinţe umane a căror existenţă biologică nu presupune şi careva drepturi „umane”. E vorba de un act de excluziune temporar-permanent (nu-i aşa că nu există nimic mai veşnic decât lucrurile temporare?) a unor oameni din regnul uman, de retragerea abuzivă a statutului de fiinţă umană în virtutea unor considerente politice.
Se ştie unde duce drumul dezumanizării. Auschwitzul a fost posibil doar după ce inşi ca Eichmann au trecut şcoala de „negândire” conform căreia evreul nu mai era personalitate, nici persoană, şi nici măcar om.
Rebeliunea orăşenilor din filmul lui Kaurismäki mai are o semnificaţie – cea a unei vagi înţelegeri (care trebuie ridicată la rang de avertisment) că acest mecanism de deconstrucţie şi reconfigurare părtinitoare a „drepturilor universale ale omului” (înscrise în Declaraţia ONU, dar şi în alte documente fundamentale ce ne gâdilă amorul propriu) poate reprezenta un pericol şi pentru comunităţile domestice.
Odată consolidat prin elaborarea unor dispozitive legale, dar şi prin legitimitatea votului în nebunie pe care europenii îl dau unor partide populiste (există un paradox aici – politicile populiste sunt îmbrăţişate în temei de alegători cu predilecţie pentru valori „tradiţionale” – familie, religie, cultură, adică valori cu ferestre spre transcendenţă şi absolut, dar care, când e vorba de grupuri sociale ce nu le sunt pe plac, fac uz de cele mai sofisticate tehnici postmoderne pentru a justifica excluziunile bazate pe chef şi frică), mecanismul ar putea merge în orice direcţie. Francezii au inventat actul de retragere a cetăţeniei pentru elemente nesigure încă pe durata Primului Război Mondial şi l-au aplicat pe larg cetăţenilor de origine germană. Naziştii l-au utilizat din plin pentru a-i dezumaniza pe evrei. Mai târziu autorităţile sovietice foloseau tertipul retragerii cetăţeniei pentru unii disidenţi incomozi, aşa încât aceştia puteau deveni peste noapte apatrizi ori emigranţi ilegali fără drept de şedere pe teritoriul ţării în care s-au născut. Mult mai aproape de azi, adică anul trecut, serviciile secrete americane au asasinat în Yemen, fără un proces de judecată, pe cetăţeanul american Anwar al-Awlaki, pentru bănuite legături cu al-Qaida. Partea problematică a asasinatului ţine de lipsa totală a transparenţei – un cetăţean este suspectat (tainic), apoi ucis (tainic). Or, judecata, pe lângă aspectul reparării prejudiciului, mai are şi această funcţie de a institui transparenţă asupra modului în care cetăţenii tratează între ei sau cu statul.
La margini diferite, teroristul şi emigrantul ilegal reprezintă cele două figuri cruciale ale excluziunii legale atât de caracteristice vremurilor noastre.

 

Articol apărut în nr.  1-2 (207-208), ianuarie-februarie 2012 al revistei Contrafort.


Feb 29 2012

Fesvebi/Radacini (1987)

Vitalie Sprînceană

Fesvebi (1987), regizat de Karaman Mgeladze (împrumutat de un prieten georgian, subtitrat de el însuși, în ”garaj”).

Un film foarte atipic. Din cel puțin două motive.

Primul, e printre puținele pelicule sovietice/rusești (e făcut în 1987, deci încă consider filmul ca fiind deopotrivă Georgian și Sovietic, și ăsta n-ar fi unicul motiv) ce abordează viața în emigrație dintr-o perspectivă oarecum ”pozitivă”. Alte filme din epoca cu pricina, precum ”Vremea e frumoasă pe Deribasovskaia, plouă din nou în Brighton Beach” (1992) al lui Gaidai,  sau mai târziul ”Fratele -2” (2000) , al lui Alexei Balabanov descriu viața cetățenilor ruși/sovietici din străinătate ca una plină de corupție și degenerare morală. Ca și cum viața ”adevărată” s-ar fi putut desfășura doar la uzina ”Octombrie” sau în colhozul din sat.

Doi, filmul insistă aproape indecent pe rădăcini (”Înălțimea unui copac se măsoară de la rădăcini, nu de la nivelul solului”, zice un erou), pe legăturile primordiale ce leagă un om de un loc, pe dorul de țară ce-l urmărește pe fugar atât în Brazilia, cât și în Paris, pe nostalgia unui emigrant față de un sat în munți pe care nu-l va mai vedea niciodată, pe obsesia față de o limbă și un cântec. Asta contrazice, cel puțin, duhurile la modă ale contemporaneității, cu declarațiile ei despre deteritorializare, rupere a omului de loc, abundența relațiilor impersonale și dezagregarea comunitîților tradiționale.

Fesvebi intră deci în categoria filmelor fundamentaliste (în sensul foarte bun al cuvântului).

Văzut din 2012, Fesvebi are pe alocuri un aer prea patetic.

Dar asta constituie problema mea, nu a filmului.

Eu m-am umplut de scepticism și oarecum m-am decentrat în raport cu Patriile mele, dar filmul păstrează încă prospețimea unei pasiuni pentru un centru spiritual al lumii – țara natală.

Apoi, e o lucrare despre un dor tăcut, adică despre o tăcere.


Aug 21 2011

filmele saptamanii – 1

Vitalie Sprînceană

sursa imagine

Mediterraneo (1991). Dacă Apolo și-ar fi vorbit cu Thor. Ori măcar cu Ares, frate-său, stăpân peste războaie. Filmul ar putea fi închipuit lesne ca avatar al ”vorbirii” celor doi. Celor trei. Ori celor mulți și zei.

Un grup pestriț de ostași italieni poposește, în anii celui de-al doilea război mondial pe o mică insulă grecească, trimiși fiind să păzească insula și să o stăpânească preț de 4 luni. Insula se dovedește a fi mai mult decât un punct  pe hartă cu importanță strategică zero. Chiar mai mult decât o bază militară –  se găsește în ea viață, zâmbete de copii, priviri ispititoare de femei, Dumnezeu, apă cristalină și multă liniște. Locotenentul italian pictează pereții unei biserici ortodoxe, un soldat îndrăgostit de poezie se îndrăgostește de prostituata satului, pe care și-o ia de nevastă – vieți și vise ce se împlinesc pe durata războiului. Când luptele iau sfârșit italienii se întorc în țară…Ca să revină iar, când visele tinereții se vor fi spart în vreunul din multele ziduri ale realității. Ca, atunci când cercul vieții se închide, să ia o gură de azur din multul frumos pe care-l are Grecia…

E un film despre eternul paradis pierdut. Un film mitologic, desigur.

sursa imagine.

Mamma Gogo (2010). Rămân fanul lui Fridrik Thór Fridriksson încă de pe vremea ”Șoimilor” (Fálkar-Falcons 2002). După zicerea regizorului filmul ar aduna împreună sub un acoperiș cinematografic o comedie despre arta filmului și o tragedie ancorată în progresul iminent al bolii Alzheimer de care suferă mama regizorului fictiv. Filmul mai are gust și de satiră a crizei economice în care țara a căzut recent, dar partea comică, aproape inexistentă pentru mine (dacă nu zicea Fridriksson că a băgat-o acolo poate nici n-o vedeam!) e copleșită de bucata tragică, cea a dezintegrării graduale a unei mame. Apoi cea a dezagregării memoriei, a relațiilor pe care aceasta le hrănea și în consecință, a comunității familiale. Te întrebi vrei nu vrei dacă o familie e ținută împreună de forța sentimentelor ori de cea a memoriilor comune? Un film friguros.

Excelentă Kristbjörg Kjeld în rolul bunicii Gogo.

sursa imagine

Kung Fu Panda II (2011). Am privit filmul undeva deasupra Atlanticului, între Islanda și America de Nord, pe durata unui zbor dinspre Europa. Altele nu se prea găseau în meniul Lufthansa. Adică erau, dar mult mai proaste. Până la urma filmulețul ăsta nu e chiar o pierdere de vreme. Întâi că are umor și imaginație.

Apoi că are teme. Băgate subtil, dar oricum stau acolo. Ursulețul panda cu probleme de identitate personală, dubii legate de trecut, copilărie marcată de o experiență traumatică ce-i blochează procesul de construire a unui viitor, pace internă, gândire pozitivă – nu ai ales copilăria, dar îți poți alege viitorul – astea nu-s neapărat lucruri ce s-ar găsi exclusiv în lumea animalelor. Din contra. Ele trimit la blocuri psihologice concrete. Ori la ideologii de consum care-s constant livrate familiilor. Motivație. Inspirație. Mobilizare.

Spre final filmul își cam dă cu stângu-n dreptul: povestea succesului grozav al celui care a muncit enorm la personalitatea sa (ursulețul panda) învinge povestea celui care a muncit grozav dar soarta i-a fost potrivnică (Lordul Shen), căci, zice una din cele mai celebre fraze ale omenirii, Scris a fost…Munca perseverentă, ar zice morala filmului, poate învinge o altă muncă perseverentă, dar nimic nu bate soarta…

Altfel, pierdere de vreme.


Feb 6 2011

cinematografii tipice

Vitalie Sprînceană

Indigènes (eng. Days of glory, arabă: بلديون‎). Încă un film tipic.

A înflorit, de ceva vreme în cinematografia contemporană un gen al cinematografului tipic, parțial didactic, parțial cu pretenții de a opera generalizări istorice, sociale sau culturale, parțial cu intenția de a spune povești universale. Pe foarte scurt, rețeta unor asemenea filme e următoarea: eroi cu istorii ”personale” tipice nimeresc în situații tipice, procedează tipic, uneori asupra lor sunt exercitate mecanisme de represiune tipice (cum e cazul discriminării rasiale în armata franceză în acest film), și o cam sfârșesc tipic. Adică cu fabulă și cu morală. Un fel de cinematografie angajată ce nu-și declară deschis angajamentul ci și-l maschează în

Din ce am văzut pot menționa, ca exemple reușite ale acestui tip de cinematograf tipic: ”Das weisse Band” a lui Haneke (am găsit la el o istorie tipică cu ajutorul căruia încerca să nască fascismul dintr-un mixaj de trăsături tipice germane), ”Arșii de soare – 2” ai lui Nikita Mihalkov (ăsta e în genere un sistem prost asamblat de fabule și tipisme), ar mai fi și unele piese Goddard – ”Masculin et Feminin” îmi vine în minte, ”Nunta în Basarabia” (aici eroii tipici fac nuntă stereotipică) și o mulțime de altele…

Spre deosebire de unele filme ”obișnuite” (ghilimelele-s potrivite) ce sondează profunzimi sociale sau psihologice, concentrându-se asupra unei minți, situații, familii, stări și o urmăresc până la extreme (aș pomeni ”The Tenant” al lui Polanski drept exemplu), filmele tipice operează prin construirea unor situații șablon ce ar face vizibile anumite relații sociale (alea care trebuie demascate – rasismul francez aici, autoritarismul în familie la Haneke), la care eroii tipici răspund cu reacții tipice (furie tipică, nemulțumire tipică, frică tipică, rușine tipică)… Tipismul, pe cât e de credibil și impresionant, e pe atât de sărăcăcios ca conținut: pentru ca eroul tipic să acționeze tipic e nevoie să fie despletit și dezgolit de sentimente, gesturi și gânduri potrivnice, adică din alea ce nu intră în tipaj…


Jan 15 2011

o nunta in Basarabia…

Vitalie Sprînceană

Întâi despre faptul cum ar trebui să vorbim dacă filmul ar avea pretenția să relateze fidel o realitate culturală.

– Prea lung – ar fi trebuit să se termine imediat după scena tentativei de ruletă rusească.

– Nu-i capodoperă, dar nici nu cred ca depășește pretenția de a pune cap în cap niște stereotipuri curente despre cele două țări și de a le aduna împreună. De a le întâlni, cum ar veni. Întâlnirea a ieșit așa, frumușică…

– Figura Poetului, adică tata socru, e o găselniță fantastică. În ea încape orice versificator de duzină. Unul de la ”Literatura și Arta”, bunăoară sau altul din multitudinea de bloggeri, poeți amatori și alți artiști pe apucate ce cred că poezie înseamnă a aduna cuvinte în versuri cu rimă. Andrei Strâmbeanu, de exemplu.

– Scena cu moartea câinelui și doliul legat de eveniment apare cel puțin forțată. Că nu mai suntem noi, basarabenii/moldovenii chiar așa de inimoși cu animalele. Dovada-s legiunile de câini vagabonzi ce fac plinul străzilor orașelor republicii țării noastre…Și tratamentul general ce li se aplică, de la vlădică (Primar) la opincă (orășenii).

– Clișeul Johhny n-are vreo treabă cu șmecherii de București. E mai degrabă un Ostap Bender din Odesa cosmopolită a anilor 30, decât naționalistul de show…

– Ruleta rusească nu se practică în Moldova. Oamenii au frică de Dumnezeu. Cei ”neînfricați” își trag gloanțe în plină stradă, fără chichițe etetice…

Am uita însă faptul că filmul folosește referințele culturale în calitate de pretext pentru a construi o istorie hazlie, în nici un caz pentru a țese istorii morale…Cum într-o istorie hazlie, hazul e cel mai important, figurile grotești, uneori exagerate și colorate excesiv (cum e Valera cu naționalismul său de vodă feudal), nu îndeplinesc decât funcția de a stârni râsul. Așa-i regula umorului: exagerarea, săritul peste cal… Clovnul poartă haine caraghioase doar pe scenă, în restul timpului fiind om obișnuit.

Cei care au crezut că-i vreo morală dincolo de adunătura caraghioasă de tipi imposibili – au căutat degeaba. Nu se găsește morală. Nici moralizări.

Argumentul principal contra criticilor moralizatoare se hrănește din faptul că filmul nu face vreo sinteză nouă sau originală a identității culturale românești (în acest caz judecata morală ar fi cumva legitimată), nici nu creează vreun fel de basarabenitate necunoscută nouă, ci doar pune niște prejudecăți să se bată cap în cap…Eu nu prea pricep cum ar arăta o neutralitate într-un asemenea film, pentru că, mi s-a părut mie, românii regățeni și basarabenii apar, în acest film, egali în fața ridicolului…

Despre filmul însuși (că tot am vorbit despre lucruri inexistente până acum – ba o fidelitate a relatării, ba un conținut moral) – el agață.

Pentru că joacă abil cartea ambiguităților culturale între două lumi ce se consideră a fi proxime, dar și clișeele exoticismului local…Un fel de Balcanism de consum intern. Din acest motiv, intranslabil în alte limbi/culturi. Ideea de a-l trimite la Oscar (născută poate din interesul de a trimite cât mai mulți oameni în cinematografe) e una deplasată. Filmul n-are nici o referință ”universală”, ci doar mâncăruri locale…

Dar e o rețetă internă cu multe-multe variații posibile: nunta în România (cu mire basarabean, nuntași cu marșutcă, țigani și lăutari, vodcă și urși, plus un oaspete turc ce aduce în dar tinerilor însurăței o copie a sabiei lui Ștefan cel Mare și Sfânt), nunta în Oltenia/Transilvania (cu unguri și secui, pălincă), nunta în Italia (cu varză murată, veri primari inventați, nuntași-gastarbeiteri)…

p.s. Am vizionat filmul furat de pe torrente…n-am cinematograf românesc aici la Washington…nu consider c-am făcut mare ispravă, dar cred c-ar fi timpul pentru un Netflix românesc cu streaming on-line…așa ar fi corect.


Jan 8 2011

democratie, filme. terorism

Vitalie Sprînceană

Trăim într-o epocă paradoxală în care aparent toată lumea preferă democrația, dar prea puțini mai cred că guvernarea democratică poate face ceva (Iris Marion Young). Semnele-s multiple: lumea (1+1) vrea politcieni tehnocrați, adică miniștri cu cifre și rigle, că vorbăraia despre ”alegere și compromis” dăunează, altă lume – religioasă – se jură că-i place democrația, dar totuși consideră că-i mai bine un baston la paza libertății cultelor și convingerilor religioase…

Four Lions” (2010). Un must see. Despre stupiditate. Cea generală. Poliție stupidă: am înpușcat omul corect, dar alt ins, greșit, s-a detonat în mulțime (‘As I understand it, we shot the right man, but the wrong man blew up’). Atenție: teroriștii sunt și ei tâmpiți. Dar au bombe.

Les hommes et les dieux” (2010). Ar trebui văzut înaintea Oscarurilor, căci s-ar putea, ca reprezentant al Franței, să ia unul. Răvășitor, despre o alegere, toleranțe, ecumenisme locale și nebuniile teroriste ale unei lumi…Favoritul meu pentru anul trecut.


Jan 3 2011

Holocaust, boli, zambet, trenuri – filme

Vitalie Sprînceană

Recuperez handicapuri cinematografice. Privesc clasică, mai ales pelicule din alea pe care, din varii motive (cel fundamental fiind monumentala lor absență la inexistentul cinematograf din sat sau din alte rețele culturale locale – bibliotecă, videotecă) nu le-am privit la vremea când au apărut. E trist că trebuie să lucrez la două viteze – să urmăresc viața cinematografică curentă și să cârpesc goluri acumulate din mila ”mediului cultural moldovenesc”…

La vita e bella (1997). Cred că-l cunoaște toată lumea, filmul ultra-cunoscut/ultra-premiat al lui Roberto Benigni. Controversat…

Citeam undeva-cândva o critică a filmului ce se dorea devastatoare și a cărei pretenție principală era prezența râsului și a veseliei într-un film despre Holocaust. Zicea autorul cu pricina (s-ar putea să fie însuși Claude Lanzmann, dar nu bag mâna-n foc) că Holocaustul trebuie prezentat exclusiv într-un fel: ca întruchipare a Răului absolut, iar asta presupune un fel de dramaturgie specifică a abordărilor lui, adică un fel de cenzură estetică, justificată din punct de vedere moral…Aceeași opinie sugera că prin simpla și nevinovata inducere a ideii că Holocaustul putea fi trăit cu zâmbetul pe buze, sau construit ca un joc, se realizează un act de relativizare și ridiculizare a tragediei. Dacă râsul era posibil, înseamnă că Holocaustul n-ar fi fost atât de strașnic – asta putea fi una din posibilele și deloc doritele lecturi ale peliculei. Din aceste motive, filmul lui Benigni n-ar avea dreptul la viață…Părerea mea e desigur contrarie – avem dreptul și la abordări luminoase, nuanțate și complexe ale experiențelor extreme – lagăre de concentrare, foamete, sisteme totalitare – ale secolului XX…Dragoste există și pe vremea holerei…

Adițional, a-i da cu rigla peste palme lui Benigni că nu-i suficient de ”realist” sau că zugrăvește în mod caricatural o realitate complexă precum lagărul de concentrare, ar însemna să uităm că filmul e totuși un film, nu un manual de istorie, iar personajele și situațiile, așa cum sunt construite, au altă funcție decât să copie fidel o realitate – ele stau ca simbol…Și eu îs desigur de partea simbolului, mai degrabă decât de partea șublerului corectitudinii istorice…

Critica mea pentru filmul lui Benigni nu se construiește deci ca una ideologică sau morală. Argumentul meu principal este cel compozițional: chiar nu văd rostul primei părți. Aia cu povestea siropoasă de dragoste între un evreu și o învățătoare italiană…Extravaganțe inutile: cai verzi în restaurantul unui hotel, goană inutilă pentru pălărie, un fel de dușmănie neînțeleasă între un funcționar și eroul principal, mulți măscărici, tâmpiți și idioți, scene inutile, un poet de prisos al cărui unice contribuție la film se rezumă la faptul de a fi posesorul unui automobil și să fi citit două rânduri din Scopenhauer…Această primă parte putea fi liber înghesuită în grila de emisie a vreunui canal de telenovele, că-i din clasa aia…

A doua parte, pe care eu o iau drept filmul întreg, e bucata bestială…Începe undeva pe la minutul 50 (la ce naiba 50 de minute pentru crearea unui ”context” sau ”subiect” ce nu servește vreo funcție de sens în partea a doua? Ca și cum ar fi pelicule diferite adunate împreună de năstrușnicul Toto din Cinema Paradiso). Acolo clovnul Guido e chiar la locul lui. Pentru că umorul său are un rost: cel de a menține o speranță în viață, de a păstra o demnitate umană sub atac, de a proteja visele și speranțele de imediatul terifiant și, de ce nu, de a construi un adăpost ”magic” împotriva realității pe moment insuportabilă… O formidabilă competiție de ”definire a realității” (construirea discursului dominant, cum se zice în noua limbă păsărească) între simțul extraordinar al umorului, al lui Guido, și efortul combinat al naziștilor, fasciștilor, ideologiei și anti-semitismului. E și o bătălie pentru normalitate. Purtată cu armele anormalității – râsul, la urma urmei nu-i cea mai de preț calitate a omului, zic filosofiile religioase.

Notă: 6 pe scara 10. Toate punctele pentru partea a doua. 0 pentru prima.

Knockin’ on Heaven’s Door (1997), regizat de Thomas Jahn. Pe aceeași linie de subiect cu ”Sweet November” (2001) sau ”Griffin and Phoenix” (2006). Dar e mult mai slab decât acestea două. În fapt, s-ar găsi doar două scene memorabile: una, ploioasă, când Martin Brest aduce la ușa mamei sale un Cadillac întocmai ca cel al lui Elvis Presley și alta, oceanică – cu cei doi eroi pășind spre valuri, cu o sticlă de Tequilla la braț sub melodia uneia dintre multiplele variante ale celebrului cântec ”Knockin’ on Heaven’s Door”, interpretat inițial de Bob Dylan…

Restu-i umplutură de o calitate îndoielnică – vă veți întreba cu mai multe ocazii de ce-a fost nevoie de tocmai 2 bodygarzi idioți și șeful lor patron-proxenet, când se putea cu 1 sau chiar fără el; la fel, mare-i nedumerirea în legătură cu prezența unor polițiști la fel de idioți și măscărici, neputincioși și neîndemânatici îngrămădiți în situații neînțelese…

Adunătura asta de inutilități presupus hazlii, de fapt, ridicole face ca filmul să nu mai fie perceput ca un film ”serios” despre viață, moarte, dorințe și ultimele 3 zile ce-ți rămân pentru a-ți împlini unica dorință, cea mai Mare…Mai mult, ridicolul ridicol sabotează filmul și pe din altă parte – de ce ți-ar părea rău să părăsești o lume plină de netoți, iar regizorul, la fiecare pas reușește să mă convingă că nu-i mare lucru să lași o lume idioată ca asta…Prea multă farsă încât să mai iei în serios intențiile filmului…

Notă: 4 pe scara 10. Cine n-are timp, să găsească ultimele 3 minute ale filmului, cu cântec cu tot. E mai mult decât suficient.

Pentru a fi onest cu mine însumi ar trebui să adaug măcar 2 rânduri și despre alt film ”clasic” ce l-am privit în grabă zilele astea – Train de vie (1998) al lui Radu Mihăileanu. Are o idee filmul…Năstrușnică…Pe toată durata filmului, urmărind parada de idioți ce constituie masa principală a eroilor (un mașinist autodidact ce conduce după manual, un rabin lipsit de autoritate și cam isteric, un nebun pe post de profet, altul pe post de revoluționar) m-am întrebat dacă s-ar putea filma, în principiu, o peliculă serioasă cu același subiect. M-am surprins că da. Adicătelea că aceeași temă putea fi inserată într-un context mai puțin balcanic, rocambolesc și carnavalic…

Pentru mine, Mihăileanu e mai întâi regizorul lui ”Va, vis et deviens” (2005) și după aia restul. Adică tributul kusturicesc al balcanismului cultural de export. Și haraciul orientalismului auto-indus.


ankara escort ankara escort