Nov 30 2012

razboaiele civile ruse (Viata si Destin, Vasilii Grossman)

Vitalie Sprînceană

Тебе что, обязательно было вспоминать Мандельштама? Что, не знаешь других поэтов, нерепрессированных, ну Пупкина какого нибудь? 

(rom. Chiar era necesar să amintești de Mandelștam? Nu cunoști alți poeți, ce nu ar fi fost supuși represiunilor? Un Pupkin oarecare, de exemplu.)

E un fragment de dialog ce are loc într-o familie de intelectuali evrei evacuată, în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei (1) undeva în regiunea Novosibirsk. Se găsește în excelenta ecranizare a romanului lui Vasilii Grossman, ”Viață și destin” (Жизнь и судьба), regizată de Serghei Ursuliak.

Ursuliak știe bine anii 40 – a mai regizat un serial, Lichidarea (2007) în care povestea viața criminală a orașului Odesa imediat după război precum și luptele pe care le-a purtat puterea sovietică pentru a restaura ordinea publică.

Filmul ”Viață și Destin” trădează, în mod clar, textul cărții, cel puțin în partea în care Grossman are grijă să sugereze înrudirea celor două forme politice ale răului totalitar: fascismul și comunismul. Probabil e o mare pierdere.

Pe de altă parte, ecranizarea aduce și un câștig. Regizorul ce nu a găsit curaj să pună în film semnul politic și moral de egalitate pus de scriitor în carte,  a îndrăznit totuși să bage sub lupă cotidianul sovietic al războiului (pe front și în spatele frontului).

Pe urmele lui Grossman (dar și a unor Soljenițân sau Șalamov), Ursuliak găsește în Marele Război un imens ghem de războaie și conflicte mai mici, o serie necontenită de războaie civile. Liniile de front ale acestui războaie nu trec prin spațiul ce-i separă de fasciști de comuniști, ci prin teritoriile identităților etnice, religioase, de clasă sau politice.  Câteva exemple: evreiii și restul lumii (documentarul Iz Goi a lui Alexandr Stupnikov), etniile minoritare și rușii, sătenii și regimul (E adevărat, întreabă un ostaș sovietic în filmul lui Ursuliak, că colhozurile vor fi desființate imediat după război?).

Nu-i o noutate, dar trebuie s-o repetăm la nesfărșit: atunci când naziștii nu-i extermină pe sovietici, ultimii au grijă să se nimicească singuri. O zice genial în Lichidarea alt erou al lui Ursuliak, banditul ucrainean naționalist Vitalie (porecla Academicianul): Cine să vă înțeleagă pe voi, bolșevicii? Dacă nu luptați contra cuiva, atunci vă apucați să vă ucideți între voi!

Găsesc această obsesie cu miriadele de războaie civile ce s-au desfășurat sub umbrela Marelui Război, în unele filme ce au apărut recent în spațiul cultural rus. E evidentă la Serghei Loznița în filmul său ”În ceață” (2012), după romanul cu același nume a lui Vasil Bykaw (Bykov). Se găsește și în eposul lui Nikita Mihalkov, ”Soarele înșelător 2” (Утомлённые солнцем 2) în cel puțin două momente. În primul, două femei privesc de departe cum un sat întreg urmează să fie nimicit pentru că acolo au fost uciși doi ostași nemți. Una din ele îi zice celeilalte: Să nu-ți fie jale de ei. Merită să moară. Au stat ca lașii ascunși în casă când tu le cereai să te scape de soldații germani ce doreau să te siluiască. Asta e pedeapsa lor. Într-un alt moment antologic, Iosif Stalin îi vorbește lui Kotov cel reînviat din lagărele morții și din batalionul de pedeapsă (штрафбат) despre civilii ce au rămas în spatele frontului: Ei trebuie pedepsiți pentru că nu contribuie la efortul de război.

Încet-încet, filmul rusesc contemporan despre război dezvrăjește povestea unificatoare a Marelui Efort. Victoria finală a URSS asupra Germaniei Fasciste apare, în această nouă înțelegere, mai degrabă ca paradox decât ca rezultat legitim.

A se citi, în calitate de supliment, două excelente monografii ale lui Antony Beevor, ”Stalingrad” și ”Berlin. Căderea-1945”.

1. Mi se pare un gest de bun simț să folosesc termenul sovieto-rus Marele Război pentru Apărarea Patriei în locul occidentalismului mai neutru Războiul al Doilea Mondial. Pentru țara aia și pentru cetățenii ei războiul chiar a fost unul pe viață și pe moarte, de apărare a Patriei în toate sensurile ei – familie, casă, sat, oraș, Țară.

 


May 19 2012

The Dictator/Dictatorul, 2012

Vitalie Sprînceană

The Dictator (2012).

Nu e capodoperă, în mod cert. Pentru că prea puține culori se pot adăuga tabloului complet al dictatorului ieșit din minți realizat cândva de Chaplin. Nici tema ”descoperirii Americii” de către bogătași africani răsfățați nu e noutate de pe vremea când Eddie Murphy a explorat-o în ”Coming to America”. Rămâne totuși un film bun. Ce se privește de minune din America.

…Partea dificilă a filmului este înțelegerea faptului că subiectul ține de SUA, iar Wadiya, țara inventată, nu reprezintă decât un pretext de a vorbi dintr-un exterior inventat despre probleme americane. Ca-n ”Scrisorile Persane”.

(Munira Syeda, de la Consiliul de relații Americano-Islamice n-a priceput și a trăsnit pe HuffingtonPost o ditamai critică precum că filmul ar leza sensibilitățile musulmane.) La limită, în The Dictator au fost băgate și stereotipuri anti-chineze, anti-evreiești, rasism idiot și anti-feminism.

Filmul e de fapt despre insensibilitățile și nerușinările americane.

Întâi cele cu privire la Africa și Lumea Arabă (bigoții de la Asociația pentru Familie din Florida au servit, probabil drept prototip) și care adună toți musulmanii sub umbrela figurii ”urâtorului” de femei.

Doi, cele cu privire la caracterul de cartel al multor înțelegeri de la ONU prin care, sub nume frumoase, se ascund împărțiri de lume, petrol și resurse naturale. A se analiza industria petrolieră din Irak după invazia Coaliției.

Trei, o oarecare ”flexibilitate” morală a Hollywood-ului (nu-i deloc o temă nouă). Partea asta se regăsește în obsesiile paralele ale dictatorului Aladeen și ale Ambasadorului chinez la ONU de a aduce în pat starlete. Aladeen colecționează femei, chinezul – bărbați. Echivalentele în lumea reală îs cât se poate de transparente. Sting a cântat fiicei lui Karimov, președintele dictator al Uzbekistanului, Beyonce, Nelly Furtado și Maria Carey l-au distrat pe defunctul stăpân al Libiei, Muammar al-Gaddafi, iar șirul e lung-lung.

Patru, cireașa de pe tort. Obsesia ipocrită a Americii de a se considera modelul democratic par excellence. Discursul-parabolă a lui Aladeen la semnarea noii Constituții a fost copiat, probabil, din vreun program al mișcării Occupy, pentru că se găseau acolo toate revendicările lor. Într-o formă ridicolă. Imaginați-vă, americani, rostește cu emfază dictatorul Aladeen, ce ar fi să trăiți într-o dictatură. Ar însemna să oferiți unei minorități de 1 % bogății imense și scutiri de taxe, iar pentru restul să nu ajungă bani de educații, ați băga majoritatea presei în mâna unor oligarhi. Ar fi groaznic.

…Partea asta, ultimă, nu mai e comică. Nici nu mai știu cum e ca satira să fie o reprezentare mai adecvată a realității decât ”copiile” fidele de la televiziuni.


Apr 25 2012

film: Ceddo (1977) de Ousmane Sembene

Vitalie Sprînceană

Intrat pe unda filmelor africane.

Ceddo (1977) al senegalezului Ousmane Sembene stă în capul listei. Cea mai concisă descriere a filmului se găsește la Mark Leeper: un Akira Kurasawa la scara unui sat. Un micro-epic.

Istoria unui trib african obligat să se convertească la islam. Un grup de inși decid să se opună – Nu Dumnezeul îl face pe om, zice unul dintre rebeli.

Dumnezeul, răspunde imamul. La care adaugă că cei ce nu-l recunosc pe Allah sunt câini și nici nu se merită să se discute cu ei. Trebuie uciși.

Noi avem credințe vechi, continuă rebelii.

Oricum trebuie uciși, zice imamul cetei de credincioși. (relatare liberă și subiectivă a filmului).

Pe margini, catolicii vând vin localnicilor. Apoi arme. În schimbul unor femei pe care le dăngăluiesc. Sclave adică. După, le și botează.

Au fost omorâți unii. Regele, pentru că legea lui Allah nu permite două autorități (seculară și laică) într-o comunitate. Catolicii, pentru că un sat este prea mic pentru două Divinități. Imamul este împușcat și el – chemarea sângelui e mai puternică decât textele religioase.

Alții au luat calea exilului… Filmul sfârșește trist.

Review de la The new York Times.


Jan 23 2012

film – In Time (2011)

Vitalie Sprînceană

In Time (2011). E greu să bagi o tipă roșcată cu picioare lungi în rolul lui Pavlik Morozov.

Ajung 5 minute. Primele. Filmul are o idee. Bună. Dar e doar una.


Nov 8 2011

filme: Stalag 17, Pickup on South Street, The last detail

Vitalie Sprînceană

 

Stalag 17 (1953). Lagărul de concentrare ca un spațiu butaforic. Fascismul ca circ. Clovni, sexualitate intensă și multă (cumva mă miră că filmele sovietice despre lagărele de concentrare naziste nu abordează deloc tema sexului, ca și cum deținuții sovietici ar fi supraviețuit în lagăre doar cu grija pentru biletul de partid), fasciști glumeți care zâmbesc la hohme și nu se apucă de pistol, o adunătură de prizonieri care citesc din Mein Kampf pentru a deveni buni fasciști, adică să se re-educe, că așa e misiunea oficială a lagărului.

Pickup on South Street (1953). Conține o replică memorabilă. ”Are you waving a flag at me?” Rom. Agiți drapelul în fața mea? Istoria unui hoț de buzunare ce ajunge, urmare a unei serii de întâmplări hazlii și ridicole, să ajute poliția la prinderea unui activist comunist ce încearcă să transmită sovieticilor secretul bombei atomice (aluzia la soții Rosenberg e pe față). Mai e și monologul excelent al eroinei Moe Williams (interpretată de Thelma Ritter). Ca supliment intelectual vine detaliul că la difuzarea filmului în Franța distributorii au tăiat orice referință la comunism. Cenzura politică (Franța avea un partid comunist puternic și intolerant) a transformat un mare film într-o peliculă de nimic.

The last detail (1973). Povestea a doi marinari ce îl escortează pe un al treilea spre pușcărie și care decid că drumul dinspre Virginia spre North Hampshire poate fi presărat cu experiențe plăcute: bere în Washington, o abatere spre casa din Philadelphia a escortatului ca acesta să-și vadă mama, un bordel în New York, că viitorul pușcăriaș nu cunoscuse încă femei, barbeque într-un parc înzăpezit din Portsmouth. Spre final cei trei prind că mica lor escapadă n-a fost decât o anomalie, și că restul vieții lor și-l vor petrece în pușcării diferite: unii în armată, alții în temniță.


Sep 21 2010

.

Vitalie Sprînceană

(Into the wild, 2007). Hristos, în pustie, avea sprijinul Tatălui. Și al Diavolului. Care-i securizau existența fizică – e greu de închipuit vreo furtună de nisip ori o avalanșă de pietre care ar fi amenințat protagoniștii celei mai celebre discuții din istorie (aia cu ispitirile). Cred c-o fi fost vesel să trăiești după regula lui ”Scris a fost!”.

Christopher McCandless, insul real despre care-i făcut filmul, plus o carte, nu dispune de o asemenea foaie de parcurs: nicăieri nu s-ar găsi un ”Scris a fost!” care ar conține ceva garanții ale unei traiectorii. E un individ cu fobii, trăiri, vise, iluzii ce-și tipărește în fentă, căzătură după căzătură, cucui după cucui propria carte a vieții, având o copertă în spate (nașterea) și una în față (moartea). Într-un final, natura-l ucide. Semn că nu i-a fost sortit să devină un Mântuitor. Era atât de bine să fi avut un Diavol alături. Îi ținea măcar de frig.


May 13 2008

filme cu firma

Vitalie Sprînceană

Între 15-19 mai, la cinematograful „Odeon” (str. Eminescu, lângă Teatrul „Satiricus Ion Luca Caragiale”; Beer Platz, pentru restul) se desfăşoară festivalul de film documentar Cronograf. Pentru că eventul e organizat de moldoveni în Moldova, site-ul festivalului este ultimul loc din lume (virtuală şi reală) unde ai putea afla ceva despre programul proiecţiilor, dezbaterile aferente, oaspeţii sau filmele în concurs.

În asemenea cazuri, se ciuguleşte de la agenţii, ziare, se mai consultă un ghid funny sau cauţi prin cunoscuţi (am văzut ceva reclamă în oraş care însă nu spune mai mult decât ştiam înainte: că Festul are loc la Odeon şi că se vor proiecta şi filme străine).

„Jurnal de Chişinău” anunţă (tocmai 2 zile înaintea organizatorilor) un fel de miniprogram al festivalului:

– joi, 15 mai, ora 18:00, la deschidere – „Război pe calea undelor” deAlexandru Solomon, despre Radio Europa Liberă – bănuiesc că va fi mare îmbulzeală, s-ar putea să fie şi o petrecere corporativă a biroului REL în Moldova… cine vine, ne întâlnim ceva mai devreme, la 17.00, să zicem, sau prinde locuri, invitaţii, bilete.

– vineri, filme din Italia, Franţa, Germania

– sâmbătă, filme produse în Polonia, Slovenia, Serbia, Finlanda, Belarus, Canada (nu rataţi documentarul românesc “Podul de flori” , regizor Thomas Ciulei – aici vor curge probabil lacrimi mari şi multe, de crocodil dar şi sincere)

– duminică, “Un scurt film despre râs” (Germania)

– luni, 19 mai, ultima zi a Festivalului, la Restaurantul Bier Platz (ora 11.00) se va desfăşura Masa Rotundă “Noul val al cinematografiei din România – radiografia unei afirmări pe plan internaţional. Oportunităţi de dezvoltare. Perspective de colaborare cu cineaştii din R. Moldova”, al cărei moderator va fi Mihai Fulger, critic de film din România.

… Tocmai mă gândeam că anii trecuţi Cronograful a fost « cuminte » şi a proiectat doar filme funny (Câştigătorul de anul trecut, filmul polonez « În drum » era o saga în stil Kerouac şi cu un substrat romanctico-ecologist transparent) şi mă întrebam dacă tradiţia va fi respectată. Ei bine, organizatorii mi-au spulberat criticile şi au decis să fie mai incisivi anul ăsta – filmul despre europa Liberă sau cel despre Podul de Flori sunt o mărturie că sensibilităţile politice sau ideologice nu vor mai fi trecute cu vederea.

update, 14 mai: a aparut un nou site al festivalului. cu informatie la zi. ceea ce am scris mai sus despre organizatori era valabil pentru ziua de ieri.