blog implicat

”Apostolul Pavel nu a avut cont bancar.”

”Banii sunt făcuți pentru a-i servi pe oameni, nu pentru a-i guverna.”

”Statele ar trebui să exercite un control mai mare asupra sferei economice și să limiteze autonomia acesteia în așa fel în economia să servească cauzei binelui comun.”

”Capitalismul nestrunit i-a învățat pe oameni că banii sunt mai importanți decât orice altceva, i-a învățat logica profitului cu orice cost, i-a instruit să exploateze fără a ține cont de persoana umană.”

”Respectul pentru adevărul Omului care nu este un factor economic adițional sau un bun ce poate fi utilizat după plac, ci o ființă înzestrată cu natură și demnitate ce ne pot fi reduse la un simplu calcul economic.”

Noul Papă Francis vorbește de parcă ar citi din rezoluțiile oficiale ale congresului unui partid radical de stânga ori din dezbaterile de la Forumul Social Mondial.

Însă fostul cardinal Bergoglio citește și citează din surse teologice interne. Din rezultate ale unor interpretări radicale a Bibliei în contexte non-europene. Arhipelagul acesta de teologii este cunoscut sub numele generic de ”teologiile eliberării”. Ele au inspirat mișcări de eliberare națională. Mișcări de emancipare și justiție socială. Mișcări de luptă contra rasismului. Mișcări de luptă contra dominației patriarhale. Contra distrugerii mediului ambiant.

Teologiile eliberării, ”eliberate” și ele de Conciliul Vatican II, sub conducerea legendarului papă Ioan al XXIII-lea, au fost inițial marginalizate de urmașii papei Ioan al XXIII-lea, în special de polonezul Ioan Paul al II-lea  (Wojtyla) și de germanul Benedict al XVI-lea (Ratzinger). Punctul de acuzare împotriva acestor teologii era că acestea s-ar găsi periculos de aproape de comunism, iar papa polonez, angajat în propriile lupte anti-comuniste în Europa de Est și mai ales în Polonia sa natală, nu putea admite ca creștinismul catolic să se apropie atât de mult de dușmanul său de moarte. Benedict al XVI-lea a jucat și el un rol cheie în marginalizarea teologiei eliberării, fiind Cardinal Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, autoritate ce a condamnat teologia eliberării de cel puțin 2 ori, în 1984 si 1986 acuzând-o de derive marxiste.

Recunosc că alegerea cardinalului Bergoglio m-a suprins și nici chiar retrospectiv nu pare firească. E drept că mulți factori indicau necesitatea unor schimbări radicale în vârful ierarhiei Bisericii Catolice.

Unu, Biserica catolica a pierdut masiv credincioși, mai ales în America Latină, leagănul teologiei eliberării. Penticostalii și carismaticii, bunăoară, au crescut spectaculos de la 4 % din populație în 1970 la 28.1 % în 2005 (de la 12.6 milioane la 156.9 milioane credincioși). Creșterea s-a făcut mai ales din contul catolicilor.

Doi, revirimentul religios al prezentului cam ocolește bisericile tradiționale iar o mare parte a acestei energii de revenire este captată de culte non-ierarhice, carismatice, experiențiale ce pun accent pe trăire personală mai mult decât pe carte și ritual. În America Latină, Africa și Asia cultele carismatice au explorat din plin bâlbâiala Bisericii Catolice în privința unor teme precum justiția socială, inegalitățile economice, capitalismul, exploatarea economică și au formulat propriile surogate de soluții mai ales sub forma ”teologiilor prosperității”, care nu numai că justifică dorința de îmbogățire a credincioșilor, inegalitățile și exploatarea economică ci chiar le oferă o justificare teologică.

Trei, teologiile prosperității nu doar că organic sunt împletite cu capitalismul neoliberal, ci activează ca locomotive ideologice ale acestuia în țările din Sudul Global. Ideea că bogăția ar reprezenta un semn al benevolenței divine dar și un indiciu al harului personal se pliază de minune pe tendința neoliberalismului de a localiza sursa succesului exclusiv în motivația și abilitățile personale ale individului de a ghici și manipula logica pieței.

Altă convingere a teologiilor prosperității, cea potrivit căreia situația economică a individului reflectă nivelul credinței acestora, are scopul de a scoate de sub critică și supraveghere instituțiile și de a masca aranjamentele instituționale vizibile și invizibile ce se fac vinovate de exploatarea economică și injustițiile sociale. Astfel teologiile prosperității suspendă critica instituțiilor sociale și se fac responsabile de generarea unei critici ”sociale” formulată doar în termeni individuali sau divini – Omul concret și Dumnezeu.

În fine, prin intermediul teologiilor prosperității, dar și prin inovații la nivel doctrinar (incorporarea unor elemente din cultura tradițională, utilizarea muzicii, accentul pe trăire în detrimentul sofisticărilor hermeneutice, locul central acordat practicilor de vindecare), cultele penticostale și carismatice reușesc să atragă mai ales grupurile marginalizate și victimele reformelor neoliberale (femeile, săracii rurali, populațiile indigene, precariatul urban) adică ”electoratul” tradițional principal al bisericii catolice.

Pentru Biserica Catolică provocarea e evidentă – dacă nu încearcă să schimbe aranjamentele instituționale, dacă evită să confrunte principial și constant cauza directă a inegalităților economice – capitalismul neoliberal, atunci Vaticanul riscă să fie martorul pasiv al unei evoluții ce va avea drept consecință diminuarea populațiilor catolice și creșterea numărului aderenților unor teologii precum cele ale prosperității.

Pentru catolicismul din America Latină, Africa și Asia capitalismul nestrunit și rivalii doctrinari (penticostalismul, carismaticii) reprezintă fața seculară și cea religioasă a aceleiași monede – neoliberalismul.

Catolicismul, noul comunism?

Zicea niște ani în urmă fostul președinte al Moldovei Vladimir Voronin că ”primul comunist din istorie a fost Isus Hristos”. Și avea mare dreptate.

Nu neapărat în sensul că Hristos ar fi fost deținătorul carnetului de membru cu nr. 00001 al Partidului Comuniștilor din Imperiul Roman. Ci în sensul că Hristos articula pentru prima oară câteva din marile critici ce se vor găsi ulterior în arsenalul partidelor de stânga: relația problematică bogați-săraci sau pericolul cooptării bisericii de către puterea politică și financiară (sensul scenei cu izgonirea fariseilor din templu) etc.

Chiar dacă mainstreamul instituțional – Biserica Catolică – a cedat în majoritatea cazurilor ispitei combinate a puterii și banilor, anumite curente interne, în special ordinele religioase – franciscanii, iezuiții – au păstrat viu acest grăunte ”socialist”. Într-un sens specific franciscanii și ulterior iezuiții au fost de-a lungul istoriei fracțiunea socialistă a Bisericii Catolice.

Azi această fracțiune ”socialistă” (ori social-democrată) deține frâiele puterii. Și pare pornită să fie, alături de o importantă fracțiune a Islamului, un nou comunism. Adică un anti-capitalism. Cel puțin pe dimensiunea economică.

p.s. Și locul Bisericii Ortodoxe? A se citi teza de doctorat a Mitropolitului Moldovei Vladimir, despre eficiența gestionării instituției bisericii și despre rentabilitatea investițiilor în biserică. Era și o cifră: 1 leu investit la 10 lei profit. Un limbaj de fond hedge. Adică dinspre partea aproape de putere și bani a status quo-ului.

Teologia eliberării reprezintă după mine momentul cel mai interesant al istoriei religiei în veacul 20. Încercarea unor slujitori ai Bisericii Catolice  din America Latină de a combina creștinismul cu marxismul pe terenul luptei pentru justiție socială și emancipare politică a reușit să creeze pentru o vreme un Dumnezeu creștin ce nu mai era doar a omului alb bogat, ci și al celor de alte rase, al femeilor, al popoarelor indigene și mai ales, un Dumnezeu al săracilor.

Preotul Frei Betto, teolog, activist politic și scriitor brazilian era supus unui interogatoriu între două ședințe de tortură în pușcărie.

Anchetatorul:

– Cum poate un creștin să colaboreze cu un comunist?

Părintele Betto:

– Pentru mine oamenii nu trebuie împărțiți între credincioși și necredincioși, ci între opresori și oprimați, între cei care doresc să păstreze această societate injustă și cei care luptă pentru echitate și justiție.

Anchetatorul:

– Ai uitat că Marx considera religia ca fiind un opium al poporului?

Părintele Betto:

– Burghezia este cea care a transformat religia într-un opium al poporului prin a propovădui  un Dumnezeu căruia i-a dat în stăpînire doar cerurile, în timp ce pentru sine și-a luat pământul.

 (sursa)

Răsfoiesc o carte destul de scandaloasă – The Family: The Secret Fundamentalism at the Heart of American Power – scrisă de jurnalistul Jeff Sharlet.

Acesta s-a infiltrat timp de o lună într-o organizație religioasă semi-secretă din Washington, unde a fost acceptat ca ”membru”, a participat la ședințele ei tainice și a audiat mesajele destinate exclusiv inițiaților.

Cartea adună impresiile lui Sharlet despre această experiență, dar și amplul său proiect de documentare a legăturilor grupului (zis convențional Frăția ori Familia) cu establishmentul politic american.

Legătura principală urmărită de Sharlet este cea dintre politică și religie, de aici și caracterul cumva senzaționalist al lucrării ce încearcă să dezvăluie legăturile invizibile ce se întind deasupra și dedesubtul diviziunilor spectrului politic. Partea politică e destul de speculativă, căci Frăția nu scrie hârtii, nu dă recipise și nu încheie contracte. Unicul ei act public – The National Breakfast Prayer – vizitat de toți președinții americani de la Eisenhower încoace reprezintă mai degrabă o mărturisire publică despre forța religiei decât un meeting anual al organizației.

Partea cea mai intrigantă a investigației ține de teologia grupării – o adunătură eclectică de fascism, militarism, fundamentalism creștin și o lectură foarte specifică a Evangheliilor. În linii generale, structura teologică a grupării e susținută de următorii piloni:

– Putere (esența învățăturii lui Isus, în opinia membrilor grupului, ar fi cultivarea spirituală și sprijinirea celor cu puterea, fără vreo o legătură cu orientarea lor doctrinală. De aici și susținerea pe care grupul a acordat-o unor importanți lideri naziști precum Hermann Abs sau dictatorului indonezian Suharno).

– neo-evanghelism și fundamentalism elitist – mesajul lui Isus, în viziunea membrilor Familiei, n-ar fi adresat decât unei minuscule elite compusă din inși aleși. Populismul și mesajele sociale adresate prostimii ar constitui, în această interpretare, o malformație a creștinismului. Isusul Familiei e un lider excepțional ce ar fi reușit să adune în jurul său 12 oameni excepționali ce au difuzat învățătura la nivel global și au construit cea mai redutabilă instituție a noii învățături – Biserica – care a dominat lumea aproape o mie și ceva de ani.

Isus plus nimic sau Isus minus religie minus caritate minus justiție socială. O religie pentru lideri.

– rezistență la etica și norme morale umane. Un lider poate fi judecat doar de Hristos, nu de oameni, adică machiavelism motivat religios. Panteonul grupării reflectă perfect acest principiu – Cinghiz Han, Stalin, Lenin (de la care au învățat principiul organizării pe celule), Hitler, Hristos.

Ordinea și ierarhia politică, zic regulile Frăției, sunt consecințe ale ordinii și intenției divine. Intervenția ce vizează ameliorarea acestei ordini nu poate fi decât un păcat împotriva voinței lui Dumnezeu. Din acest motiv Frăția militează împotriva ajutoarelor și politicii sociale – Dumnezeu avea ceva în minte când i-a făcut pe săraci. Tot din acest motiv Frăția a sprijinit mai ales pe republicani și neoconservatori (de la o vreme aceiași).

– dominionism – Biblia ghidează fiecare acțiune. Grupul visează să reconstruiască societatea creștină timpurie care, în viziunea lor, era condusă de Dumnezeu însuși.

Membrii grupului se consideră aleși și văd frățiile și contractele spirituale ca legături mai tari decât contractele seculare.

Interesant că, dezvăluie Sharlet, printre membrii grupului se numără politicieni din ambele partide politice, adică republicani și democrați, dar și lideri sindicali (câți o mai fi rămas), businessmani prosperi și alții.

Ce-i atrage într-un club ca ăsta? Religia? Puțin probabil, mai ales că e greu de idetificat una în Familie.

O fi poate aura Frăției ca grup de prestigiu, cu criterii de admitere absurde (se intră cu recomandarea altui membru).

Poate mai mult decât astea ar fi faptul că ideologia extraordinar de flexibilă a Familiei conține totuși un miez dur – cel de a justifica privilegiile celor aleși, celor reușiți (fără a le interoga calea spre succes). Prin asta Familia oferă o teodicee necesară ce justifică ierarhiile materiale, bunăastarea unora dar și sărăcia altora. Probabil Frăția e un loc bun pentru a scăpa de remușcări.

Creștinismul adoptat pentru capitalism nu apare chiar ca o noutate excepțională a acestui început de veac. Etica protestantă cică ar fi favorizat dezvoltarea acestui spirit al exploatării banilor pentru a crea alți bani. Mai nouă e tendința de a scoate din creștinism creștinismul și de a-l lăsa pe Hristos singur, ori de a-l adapta la contextele economice ale economiilor post-industriale. Cartea lui Bruce Barton “The man nobody knows”, apărută în anii 20, cea care îl descoperă pe Isus ca pe un guru al managementului și un consilier bun pentru sporirea profitului, a fost doar o primă rândunică.

Istoriile astea au până la urmă o morală – religia e vie, e aici și e pe multă vreme. Nu doar că nu a murit, așa cum ziceau filosofiile vremii, nici că s-a perimat, cum ziceau alte filosofii. S-a adaptat și o face în continuu, și sunt sigur că, așa cum Hristos a încăput în epoca medievală, apoi în modernitate, în societatea industrială și în cea post-industrială, își va face loc și prin societățile viitorului, indiferent de sofisticăreala lor.