Aug 11 2012

(lecturi de duminica) istorii cu si fara carte…

Vitalie Sprînceană

Înțelegerea evoluției condițiilor și mentalităților maselor reprezintă un proces cu dificultate deosebită. Majoritatea subiecților investigației istorice țin de categorii educate și articulate; mulți au creat și lăsat în mod inteționat mărturii scrise ori au fost descriși de martori ce-i cunoșteau suficient de bine. Acțiunile, gândurile și cuvintele celor fără carte (analfabeți/needucați), și majoritatea subiecților mei fac parte din această categorie, rămân în mare parte în afara documentelor și mărturiilor cu care lucrează istoricul. În cazul în care totuși categoriile fără carte lasă urme în documente, aceste mărturii sunt munca unor observatori externi ce i-au observat și descris în scopuri și cu interese proprii. Poliția, birocrații, folcloriștii, preoții, învățătorii, agronomii și oamenii de litere au investigat și descris categoriile fără carte dar, oricât de critici sau simpatetici ar fi fost, ei nu ne pot spune ce s-a întâmplat în calitate de adevărați participanți. (…)

Însă masele fără carte nu sunt, în fapt, lipsite de voce. Ele pot și își exprimă ideile și sentimentele în câteva moduri. Sociologi, etnografi, geografi și mai recent, istorici demografi au creat pentru noi instrumente noi și diferite prin intermediul cărora putem interpreta evidențele. (…)  O sursă particulară de evidențe asupra vieții grupurilor fără carte poate fi găsită în cântecele, dansurile, proverbele, poveștile și tablourile țăranilor, adică întreaga sferă a artelor și tradițiilor populare.

Eugen Weber, Peasants into Frenchmen: The modernization of rural France, 1870-1914 (Stanford University Press: 1976), pp.xi-xii.

Cartea poate fi cumpărată de aici și poate fi salvată în fișier .pdf pentru lectură aici.


Apr 29 2012

stiinte obiective si idealuri morale

Vitalie Sprînceană

Prins într-un paradox formulat excelent de Christian Smith:

Puține dintre teoriile pe care le utilizăm în științele sociale modelează ființele umane într-un fel care ar justifica idealurile umaniste morale și credințele politice. Și mai puține construcții ale umanului în teoriile sociale aruncă lumină asupra motivelor din care acesta ar fi purtător de drepturi, egalitate sau autonomie. Majoritatea teoriilor zugrăvesc oamenii ca fiind guvernați în mod esențial de influențe externe, ca fiind antrenați în competiție pentru resurse, ca manipulând strategic prezentări ale sinelui, ca luptând cu rivali pentru putere și statut, ca construind identități din bucăți de roluri deja scrise, ca raționalizând acțiuni cu justificări discursive post hoc, ca având comportamente, gândire și sentimente în feluri ce pot fi prezise conform unor variații de atribute și categorii, ca trăind vieți ce pot fi deconstruite după criterii statistic măsurabile și modelabile…Probabil toate astea sunt adevărate. Dar acest tablou nu contribuie în nici un fel la fundamentarea credinței în drepturile omului, justiție socială, egalitate, toleranță și emancipare…

A se citi excelenta What is a Person?


Nov 25 2011

Alexandru Vakulovski: 157 DE TREPTE SPRE IAD sau Salvati-ma la Rosia Montana

Vitalie Sprînceană

Chișinău: Editura Cartier, 2011.

Citit.

Îmi place că Alexandru Vakulovski nu se teme să umble la teme interzise. Era frăția moldo-română în Pizdeț. Acum e civilizarea cu năbădăi, zisă și integrare europeană, a unor români.

S-ar putea de găsit în poveștile incredibile cu privire la vânzarea cu bucata a morților din cimitir, a copacilor de pe loturile adiacente minei sau negoțul profitabil cu casele din zonă o critică a unui materialism scârbos de care s-a îmbolnăvit societatea românească.

Un fragment revelatoriu:

Morţii au fost duși din Roșia Montană. Pentru fiecare mort mutat s-a primit o sumă frumoasă de bani, frumoasă și pentru un om viu. De sub crucile mari, ruginite, s-a scos ce mai rămăsese și a fost îngropat în altă parte. Morţii noștri s-au mutat. Din moartea lor se scoate aur, din mormintele lor se scoate aur. Se curăţă locul. Oase aruncate într-un sac și îngropate apoi în altă parte. Roșienii discută între ei: — Bă, da’ ăsta de lângă mormântul lui taică-meu nu e rudă cu noi? — Cred că da, dacă e îngropat aici, cred că era văr cu tata… — Da, păi atunci hai să facem cerere să-l mutăm, mai scoatem un ban?! — Unde îl mutăm? — Păi mai contează… Îl băgăm și noi undeva pe lângă familie… Mormintele au rămas din ce în ce mai rare. Morţii rămași sunt licitaţi. E ceartă mare între săteni. Cine a fost și mortul cui e. Crucile și monumentele funerare vor rămâne. După care vor trece buldozere și vor șterge tot. În locul morţilor se vor îngropa crucile și monumentele. Majoritatea roșienilor de-abia au așteptat să se care. Au vândut tot: case, pământuri, morminte. Acum sunt fericiţi. Pentru casele lor au primit bani cât să fie cei mai șmecheri în altă parte: vile cu turle și mașini beton. Nici nu mai trebuie să meargă la muncă în Spania și Italia. Gata, i-a lovit norocul pe roșieni!

S-ar mai putea de găsit (cine caută!) și niște anti-doturi împotriva folclorizării satelor și a veiții rurale – știți povestea aia cu veșnicia, aerul curat, produse ecologice și fete încălțate în opinci, ce-și poartă pașii ușori și trupurile îmbrăcate în ii înflorate pe pajiști de un verde inexistent, uneori însoțite de flăcăi ce trăiesc o tinerețe eternă, în ițari și cu căciuli mițoase de cârlan?

Poate că sunt astea. Poate că sunt și altele.

Mai e însă și povestea unei tinere ce se naște și trăiește în mijlocul unei fățărnicii atât de crunte încât poate fi egalată doar de ura constantă a celor care o înconjoară.

Așa am fost botezată. Am scăpat ieftin, doar cu câteva coaste rupte, vânătăi peste tot și mâinile răsucite. Nu s-a terminat însă aici. De câte ori se îmbătau — luam bătaie. De câte ori se enervau — luam bătaie. Și au mai apărut și pedepsele. Prin înfometare și prin frig. Ei mâncau la masă și eu nu aveam voie să mănânc. Dacă vroiam să mă așez și eu, mi se răspundea scurt: marș de-aici! Să-ţi dea tat-to!

Mai e și istoria dificultăților de a construi un sine din fărâmituri de duplicitate, falsă religiozitate, sex cât încape și cu cine dă (și cam toată lumea dă în roman, ca în lume).

 Spre final mai multă ură, mai multă fățărnicie, mai mult sex.

Cine vede în roman doar limbajul licențios și sexul e aidoma nătângului ce confundă, într-o parabolă zen, luna de pe cer cu degetul care o arată.

Sexul reprezintă pretextul de a vorbi despre lume.

Și pentru că sunt mai multe feluri de sex în roman.

Sexul normal ce se trezește într-o adolescentă și procesul de descoperire a propriului corp – ”m-a ajutat să descopăr plăcerea fizică. Mai apărea în viaţa mea ceva esenţial. Aflam că trupul nu e numai pentru durere, pentru bătăi și umilinţe, pentru frig, foame și chin, ci și pentru plăcere.

Apoi sexul ca strategie de mobilitate socială într-o lume fluidă – ” străinii, la început arheologii, apoi cei din firma canadiană care au venit să șteargă Roșia Montană de pe faţa pământului, erau foarte râvniţi. Nu doar de fete, ci și de părinţii fetelor. Pentru că tot ce era străin era aur, bani. Vechea fantomă a aurului din Apuseni s-a transformat în niște prezenţe foarte reale, în carne și oase, ale unor străini beţivi și curvari. Dacă fetele nu erau seara acasă și se afla că au stat cu localnici — curve, în sfârșit înţelegeam bine termenul, da erau niște curve ieftine pe care bărbaţii nu se sfiiau să le fută cu orice ocazie. Sau cel puţin așa se credea.

După, sexul și sexualitatea ca principiu fondator al relațiilor de putere dar și ierarhiilor și aranjamentelor sociale – ” Nu știam de ce nu mă fut. Dar în schimb am început să văd că toată lumea se fute. Se fute acasă, în pat, la serviciu, în paturile vecinilor, în poduri, pe dealuri, printre animale, ziua, noaptea, pe stradă… Oamenii nu vorbeau despre futut, dar în schimb se futeau cu toţii… Se căsătoreau pentru asta, ca să se fută mai simplu și când vor ei. Se băteau pentru futut, făceau daruri ca să fută, erau promovaţi prin futut, concediaţi pentru că nu s-au futut bine ori s-au futut cu cine nu trebuia. Din cauza fututului multe generaţii din familii diferite nu-și vorbeau, altele, din contra, se aliau. Din cauza fututului beau, se lasă de băut, fumează, se omoară. Totul e legat de futut. Mi se părea incredibil cum se fute toată lumea și că totul ţine de futut. Oamenii munceau mult ca să fută mai mult. Furau ca să fută. Se îmbogăţeau ca să fută. Chiar și săracii se futeau. Și animalele. Chiar și profesorii de la școală se futeau! Și totuși încercau să ţină ascuns lucrul acesta.”

Cititorii cu nas mai subțirel, mai sensibili la ”limbaj licențios” și mai pretențioși ar putea să caute referințe livrești despre importanța sexului în viețile ființelor umane la Freud sau Foucault.

Ca impresie generală, cartea mi-a plăcut.

Se lecturează ușor – eu am citit-o printre alergări pe banda de jogging, mersul cu bicicleta eliptică, așteptare la cabinetul unui profesor.

Și e vorbăreață. Adică nu te lasă indiferent.

p.s. ar trebui să amintesc și fascinanta lume a ființelor imaginare precum Omul de Gumă, piticii. Și moartea.

cumpără cartea pe iTunes store la doar 2 dolari. Prețul unei beri la oricare din terasele Chișinăului.

fragment pe scribd.com


Nov 9 2011

Umberto Eco. lansare de carte.

Vitalie Sprînceană

Vine mâine Umberto Eco în Washington să-și lanseze traducerea în engleză a ultimei sale cărți, Cimitirul de la Praga. N-am reușit decât s-o răsfoiesc. La discuție mă duc totuși. Bănuiesc că Eco va vorbi și despre altele. Nu-i exclus să fie întrebat și despre mișcarea Occupy – americanii nu ezită, de obicei, să-și întrebe oaspeții despre privirea acestora asupra vieții politice americane.


Nov 3 2011

hai sa citim…ieftin

Vitalie Sprînceană

Clasa cititoare cu origini și simpatii basarabene, împrăștiată prin toate colțurile planetei (și cu acces la net) salută inițiativa editurii Cartier de a  pune niște literatură locală (atâta cât este!) în lumea virtuală sub forma unor ebooks ce pot fi procurate la un preț de 3-4 ori mai mic!

Doar două cărți, până una-alta, ”Sexul și Perestroika” a lui Constantin Cheianu, și ”Capcanele identității” ale Tamarei Cărăuș.

Modest, ca orice început. Sper că-i o rândunică ce va aduce o întreagă primăvară a lecturii.

Notă: prețul cărții lui Constantin Cheianu, pe care am procurat-o, căci pe cealaltă o am în variantă de hârtie, e de 2 dolari. 20 lei. Prețul unei beri Efes la majoritatea teraselor din oraș. Ori o jumătate de pizza. Accesibile adică.

Vedem dacă mai ține mitul/ipoteza/presupunerea că compatrioții mei nu citesc din motivul că ar fi cărțile prea scumpe!

S-ar putea să descoperim că nu citim … pentru că nu citim.


Oct 27 2011

sefii gulagului

Vitalie Sprînceană

 

Lecturez memoriile unui gardian din Gulag, Fiodor Mohulski, care a activat în sistemul NKVD din 1941 până în 1946 în temei în PeciorLag, Republica Autonomă Komi…

Vocile și punctele de vedere ale gardienilor, supraveghetorilor sau administratorilor NKVD au absentat ilustru din studiile și memoriile ce reconstruiau subiectiv sau obiectiv istoria Gulagului. Mă rog, despre gardieni se vorbea, și au avut grijă s-o facă și Alexandr Soljenițân, și Varlam Șalamov, și Evgenia Ginzburg, și Jacques Rossi – adică  deținuții care au supraviețuit.

Dar gardienii erau construiți, adică descriși așa cum apărea funcția lor în ochii deținuților. Câine de pază, slugă devotată a capriciilor unor birocrați de partid, profitor, analfabet. Cum, tipic, deținutul nu se vedea vinovat și nici nu avea temei să accepte verdictul fabricat de justiția formală, gardianul trebuia să întruchipeze neapărat hidoșenia regimului…

Ne-au mai rămas apoi tot din memoriile deținuților câteva chipuri memorabile de gardieni tirani (în minte îmi vine figura obscenă a unui paznic ce ținea cu orice preț să-l împuște pe eroul lui Șalamov din Povestiri despre Kolâma), povestite cu grijă și abilitate, figuri sinistre care au adăugat mult sol tare sub convingerea că gardienii și supraveghetorii trebuie că o fi fost inerent răi, de vreme ce puteau servi un sistem nenoricit și nedrept ca ăsta.

(Mohulski în dreapta. sursa)

 

Cartea lui Mohulski nu m-a convins că gardienii ar fi fost buni. Nici că le-a păsat prea mult vreodată de soarta deținuților. Dar m-a învățat să înțeleg că perspectiva supraveghetorilor  era încadrată temeinic și ea într-o logică a ei. Deloc condamnabilă. Normală, într-un sens foarte specific.

Apar pe alocuri la tânărul supraveghetor-inginer (Mohulski e trimis în sistemul GULAG imediat după absolvirea facultății de inginerie feroviară, adică la 22 ani) gânduri că justificările propagandei – Gulag-ul ca loc de re-educare a cetățenilor sovietici, deținuții ca dușmani ai regimului sovietic – nu țin prea bine în frigul polar, dar nu ajunge, așa cum ne-am fi așteptat, să chestioneze întregul sistem, să empatizeze cu deținuții ori să le organizeze escapade cu șalupe spre Canada prin Polul Nord.

Din contra, Mohulski încearcă și reușește cu un succes remarcabil să mobilizeze acești oameni pentru muncile care le-au fost distribuite. Adică perpetuează și reproduce întregul sistem de represiune asupra deținuților, chiar dacă o face delicat și cu multă compasiune. Mohulski mai e și onest – nu adaugă retrospectiv în Memoriile sale pretinse îndoieli cu privire la natura sistemului. Nici false rezistențe la cultul personalității. El crede atât în promisiunile regimului cât și în scuzele propagandistice ale acestuia. Unicul lucru anti-sovietic pe care Mohulski îl prinde e că violența se distribuie arbitrar și că e imprevizibilă.

Pe scurt Mohulski reprezintă, într-un limbaj de lemn contemporan, un excelent administrator de proiecte a cărui staff de colaboratori e însă specific. Oameni trimiși în tundră fără voia lor. Pe care Mohulski reușeșete să-i impună să lucreze. Fără forță sau violență.

În fapt, memoriile lui Mohulski nu fac decât să sugereze că lumea alb-negru a celor buni (deținuții) vs cei răi (gardienii și administratorii de lagăre) n-a existat niciodată. Că ambele grupuri au fost prinse în procese și logici mai generale, în afara controlului lor. Că supraveghetorii nu erau cu necesitate mici fuhreri locali ci funcționari aflați sub supravegherea neîncetată a Partidului și a Organelor de Securitate. Că supraveghetorii, deși puteau decide de multe ori asupra vieții deținuților, nu aveau mai multă libertate să decidă cu privire la moartea lor proprie…

 

Falia fundamentală ce desparte dramatic memoriile personale ale unui Soljenițân și Mihulski stă în universul limbajului ce-l folosesc și în cele două lumi radical diferite pe care aceste universuri de discurs le fundamentează. Lumea lui Soljenițân e cea a abuzului asupra individului nevinovat, cea a răului absolut ce intervine aleatoriu în viața a milioane de oameni, cea a terorii ce planează permanent asupra cetățeanului sovietic, cea a presiunilor enorme a regimului asupra fiecărei părți a personalității deținutului – corp, suflet, intimitate, gender, viață sexuală. De aia și trăiește în cuvinte precum abuz, nedreptate, tiranie, libertate, iertare, adevăr.

Lumea lui Mohulski, pe de altă parte, e o lume a eficienței. A sarcinilor de partid și a misiunilor ”de înaltă responsabilitate” îndeplinite cu succes. A luptelor cu cifre, rapoarte, a proiectelor strategice în care oamenii sunt încadrați în munci silnice pentru a decide chestiuni geopolitice – asigurarea încărcăturii cu cărbuni pentru americanii ce aduceau mărfuri prin programul Lend Lease. A libertății oamenilor îngrădite din diferite rațiuni de stat – dușmani ai poporului ce trebuie izolați, elemente politice care trebuie re-educate eficient, poduri și linii de cale ferată ce trebuie să apară în locuri capricioase. Cuvintele ei sunt: ordine, eficiență, îndeplinirea cu succes a sarcinilor.

Cumva eu nu-l pot crede pe Mohulski. Pentru că lumea sarcinilor și misiunilor de Partid, fie și în numele unor scopuri precum Apărarea Patriei (despre ce fel de apărare a patriei poate fi vorba când inși în floarea vârstei putrezesc aiurea în zăpezi în loc să fie trimiși pe front?) e îngustă și are ca limită fereastra biroului. Cea a lui Soljenițân conține lumea din afara biroului. Plus biroul însuși. Și Adolf Eichmann zicea că a fost un ins bun și că n-a ucis pe nimeni vreodată și că pe toată durata carierei doar a scris și semnat hârtii și a rezolvat probleme birocratice.

 

 


Oct 18 2011

moartea de pe hartie

Vitalie Sprînceană

Simții o tristețe sinceră când am mers la casa lui Benito, al cărui tată, Geronimo, fusese una din sursele mele principale și care murise două luni înainte de întoarcerea mea la Chipaya. Am recunoscut imediat fotografia lui Geronimo făcută de mine însămi cândva cu ajutorul magiei Polaroidului – aici sunt ochii lui Geronimo, silueta lui, unele gesturi. El nu mai este cu noi azi și totodată e atât de prezent! ”Vezi, îmi zice Benito, fotografia lui e aici și va fi veșnic aici!”.

Vocea lui Benito e plină de emoție. Un pașaport se găsește printre lucrurile personale ale decedatului, un detaliu ce-l bagă pe prietenul meu într-un ocean de confuzie.

Privește, îmi zice, documentul era valid până în 1992, așa scrie pe hârtie, de ce el a murit înainte?”

(Nathan Wachtel, Dieux et vampires. Retour à Chipaya, 1992)