blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Tag: 7 aprilie

Cîteva lucruri despre criza din Ucraina (pe care le puteți afla doar dacă închideți televizorul/calculatorul)

1. Nu există, în criza ucraineană, o parte progresistă și o parte reacționară, una modernă și una retrogradă, una democrat reformatoare și una autoritar conservatoare. Se confruntă unele grupuri ce reprezintă categorii social-politice diferite: Ianucovici (cu familia), oligarhii ucraineni (cu interesele lor), mase urbane și rurale sărăcite în Vest și Est (categoriile perdante ale tranziției ucrainene, mobilizate totuși sub false slogane de genul UE vs Rusia), grupuri politice, radicale și moderate, ce au afilieri istorice și simbolice opuse, un fel de clasă medie (nemulțumită de arhaismul sistemului politic ucrainean, dar totuși înfricoșată de posibilitatea unor dezordini în masă ce i-ar pune în pericol siguranța fragilă), un tineret educat dar fără prea multe perspective de muncă sau trai decent, o birocrație enormă a cărei supraviețuire depinde direct de stabilitatea statului etc.

Grupurile acestea nu se aliniază nicicum pe scheme de genul Bine vs Rău, ci fac alianțe și coeziuni de moment. Unele alianțe vor dura probabil puțin (grupurile pro-europene și cele naționaliste), altele vor dura la sigur mai mult (oligarhii lui Ianucovici pot găsi interese comune cu guvernul Opoziției, dacă aceasta cîștigă).

2. Jocurile geopolitice există, chiar dacă nu în sensul tragerii de sfori, cum vorbesc mulți ”experți în geopolitică” ce au apărut peste noapte. Puteți fi siguri, bătrînelele ce transmit din mînă în mînă pietre pentru construcția baricadelor nu ridică salarii de la Ambasada SUA.  Asta nu înseamnă că nu există grupuri plătite pentru a provoca dezordini – așa-zișii titușki și IT-titușki. Dar mulți dintre cei care stau noaptea în piață, aduc hrană și provizii protestarilor (sau luptă cu aceștia) o fac pe gratis, mînați de disperarea și nemulțumirea lor.

E adevărat că Putin tușește și se cutremură toată Ucraina. La fel de adevărat e că și tusea Uniunii Europene zguduie Ucraina. Și strănutul (sau înjurătura) SUA tot face ravagii. E normal ca unele țări/blocuri de țări să aibă interesul ca lucrurile în Ucraina să se desfășoare într-un fel anume. Ce mai!, chiar și minuscula Moldovă are interese geopolitice în Ucraina: vrem ca situația să nu degenereze într-un război civil – depindem masiv de importurile agricole și industriale ucrainene, iar piețele din Odesa (km 7), Cernăuți și Hmelnițk alimentează o foarte mare parte a comerțului cu amănuntul din țară. (E adevărat că tusea Moldovei n-o ia nimeni în seamă.)

Partea tristă a jocurilor geopolitice e că acestea găsesc ecou în Ucraina, că țara poate fi destabilizată atît de ușor: un telefon al lui Putin, al unei secretare americane sau al unui eurocomisar. Că Ucraina nu are imunitate – în sensul unei solidarități naționale sau a unui proiect viabil de țară – ce ar anula/absorbi aceste încercări externe de a influența situația.

3. Lipsa unui proiect de țară în care ar încăpea monumentul lui Bandera (din vest) și al lui Lenin (din est), ce ar evita împărțirea țării într-un grup mic de oligarhi (ce au privatizat fostul complex industrial sovietic și au monopolizat noile industrii), un grup destul de subțire de clasă medie și un grup enorm de săraci urbani și rurali – iată ”marea moștenire” a guvernărilor succesive: independentistul Kravciuk, pro-rusul Kuchma, pro-europeanul Iușcenco, flexibilul (inițial pro-rus, apoi pro-european, apoi pro-rus din nou) Ianucovici.

Nu e o noutate că țara e divizată. Noutatea e că Ucraina e la fel de divizată ca acum 20 ani. Că nimic nu s-a schimbat și că elitele politice care s-au perindat s-au complăcut în această ”nimic facere”.

N-ar trebui să ne facem iluzii: Ianucovici nu are un program politic coerent (decît să-și îmbogățească familia). Kliciko și ”opoziția”, dincolo de slogane (democrație, jos dictatura), nu dispune de ceva consistent.

Semn că, oricare ar fi rezultatul crizei de acum, rezolvarea se amînă. Pe un termen nedefinit. Pînă elitele ucrainene se vor învăța să construiască poduri între Lvov și Donețk, între diferitele memorii istorice, între respectul pentru trecut (plăți sociale pentru bătrîni), protecție pentru prezent (drepturi și protecție socială pentru angajați) și proiectul de viitor (condiții pentru tineri), între oligarhi și micii producători etc.

4. Lipsa unui arbitru intern credibil ce ar fi putut media criza, de genul Bisericii Catolice în tranziția poloneză. Da, călugării de la Lavra Pecerska s-au pus în două ocazii între protestatari și forțele de menținere a ordinii (Berkut și miliție). Da, bisericile au găzduit răniți și au adăpostit unii oameni urmăriți de poliție sau huligani. Da, Bisericile au mai scos cîteva comunicate de presă. Dar n-au reușit să adune la o masă opoziția și puterea, să medieze în vreun fel conflictul, să garanteze îndeplinirea promisiunilor. Au tratat rănile, dar nu au putut să dezarmeze forțele beligerante.

Arbitri nu-s nici în societatea civilă, nici în lumea intelectuală.

Doar telefonul (de la Bruxelles, Washington sau Moskova) mai are o greutate la Kiev.

5. Despre Berkut. Care a devenit în ultimele luni un fel de întruchipare a Satanei, răul absolut și sluga regimului lui Ianucovici.

Percepțiile negative despre Berkut sunt firești pînă la o limită. Le-am întîlnit și printre activiștii urbani de la Kiev cu care am vorbit anii trecuți și printre alți artiști și intelectuali ucraineni cu care am interacționat.

Sunt firești pentru că dacă faci protest sau acțiune publică nu vine Ianucovici să-ți rupă bannerele, ci vin băieții de la Berkut. A arunca însă vina pe Berkut pentru aceste acțiuni înseamnă însă a te lupta cu aparențele.

Citiți-l pe Pasolini. Poetul (PCI ai giovani!) Pentru că arta e bună și pe timp de revoluție/revoltă/dezordini în masă.

Cine e Berkut? Trupele speciale ale miliției ucrainene care au rolul de a lupta cu terorismul și banditismul.

Cine lucrează în Berkut? Oligarhi și feciori de oligarhi? Odrasle de noi îmbogățiți, medici sau alte grupuri prospere? Tineri cu studii la Harvard sau Sorbona?

Nu, Berkut angajează oameni ce n-au avut șansa/norocul să găsească slujbe bune, să facă studii la universități ori să moștenească un puț de petrol sau o mină de cărbune.

Berkut angajează bărbați din sărăcimea urbană și rurală, inși pentru care slujba în aceste structuri e calea unică (cu excepția emigrației) de mobilitate socială ascendentă, de job permanent cu salariu.

Tinerii din grupurile radicale și angajații Berkutului fac parte, de fapt, din aceeași clasă socială, chiar dacă-și dau cu pietre, bastoane de cauciuc și cocktailuri Molotov unii în alții. Săracii luptă cu săracii.

Oligarhul ”disident Poroșenko”, nehotărîtul Ahmetov și grupurile din jurul familiei Ianucovici fac parte împreună din altă clasă socială.

Ultima clasă a decis să-și rezolve niște probleme interne cu ajutorul primei clase și a creat niște diviziuni artificiale pe care le-a ambalat în slogane isterice: democrație, patrie, datorie sfîntă.

Oligarhul Poroșenko poate trece oricînd dintr-o tabără în alta (cum a mai făcut-o), angajatul Berkut originar dintr-un sat de lîngă Odesa nu poate.

Nu justific în nici un fel manifestările de brutalitate ale angajaților Berkut. Dar mi se pare că partea cea mai tragică a momentului e că o unitate de forță ce a fost construită și antrenată pentru lupta cu terorismul și crima organizată, e asmuțată acum voit contra unei părți nevinovate (și la fel de neputincioase) a poporului, de către și în interesul lui Ianucovici plus grupurile din jurul lui…

Curajoșilor locali care se indignează sincer la tema abuzurilor Berkutului și umplu facebook-ul, twitter-ul, ziarele și televiziunile cu Jos Ianucovici! le recomand să mediteze 10 min pe zi la evenimentele din 7 aprilie 2009 (se împlinesc 5 ani de atunci), la cît de puțin a trebuit polițiștilor moldoveni pentru a organiza lagăre de tortură în comisariate (răspuns: mai puțin de 24) și la cîți polițiști/judecători au răspuns pentru asta (răspuns: ajung degetele de la o mînă pentru a-i număra).

Am și o sugestie de lectură: raportul SUB ACOPERIREA IMPUNITĂȚII.

6. Desigur că există probleme cu democrația în Ucraina. Probleme despre care se vorbește mult: corupția, birocrația excesivă, barierele în calea libertății de exprimare, intoleranțe etnice și simbolice (uneori stimulate intenționat), inegalități economice, absența transparenței, un sistem judecătoresc corupt, declinul pronunțat al satelor și orașelor mici. Probleme despre care se vorbește mai puțin: monopolurile și cartelurile economice în industrii, agricultură, transporturi, dar și mass-media, exploatarea forței de muncă a emigranților externi (inclusiv moldoveni) și interni, distribuția inegală a veniturilor, spălările de bani, alianțele între politică și marile interese economice (atît interne cît și externe).

Majoritatea sunt probleme cu istorie. Adică cu barbă. Preluate și transmise cu grijă de la o guvernare la alta. Ce ne-ar face să credem că fostul boxer Kliciko ar avea voința de a le soluționa pe toate? Faptul că vorbește frumos despre UE nu se ia în calcul. Iușcenco a vorbit la fel de frumos și tot europenește.

7. Despre vorbit. Sunt foarte multe voci ale crizei. În fapt e o pluralitate de voci care vorbesc în registre și tonalități diferite.

Unele voci informează – ucrainene, rusești, englezești, franțuzești, nemțești etc.

Altele (tot ucrainene, rusești, englezești, franțuzești, nemțești etc) dezinformează – unii jurnaliști în căutare de senzații și trafic de clickuri Adsense au băgat poze cu revoltele din Turcia (2013) sau din Moldova (2009) scriind că ”fac reportaje” din Lvov sau Kiev.

Au și protestatarii vocea lor. Cîteva canale youtube. În care fac transmisiune directă de pe Maidan: concerte, discursuri, slogane, apeluri la mobilizare.

Pe facebook oamenii citează de obicei vocile ce le confirmă părerile despre evenimentele din Ucraina. Adică urmăresc mersul evenimentelor nu pentru a se informa, ci pentru a-și confirma părerile pe care deja le au. (Stranie distorsiune a societății informaționale a cunoașterii!)

8. Dincolo de bătălia din stradă se poartă și o altă bătălie, la fel de crîncenă. Una retorică. Orice protest are și un aspect performativ în care lupta pentru categoriile discursive este foarte importantă. Vedem cum grupul 1 își zice pro-european și democrat și îl numește pe grupul 2 pro-rus și autoritar. Cum grupul 2 își zice ”apărător al ordinii constituționale” și vorbește despre grupul 1 ca fiind vîndut Occidentului și huligani.

Ce ne facem cu aceste etichete și porecle politice? Le luăm în serios și ajungem în situații caraghioase de a explica cum un ”democrat” aruncă pietre într-un apărător al ordinii ”constituționale”?

Nicidecum. Trebuie să învățăm să le privim pe toate cu neîncredere, să înțelegem că ele reprezintă cadre conceptuale efemere în care oamenii își organizează/justifică pe moment acțiunile.

Ele vor fi rescrise încă de foarte multe ori pînă va fi clar rezultatul final al confruntării. Istoria se întîmplă și se scrie/rescrie simultan. Apoi post-factum (Cum a fost și pe 7 aprilie 2009).

9. Despre voința poporului, revoltă și democrație. Reiau comentariul unui om pe care-l citesc și respect mult, Boris Kagarlițki: ”Majoritatea locuitorilor Ucrainei nu susține vreo tabără. Din acest motiv conflictul se prelungește la nesfîrșit. Dacă ”poporul ucrainean” s-ar fi revoltat cu adevărat ori, cum ne zic comentatorii conservatori, ar fi fost gata să ”apere ordinea constituțională”, lucrurile s-ar fi terminat de mult în vreun fel sau altul. În această confruntare însă, exact pentru popor nu se prea găsește loc.”

snoava de 7 aprilie si de tot anul

un text fain scris de Alexandru Lupușor.

Pseudo-interpretare a unei pseudo-revoluţii.

La începutul anului 2009, Moldova a devenit obiect de disputa între cei buni si cei răi. Cei buni au proclamat sus şi tare că doresc o Moldovă fără rău si fără cei răi. Cu toţii care doream binele Moldovei am inţeles că cei buni ar trebui ajutaţi în această grea incercare de a lupta contra celor răi. Şi aceasta cu atît mai aprig, cu cît cei răi nu doreau de bună voie să-i lase pe cei buni să facă bine Moldovei.

Cei buni ne-au făcut să înţelegem că nu poate fi bine acolo unde este rău. Or, rău este acolo unde sînt cei răi. Ştiam că aveam nevoie de cei buni ca să trăim bine. Şi cei buni ştiau că au nevoie de noi ca să lupte cu cei răi care îi împiedicau să facă binele pe care ni-l doream cu toţii. Nu puteam lăsa Moldova în grija celor răi, căci ştiam că ei sînt cei răi şi fac rău Moldovei. Şi mai ştiam că există cei buni care vreau tot binele pentru Moldova. Ştiam, deoarece ne-au zis-o chiar ei.

Cum să fie rău în ţara în care există cei buni care îi vreau binele? Se întreba înrăit în dorinţa sa de bine Poporul, adică noi toţi, cei care ne zbatem între bine şi rău. Şi Poporul a venit cu solutia ca în numele binelui şi în folosului celor buni să facă un rău celor răi. Apoi, cei buni vor face ce e bine de făcut ca să fie bine (ce e bine de făcut chiar şi celor răi). Cum scăpăm de rău, va fi loc pentru bine, îşi zicea Poporul, cel care i-a ales pe cei buni, care au ales binele.

După îndelungata aşteptare a celor buni, veni rîndul Moldovei să aştepte binele făgăduit de cei buni. Nu aştepta Moldova să primeasca, aşa deodată,  tot binele promis (nci nu prea îşi dadea seama cam cum arata acest bine, fiind, desigur, binele celor buni).  Pînă să ajungă să fie o Moldovă a binelui, aştepta pentru început să fie o Moldovă fără rău. În plus, înainte de a fi o Moldovă a binelui, trebuia să fie Moldova celor buni.

Imediat cum cei buni i-au învins pe cei răi, mulţi dintre cei răi şi-au dat seama că binele celor buni e mai bun decît răul celor răi. Şi astfel, mulţi dintre cei răi, luminaţi miraculos de puterea binelui, dar mai cu seamă de puterea celor buni, i-au părăsit pe cei răi, fiind primiţi de către cei buni lîngă binele lor (da, da, deja binele lor !). Cei buni au constatat cu surprindere că şi cei răi care au rămas să fie cei răi parcă nu mai erau la fel de răi.

Desigur ca nu ar fi rău ca cei răi să nu mai fie răi. Rău e că cei buni parcă nu mai sînt la fel de buni.

 

Evul Mediu 2.0 sau Noaptea Sfantului Bartolomeu in varianta moldoveneasca

carte-soros

A curs sânge. Mult. Și cam aiurea. A fost violență – oarbă, brută, animalică, iresponsabilă, inumană, umilitoare. A fost indiferență – medici, procurori, judecători, avocați. A existat și complicitate – pe întreaga așa-zisă verticală a Puterii. Puțină milă, și mai puțină compasiune. Tratament hidos, amenințări, bătaie dezlănțuită, agresivitate, apoi cinism, lașitate. Abolire a socialului pentru o vreme…Un nou Ev Mediu, întâmplat în Moldova la 7 aprilie…

A se citi neapărat raportul  “Sub acoperirea impunităţii” întocmit de Clarisa Bencomo, elaborat și publicat în cadrul proiectului „Consolidarea societăţii civile în Moldova”, implementat de către Fundaţia Soros – Moldova cu sprijinul financiar al Agenţiei Suedeze pentru Dezvoltare și Cooperare Internaţională – SIDA, cam tăcut de presa autohtonă preocupată mai ales să dezghioace găluștele rămase nemâcate după ultimul summit CSI.

E o lectură amară, pe alocuri grețoasă – ești uimit cât de rapid sunt arse etapele de la omul social la maimuța din peșteră.  A fost nevoie de milioane de ani ca fiara să devină om și doar 48 ore pentru ca omul să devină fiară.

Citez din prefața semnată de Victor Munteanu, Director al Programului de Drept, Fundaţia Soros – Moldova: ” Moldova a reușit să creeze o Academie de Politie bine dotată și echipată, Universităţi cu facultăţi de Drept, să reconstruiască clădirea superbă a Curţii Supreme de Justiţie și a Ministerului Afacerilor Interne. Am ajuns să ne lăudăm cu legi ajustate la cele mai avansate standarde în domeniul drepturilor omului. Cu toate acestea am ajuns să facem un pas imens înapoi! Au fost de ajuns câteva sute de poliţiști mascaţi sau îmbrăcaţi în civil care să ne arate clar unde suntem cu „procesul echitabil” și cu protecţia drepturilor omului în Republica Moldova. Un sentiment profund de rușine, indignare și dezamăgire îi apasă azi pe toţi oamenii de bună credinţă din Republica Moldova. Nimeni nu vrea să creadă că atrocităţi de asemenea dimensiuni au putut avea loc aici, unde oamenii sunt toleranţi, sufletiști, muncitori și foarte ospitalieri.”

Apoi, cât de lejer toată construcția instituțională a pretinsei societăți Republica Moldova  a ajuns să depindă de un singur om. Despre subordonare (slugărnicie, dependență, contopire chiar a dominației instituționale cu cea personală), zice, cum a observat un jurist la lansare, faptul că mașinăria s-a oprit la ordinul Cuiva (președintele de atunci al țării, Vladimir Voronin) fără a exista o competență legală a acestuia (doar parlamentul, prin lege, are dreptul să amnisitieze) și vre-un ordin pe hârtie…

Apoi, hârtiile au consemnat doar presupusa vina a anchetaților, nu și mijloacele utilizate de oamenii (fărăde)legii…

Apoi, ”bunăvoința” creștină a unei bine părți a populației moldovenești care a zis: ”Bine le-au făcut!”

Apoi tăcerea aproape lașă a altei părți, însoțită uneori de colaborare tacită (mai ales au aplaudat cu osârdie străduințele poliției rectorii universităților moldovenești, asta când 70-80 la sută din cei arestați și schingiuiți erau studenți).

Rețeta e simplă, se prepară rapid și e suspect de replicabilă:

– într-un număr de cazuri ofiţerii de poliţie în haine civile au reţinut manifestanţi suspectaţi fără să se identifice ca reprezentând poliţia. (…) procurorii au folosit prevalenţa ofiţerilor mascaţi ca o justificare pentru neîndeplinirea obligaţiei procuraturii de a urmări în mod eficient acuzaţiile de tortură și rele tratamente.

– Multe dintre reţinerile și arestările investigate de Grupul de criză par să fi fost arbitrare, fie pentru că acestea nu sunt bazate pe o suspiciune rezonabilă că persoana a săvârșit o infracţiune, și atunci ele depindeau de aplicarea arbitrară a formulării vagi a contravenţiilor administrative sau, cum demonstrează secţiunile ulterioare, acestea nu au respectat normele procedurale de bază din legislaţia Republicii Moldova; într-un număr de cazuri, reţinerile și arestările ulterioare au fost arbitrare din multiple motive.

– într-un număr de cazuri investigate de Grupul de criză, procurorii au justificat reţinerile

cu formulare-„tip” de acuzaţii și mandate de arest, care par să aibă prea puţină legătură sau chiar nicio legătură cu realitatea cazurilor individuale. În alte cazuri, procurorii au cerut, iar instanţele au fost de acord, să extindă mandate de arest preventiv, fără a oferi argumente de justificare a detenţiei extinse. o serie de oameni intervievaţi de Grupul de criză au descris că au fost reţinuţi cu un număr mare de alte persoane, niciuna din ele nefiind implicată în acte criminale la momentul reţinerii lor.

– Norme administrative vag formulate și aplicate arbitrar.

– Tortura și relele tratamente în comisariatele de poliţie. (…)De fapt, bătăile în comisariatele de poliţie au fost un fapt răspândit și erau parte a unui model mai amplu de tortură și rău tratament, fiind destinate pedepsirii persoanelor pentru opiniile lor politice reale sau percepute și constrângerii la mărturii care să susţină teoria guvernului că demonstraţiile ar fi fost parte dintr-un complot organizat pentru răsturnarea acestuia.

– Refuzul dreptului la asistenţă juridică confidenţială

– Neîndeplinirea obligaţiei de a anunţa membrii familiei

– Examene medicale și asistenţă medicală inadecvate pentru persoanele deţinute în arestul poliţiei

– Condiţii abuzive de detenţie

– Neîndeplinirea obligaţiilor de a documenta, investiga și urmări penal tortura și relele tratamente din partea poliţiei…

Într-un sens suntem vinovați cu toții, e o pată de ”sălbăticie” care nu va putea fi ștearsă ușor.  O comisie care ar cercetă, nepărtinitor, ce s-a întâmplat în aprilie 2009 ar fi soluția cea mai potrivită… Nu ar fi o răzbunare, ci o elucidare a adevărului… Un adevăr de care avem nevoie cu toții.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén