May 14 2017

Lumi paralele ale protestelor

Vitalie Sprînceană

Vineri seara la protestul împotriva votului ”uninominal-mixt”. Stau undeva la periferia protestelor cu D., o prietenă care face munca de teren la Purcari, în cadrul unei teze de doctorat despre industria vinicolă din Moldova. D. îmi povestește despre un eveniment monden cu vinificatori și îmi vorbește despre unul din ei originar din Telenești (că e fain, deschis, accesibil etc). Trece pe alături, în drum spre un interviu cu o jurnalistă care îl așteaptă la umbra unui copac, Andrei Năstase, unul dintre liderii protestului și se oprește alături de noi.
– Ați spus Telenești?
– Da, răspunde D. – Cel mai bun raion, acolo, în satul Mîndrești s-a născut [compozitorul] Mustea, Năstase [adică el însuși].
D. tace, eu tac, Andrei Năstase ne strînge mîinile și ne lasă cu urarea de a ne documenta despre Telenești…
După ceva vreme, îl văd pe V.V., cunoscut activist urban.
El îmi zice despre un protest împotriva unei construcții ilegale pe str. N. Milescu-Spătaru la Ciocana, care avusese loc în acea zi și în cadrul căruia cîțiva consilieri și deputați socialiști au încercat fără succes să oprească instalarea unui gard.
Trece iar Andrei Năstase pe alături. Se apropie de V., și îl ia peste picior:
– Protestezi, V.?
– Da. Ați fi putut veni azi la Milescu-Spătaru să oprim construcția ilegală. Era un bun prilej de PR pentru dvs. Așa, iar socialiștii își vor face reclamă?
– Ce, spital?
– Nu, Milescu-Spătaru.
– Nu știu nimic, vorbește cu I. G., de la partid. Poate vă ajută ea.
…Și se duce…
Noi rămînem să discutăm cu V.V. și mă prind în acel moment că schimbul de replici e indicatorul unei stări de lucruri: protestul moldovenesc împotriva regimului curge în cîteva (cel puțin două) rîuri paralele, care nu se prea întîlnesc, nu prea discută, și cu atît mai mult nu colaborează.
Pe de o parte există un grup vocal, foarte vizibil, care protestează împotriva unor lucruri ”mari”: capturarea statului, regimul oligarhic, corupția. E un grup cu televiziuni, reprezentare politică (inclusiv la parlament)…Pe de altă parte, alte grupuri, mai mici, luptă la firul ierbii, împotriva unor lucruri ”mici” – construcții ilegale, defrișări de arbori și spații verzi, scheme de corupție și abuz la nivel de bloc sau zonă de rezidență. Grupurile și luptele astea sînt invizibile – oamenii care sînt implicați în ele nu au televiziuni, nici reprezentare politică, abi de reușesc să se facă auziți cînd vorbesc despre garduri, parcuri și blocuri în vacarmul media despre temele ”importante” – identitate, geopolitică etc.
Îs două lumi paralele ale protestului care luptă fiecare de una singură cu regimul. Ar fi mult mai ușor pentru lupte (și mult mai dificil pentru regim) dacă aceste lupte ar constitui o forță comună. Ele nu-s. Din sute de motive.
Și e un lucru de gîndit.


Nov 30 2016

Despre rasismul social în mediul său natural: societatea civilă

Vitalie Sprînceană

Mi-a semnalat cineva că l-ar fi văzut pe Cornel Ciurea (expert în politici publice, fost politician) vorbind la TV în rol de ”trecător” despre reforma anunțată a sistemului de pensii care prevede, între altele, majorarea vîrstei de pensionare pentru femei și bărbați cu respectiv 5 și 3 ani (femei – de la 57 la 62 ani, bărbați – de la 62 la 65 ani). Intervenția cu pricina (vezi intervalul min.2-4) a fost făcută în cadrul unui vox populi realizat în cadrul emisiunii Mesager, de la televiziunea națională, ediția din 30 noiembrie.
După un calup în care prezentatorii emisiunii au povestit despre intenția Guvernului de a majora treptat vîrsta de pensionare aceștia au difuzat un material ”din stradă”, în care ”oamenii ordinari” s-au pronunțat în privința chestiunii. (Trebuie să o spunem odată: așa-zisele materiale din stradă reprezintă un act pur de manipulare discursivă și simbolică: 2-3 inși găsiți în grabă în vreun spațiu public hipercentral și ușor de accesat pentru jurnaliști, ca să nu se chinuie, sînt în mod fals prezentați ca fiind ”poporul” și ”vocea poporului”.)
Printre ”simplii trecători” a fost acostat și Cornel Ciurea. Care zice, cu referire la majorarea vîrstei de pensionare: ”Eu accept chestia asta. Moldovenii trebuie să bea mai puțin și să fie mai sănătoși și să reziste mai mult. Este o idee care e promovată de FMI și de organizațiile internaționale și noi trebuie să ajungem la standardele occidentale.”
Atîta o avut de comentat expertul – un clișeu cu puternic iz de rasism social (moldovenii îs bețivi și de aia mor ca muștele la 50 de ani), acoperit, ca să nu pută, cu un ambalaj de standard internațional promovat de FMI și ”organizațiile occidentale”.
Ar fi aici de discutat destul de mult despre ignoranța, în materie de cauze ale mortalității în Republica Moldova, a lui Cornel Ciurea. Ar mai fi încă cîteva zeci de discuții despre cauzele care împiedică cetățenii țării să trăiască mai mult – de la accesul la hrană calitativă, serviicii de sănătate la condițiile de lucru.
Însă e o discuție pentru altă ocazie.
Pentru că afirmația lui Cornel Ciurea de la tv nu a dorit să transmită o informație (în care caz am fi discutat conținutul ei de adevăr) ci o atitudine. De aroganță. Și ură socială.
Bun, rasismul social (derivat dintr-un fals sentiment de elitism) în rîndurile societății civile nu e un lucru nou. Scriam acu vreo 5-6 ani în urmă despre o marcantă membră a societății civile care se pronunța la tv, în direct, pe marginea problemei cerșetorilor și cerșetoriei din orașul Chișinău (care, conform stereotipului mic-burghez – ok, schimb termenul, să fie clasă mijlocie – se datorează lenii, parazitismului, lipsei de sănătate socială, minciunii) în termenii următori: vai, dar mă stresează cerșetorii când vin la terasă/restaurant să-mi ceară ruble, of, da-i aiurea că dorm la intrarea în blocul meu, că eu mă simt în nesiguranță, că ei emană miros urât, aoleu, da dacă vrem turiști în oraș și-n țară atunci trebuie să-i alungăm la mama dracului (nahren s pliaja pare o direcție potrivită), poliția să-i numere și izgonească, să nu se simtă relaxați…(Nebunia asta a fost rostită după una, alta adică, ce prevedea ca poliția să prindă oamenii ce nu dispun de o locuință în Chișinău și n-au unde dormi în oraș (alde mine, bunăoară) și să-i trimită la ei acasă…adică…acolo unde-i nicăieri).
Am mai surprins ulterior și alte manifestări ale acestei uri sociale printre alți membri ai ”societății civile” la adresa femeilor gravide (că prea le-ar fi lung concediul de îngrijire a copilului și ar trebui să fie scurtat), la adresa cerșetorilor, votanților ”retrograzi” care nu pun ștampila acolo unde ar vrea onegiștii, muncitorilor care-și apără drepturile (care ar încurca economiei să se dezvolte dinamic pentru că îndrăznesc să ceară să fie salarizați decent) etc.
E un fenomen mai vechi, cu origini deopotrivă în trăsături generice ale modului în care funcționează societatea civilă, dar și în anumite idiosincrazii culturale și personale.
La nivel generic, prin însăși felul ei de a funcționa, mașinăria numită ”societate civilă de proiect” generează și alimentează un sentiment de aroganță personală și de grup în mai multe feluri:
– depersonalizarea subiecților cu care interacționează organizațiile societății civile (osc) prin intermediul limbajului. Un întreg vocabular de lemn mijlocește (și distorsionează) comunicarea între osc și publicul general. Cuvinte ca ”beneficiari” (oamenii pentru binele cărora se implementează proiectul), ”servicii de asistență și consultanță” (cînd e vorba de sprijin și ajutor), ”campanii de sensibilizare” (în loc de simplu informare) creează distanțe inutile între cel care primește ajutor și cel care oferă.
– construirea unor relații simbolice implicite de superioritate între ”experți” și ceilalți cetățeni. Expertul e cel care știe, are mijloacele, instrumentele și resursele (că doar de asta i-au dat banii donatorii să facă proiect, pentru că știe!). El e cu necesitate subiectul schimbării – el e ”deasupra” lucrurilor prin faptul că intervine din afară, are ghid de intervenție, are instrumente de evaluare și indicatori de performanță. Ceilalți cetățeni, ”beneficiarii”, sînt obiectul intervenției. Ei trebuie să vorbească doar ceea ce îi cer rapoartele și chestionarele experților, el trebuie să își schimbe comportamentul într-un anume fel ca să-l ajute pe expert să detecteze schimbarea socială, el e cel care e monitorizat și evaluat. Expertul  e cel care instruiește, cetățenii sînt instruiți. Și tot așa.
Majoritatea proiectelor au în imaginarul instituțional figura unui ”barbar naiv”, un ins într-o stare de sălbătăcie și ignoranță (sau cel puțin infantilitate) care, deși se confruntă cu o problemă nu o poate rezolva pentru că fie nu are educația potrivită (de aia el trebuie educat și instruit), fie trebuie sensibilizat (că altfel e nesimțit). Iar această ”muncă ignobilă” de educare revine expertului.
– încrederea ”instituțională” a superiorității cunoașterii ong-istice asupra altor tipuri de cunoaștere – academică, de stat etc. Expertul pretinde că deține un soi de cunoaștere generală și universal valabilă (spre deosebire de cea academică care e fragmentată sau cea de stat care e părtinitoare): un soi de instrumente standard (eficientizare, optimizare), campanii de informare și sensibilizare, capacitare. Puterea falsă (și pericolul) acestui tip de cunoaștere este absența totală a unei autocritici, a reflexivității și a lipsei de nuanțare în funcție de context și situație. Pentru experți, optimizarea va fi soluția magică și în politicile de tineret, și în educație și în agricultură.
– solidaritatea puternică de grup datorată mai ales mecanismelor foarte slabe de autocontrol intern al comunității de experți. Cum unica condiție prealabilă pentru a fi expert este să fii recunoscut ca atare de ceilalți experți și de mass-media prietenă, experții se critică între ei dar nu-și contestează aproape niciodată poziția și legitimitatea lor de experți.
– pretenția deideologizării: experții nu au ideologie, ei au expertiză. Ideologie au și sînt ideologizați eventualii lor critici. Instrumentele lor, valabile și utilizabile în toate contextele, nu sînt, pretind ei, ideologice. (Chiar dacă discursul despre optimizarea cheltuielilor, creșterea eficienței, sporirea competitivității, colonizarea de către  rațiunea economică a unor zone ale vieții care ar trebui sustrase logicii profitului și cheltuielilor: relațiile de familie, protecția socială și medicală, educația, deci, chiar dacă toate acestea urmează aproape în mod fidel definiția standard a ideologiei neoliberale, expertul pretinde că nu e legat, în vreun fel, de vreo ideologie anume. Ceea ce-l face ajutor fidel și entuziasmat al intereselor economice ale organizațiilor internaționale/statelor străine. Pentru că, e una cînd vine Chevron sau Gazprom să zică – vrem să extragem de la voi gaze de șist – în care caz cetățenii i-ar trimite de unde au venit și mai departe, iar alta e să vină un expert local înarmat cu instrumente de analiză ”sofisticate”, neutru și imparția și care zice același lucru: e nevoie să diversificăm sursele de hidrocarburanți pentru a crește independența energetică.)
– absența cvazitotală a resurselor interne de finanțare face osc din Moldova dependente de agendele donatorilor, atît cele politice cît și, mai ales, cele economice.
– o puternică înclinație antietatistă (osc moldovenești se ocupă toate de reformarea statului, văzut ca rău suprem, și ignoră total sfera de afaceri bunăoară și reglementare ei) ceea ce îi face să aibă în mod ”natural” preferințe de dreapta.
La acestea se mai adaugă și diverse particularități culturale sau personale:
– mulți experți tind să se învîrtă doar în cercuri de experți, în contexte destul de elitiste – recepții la ambasade, conferințe în hoteluri, prînzuri sau mese rotunde cu politicieni – de unde și sentimentul că ar fi cumva aleși și merituoși de vreme ce stau atît de aproape de oamenii cu putere.
– munca tipică a multor experți este scrierea și diseminarea de hîrtii, un proces care presupune un contact mediat (prin cifre și indicatori) și foarte redus cu realitatea. Ulterior, odată finalizate, hîrtiilor li se asigură circuit și semnificație publică prin organizarea unor mese rotunde, conferințe de presă, intervenții la tv și radio etc. Ceea ce nu poate să nu creeze un sentiment de importanță.
Adunați laolaltă sau în diverse combinații, acești factori (și probabil mulți alții) alimentează și întrețin o aroganță personală și instituțională care se auto-percepe pe sine ca deținătoare a unei cunoașteri/expertize speciale, una cu potențial de aplicabilitate nelimitat. Aroganță care se manifestă, în multe cazuri, sub forma urii (rasismului) sociale.
De unde că nu mă miră neapărat că Cornel Ciurea face astfel de afirmații. Doar mă întristează, pentru că l-am văzut pe la tusovci social-liberale, social-democrate și în genere de centru-stînga (și m-aș fi așteptat măcar la ceva compasiune sau solidaritate)…
M-aș mai fi așteptat la o atitudine critică față de celălalt aspect al chestiunii majorării pensiilor – modul în care a fost negociat, semnat și implementat acordul cu FMI și ”organizațiile internaționale”.
Că bunăoară acest acord cu FMI a fost negociat în mod absolut secret și a fost facut public abia după ce a fost semnat, adică cînd nu se mai putea face nimic.
Că documentul a fost plasat pe pagina Parlamentului abia cu două-trei zile înainte de aprobare, urmînd să fie avizat de comisiile parlamentare și de ministere….A acumulat doar trei avize de la trei ministere (cel al afacerilor externe, justiției și finanțelor). Ministerul muncii, protecției sociale și familiei nu a avut nimic de zis.
Că FMI a transferat prima tranșă de bani înainte ca acordul să intre în vigoare (aratand ca i se rupe de procedurile legale și politice din Moldova).
Că Parlamentul a adoptat proiectul de legi în două lecturi în vreo 10 min, fără dezbateri, fără avizele comisiilor parlamentare și într-o formă distorsionată (au fost adoptate condițiile financiare ale creditului, nu și anexa de conditionalități, adică Acordul).
Că măsura cu majorarea vîrstei de pensionare oricum va fi adoptată, indiferent de argumentele împotriva ei, pentru că a fost deja negociată cu FMI și Parlamentul se va rupe în 7 dar oricum o va trece iar aceste consultații publice care se întîmplă acum au loc doar de dragul procesului.
Că întreg procesul poate fi rezumat simplu: non-participare+netransparenta+ilegalitate. Asta e noua realitate politică din Moldova, în sfera politică care contează. ”Democrație expeditivă” . Democratură.
N-are Cornel Ciurea probleme cu asemenea chichițe democratice. Dacă donatorul financiar (FMI) și cel politic (PD/guvernul) vor, atunci expertul nu are decît să…promoveze ideea. 


Jun 12 2016

Excursie în viitor

Vitalie Sprînceană

Investițile în viitor arată cam așa – școala din Cigîrleni, Ialoveni, a cărei construcție a început cu mare fast în 2014. stă în ruine.
Elevii din Cigîrleni  merg la școală… în clădirea grădiniței (?!).

Șantierul a fost inaugurat în 2014, de fostul lider al PLDM, fostul prim-ministru Vlad Filat, după ce s-a constatat că vechea școală (construită în perioada sovietică) s-a surpat atît de tare încît punea în pericol viața elevilor…
Primarul din sat, Grigore Duplavă, tocmai trecuse de la Partidul Liberal (pe listele căruia fusese ales în 2011) la Partidul Liberal Democrat din Moldova (pe listele căruia a fost reales în 2015), și șeful PLDM a inaugurat șantierul noii școli pentru a arata sătenilor cît de avantajos e să fii sub coroana Stejarului…
Vlad Filat a promis atunci că ”copiii din satul Cigârleni, raionul Ialoveni vor putea merge la o şcoală nouă, cel târziu, peste un an, lucrările fiind în plină desfășurare.” (internetul a păstrat integral acel moment de PR partiinic – pentru imaginea cu rezoluție mai mare mergi aici):

 

Între timp…Vlad Filat e pe cale de a ajunge la pușcărie pentru trafic de influență, PLDM a fost plecat de la guvernare, Ministerul Educației a trecut la PL, a fost furat (cel puțin) un miliard de euro de bani publici…iar școala de la Cigîrleni a rămas tot șantier neterminat.
Nimic mai trist decît o situație în care viitorul unor copii se pierde în bătăliile partiinice din Chișinău.


May 18 2016

laicitatea cea de toate zilele…

Vitalie Sprînceană

Laicitatea nu se referă în nici un fel la ateism – principiul laicității nu reglementează, nu se pronunță și nici nu decide în vreun fel chestiunea existenței/non-existenței unei entități supreme). În același sens, laicitatea nu se referă la separarea statului și bisericii decît în mod indirect.

Laicitatea e un mod de organizare a vieții în comun (evit utilizarea expresiei ”viață socială” ca opusă ”vieții individuale” din motivul că le văd pe ambele ca fiind forme de viață ”socială” și nu mi se pare justificat să folosesc ”socialul” în două sensuri concomitent dintre care unul mai larg – viața oamenilor în comunități, și altul mai îngust – partea colectivă a vieții unui individ ca opusă unei părți individuale), al cărui edificiu politic e susținut de două principii fundamentale.

În primul rînd, laicitatea ține de relegarea, în mod deliberat, a religiei, credințelor și atitudinilor religioase în sfera privată.
Justificarea acestei relegări e foarte simplă – din moment ce diferențele religioase nu pot fi soluționate prin apelul la judecată rațională (logică formală sau principii științifice de organizare a cunoașterii) sau la alte forme de mediere prin utilizarea unor instrumente ”rezonabile” precum rațiunea (Kant), recunoașterea deplină a celuilalt (Honneth) sau acțiunea comunicativă orientată spre înțelegere reciprocă /raționalitate intersubiectivă (Habermas), adică lucrurile ce ordonează viața noastră în comun – atunci acestea sunt trimise în sfera privată (acolo unde oamenii găsesc destule căi – iubirea amoroasă, experiența traiului și muncii în comun – pentru a le acomoda).

Nu găsim aici o negare a religiei, așa cum afirmă adversarii religioși ai laicității, ci din contra o recunoaștere deplină a religiei ca fiind o sferă autonomă, cu un dinamism și o esență proprie, ireductibilă sau derivabilă din alte sfere ale vieții. Imposibilitatea acomodării rezonabile a diferențelor religioase în viața publică altfel decît prin tratarea lor ca chestiuni ce țin de viața privată a individului oferă ultimului libertatea aproape totală de a-și organza viața privată în conformitate cu preceptele religiei lor.

În al doilea rînd, laicitatea proclamă că bunul comun, viața în comun, interesul general, lucrurile ce țin de însăși organizarea comunității (ceea ce romanii numeau Res Publica) – toate acestea sunt mai importante decît interesele private.

În sinteză, principiul laicității afirmă (1) o separare a vieții publice de viața privată, (2) un principiu conform căruia treburile publice sunt mai importante, mai virtuoase și mai valoroase decăt treburile private (fie că țin de bunăstare economică individuală fie că țin de promovarea propiei credințe și sporirea numărului de ”salvați”) și (3) o relegare a diferențelor religioase în sfera privată.

Restul consecințelor decurg de aici. Unele au legătură, fie și indirectă (separarea statului de biserică), altele nu sunt legate nicicum (laicitatea egală cu ateismul sau cu ”persecutarea religiei”).


May 16 2016

Ideologiile de după sfîrșitul ideologiei

Vitalie Sprînceană

În timp ce comunismul (și constelația de idei ce îl însoțește) s-a păstrat doar în enclave marginale – în unele campusuri universitare, în unele medii intelectuale (al artelor vizuale, al literaturii) și în unele cîmpuri de cercetare precum sociologia, antropologia și economia heterodoxă (atîta cît este!), fascismul, cu multiplele sale avataruri, e mai viu decît oricînd.

Îl găsim în numeroasele forme de etnocentrism și naționalism, în variile ideologii nativiste (curios că în SUA, nativiștii nu sunt, așa cum ne-am aștepta, reprezentanți ai unor comunități indigene – navajo sau cherokee, ci coloniștii albi, paradox prins poate cel mai bine de o zicală rostită frecvent de un artist satiric, Stephen Colbert: părinții mei nu au venit aici tocmai din Irlanda, de la o distanță de cîteva mii de kilometri ca să vadă această țară condusă de imigranți), în diversele forme de rasism socio-economic (scandalul cu apa otrăvită în orășelul american Flint, Michigan, unde o administrație albă și bogată a decis tăierea cheltuielilor pentru sistemul de aprovizionare cu apă iar în rezultat, o comunitate săracă și ”neagră” a trebuit să bea apă otrăvită, în timp ce comunitățile albe afluente din jur au continuat să beneficieze de apă normală, e un exemplu clar de rasism socio-economic. La fel precum și insistența germană în fața Greciei ca ultima să-și plătească datoriile și să accepte condițiile unui tratat inuman – deși se știa că 90 % din așa-zisul ajutor german se întoracea înapoi în Deutsche Bank, deși se știa că condițiile sunt imposibile și inutile), în tot felul de concepții meritocratice duse la extremă (grupuri ce argumentează că alte grupuri și persoane merită pe deplin să trăiască în mizerie, să îndure lipsuri sau chiar războaie pentru că…ar fi înapoiați, cultural inadecvați sau iraționali), în aprecierea și valoarea diferită pe care o atribuim suferinței și vieții în funcție de poziționare geografică și culturală (așa ajungem să deplîngem ca fiind anormală pierderea unei vieți europene sau violențe în orașele noastre în timp ce percepem războaie, conflicte și crize ce ucid zeci de mii în altă parte ca fiind ”normale” și simple statistici), în diversele forme de războaie culturale (în cadrul cărora anumite grupuri – etnice, religioase, lingvistice, cu orientare sexuală diferită – sunt construite și percepute ca fiind străine, capabile de a ”îmbolnăvi corpul social” ori de a strica o ”armonie deplină” – și deci periculoase), în retorică militaristă a supremației unei țări/culturi față de alte țări/culturi (stafia Gayropei agitată atît de intens la Kremlin e la fel de fascistă precum stafia ”luptei cu terorismul” și islamofobia din SUA sau retorica anti-refugiați din Europa Centrală)  etc.

Semințele fascismelor în lume contemporană sunt intens irigate de cîteva ”fluvii” bune. Globalizarea, în forma ei de accelerare a circulației capitalului (mai ales cel specualtiv), de relocalizare a capacităților de producție în funcție de ”costuri” (forță de muncă, reglementări politice, economice și ecologice), de relație structural inegală în care un vest dezvoltat exploatează și menține o stare de dependență a unui sud și est subdezvoltate – toate acestea contribuie la recuperarea unor discursuri și practici fasciste (a se vedea violența contra romilor în Slovacia și Ungaria), la ”legitimarea” apelului la diferite forme de excluziune (deoarece globalizarea este percepută în mod eronat ca fiind incluziune totală și nu excluziune selectivă și inegală, așa cum este ea de fapt). La aceasta se adaugă și impotența stîngii tradiționale de a formula proiecte incluzive, lucru care ține parțial de înglodarea stîngii în varii bătălii culturale (care, de cele mai multe ori reprezintă cîmpuri de bătălie false), parțial de capitularea ei intelectuală și politică în fața hegemoniei dreptei exprimate prin TINA (1). Nu e de mirare (deși rămîne trist!) că stînga grecească a lui Tsipras și Varoufakis a fost îngropată și umilită cu mîinile stîngii franceze a lui Hollande.

E uimitor și paradoxal să vezi, în aceste condiții, pe de o parte, enormul efort intelectual, financiar și politic îndreptat la organizarea și desfășurarea unor vaste campanii anti-comuniste (atît la nivel intelectual, prin subvenționarea unei întregi industrii a cercetărilor anti-comuniste cît și la nivel economic, prin subminarea încercărilor de organizare și gestionare economică alternativă – în sudul global, prin varii forme de exploatare economică și în nordul global, prin slăbirea sindicatelor și altor forme de organizare colectivă a angajaților), și, pe de altă parte, puținătatea eforturilor aruncate pe linia limitării sau eliminării surselor, manifestărilor, ideilor și practicilor fasciste… (Să pomenim în treacăt și faptul că, o anumită parte a ”luptei” anti-comuniste folosește retorici și discursuri fasciste: cei care vorbesc de justiție socială sau lupta de clasă sunt tratați ca fiind slabi de minte, mancurți, amnezici, spălați pe creier adică…categorii subumane.)

În același timp procesul actual al globalizării, în forma sa curentă de exploatare organizată, funcționează ca o mașinărie ce produce în serie fascisme…

 

  1. There is no alternative – fraza este atribuită fostului prim-ministru britanic Margareth Thatcher și exprimă ideea precum că economia de piață capitalistă este forma de organizare economică cea mai bună.

Apr 18 2016

Roger Gladei: ajutăm afaceriștii cu intenții dubioase

Vitalie Sprînceană

Întrucît presa moldovenească (atîta cîtă este!) scrie cel mai des la modul negativ despre tagma avocaților din Moldova (despre unii din ei că ar duce un mod de viață foarte extravagant și luxos, iar despre alții că ar apăra interesele unor oameni nu tocmai curăței), ultima a decis să-și construiască…o presă proprie. Adică un portal mediatic – BizLaw.md – în care nu e nevoie să respecți chițibușuri de genul: informare din cîteva surse, documentare prealabilă, întrebări incomode…
Rezultatul e un fel de ”pagină de adulare” a avocaților…
Un studiu de caz: interviul cu Roger Gladei, care conduce casa de avocatură „Gladei și Partenerii”

Titlul e bombastic și patetic și sugerează cît de etică e compania lui Roger Gladei care nu ar lucra cu off-shore-uri și nici cu ”afaceriști cu intenții dubioase”.
Urmează un șir de întrebări cu caracter laudativ-interogativ, după calapodul: vai, dar cum vă reușește să fiți atît de buni? care e rețeta succesului? de ce sunteți cei mai buni?
Într-o altă lume, pe o platformă mediatică ce ar face jurnalism și nu ”elogii regizate”, dl Gladei ar fi avut parte de alte întrebări.
De exemplu, cum se face că, dacă compania Gladei și Partenerii e atît de etică pe cît pretinde, unul dintre avocații parteneri, Vitalie Ciofu, apără interesele companiei ÎCS FinparInvest SRL (ce aparține oligarhului Vlad Plahotniuc) în dosarul imoral (și ilegal) ce ține de Cafeneaua Guguță – intenția lui Plahotniuc de a construi un hotel de 16 etaje în Grădina Publică Ștefan cel Mare și Sfînt (toată istoria e aici)?
(Avocatul ”etic” Vitalie Ciofu a mai fost implicat în alte cîteva dosare cu răsunet ale lui Plahotniuc: Parcul La Izvor, Gemenii etc.)
Să mai adaug că FinparInvest e o companie off-shore cu capitaluri ce provin de pe adrese din Cipru, SUA, Marea Britanie, Olanda și Belize?
Într-o lume a presei normale și titlul articolului ar fi fost altul:

 


Nov 17 2015

Edgar Morin: trebuie să luptăm împotriva terorii la Paris prin a obține pacea în Orientul Apropiat.

Vitalie Sprînceană

Aici (Le Monde, 17 noiembrie).

morin