Feb 2 2018

Internaționala unui singur om.

Vitalie Sprînceană

Cu acest val de sate moldovenești care ”se unesc cu România” mă gîndesc să fondez și eu o comunitate anarhist-sindicalistă moldovenească compusă dintr-un singur om: eu. Plus încă cîțiva oameni dragi.
Ori să declar că mă unesc, de unul singur sau cu prietenii, cu alte entități de acest gen… Motivația ar fi aceeași ca și în cazul satelor unioniste – dreptul istoric, aspirațiile dintotdeauna etc.


Jan 2 2018

Cum să lupți de-a adevăratelea cu știrile false?

Vitalie Sprînceană

Facebook a decis să abandoneze lupta cu ”știrile false” (aici și explicația lungă). Strategia Facebook era următoarea: se putea pune un steag roșu (care însemna știre falsă) la orice informație dubioasă. Compania a renunțat la ele din cîteva motive:
– procesul de verificare a acurateței informației prezentate în știre era extrem de complicat și consumator de timp.
– afișarea unui semnal vizual puternic (un steag roșu!) are de cele mai multe ori efectul invers: utilizatorii sînt atrași să privească ”link-urile” interzise.
– stegulețele roșii nu erau sensibile la context și erau rigide: ele prevedeau o singură măsură – un steag roșu – pentru toate cazurile, așa încît era imposibil pentru cititori să înțeleagă dacă știrea semnalată ca fiind falsă este parțial falsă, în totalitate falsă, nedovedită sau pur și simplu invenție…
Cei de la Facebook au zis că vor căuta alte soluții – între ele și opțiunea de a oferi cititorului o selecție de Articole Legate (Related Articles) care vor aduce mai mult context știrii. Cititorul va putea astfel să compare mai multe surse pentru a corobora o informație…
Înfrîngerea suferită de Facebook în lupta cu știrile false trebuie tratată ca fiind mai mult decît o ridiculizare a unei companii comerciale în parte.
Ar trebui să mergem mai adînc: e vorba de ridiculizarea unui întreg mod de gîndire: tehno-utopismul (1), adică concepția care vede toate problemele, inclusiv cele sociale, ca avînd soluții tehnologice. Certitudinea că o asemenea chestie sensibilă și complexă precum analiza critică a informației poate fi rezolvată prin soluții tehnologice – o nouă aplicație, un nou soft, un nou gadget – e parte a unei concepții mai largi despre lume, împărtășită de ingineri și tehnocrați din Sillicon Valley (și emulatorii lor de peste tot). Această concepție tratează toate problemele – mediu, democrație, protecție socială, economie, politică – ca fiind probleme ce pot fi rezolvate cu un nou software, o nouă aplicație mobilă etc.
E aceeași concepție care crede că tehnologia este neutră din punct de vedere tehnic și moral, care crede că tehnologia poate fi un agent de schimbare sui generis (crezînd, bunăoară, ca președintele George Bush că e destul să aduci un calculator conectat la net într-un stat autoritar că democrația deja înflorește), care reduce toate interacțiunile, emoțiile și relațiile umane la algoritmi ce pot fi integrați într-o aplicație pentru Android și Ios (eventual prezentați frumos în infografice).
Aceeași gîndire credea că ”știrile false” reprezintă o simplă distorsionare a algoritmilor facebook (și nu o reflecție a unor fenomene profund sociale precum emergența și explozia precariatului, implozia clasei mijlocii, războaiele culturale și identitare, confruntările geopolitice etc) care poate fi, la limită, revocată și corectată.
Doar că realitatea…s-a dovedit mai nărăvașă și mai încăpățînată…
Lupta pierdută de facebook împotriva știrilor false nu înseamnă că distorsionarea informației, manipulările ideologice, economice și geopolitice nu ar fi o problemă.
În Republica Moldova, de exemplu, ultimele două alegeri s-au desfășurat (și au construit realități politice de durată) sub muzica unor știri și informații false: în noiembrie 2014 a fost știrea cu grupările subversive care ar vrea să facă un scenariu ucrainean la Chișinău și care ar submina procesul de integrare europeană a țării (Pavel Grigorciuk a făcut pușcărie ca Alianța pentru Integrare Europeană de Consolidare a Regimului Oligarhic Clientelar să vină la putere), iar în noiembrie 2016 a fost știrea cu cei 30 mii sirieni care urmau să invadeze țara, însoțiți de legiuni de gay și lesbiene, pentru a ataca suveranitatea și valorile tradiționale (în rezultat, Igor Dodon a fost ales ca președinte prea-des-supendat). În 2017 lucrurile nu s-au schimbat deloc
Luptele contra manipulărilor mediatice nu trebuie să aibă loc pe facebook și nici pe telefon, ele trebuie purtate în capul cetățenilor înainte ca aceștia să acceseze rețelele, tehnologia și mass-media.
Altfel spus, manipularea informației nu poate fi combătută prin aplicații atractive, ci trebuie contracarată prin educație, prin creșterea accesului la informație din surse variate, prin subsidierea de către stat a presei (așa încît aceasta să evite cursa jurnalismului de tip click&bait și de senzație), prin creșterea calității și culturii discuției publice, prin creșterea accesului la cultură, prin încurajarea gîndirii și expresiei critice, prin accentul pe participarea cetățenilor la procesul decizional (în acest fel și-ar da seama de subtilitățile proceselor politice și administrative) etc.
Adică lucruri ce nu încap în nici un caz într-un algoritm Python sau Ruby.

 

Referință:
Am împrumutat numele tehno-utopianism de la Evgeny Morozov, a cărui cărți, The Net Delusion și To Save Everything, Click Here: The Folly of Technological Solutionism le recomand călduros pentru lectură.

 


Nov 23 2017

reprezentativitatea fără participare nu e democratică

Vitalie Sprînceană

Nu mă prea implic în discuțiile despre sistemul electoral mixt vs sistemul electoral proporțional.
Pentru că e o discuție ce caută soluții superficiale unei probleme profunde: criza reprezentativității în genere.
Adică, ceea ce contestez eu nu este o anumită formă de reprezentare (că e mixtă, că e proproțională) ci reprezentarea însăși.
Mi se pare tare problematică ideea că trebuie să rezumăm întreaga participare politică la faptul de a alege un grup de oameni care să aibă toate pîrghiile de guvernare pe 3-4 ani.
Eu mă pronunț și militez pentru democrație participativă – una în care politicienii co-conduc, în care electoratul co-participă la elaborarea și adoptarea deciziilor.
Asta nu are treabă cu sistemul electoral ci cu necesitatea unor instituții și proceduri politice noi: bugetare participativă, instituții și proceduri participative, consultații publice, transparență etc.


May 14 2017

Lumi paralele ale protestelor

Vitalie Sprînceană

Vineri seara la protestul împotriva votului ”uninominal-mixt”. Stau undeva la periferia protestelor cu D., o prietenă care face munca de teren la Purcari, în cadrul unei teze de doctorat despre industria vinicolă din Moldova. D. îmi povestește despre un eveniment monden cu vinificatori și îmi vorbește despre unul din ei originar din Telenești (că e fain, deschis, accesibil etc). Trece pe alături, în drum spre un interviu cu o jurnalistă care îl așteaptă la umbra unui copac, Andrei Năstase, unul dintre liderii protestului și se oprește alături de noi.
– Ați spus Telenești?
– Da, răspunde D. – Cel mai bun raion, acolo, în satul Mîndrești s-a născut [compozitorul] Mustea, Năstase [adică el însuși].
D. tace, eu tac, Andrei Năstase ne strînge mîinile și ne lasă cu urarea de a ne documenta despre Telenești…
După ceva vreme, îl văd pe V.V., cunoscut activist urban.
El îmi zice despre un protest împotriva unei construcții ilegale pe str. N. Milescu-Spătaru la Ciocana, care avusese loc în acea zi și în cadrul căruia cîțiva consilieri și deputați socialiști au încercat fără succes să oprească instalarea unui gard.
Trece iar Andrei Năstase pe alături. Se apropie de V., și îl ia peste picior:
– Protestezi, V.?
– Da. Ați fi putut veni azi la Milescu-Spătaru să oprim construcția ilegală. Era un bun prilej de PR pentru dvs. Așa, iar socialiștii își vor face reclamă?
– Ce, spital?
– Nu, Milescu-Spătaru.
– Nu știu nimic, vorbește cu I. G., de la partid. Poate vă ajută ea.
…Și se duce…
Noi rămînem să discutăm cu V.V. și mă prind în acel moment că schimbul de replici e indicatorul unei stări de lucruri: protestul moldovenesc împotriva regimului curge în cîteva (cel puțin două) rîuri paralele, care nu se prea întîlnesc, nu prea discută, și cu atît mai mult nu colaborează.
Pe de o parte există un grup vocal, foarte vizibil, care protestează împotriva unor lucruri ”mari”: capturarea statului, regimul oligarhic, corupția. E un grup cu televiziuni, reprezentare politică (inclusiv la parlament)…Pe de altă parte, alte grupuri, mai mici, luptă la firul ierbii, împotriva unor lucruri ”mici” – construcții ilegale, defrișări de arbori și spații verzi, scheme de corupție și abuz la nivel de bloc sau zonă de rezidență. Grupurile și luptele astea sînt invizibile – oamenii care sînt implicați în ele nu au televiziuni, nici reprezentare politică, abi de reușesc să se facă auziți cînd vorbesc despre garduri, parcuri și blocuri în vacarmul media despre temele ”importante” – identitate, geopolitică etc.
Îs două lumi paralele ale protestului care luptă fiecare de una singură cu regimul. Ar fi mult mai ușor pentru lupte (și mult mai dificil pentru regim) dacă aceste lupte ar constitui o forță comună. Ele nu-s. Din sute de motive.
Și e un lucru de gîndit.


Nov 30 2016

Despre rasismul social în mediul său natural: societatea civilă

Vitalie Sprînceană

Mi-a semnalat cineva că l-ar fi văzut pe Cornel Ciurea (expert în politici publice, fost politician) vorbind la TV în rol de ”trecător” despre reforma anunțată a sistemului de pensii care prevede, între altele, majorarea vîrstei de pensionare pentru femei și bărbați cu respectiv 5 și 3 ani (femei – de la 57 la 62 ani, bărbați – de la 62 la 65 ani). Intervenția cu pricina (vezi intervalul min.2-4) a fost făcută în cadrul unui vox populi realizat în cadrul emisiunii Mesager, de la televiziunea națională, ediția din 30 noiembrie.
După un calup în care prezentatorii emisiunii au povestit despre intenția Guvernului de a majora treptat vîrsta de pensionare aceștia au difuzat un material ”din stradă”, în care ”oamenii ordinari” s-au pronunțat în privința chestiunii. (Trebuie să o spunem odată: așa-zisele materiale din stradă reprezintă un act pur de manipulare discursivă și simbolică: 2-3 inși găsiți în grabă în vreun spațiu public hipercentral și ușor de accesat pentru jurnaliști, ca să nu se chinuie, sînt în mod fals prezentați ca fiind ”poporul” și ”vocea poporului”.)
Printre ”simplii trecători” a fost acostat și Cornel Ciurea. Care zice, cu referire la majorarea vîrstei de pensionare: ”Eu accept chestia asta. Moldovenii trebuie să bea mai puțin și să fie mai sănătoși și să reziste mai mult. Este o idee care e promovată de FMI și de organizațiile internaționale și noi trebuie să ajungem la standardele occidentale.”
Atîta o avut de comentat expertul – un clișeu cu puternic iz de rasism social (moldovenii îs bețivi și de aia mor ca muștele la 50 de ani), acoperit, ca să nu pută, cu un ambalaj de standard internațional promovat de FMI și ”organizațiile occidentale”.
Ar fi aici de discutat destul de mult despre ignoranța, în materie de cauze ale mortalității în Republica Moldova, a lui Cornel Ciurea. Ar mai fi încă cîteva zeci de discuții despre cauzele care împiedică cetățenii țării să trăiască mai mult – de la accesul la hrană calitativă, serviicii de sănătate la condițiile de lucru.
Însă e o discuție pentru altă ocazie.
Pentru că afirmația lui Cornel Ciurea de la tv nu a dorit să transmită o informație (în care caz am fi discutat conținutul ei de adevăr) ci o atitudine. De aroganță. Și ură socială.
Bun, rasismul social (derivat dintr-un fals sentiment de elitism) în rîndurile societății civile nu e un lucru nou. Scriam acu vreo 5-6 ani în urmă despre o marcantă membră a societății civile care se pronunța la tv, în direct, pe marginea problemei cerșetorilor și cerșetoriei din orașul Chișinău (care, conform stereotipului mic-burghez – ok, schimb termenul, să fie clasă mijlocie – se datorează lenii, parazitismului, lipsei de sănătate socială, minciunii) în termenii următori: vai, dar mă stresează cerșetorii când vin la terasă/restaurant să-mi ceară ruble, of, da-i aiurea că dorm la intrarea în blocul meu, că eu mă simt în nesiguranță, că ei emană miros urât, aoleu, da dacă vrem turiști în oraș și-n țară atunci trebuie să-i alungăm la mama dracului (nahren s pliaja pare o direcție potrivită), poliția să-i numere și izgonească, să nu se simtă relaxați…(Nebunia asta a fost rostită după una, alta adică, ce prevedea ca poliția să prindă oamenii ce nu dispun de o locuință în Chișinău și n-au unde dormi în oraș (alde mine, bunăoară) și să-i trimită la ei acasă…adică…acolo unde-i nicăieri).
Am mai surprins ulterior și alte manifestări ale acestei uri sociale printre alți membri ai ”societății civile” la adresa femeilor gravide (că prea le-ar fi lung concediul de îngrijire a copilului și ar trebui să fie scurtat), la adresa cerșetorilor, votanților ”retrograzi” care nu pun ștampila acolo unde ar vrea onegiștii, muncitorilor care-și apără drepturile (care ar încurca economiei să se dezvolte dinamic pentru că îndrăznesc să ceară să fie salarizați decent) etc.
E un fenomen mai vechi, cu origini deopotrivă în trăsături generice ale modului în care funcționează societatea civilă, dar și în anumite idiosincrazii culturale și personale.
La nivel generic, prin însăși felul ei de a funcționa, mașinăria numită ”societate civilă de proiect” generează și alimentează un sentiment de aroganță personală și de grup în mai multe feluri:
– depersonalizarea subiecților cu care interacționează organizațiile societății civile (osc) prin intermediul limbajului. Un întreg vocabular de lemn mijlocește (și distorsionează) comunicarea între osc și publicul general. Cuvinte ca ”beneficiari” (oamenii pentru binele cărora se implementează proiectul), ”servicii de asistență și consultanță” (cînd e vorba de sprijin și ajutor), ”campanii de sensibilizare” (în loc de simplu informare) creează distanțe inutile între cel care primește ajutor și cel care oferă.
– construirea unor relații simbolice implicite de superioritate între ”experți” și ceilalți cetățeni. Expertul e cel care știe, are mijloacele, instrumentele și resursele (că doar de asta i-au dat banii donatorii să facă proiect, pentru că știe!). El e cu necesitate subiectul schimbării – el e ”deasupra” lucrurilor prin faptul că intervine din afară, are ghid de intervenție, are instrumente de evaluare și indicatori de performanță. Ceilalți cetățeni, ”beneficiarii”, sînt obiectul intervenției. Ei trebuie să vorbească doar ceea ce îi cer rapoartele și chestionarele experților, el trebuie să își schimbe comportamentul într-un anume fel ca să-l ajute pe expert să detecteze schimbarea socială, el e cel care e monitorizat și evaluat. Expertul  e cel care instruiește, cetățenii sînt instruiți. Și tot așa.
Majoritatea proiectelor au în imaginarul instituțional figura unui ”barbar naiv”, un ins într-o stare de sălbătăcie și ignoranță (sau cel puțin infantilitate) care, deși se confruntă cu o problemă nu o poate rezolva pentru că fie nu are educația potrivită (de aia el trebuie educat și instruit), fie trebuie sensibilizat (că altfel e nesimțit). Iar această ”muncă ignobilă” de educare revine expertului.
– încrederea ”instituțională” a superiorității cunoașterii ong-istice asupra altor tipuri de cunoaștere – academică, de stat etc. Expertul pretinde că deține un soi de cunoaștere generală și universal valabilă (spre deosebire de cea academică care e fragmentată sau cea de stat care e părtinitoare): un soi de instrumente standard (eficientizare, optimizare), campanii de informare și sensibilizare, capacitare. Puterea falsă (și pericolul) acestui tip de cunoaștere este absența totală a unei autocritici, a reflexivității și a lipsei de nuanțare în funcție de context și situație. Pentru experți, optimizarea va fi soluția magică și în politicile de tineret, și în educație și în agricultură.
– solidaritatea puternică de grup datorată mai ales mecanismelor foarte slabe de autocontrol intern al comunității de experți. Cum unica condiție prealabilă pentru a fi expert este să fii recunoscut ca atare de ceilalți experți și de mass-media prietenă, experții se critică între ei dar nu-și contestează aproape niciodată poziția și legitimitatea lor de experți.
– pretenția deideologizării: experții nu au ideologie, ei au expertiză. Ideologie au și sînt ideologizați eventualii lor critici. Instrumentele lor, valabile și utilizabile în toate contextele, nu sînt, pretind ei, ideologice. (Chiar dacă discursul despre optimizarea cheltuielilor, creșterea eficienței, sporirea competitivității, colonizarea de către  rațiunea economică a unor zone ale vieții care ar trebui sustrase logicii profitului și cheltuielilor: relațiile de familie, protecția socială și medicală, educația, deci, chiar dacă toate acestea urmează aproape în mod fidel definiția standard a ideologiei neoliberale, expertul pretinde că nu e legat, în vreun fel, de vreo ideologie anume. Ceea ce-l face ajutor fidel și entuziasmat al intereselor economice ale organizațiilor internaționale/statelor străine. Pentru că, e una cînd vine Chevron sau Gazprom să zică – vrem să extragem de la voi gaze de șist – în care caz cetățenii i-ar trimite de unde au venit și mai departe, iar alta e să vină un expert local înarmat cu instrumente de analiză ”sofisticate”, neutru și imparția și care zice același lucru: e nevoie să diversificăm sursele de hidrocarburanți pentru a crește independența energetică.)
– absența cvazitotală a resurselor interne de finanțare face osc din Moldova dependente de agendele donatorilor, atît cele politice cît și, mai ales, cele economice.
– o puternică înclinație antietatistă (osc moldovenești se ocupă toate de reformarea statului, văzut ca rău suprem, și ignoră total sfera de afaceri bunăoară și reglementare ei) ceea ce îi face să aibă în mod ”natural” preferințe de dreapta.
La acestea se mai adaugă și diverse particularități culturale sau personale:
– mulți experți tind să se învîrtă doar în cercuri de experți, în contexte destul de elitiste – recepții la ambasade, conferințe în hoteluri, prînzuri sau mese rotunde cu politicieni – de unde și sentimentul că ar fi cumva aleși și merituoși de vreme ce stau atît de aproape de oamenii cu putere.
– munca tipică a multor experți este scrierea și diseminarea de hîrtii, un proces care presupune un contact mediat (prin cifre și indicatori) și foarte redus cu realitatea. Ulterior, odată finalizate, hîrtiilor li se asigură circuit și semnificație publică prin organizarea unor mese rotunde, conferințe de presă, intervenții la tv și radio etc. Ceea ce nu poate să nu creeze un sentiment de importanță.
Adunați laolaltă sau în diverse combinații, acești factori (și probabil mulți alții) alimentează și întrețin o aroganță personală și instituțională care se auto-percepe pe sine ca deținătoare a unei cunoașteri/expertize speciale, una cu potențial de aplicabilitate nelimitat. Aroganță care se manifestă, în multe cazuri, sub forma urii (rasismului) sociale.
De unde că nu mă miră neapărat că Cornel Ciurea face astfel de afirmații. Doar mă întristează, pentru că l-am văzut pe la tusovci social-liberale, social-democrate și în genere de centru-stînga (și m-aș fi așteptat măcar la ceva compasiune sau solidaritate)…
M-aș mai fi așteptat la o atitudine critică față de celălalt aspect al chestiunii majorării pensiilor – modul în care a fost negociat, semnat și implementat acordul cu FMI și ”organizațiile internaționale”.
Că bunăoară acest acord cu FMI a fost negociat în mod absolut secret și a fost facut public abia după ce a fost semnat, adică cînd nu se mai putea face nimic.
Că documentul a fost plasat pe pagina Parlamentului abia cu două-trei zile înainte de aprobare, urmînd să fie avizat de comisiile parlamentare și de ministere….A acumulat doar trei avize de la trei ministere (cel al afacerilor externe, justiției și finanțelor). Ministerul muncii, protecției sociale și familiei nu a avut nimic de zis.
Că FMI a transferat prima tranșă de bani înainte ca acordul să intre în vigoare (aratand ca i se rupe de procedurile legale și politice din Moldova).
Că Parlamentul a adoptat proiectul de legi în două lecturi în vreo 10 min, fără dezbateri, fără avizele comisiilor parlamentare și într-o formă distorsionată (au fost adoptate condițiile financiare ale creditului, nu și anexa de conditionalități, adică Acordul).
Că măsura cu majorarea vîrstei de pensionare oricum va fi adoptată, indiferent de argumentele împotriva ei, pentru că a fost deja negociată cu FMI și Parlamentul se va rupe în 7 dar oricum o va trece iar aceste consultații publice care se întîmplă acum au loc doar de dragul procesului.
Că întreg procesul poate fi rezumat simplu: non-participare+netransparenta+ilegalitate. Asta e noua realitate politică din Moldova, în sfera politică care contează. ”Democrație expeditivă” . Democratură.
N-are Cornel Ciurea probleme cu asemenea chichițe democratice. Dacă donatorul financiar (FMI) și cel politic (PD/guvernul) vor, atunci expertul nu are decît să…promoveze ideea. 


Jun 12 2016

Excursie în viitor

Vitalie Sprînceană

Investițile în viitor arată cam așa – școala din Cigîrleni, Ialoveni, a cărei construcție a început cu mare fast în 2014. stă în ruine.
Elevii din Cigîrleni  merg la școală… în clădirea grădiniței (?!).

Șantierul a fost inaugurat în 2014, de fostul lider al PLDM, fostul prim-ministru Vlad Filat, după ce s-a constatat că vechea școală (construită în perioada sovietică) s-a surpat atît de tare încît punea în pericol viața elevilor…
Primarul din sat, Grigore Duplavă, tocmai trecuse de la Partidul Liberal (pe listele căruia fusese ales în 2011) la Partidul Liberal Democrat din Moldova (pe listele căruia a fost reales în 2015), și șeful PLDM a inaugurat șantierul noii școli pentru a arata sătenilor cît de avantajos e să fii sub coroana Stejarului…
Vlad Filat a promis atunci că ”copiii din satul Cigârleni, raionul Ialoveni vor putea merge la o şcoală nouă, cel târziu, peste un an, lucrările fiind în plină desfășurare.” (internetul a păstrat integral acel moment de PR partiinic – pentru imaginea cu rezoluție mai mare mergi aici):

 

Între timp…Vlad Filat e pe cale de a ajunge la pușcărie pentru trafic de influență, PLDM a fost plecat de la guvernare, Ministerul Educației a trecut la PL, a fost furat (cel puțin) un miliard de euro de bani publici…iar școala de la Cigîrleni a rămas tot șantier neterminat.
Nimic mai trist decît o situație în care viitorul unor copii se pierde în bătăliile partiinice din Chișinău.


May 18 2016

laicitatea cea de toate zilele…

Vitalie Sprînceană

Laicitatea nu se referă în nici un fel la ateism – principiul laicității nu reglementează, nu se pronunță și nici nu decide în vreun fel chestiunea existenței/non-existenței unei entități supreme). În același sens, laicitatea nu se referă la separarea statului și bisericii decît în mod indirect.

Laicitatea e un mod de organizare a vieții în comun (evit utilizarea expresiei ”viață socială” ca opusă ”vieții individuale” din motivul că le văd pe ambele ca fiind forme de viață ”socială” și nu mi se pare justificat să folosesc ”socialul” în două sensuri concomitent dintre care unul mai larg – viața oamenilor în comunități, și altul mai îngust – partea colectivă a vieții unui individ ca opusă unei părți individuale), al cărui edificiu politic e susținut de două principii fundamentale.

În primul rînd, laicitatea ține de relegarea, în mod deliberat, a religiei, credințelor și atitudinilor religioase în sfera privată.
Justificarea acestei relegări e foarte simplă – din moment ce diferențele religioase nu pot fi soluționate prin apelul la judecată rațională (logică formală sau principii științifice de organizare a cunoașterii) sau la alte forme de mediere prin utilizarea unor instrumente ”rezonabile” precum rațiunea (Kant), recunoașterea deplină a celuilalt (Honneth) sau acțiunea comunicativă orientată spre înțelegere reciprocă /raționalitate intersubiectivă (Habermas), adică lucrurile ce ordonează viața noastră în comun – atunci acestea sunt trimise în sfera privată (acolo unde oamenii găsesc destule căi – iubirea amoroasă, experiența traiului și muncii în comun – pentru a le acomoda).

Nu găsim aici o negare a religiei, așa cum afirmă adversarii religioși ai laicității, ci din contra o recunoaștere deplină a religiei ca fiind o sferă autonomă, cu un dinamism și o esență proprie, ireductibilă sau derivabilă din alte sfere ale vieții. Imposibilitatea acomodării rezonabile a diferențelor religioase în viața publică altfel decît prin tratarea lor ca chestiuni ce țin de viața privată a individului oferă ultimului libertatea aproape totală de a-și organza viața privată în conformitate cu preceptele religiei lor.

În al doilea rînd, laicitatea proclamă că bunul comun, viața în comun, interesul general, lucrurile ce țin de însăși organizarea comunității (ceea ce romanii numeau Res Publica) – toate acestea sunt mai importante decît interesele private.

În sinteză, principiul laicității afirmă (1) o separare a vieții publice de viața privată, (2) un principiu conform căruia treburile publice sunt mai importante, mai virtuoase și mai valoroase decăt treburile private (fie că țin de bunăstare economică individuală fie că țin de promovarea propiei credințe și sporirea numărului de ”salvați”) și (3) o relegare a diferențelor religioase în sfera privată.

Restul consecințelor decurg de aici. Unele au legătură, fie și indirectă (separarea statului de biserică), altele nu sunt legate nicicum (laicitatea egală cu ateismul sau cu ”persecutarea religiei”).