Nov 8 2010

Jocul de-a Paunescu

Vitalie Sprînceană

Moartea lui Adrian Păunescu, și funeraliada quasi-națională cu tobe, bocitoare și ”frați siamezi” ce a urmat, a fost unul dintre rarele momente când despre poezie s-ar fi vorbit atât de mult. Circulau pe net, ziare și la tv cântece, versuri, interpreți, clipuri video și audio, interviuri, maxime și fragmente de metafore. Încât România/Moldova păreau a fi mai degrabă cluburi literare decât țări ”politice” sau economice.

Și n-ar fi fost nimic rău dacă națiunea se apuca să discute versuri după atâtea șiruri de gripe aviare, crize politice, violuri și alte din astea. Dar națiunea nu discuta: ea proclama – Eminescu a mai murit o dată, Păunescu e un sfânt.

Și cum se întâmplă în cazuri de astea, brusc poporul și-a dat seama că se pricepe la versuri, deci la poezie mai ditamai ca criticii literari și că distanța între poezie, fotbal și politică nu e, pe alocuri, atât de mare…Asta pe fonul unei tăceri suspecte a criticii literare (din evlavie creștinească, sau din frică obișnuită) și pe alt fon al deconstrucției lui Păunescu, făcută însă de personaje a căror credibilitate intelectuală e și ea subiect aprins de discuție – Vladimir Tismăneanu ori Andrei Cornea, ambii mult prea băsescieni, mult prea angajați politic încât să mai fie și crezuți…

Vacarmul necrofil e însă și un bun prilej de meditație pe marginea situației literaturii (în special poezia) în spațiile mioritice:

– rapid, ba chiar foarte rapid s-a topit (dacă o fi existat vreodată) granița dintre versificare și poezie. Mintea comună, neispitită de complexitățile ezotericităților poetice în care se scaldă noua poezie, acceptă drept poezie bună orice versificare ce se întâmplă să posede 2 calități: o oarecare rimă (că d-aia e poezie) și un oarecare apel sentimental (cum ar veni, să trezească sentimente, că noi simțim, da nu gândim).

Din această diviziune simbolică a muncii a rezultat o struțo-cămilă interesantă – proza ar trebui să se ocupe de gândire (de aia și n-o citește nimeni), iar poezia – de simțire, emoții și pasiune. Poeziile gândite ar fi, în această clasificare, poezii impure, deci trebuie abolite/ignorate. Prozele poetice, pe de altă parte, mai ales din alea cu conținut sentimental intens ce storc lacrimi din melesteu, sunt binevenite, pentru că sporesc cantitatea de emoție în lume….Și asta-i așa de frumos.

– Dacă, cum a fost cazul lui Grigore Vieru sau Adrian Păunescu, poezia mai e și cantabilă (adică construită ca și cântec), nemurirea-i la o azvârlitură de băț iar calificative precum Eminescu, Luceafăr și restul nu par chiar atât de năstrușnice.

Într-un sens, poezia cantabilă e polimediatică – ea antrenează mai multe medii: muzică, text, interpret/voce – așa încât se construiește ca un spectacol mai complex (în pofida conținutului simplu al poeziei însăși), mai impresionant (urlete, voci, lacrimi, lumânări), mai social, adică colectiv (e făcută pentru a fi consumată între oameni) și din toate motivele astea, mai convingător.

S-ar putea ca hipertextualitatea de care se face atâta zarvă în poeziile contemporane să fi neglijat un aspect strategic: hiper-medialitatea, adică abilitatea de a apela la mai multe medii și canale de comunicare.

Oricât de hipertextuală n-ar fi poezia postmodernă, până la urmă se vede închisă tot în limitele textului/textelor (și rar de tot imagine), în timp ce poezia sentimentalistă marca Păunescu/Vieru/Goga/Coșbuc transcende aceste limite și angajează într-o horă complexă muzica, dansul, arta scenografică, decorul, costumul, actorul…

– nu prea există, în mediul românesc o clasă mijlocie a culturii (o fi emigrat la culesul căpșunilor în Spania) ce ar îndeplini două funcții complementare: să asigure un public suficient de numeros și competent poeziei zise elitiste, bune, academice, înalte (The Good Reader al lui Nabokov). Doi, să funcționeze ca translator (prin intermediul mass media, cluburi de lectură) al diferitelor tipuri de poezie publicului mai larg. Pe de o parte mediator, pe de altă parte tălmăcitor – asta ar fi, pe scurt, funcțiile acestei clase mijlocii a culturii. Care nu-i la noi din varii  motive. Așa încât funcția de selctare a grâului de neghină, pe care ea o îndeplinește, a căzut azi în mintea și mințile cronicarilor din pagina a 8 a ziarelor, reporterilor ce se dau cu părerea despre sfecla de zahăr, bomba atomică și Eminescu cu aceeași lejeritate și ”competență”.

Așa încât poeții/scriitorii/artiștii sunt obligați să se adreseze direct publicului larg. Care are preferințele sale – vrea sentiment, muzică, emoție, un tip de metafore.


Aug 21 2010

Poezie despre scrisul unei poezii

Vitalie Sprînceană

Un poem pornește de undeva de obicei un rând

”somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună”

(în care un ins ce-nghite noaptea lacom bucată cu bucată

ca pe-o prăjitură încearcă să ne convingă subtil pe noi cititorii,

că scrie din deasupra lumii)

ori altul ”eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

(un bun exemplu – omul garantează, întocmai ca un agent de asigurări

că va reuși să înghesuie lumea intactă cu tot cu el în

câteva versuri)

alteori începutul se naște dintr-un sfârșit

”viața asta-i bun pierdut”

(cineva tocmai vrea să-și ia zilele iar nouă spectatorilor cu bilete gratuite

la acest spectacol de moarte infinită ni se oferă

întreaga cină necrofilică pe care-o vom consuma ori de câte ori

întâlnim versurile cu pricina)…

rândul acela de început așează poetul într-un fel de spațiu imaginar:

poate fi observator extern,

ori poate actor principal într-o piesă scrisă de un sine pentru alt sine

ori poate locuitor al propriului suflet dar

întotdeauna există un spațiu al poeziei

din care poetul vorbește

(unii chiar se și stabilesc acolo)

caut un neloc pentru o poezie a-spațială.


Jun 6 2010

O antologie de poezie (The Ecco Anthology of International Poetry)

Vitalie Sprînceană

Dintre genurile literare, poezia pare a fi cea mai amenințată de capcana provincialismului. De‑a dreapta șade limba maternă a creatorului și universul cultural care o articulează – seturile de registre simbolice, mitologice, lingvistice și sociale, atât cele în uz, cât și cele potențiale – un fel de intimitate a locului. De-a stânga stă sensibilitatea unică a Creatorului – culegătorul de metafore, ziditorul de înțelesuri și meșterul cuvintelor – individualizat și el până la extremă: vorbește despre sine la plural, își extrage viziunile propriul Eu (Octavio Paz) și cearcă absurdul – desprinderea de propriul corp (Pablo Neruda, „Walking Around”: Se întâmplă să obosesc să fiu om… se-ntâmplă să mă satur de piciorul meu și de unghii, de păr și de umbră). Acest dublu provincialism (al locului și al omului) oferă un sol fertil pentru un tip de argumentare ce postulează intranslabilitatea metaforei poetice – în contrast cu modelele romanești sau dramatice, ușor convertibile în universuri culturale străine. Fapt curios, intranslabilitatea e terenul spre care converg atât pesimiștii (cei care nu dau multe șanse poeziei ca formă de artă, fie din motiv că nu se prea vinde, fie că e „neînțeleasă”, fie că e doar o ciornă a celorlalte genuri), cât și optimiștii (cei care cred că poezia e un lucru serios, cu viitor, dar, vai! limitată mult de limba și cultura în care trăiește poetul).

Așa stând lucrurile, editarea unei „Antologii a poeziei internaționale” (centrată în temei pe veacul XX și primul deceniu al secolului XXI) ar trebui să constituie un pariu îndrăzneț, aproape imposibil de imaginat, dacă luăm drept literă de lege condiţionările – pretins obiective – formulate mai sus.

Autorii, poetul Ilya Kaminsky (născut la Odessa în 1977, apoi emigrat în Statele Unite, împreună cu familia, în 1993, și, ca detaliu adițional al nebuniei acestui pariu poetic – lăsat aproape fără auz de un medic sovietic, care a confundat parotidita epidemică cu gripa) și editorul Susan Harris, de la „Words Without Borders” pornesc dintr-un punct cumva opus intranslabilității – corespondența. Ideologia estetică a celor doi antologatori e de găsit într-o spusă a Annei Ahmatova, care numea similaritățile în lirica internațională drept „corespondențe în aer”. Ei bine, cartea e o căutare intensă a unor asemenea corespondențe: momente în care, argumentează editorii, „poeți din arii geografice, circumstanțe istorice, tradiții și lumi culturale diferite par să se adreseze unul altuia în scrierile lor.” Wisława Szymborska se adresează unui vers al Annei Ahmatova, care, la rândul ei, poartă o discuție cu Adam Mickiewicz, prin care vorbește Shakespeare. Despre un vers din Biblie, care se constituie deopotrivă ca un pământ comun din care răsar discuțiile, dar şi facilitează comunicarea dintre poeţi.

Iată un vers celebru din Ecleziastul (text evreiesc vechi): „Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.”

Poetul polonez Tymoteusz Karpowicz îi oferă o interpretare contemporană: ”…biletul de cinema își are timpul său, la fel, biletul spre nicăieri, drumul spre râu sau poate spre nori…” și astfel, nu doar că interoghează vremea în care trăiește (secolul XX), ci caută poduri spre alte voci care veghează.

Alteori, puntea de întâlnire e căutarea liniștii sau a raiului copilăriei pierdut odată cu maturizarea. Pier Paolo Pasolini îi scrie mamei: „ești de neînlocuit. și de asta, viața pe care mi-ai dat-o mă condamnă la singurătate. nu vreau să fiu singur…”

Iar Wisława Szymborska pare să scrie un ecou: „sub acoperișul surorii mele sunt în siguranță: soțul ei ar muri mai curând decât să scrie poezii.”

Astfel, sirianul Adonis (pseudonimul lui Ali Ahmad Said Asbar), rusoaica Anna Ahmatova, austriacul Ingeborg Bachmann, chinezul Bei Dao, francezul Yves Bonnefoy, argentinianul Jorge Luis Borges, brazilianul Joao Cabral de Melo Neto, românca Nina Cassian, grecul Constantine Cavafys, poeta disidentă cubaneză Maria Elena Cruz Varela, ivorianul Bernard Dadie, bulgăroaica Blaga Dimitrova, pakistanezul Faiz Ahmed Faiz, suedezul Lars Gustafsson, ungurul Attila Jozsef, japonezul Mitsuharu Kaneko și mulți-mulți alții, unii dintre ei celebri, alții – cunoscuți doar de un public restrâns, în ciuda distanțelor ce-i separă, angajează un dialog amical reciproc, viu și pasionat, uneori aprins chiar, alteori nostalgic și leneș, în alte momente visător sau patetic, ca și cum o zeitate nevăzută i-ar fi așezat împreună (o, visul dintotdeauna al cititorilor!) într-un spațiu imaginar…

___________

The Ecco Anthology of International Poetry, editori Ilya Kaminsky și Susan Harris of Words Without Borders, Ecco, 2010

articol apărut în revista Contrafort, 3-4 (183-184), aprilie-mai


Feb 9 2010

poveste, a carei autor as fi vrut sa fiu plus felicitare

Vitalie Sprînceană

O parabolă a cărei autor mi-aș fi dorit să fiu. A scris-o însă Atiq Rahimi, în ” Syngué Sabour. Pierre de patience ”. Eu doar pot s-o distribui mai departe. Împart minunile…

Azi mai trebuie să adaug ceva: un gând bun și o vorbă caldă pentru un om la care țin mult de tot, cu care avem de împărțit un sentiment frumos și, dea Domnul, un viitor pe potrivă:

Quoi qu’il en soit, notre grand-mère, nous mettait tout d’abord en garde en disant que son histoire était un conte magique qui pourrait apporter soit du bonheur soit du malheur dans notre vraie vie. Cet avertissement nous faisait peur, mail en même temps nous excitait. Sa belle voix résonnait alors avec le battement de nos cœurs : « II était, il n’était pas, un roi. Un roi charmant. Un roi courageux qui, cependant, avait dans la vie un seul impératif, mais de taille : n’avoir jamais de fille. La nuit de ses noces, les astrologues lui avaient prédit que si jamais sa femme enfantait une fille, celle-ci déshonorerait la couronne. Ironie du sort, sa femme ne mettait au monde que des filles. A chaque naissance, le roi ordonnait donc au bourreau de tuer la nouveau-née! »

Emportée par ses souvenirs, la femme a pris les traits d’une vieille dame – ceux de sa grand-mère, sans doute -, qui conte cette histoire à ses petits enfants.

« Le bourreau tua la première fille, ainsi que la deuxième. A la troisième, il fut arrêté par une petite voix qui sortait de la bouche de la nouveau-née. Elle l’implorait de prévenir sa mère que si elle la gardait en nr, la reine aurait son propre royaume! Troublé par cette parole, le bourreau se rendit discrètement auprès de la souveraine et lui raconta ce qu’il avait vu et entendu. La reine, sans dire un mot au roi, partit sur-le-champ voir cette nouveau-née dotée de parole, loi a émerveillée et effrayée à la fois, elle demanda au bourreau de préparer une charrette pour fuir loin du pays. À minuit précis, la reine, sa fille et le bourreau quittèrent clandestinement la ville pour des contrées lointaines. »

Rien ne la détourne de son récit, pas même les coups de feu qui sont tirés non loin de la mai-non. « Le roi, furieux de cette fuite soudaine, partit à la conquête des terres lointaines, afin de retrouver sa femme. La grand-mère marquait toujours une pause à cet endroit précis du récit. Elle posait l’éternelle question : Était-ce pour retrouver sa femme ou bien pour la traquer? »

Elle sourit. Peut-être comme souriait sa grand-mère. Et reprend :

« Des années s’écoulèrent. Lors d’une de ses conquêtes, un petit royaume où gouvernait une reine juste, valeureuse et pacifique lui résista. Le peuple se refusait à l’intrusion de ce roi étranger. Ce roi arrogant! Alors, le roi ordonna d’incendier le pays. Les vizirs du royaume conseillèrent à la reine de le rencontrer et de négocier avec lui. Mais la reine s’opposa à cette entrevue. Elle affirmait qu’elle préférait plutôt incendier elle-même son royaume que de se rendre à cette négociation. Alors, sa fille, très appréciée par la cour et le peuple, non seulement pour sa beauté hors du commun, mais aussi pour son intelligence et sa bonté exceptionnelles, demanda à sa mère de lui permettre d’aller rencontrer le roi. La reine, en entendant sa fille, devint comme folle. Elle se mit à crier, maudissant à haute voix le monde entier. Elle ne dormait plus. Elle errait dans le palais. Elle interdit à sa fille de sortir de sa chambre et d’intervenir. Personne n’arrivait à la comprendre. Chaque jour qui passait, le royaume sombrait un peu plus dans un immense désastre. La nourriture et l’eau se faisaient rares. Sa fille, qui ne comprenait pas plus que les autres l’état de sa mère, décida alors de rencontrer le roi malgré l’interdiction. Une nuit, à l’aide de sa confidente, elle se rendit sous sa tente. Devant cette beauté céleste, le roi tomba fou amoureux de la princesse. Il lui proposa ceci : il renoncerait à ce royaume si elle l’épousait. La princesse, elle aussi sous le charme, accepta. Ils passèrent la nuit ensemble. Au petit matin, elle s’en retourna, toute victorieuse, au château pour raconter à sa mère son rendez-vous avec le roi. Fort heureusement, elle ne lui avoua pas qu’elle avait aussi passé la nuit sous sa tente. La reine, rien qu’en apprenant que sa fille avait vu le roi, fut aux abois. Elle était prête à subir tous les malheurs du monde, mais pas celui-là! Anéantie, elle hurlait : “Fatalité! Maudite fatalité!” Et elle s’évanouit. Sa fille, qui ne comprenait toujours rien de ce qui se passait dans la tête de sa mère, s’adressa à l’homme qui avait accompagné la reine tout au long de sa vie, et l’interrogea sur la cause de son état. Il lui livra alors cette histoire : “Chère princesse, comme tu le sais, je ne suis pas ton père. En vérité, tu es la fille de ce roi conquérant! Moi, je n’étais que son bourreau…”Il lui dévoila toute la vérité, et finit par cette conclusion énigmatique : “Voilà, ma princesse, notre destin. Si on avoue la vérité au roi, nous serons tous, selon la loi, condamnés à la pendaison. Et tous les sujets de notre royaume seront ses esclaves. Si nous nous opposons à son exigence, notre royaume sera incendié. Et si tu l’épouses, vous commettrez l’inceste, péché impardonnable! nous serons tous maudits et punis par notre Seigneur.” La grand-mère s’arrêtait à ce moment de l’histoire. On lui demandait de nous raconter la suite, elle nous disait : Hélas, mes petites filles, je ne connais pas la fin de cette histoire. Et jusqu’à présent, personne ne la connaît. On dit que celui ou celle qui la trouvera aura une vie préservée de tout malheur. Pas vraiment convaincue, je lui disais alors que, si per sonne ne connaissait la fin de cette histoire, on ni pouvait pas savoir quelle fin serait la bonne. Elle riait tristement et m’embrassait sur le front : C’est  ça que l’on appelle le mystère, ma petite. Toute fin est  possible, mais savoir celle qui est bonne et juste… C’est  là où réside le mystère. Je lui demandais ensuite il cette histoire   était vraie ou non. Elle me répondait : Je te l’ai dit : “Il était, il n’était pas… ” Ma question, c’était celle qu’elle aussi, quand elle était petite, posait à sa grand-mère, et à laquelle celle-ci répondait : C’est ça tout le mystère, ma petite, c’est ça tout le mystère. Durant des années, cette histoire m’a hantée. Elle m’empêchait de dormir. Chaque nuit, au lit, je suppliais Dieu de me souffler la fin de ce conte ! Une fin heureuse pour que je puisse avoir une vie heureuse! Je me racontais tout et n’importe quoi. Dès que je trouvais une idée, je me précipitais vers ma grand-mère pour la lui dire. Elle haussait les épaules et disait : C’est possible, ma fille. C’est possible. Tu verras au long de ta vie si tu as juste ou non. C’est ta vie qui te le dira. Mais quoi que tu trouves, ne le dis plus jamais à personne. Jamais! Car, comme dans tout conte magique, tout ce que tu dis peut arriver. Donc, veille à garder cette fin pour toi. »

Elle mange. Un morceau de pain, une écaille d’oignon. « Une fois j’ai demandé à ton père s’il connaissait cette histoire. Il a dit que non. Alors, je lu lui ai racontée. A la fin, après un long silence, il u poursuivi avec ces mots doux : Mais, ma fille, c’est une illusion de penser trouver une fin heureuse à cette histoire. Il ne peut pas y en avoir. Puisque l’inceste a été commis, la tragédie est inévitable. »

Dans la rue, on entend quelqu’un crier : « Halte ! » Puis un coup de feu. Et la fuite des pas.

La femme continue : « Bref, ton père m’a fait perdre mes illusions. Mais, quelques jours plus tard, un matin tôt, alors que je lui apportais son petit déjeuner, il m’a priée de m’asseoir à côté de lui pour me parler de ce conte. En égrenant chaque mot, il a repris : Ma fille, j’ai beaucoup réfléchi. En effet, il peut exister une issue heureuse. J’aurais voulu presque me jeter dans ses bras, lui baiser les mains et les pieds pour qu’il me livre cette fin. Mais je me suis, bien évidemment, retenue. J’ai oublié ta mère et son petit déjeuner, je me suis assise devant lui. A cet instant, tout mon corps n’était qu’une oreille géante, ignorant toutes les autres voix, tous les autres bruits. Il n’y eut que la voix tremblante et sage de ton père qui, après une lampée bruyante de thé, me confia : Pour avoir une fin heureuse, cette histoire, ma fille, comme dans la vie, exige un sacrifice. Autrement dit, le malheur de quel qu’un. N’oublie jamais : chaque bonheur engendre deux malheurs. – Et pourquoi?! me suis-je étonnée naïvement. Avec ses mots simples, il m’a répondu : Ma fille, malheureusement, ou heureusement, tout le monde ne peut pas accéder au bonheur, que ce soit dans la vie ou dans une histoire. Le bonheur des uns engendre du malheur chez les autres. C’est triste, mais c’est ainsi. Dans ce conte, il te faut donc malheur et sacrifice pour que tu parviennes à une fin heureuse. Mais ton amour de toi-même, et l’amour que tu portes à tes proches, t’empêchent d’y réfléchir. Cette histoire exige un meurtre. Le meurtre de qui? Avant de répondre, avant de tuer quelqu’un, il faut que tu te poses une autre question : Qui désires-tu voir heureux, vivant? Le Père-roi? La Mère-reine? Ou la Fille-princesse ? Dès que tu poses cette question, tout change, ma fille. En toi et dans cette histoire. Pour cela, il faut que tu te débarrasses de trois amours : l’amour de toi-même, l’amour du père et l’amour de la mère! – Pourquoi? lui ai-je demandé. Il m’a regardée longuement et silencieusement avec ses yeux clairs qui brillaient derrière ses lunettes. Il cherchait  sans doute des mots compréhensibles pour moi : Si tu es du côté de la fille, l’amour que tu te portes t’empêche d’imaginer le suicide de la fille. De même, l’amour du père ne t’autorise pas à envisager que la fille puisse accepter le mariage et que, pendant la nuit de noces, elle tue son propre père dans le lit nuptial. Enfin l’amour maternel t’interdit de songer au meurtre de la reine pour permettre à sa fille de vivre avec le roi, tout en lui dissimulant la vérité. Il m’a laissée quelques instants réfléchir. Il a bu encore une longue gorgée de thé et a poursuivi : De la même façon, si moi, en tant que père, je donnais une fin à cette histoire, ce serait la stricte application de la loi. J’ordonnerais de décapiter la reine, la princesse et le bourreau afin que les traîtres soient châtiés et que soit enterré à jamais le secret de l’inceste. Je lui ai demandé : Que proposera-t-elle, la mère? Après un petit sourire qui lui appartenait, il m’a dit : Ma fille, je ne connais rien de l’amour maternel et ne peux te proposer sa solution. Toi-même, tu es maintenant mère; c’est à toi de me dire ce qu’il en est. Mais mon expérience de la vie me dit qu’une mère telle la reine préférerait que son royaume soit anéanti et son peuple mis en esclavage plutôt que de dévoiler son secret. La mère agit selon la morale. Elle interdit à sa fille de se marier avec son père. Mon Dieu que c’était troublant d’entendre ces paroles de sagesse. Moi qui cherchais absolument une issue clémente, je lui ni demandé si elle pouvait exister. Il a d’abord dit oui – ce qui m’a réconfortée -, mais très vite, il m’a apostrophée : Ma fille, dis-moi, dans cette histoire, qui a le pouvoir de pardonner? J’ai répondu innocemment : le père. En hochant la tête, il a dit : Mais ma fille, le père, qui a tué ses propres enfants, qui, lors de ses conquêtes, a détruit villes et populations, qui a commis l’inceste, est aussi coupable que la reine. Quant à elle, elle a trahi le roi, la loi, certes, mais n’oublie pas qu’elle-même a été trompée par sa fille nouveau-née et par le bourreau. Désespérée, avant de le quitter, j’ai conclu : Alors, il n’y a aucune fin heureuse! Il m’a dit : Si. Mais, comme je te l’ai dit, à condition de se résigner à un sacrifice et de renoncer à trois choses : l’amour de soi, la loi du père et la morale de la mère. Interloquée, j’ai demandé si cela lui semblait réalisable. Il m’a répondu tout simplement : il faut essayer, ma fille. Troublée par cette discussion, des mois et des mois durant, je ne pensais qu’à cela. Je me suis aperçue que mon trouble venait d’une seule chose : la véracité de son propos. Ton père connaissait vraiment les choses de la vie. »


Jan 29 2010

repetitii

Vitalie Sprînceană

Oamenii grăbiți se aseamănă între ei, fie că sunt din Sud, fie că vin din Nord, albi, negri, americani, chinezi, indieni, moldoveni, francezi, șchiopi, pletoși sau pleșuvi, înalți sau scunzi, grăsani ori slabănogi, blonzi ori bruneți… Zic: fie că sunt din Sud, fie că vin din Nord, albi, negri, americani, chinezi, indieni, moldoveni, francezi, șchiopi, pletoși sau pleșuvi, înalți sau scunzi, grăsani ori slabănogi, blonzi ori bruneți… Surprinzător – fie că sunt din Sud, fie că vin din Nord, albi, negri, americani, chinezi, indieni, moldoveni, francezi, șchiopi, pletoși sau pleșuvi, înalți sau scunzi, grăsani ori slabănogi, blonzi ori bruneți…

Așa până la infinit…pentru toate cele 6 miliarde și ceva de inși: fie că sunt din Sud, fie că vin din Nord, albi, negri, americani, chinezi, indieni, moldoveni, francezi, șchiopi, pletoși sau pleșuvi, înalți sau scunzi, grăsani ori slabănogi, blonzi ori bruneți…

Cei din urmă, de obicei, trag coate și vorbe grele celor din față: veșnic li se năzare că ăia nu se grăbesc destul, că sunt prea lenți și se mișcă, zic ei, ca melcii, ca măgarul la piață, ca dracul la tâmâie, ca râmele, de parcă ar avea ou, ca ochii mortului… Victima cea mai frecventă a oamenilor grăbiți, se zice, pare a fi insul din fața celui care se grăbește – cauza tuturor relelor că s-a pus în ușă ca un vițel, că stă ca un stâlp, ori ca boul la poarta nouă…

Victima este însă victimă doar pe jumătate – are și el un alt ins în față… Deci e și el cumva în urmă, iar cei din urmă, de obicei, trag coate și vorbe grele celor din față: veșnic li se năzare că ăia nu se grăbesc destul, că sunt prea lenți și se mișcă, zic ei, ca melcii, ca măgarul la piață, ca dracul la tâmâie, ca râmele, de parcă ar avea ou, ca ochii mortului… Victima cea mai frecventă a oamenilor grăbiți, se zice, pare a fi insul din fața celui care se grăbește – cauza tuturor relelor că s-a pus în ușă ca un vițel, că stă ca un stâlp, ori ca boul la poarta nouă…

Așa e la Moskova, Washington, București, Budapesta, Istanbul, Chisinău, New York, Boston – un fel de cod comportamental al grabei, ce se repetă în toți oamenii, fie că sunt din Sud, fie că vin din Nord, albi, negri, americani, chinezi, indieni, moldoveni, francezi, șchiopi, pletoși sau pleșuvi, înalți sau scunzi, grăsani ori slabănogi, blonzi ori bruneți…


Jan 21 2010

a la guerre comme a la guerre (povestire)

Vitalie Sprînceană

Un om înțelept mi-a zis că ar exista o diferență între istorie și memorie, prima fiind universul complex numit Viață în general, conjugat însă la trecut, iar a doua – fragmentele subiective, bucățile personale, trăite de Gheorghe, Chișinău, Evreii, Ileana și Ion, Satul bilicenii Vechi…Bucățile ce urmează nu sunt așadar istorii, în nici un sens al cuvântului, ci memorii individuale și legate intim de niște ochi care nu pretind că au văzut totul, dar vor să povestească tot ce au văzut…

à  la guerre comme à la guerre

Prima amintire despre războiul din Transnistria mustește de spumă: într-o seară din primăvara lui 1992, cred că sâmbătă de vreme ce sâmbăta era zi de baie – îngenunchiam, rând pe rând, asupra ligheanului metalic (zis taz, pentru comunicare interetnică), iar mama, zicându-ne să închidem ochii ca să nu intre spuma de Kria-Kria (un fel de șampun bulgar, cu miros indescifrabil, dar plăcut), ne băga capul în apa fierbinte, apoi după ce uda părul și-l îmbiba cu spumă, îl freca gospodărește preț de 1-2 minute, îl clătea cu apă fierbinte pe care o lua cu codanul (ibric, cum am aflat mai târziu, din gura învățătoarei de limbă română care se căznea, la niște alegeri, să ne convingă să mergem acasă să spunem părinților că sunt proști, nepricepuți și idioți, de vreme ce nu voiau să voteze un anume partid al țăranilor și intelectualilor, dar se lăsau seduși de ceva cu un nume agrar – biata, părea nefericită că eram doar niște elevi într-a cincea și ne durea politica fix în locul pe care ședeam, vajnici, pe scaune ) și-l mototolea cu un ștergar zdrențos, care miroasea avan a săpun de rufe de 72 % – Ariel-ul săracilor. Mamei nu-i plăcea să ne lase să ne spălăm singuri: Prea sunteți leneși, zicea, vă coimăniți câte un ceas, de se răcește apa până vine rândul celuilalt… Era, deci, o sâmbătă… Tocmai îmi venise rândul să-mi bag capul în taz, mama, după obicei, mi-a zis să închid ochii (Să nu-mi bocești pe urmă, amărâtule, că ți-a intrat spuma în ochi. Te-am prevenit!) și a băgat mânile-i uscate în pletele mele bogate, pe care le frezam rar, căci tata voia să mă vadă băiat de treabă, chitit cum se cuvine – cu părul lung, făcut cărare în dreapta și aruncat peste cap spre stânga… Cred că dovedisem deja să înghit niște apă – nu puteam să scap ocazia de a plânge că mă doare, că îmi rupe părul (taci, muiere, îmi spunea mama, mare scofală de băiet, una-doua și plânge), când am auzit niște pocnituri scurte….Tuc-tuc-tuc…Apoi iar: Tuc-tuc-tuc…Am priceput ce e: televizorul avea grijă să ne prezinte seară de seară bucăți live de pe front, apoi, mai știam noi  băieții singuri, din boievicele (filme action) pe care le priveam pe ascuns la un coleg de clasă, pricopsit cu un videocasetofon, sau deschis, cu părinții, la seansurile de filme indiene. Știam deci cum sună o armă…. și auzisem una. M-am speriat. Începui să plâng. Eu, băiatul. Apoi surorile. Mama m-a lăsat cu capul plin de spumă și a încremenit preț de câteva clipe… Nistrul nu e tocmai departe de Telenești – curge chiar în raionul vecin, Orhei… umblau zvonuri prin sate că separatiștii transnistreni și cazacii trec râul ca să facă bespredel (haos) pe malul ăstlalt. Mama auzise ceva…Venise și ceasul satului nostru?

Tata a rostit solemn, cu demnitate:

– Hristosul măsii! și a ieșit afară…

Ce era? A doua zi s-a aflat, după ce o jumătate de sat nu a dormit, că un combatant ”de-al nostru”, dintre cei buni, patriot, un oarecare Nicolae, zis Lăițî, celebru în sat pentru că ar fi mers la Chișinău și, la întoarcere s-ar fi urcat într-un autobuz pe care scria MOLDOVA (nu trăia el oare în țara aia?) și care l-ar fi dus la Cahul sau Cimișlia, e, acel Nicolai veni acasă, de la Nistru, într-un concediu de 2 zile și, cum era atunci regula vremii, își luă și automatul kalașnikov cu el…Ajuns la marginea satului, luptătorul a decis, că tot era noapte și pe drum nu se găsea nimeni să-l vadă așa falnic și arătos, să tragă niște împușcături colea, adică zarvă…A fost erou o noapte întreagă, cu tot cu Hristosul tatălui meu ca medalie.

A doua amintire originează dintr-un moment datat mai târziu, când ne obișnuisem deja cu războiul și cu eroii lui fără număr, care veneau sâmbetele la discoteca din sat, unde amețeau cu mundirele și bocancii lor prăfuiți, cu miros de praf de pușcă (ziceau ei, noi însă  știam că e putoare de ciorap nespălat) fetele și femeile… Aveam un coleg de bancă cu care ne împăcam de minune fiind cu el în relații capitaliste (în doi, reușisem să trecem la economia de piață pe când restul țării încă se căznea s-o priceapă): el copia de la mine lucrările de control, îl mai ajutam să rezolve și celelalte probleme, iar eu în schimb, mă pricopseam de la el cu bani, gume de mestecat, bomboane și alte produse deficitare, pe care maică-mea, simplă kolhoznică nu avea de unde să le ia, iar el, ca fecior de brigadier, le avea cu prisosință…Într-o după amiază de duminică mă trezesc cu colegul de bancă la poartă, vino, îmi zice, să-ți arăt ceva trăsnit. Unde, îl întreb. Hai și o sa vezi…Mi-am cerut voie de la părinți  – mergeam, în gândul lor, să-l ajut pe colegul cu pricina la pregătirea temelor, și dus am fost. Nu acasă la el, ci la bunicii lui, unde, la poartă, stătea parcată o frumusețe de mașină blindată cum reușisem să văd doar în reportajele despre războaie. E unchiul meu, mi-a zis colegul. A venit acasă s-o vadă pe mîca.

Am pipăit cu oarece evlavie metalul arid al mașinii, avea ceva zgârâituri, de gloanțe, scrije și bombe, mi-am zis eu. Am tras și un picior în roată, cum văzusem că fac cei maturi, când se adună în jurul unui automobil. Mirosea a benzină. Peste puțin timp ieși în drum și ”eroul” însuși, m-a bătut pe umăr, m-a întrebat al cui sunt, a, îl știu pe tatăl tău, ce mai face, și ne-a zis, mie și colegului, plus încă o droaie de puștani ce se iviseră, ca și noi, să se holbeze la tanc, că avem voie să ne jucăm de-a v-ați ascunselea în jurul mașinii… Până în seară reușii să mă bag sub șasiu, să mă cațăr pe turelă, ba chiar, pentru că eram un fel de oaspete de onoare, iar colegul de bancă avea în minte niște lucrări de control viitoare, la care ajutorul meu i-ar fi prins bine, am ajuns și în cabină, unde m-am simțit tanchist, împușcând imaginar, cu proiectile inventate dușmani inexistenți… A doua zi ”eroul” s-a întors pe front, reușind, pe drum, să calce un om dintr-un alt sat al cărui nume nu era nici pe hartă.

Tot în primăvara aia, în mai, la Sfântul Gheorghe, am mers devale, adică la mămăica (bunica) și bunelul. Sora tatei, unica, sărbătorea hramul casei și în acel an hramul era mai special: Gheorghe, soțul ei, fusese mobilizat și trimis pe frontul transnistrean, la Oxentea, în raionul Dubăsari. Biata femeie sta cu ochii plânși de frică vre-un glonț vrăjmaș să nu-i ia bărbatul. Din fericire, Oxentea era un sector liniștit, departe de orașul Dubăsari și Tighina, locurile de foc, unde mergeau, preponderent, doar polițiștii. Iar Gheorghe mai era și norocos, cum ne-a zis el… Am șezut ceva vreme la masă, apoi bărbații ieșiră să fumeze. Eu, cum nu prea vedeam ce aș fi căutat printre muieri, ieșii după ei…Taică-meu vorbea cu cumnatu-său:

– Măi Gheorghe, cum e acolo? Vă încălzesc cazacii?

– Apoi da, uneori chiar ne înfierbântă. Da noi nu scoatem capul afară din șanț degeaba, și parcă de păzește Dumnezeu. E drept că fac mare stricăciune, dușmanii.  Știi, la Oxentea era, înainte de război, râbhoz (gospodărie piscicolă) – multe iazuri, pentru puiet, pentru bibani, pentru pești de vânzare. Am mers noi într-o zi la președintele de kolhoz, dă-ne, zicem, niște pește, că e o mașină care trece prin satul meu și aș vrea să-i transmit nevestei, în curând e hramul casei și poate face o răcitură sau un pește fript colea. N-am, îmi răspunde, pește pentru toată lumea, că eu trebuie să fac  și planul, să mă gândesc la muncitorii mei. Pot să-ți vând. De unde bani, îi zic eu, că sunt pe front, nu pe lanurile kolhozului. Treaba voastră, zice președintele, dar să nu vă prind că vă băgați acolo că mă plâng la ofițerul vostru… E, în aceeași noapte cazacii ne-au bombardat iar, însă au țințit mai aproape de Nistru, adică în iazurile râbhozului și le-a distrus pe toate… Dimineața președintele umbla ca pălit de dambla – vezi, i-am zis noi, dacă ești zgârcit cum te pedepsește mânia lui Dumnezeu… Iaca așa e.

Unchiul s-a întorc cu bine din război. Iar eu, ca un nepot drag și insistent, băgăreț peste tot și gata să plâng strategic și tactic, când e nevoie (voi fi fost un Napolen al plânsului), am reușit să obțin de la el casca metalică, pe care, o vreme am ținut-o la mare cinste, după care mi-am găsit altă iubire…Apoi tata a descoperit că în ea încap atâtea ținte! Ceva mai târziu, mama s-a dumerit și ea că, căptușeala moale din interiorul căștii e un amortizator bun și dacă duci ouă  sau un borcan în ea, acestea nu se strică. Așa a fost sfârșitul glorios al căștii.


Dec 1 2009

poetry…

Vitalie Sprînceană

(un fel de versuri)

renunț să mai scriu poezie

e un fel de a spune că am devenit necredincios

* * * *

de mulți ani nu mai visez nimic nou

mă văd doar pe mine prin somn

de parcă nu mi-aș fi destul ziua

* * * *

nihiliștii nu citesc ziare

din ele ar afla doar că lumea încă mai există