blog implicat

Fermierii mari din Moldova încep să facă lobby pentru ideea de a aduce muncitori sezonieri din Asia pentru a rezolva problema ”penuriei de muncitori”, care este acută mai ales în perioada culegerii recoltei…
Problema e desigur reală – satele și micile orășele sînt cele mai afectate de migrația forței de muncă – dar soluția ei nu doar că nu e bună, ci și contribuie la perpetuarea și amplificarea problemei pe care cică o rezolvă.
Pe rînd, fermierii moldoveni se confruntă cu o problemă pe care ei singuri și-au creat-o: prin faptul că au tratat forța de muncă locală (mai ales din sate și orașe) ca pe un bazin infinit de brațe de muncă ieftine și ușor de înlocuit, pe care de-a lungul anilor au plătit-o (și o plătesc mizerabil), fără a-i oferi garanții sociale și contracte pe termen lung, au contribuit semnificativ la faptul că majoritatea oamenilor apți de muncă (inclusiv agricolă) din sate au plecat în afară, la salarii ”mai bune”…
La modul general se poate afirma că, într-o proporție covîrșitoare, problema migrației masive a forței de muncă din Moldova e și o problemă creată de mediul de afaceri care a preferat să economisească pe muncitori pentru a-și crește profiturile (pe care parțial le-a scos în paradisuri fiscale) iar acum se trezește că nu prea are cine să muncească.
(Lucrurile s-au întîmplat și se întîmplă nu fără ajutorul nesăbuit al statului care a dat mediului de afaceri cam ce a cerut acesta, fără a se gîndi că unele practici rentabile ”economic” distrug țesutul social pe termen lung. Mințile luminate ale tuturor guvernărilor extind constant zona de exploatare numită ”zilieri” și se miră sincer că familiile aleg mai degrabă să trimită o persoană la muncă în Italia decît să argățească pe bani puțini și pe un statut fără drepturi la ceva ”afacerist” local).
Despre nivelul ”grijii” față de forța de muncă vorbesc și tarifele per zi în agricultură. Cei care practică creșterea legumelor au oferit ”tocmai” cîte 250 lei per tură (să zicem că asta e zi de 8 ore, dar de obicei, la sezon, e zi de muncă de 11-12 ore). La o lună cu 22 zile de muncă asta face ”tocmai” 5500 lei, ceea ce e abia jumătate din salariul mediu pe economie în 2022 (9900 lei). Chiar și tarifele pentru ”sectoarele mai generoase” precum culesul strugurilor și care ar plăti 500 lei pe tură nu sînt tare atractive – pe lună ele abia s-ar ridica la salariul mediu pe economie iar dacă ținem cont că aceste munci se întîmplă cam o dată de an, probabilitatea ca cineva să  rămînă în sat ca să muncească o lună pe an cu 10 mii lei, iar în celelalte luni să fie remunerat cu 4000 lei pe lună sau și mai puțin (pentru prășit, stropit, alte lucrări agricole) este foarte mică.
La cifrele astea nu văd cum oamenii ar lăsa Italiile și Germaniile și ar veni să muncească în Moldova…
Importul sezonier de forță de muncă din Asia nu ar rezolva nicidecum problema depopulării satelor și a migrației forței de muncă. Doar o va acutiza. Și va servi ca dop temporar pe care îl pui peste o gaură să nu curgă pe moment, fără a te interesa cauza găurii.
Pentru rezolvarea acestei probleme este nevoie ca statul să facă altceva decît să promoveze semi-sclavia numită ”muncă de zilieri” și altceva decît ”importul de muncitori ieftini și înlocuibili” din periferiile globale.
De exemplu să încurajeze, inclusiv prin măsuri de subvenționare, ca muncitorii în agricultură să fie remunerați cu 10 mii de lei pe lună (salariul mediu), nu doar pe perioada celor 2 săptămîni cînd se culeg strugurii/pomușoarele/nucile, ci anul întreg. Dacă fermierilor li se acordă subvenții sub formă de scutire de plăți, combustibili la preț preferențial, promovarea mărfurilor pe piețele externe, atunci ar trebui să îi subvenționăm și pe muncitorii lor. Nu poți să ai echilibru într-o situație în care angajatorul are diverse facilități și scutiri iar angajatul acestuia (zilierul) poate fi plătit cu salariul minim pe economie, din care ulterior trebuie să își procure și poliță de asigurare medicală etc. Un salariu legal mai mare, cu beneficii și protecție socială, înseamnă pe termen lung și o pensie mai mare. Abia de aici munca agricolă poate deveni atractivă. Deocamdată e o sclavie ce beneficiază un grup mic de oameni pe contul celor. Și în această sclavie nu întotdeauna statul ia partea sclavilor. (Cel mai des e invers).

În una din zilele în care eram la un punct de trecere al frontierei, s-a apropiat de mine un bărbat care fugise din Ucraina.
Bărbatul era cetățean al unui -stan, unul din multele de la periferia fostei Uniuni, trecuse ilegal frontiera (nu era sigur că nu va fi mobilizat și trimis pe front) și aștepta ca BMA să îi proceseze documentele…
S-a apropiat rușinos și m-a întrebat într-o rusă aproximativă dacă îl pot ajuta cu contactele unei femei sau ale unui site în care ar putea găsi o femeie cu care să facă o căsătorie fictivă…
– Vreau să plec în Europa, și dacă aș fi căsătorit în Moldova aș putea aplica la un permis de ședere moldovenesc și m-aș duce liber mai departe…
Solicitarea lui mă ia prin suprindere: e prima cerere de acest gen și sînt șocat…Îmi revin (vreau să rîd de ridicolul situației – serviciile umanitare pentru refugiați nu includ și ajutor în privința mariajului) și îi zic că nu știu nimic despre asta și nu-l pot ajuta cu nimic…
Nu am citit Codul Familiei dar îmi dau seama că treaba asta ar fi ilegală…
Ceea ce nu o face implauzibilă – divorțurile și căsătoria (în pofida retoricii patetice despre ”sfințenia” familiei) sînt în anumite cazuri simple (și oarecum cinice) strategii personale de supraviețuire și subzistență. 

La începuturile anilor 90 mulți chișinăuieni divorțau fictiv ca să primească apartamente la Rîșcani sau Ciocana. Mai încoace, presa a scris despre o deputată socialistă care s-a căsătorit fictiv pentru a obține un lot de pămînt la Stăuceni…

Căsătoria fictivă rămîne încă unul din instrumentele prin care sute de moldoveni care au plecat cu Work and Travel în SUA își legalizează traiul acolo, alte sute de moldoveni obțin documente legale tot prin căsătorii fictive în UE…
În contextul regional inflamabil, și în contextul în care regiunea, inclusiv -stanurile, pare să lunece spre un război generalizat, Moldova tot ajunge să fie un loc în care căsătoriile fictive cu un băștinaș/o băștinașă pot deveni strategii de supraviețuire și bilete într-o viață mai bună (în UE, de exemplu, sau chiar și în Moldova) pentru nefericiți din alte țări ale lumii.

Ieri nacialnișii de toate rangurile au făcut o demonstrație ca la carte despre cît costă dreptul vostru și al nostru la întrunire. (Un secret: nu costă nimic în fața capriciilor lor).
Întîi nacialnicul local, din primăria Chișinău, a încercat să vă spună că dacă aduce o remorcă de nisip și piatră pe care o trîntește aiurea la un colț de stradă și numește asta ”lucrări de reparație” atunci orice marș și paradă agreată în prealabil se supendă, pentru că așa îi convine lui. (După ce o întreagă primărie a plîns ieri, duminică, că ar vrea să lucreze dar nu poate, azi cineva a măturat remorca de nisip și piatră. Reparația s-a terminat pentru că că…nici nu trebuia să aibă loc.)

În această imagine este ”marea reparație” de duminică, în timpul Pride-ului, sub forma unui muncitor, a unui sac de ciment și a unei remorci de piatră și nisip (foto Victor Chironda).

În această a doua imagine este porțiunea de trotuar și drum a doua zi, după ce marea reparație a fost evacuată (foto Vitalie Sprînceană).

Noroc că poliția se supune altor nacialniși, și parada a avut lor. Dar trebuie să rețineți că, indiferent de drepturile care le aveți, tot se găsește cineva care își poate băga picioarele în ele prin chichițe absurde de procedură, prin ”procedee” tehnice precum ”programarea unor reparații” sau ”redirecționarea traficului urban exact pe traseul marșului vostru”.
Și dacă nacialnicului local nu i-a ieșit să facă o strîmbă, nacialnișii din centru au predat un master-class prin care au reușit să oprească un … concert protest al unor cetățeni care au altă opinie decît guvernarea. Evenimentul, autorizat în prealabil, s-a desfășurat altfel decît au prevăzut organizatorii. În bună tradiție cu poliția din vremea lui Plahotniuc, miliția reformată a refuzat organizatorilor instalarea scenei și a echipamentului din motivul că aceștia nu au putut ”să demonstreze caracterul juridic al bunurilor obținute și conformitatea acestora”. Organizatorii ar fi trebuit să găsească pentru cabluri, baterii, microfoane acte de proveniență, contract de chirie, garanția de securitate a tehnicii, etc.
Adică documente oficiale pentru fiecare baterie sau cablu.
Altfel spus, ca să oprească un protest politic, poliția invocă chichițe tehnice care stau, în lectura oricărui sergent cu epoleți, deasupra dreptului vostru constituțional la întrunire.
Poliția face, cu alegătorii lui Șor, Dodon și Voronin exact ce făcea anterior cu mișcările de protest anti-Plahotniuc: le cere documente pe tobe, trompete etc…Asta s-a întîmplat cu noi, Occupy Guguță, în 2019 în drum spre Nisporeni. Asta se întîmplă acum cu alți oameni care protestează…(Poliția a rămas aceeași, o bîtă în mîna oricui o stăpînește).
Pentru cine a înțeles, mesajul zilei de ieri a fost clar: drepturile voastre și ale noastre (încă) depind de hatîrul nacialnișilor din primărie și guvern.

Răspunsul simplu: pentru că mă duc să apăr un principiu – cel al drepturilor egale pentru toți.
Drepturi egale? Da, drepturi egale – de exprimare a opiniei, de participare în procesele politice, de utilizare a spațiilor publice, de afișare publică a identității, de exprimare a afecțiunilor și sentimentelor.
Pentru toți? Da, pentru toți cei care se pronunță pentru extinderea drepturilor și libertăților democratice, pentru cei care nu vor să limiteze drepturile altora, pentru cei a căror viziune despre lume nu este despre îngrădire a participării ci despre extinderea ei.. (De aia nu susțin marșurile fasciștilor, teroriștilor, pedofililor, criminalilor – pentru că viziunea lor despre lume nu e despre mai multe drepturi pentru toți ci despre ”mai multe drepturi pentru X” și limitări/îngrădiri/persecuții pentru Y”.) Pe șleau: cît mai multă democrație pentru prietenii democrației.  Încă nu am auzit un argument ”plauzibil” de ce ar trebui să ne fie frică de gay, și cu atît mai mult de ce le-am îngrădi dreptul la liberă exprimare. Și n-o să-l aud. Pentru că nu e. Bîlbîiala cu ”valorile” și ”ofensarea majorității” nu trece drept argument. E doar violență camuflată, o bîtă deghizată drept argument.
Un principiu? Da. Principiile trebuie apărate și trebuie să se aplice pentru toți. Consecvent. Fără excepții. Dacă îngrădim azi libertatea de expresie pentru cineva pentru că nu ne place, iar mîine suspendăm opinia altcuiva pentru că nu ne convine, poimîine o să ni se îngrădească și nouă dreptul de a vorbi și nu o să avem de ce ne plînge. La fel și cu celelalte libertăți – de întrunire, de exprimare a convingerilor, secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului și restul. Principiile trebuie implementate nu doar pentru cei cu care sîntem de acord ci mai ales, pentru cei care nu ne plac. Pentru că mîine s-ar putea să fim noi cei care nu plac cuiva. Și unica soluție viabilă e să ne punem de acord că principiile astea se aplică tuturor, fără excepție, și celor din majoritate, și celor din majoritate, și celor de la putere, și celor de la guvernare. Pentru că oricînd aceștia se pot schimba cu locul.
Mai am evident și alte cîteva motive mai ”emoționale”.
În primul rînd un sentiment de solidaritate cu toți oprimații și nedreptățiții. Întotdeauna sînt cu cei oprimați împotriva opresorilor. Cu muncitorii împotriva angajatorilor care abuzează. Cu femeile împotriva bărbaților agresori, a poliției care îi protejează pe aceștia și a societății-stat care tolerează acest comportament. Cu vînzătoarele de pătrunjel persecutate de poliția care îi protejează pe contrabandiști. Cu diverse grupuri etnice minoritare (romi, vorbitori de rusă, bulgari, găgăuzi) pe care o anume majoritate vrea să îi facă să ”dispară” ori refuză să le creeze condiții pentru a-și păstra cultura și limba. Cu refugiații contra puterilor imperialiste agresive ce le bombardează casele și orașele și îi pun pe fugă. Cu persoanele fără adăpost împotriva unei societăți care produce și reproduce oameni fără case. Cu opoziția care e redusă la tăcere de către guvernare. Cu copiii bătuți de părinți alcoolici și abuzivi. Cu gayii împotriva unei majorități care se pretinde, o dată în an, că e sfîntă și neprihănită și religioasă pînă în măduva oaselor.
Și aceasta e a doua emoție ce mă motivează să particip – greața față de ipocrizie și fățărnicie.
Pentru că, doar în legătură cu gayii această societate pretinde că e ”morală” și că ”e bazată” pe valori creștine. În celelalte zile ale anului și în raport cu alte grupuri și situații, morala și valorile creștine îs ignorate de parcă nici nu ar exista.
Își amintesc (sau le amintește cineva) de morală celor 90 % din tați care nu plătesc pensie alimentară copiilor lor după divorț? Își amintesc de ”dragoste” ”creștinii” din vina cărora 40 % din femei sînt abuzate fizic, 15 % din femeile între 15-18 ani sînt abuzate sexual? Nici cei care practică evaziunea fiscală scoțîndu-și bogățiile în off-shore și astfel lipsesc de pensii oameni care au muncit onest o viață, lipsesc de medicamente oameni bolnavi, lipsesc de manuale și școli copiii – nici ei nu-și amintesc de ”dragoste și morală”… Decît cînd e Pride.
Pentru că în raport cu gayii orice coțcar, abuzator, minciunos, ipocrit crede și vrea să pară ”moral”.
Exact de asta merg la Pride. Ca să nu le dau acest drept ”moral”. 

Citesc un volum de indicatori statistici, care a fost publicat de comitetul central al URSS pentru statistică în anul 1991.
Volumul prezintă cifre despre diverși indicatori ai economiei și societății sovietice din anii 1989-1990.
O parte interesantă a volumului sînt cîteva prognoze demografice făcute pentru o perioadă de 25 ani, pînă în 20015, de către demografii sovietici pentru URSS în general și pentru republicile sovietice în parte.
RSS Moldovenească (cu tot cu Transnistria) urma să atingă, conform demografilor sovietici, borna de 5 milioane către anul 2000, iar către 2005 populația țării ar fi fost de 5.4 milioane de oameni.
La cel mai apropiat recensămînt de această bornă – BNS găsea în Moldova (fără Transnistria) o populație de cam 3 milioane și 300 mii. Transnistria, cu cele 400 mii ale ei tot nu ridica cifra peste 4 milioane. Cifrele recensămîntului erau umflate, evident – o mare parte a populației care era plecată la muncă peste hotare a fost numărată ca fiind ”pe loc”.
O altă prognoză interesantă ține de raportul dintre populația rurală și urbană. Potrivit demografilor sovietici către 1995 populația urbană ar fi depășit, pentru prima oară, populația rurală, iar în 2005 raportul dintre populația urbană și populația urbană ar fi fost 54 % la 46 %, adică reflecția inversată a situației din 1989…
Realitatea e că, cel puțin oficial, Moldova și în 2005 și în 2020, e încă o țară rurală în care 57 % din populație încă locuiește la sate. (Evident, cifra trebuie suspectată de imprecizie – ea nu ține cont de populația informală, fără viză de reședință, a orașelor, mai ales a capitalei).