Apr 6 2021

Despre fotbal și orașul sexist…

Vitalie Sprînceană
Primăria, în colaborare cu Federația Moldovenească de Fotbal va amenaja terenuri de fotbal la niște licee în capitală.
Intenția e oarecum bună – stimularea modului sănătos de viață și practicarea sportului în școală e o măsură bună, pe fundalul dispariției terenurilor și stadioanelor din oraș în ultimii ani (îs zeci de terenuri și stadioane care au fost date ”sub construcție” de blocuri de locuit.)
Partea negîndită a intenției e o infrastructură sportivă ce ar fi … mai puțin sexistă.
Știu, nimeni nu le încurcă pe femei să practice fotbalul, dar nimeni nu încurcă autoritățile să întrebe fetele și femeile ce fel de spații sportive și-ar dori ele așa încît să nu fie nevoite…să joace fotbal doar pentru că altă infrastructură sportivă nu e.
Realitatea e cea mai mare parte a terenurilor de sport din cartiere au dotări de jocuri sportive ”bărbătești”– fotbal, baschet, volei și nu trebuie să ne mirăm deloc, în acest caz, că 95 % din spațiile de skateboard și cam tot atîta din terenurile de fotbal din Europa sînt ocupate permanent de băieți. Pentru construcția unor spații utilizate aproape exclusiv de băieți sînt cheltuite 75 % din alocațiile publice pentru spații de de recreere. Există diferențe semnificative în privința utilizării spațialității de către tineri și tinere: geografa franceză Edith Maruéjouls arăta că, în timpul pauzelor dintre lecții elevii și elevele folosesc în moduri diferite spațiile de recreere ale școlii: fetele tind să ocupe spații periferice și practică activități sedentare, ce nu ocupă mult spațiu iar băieții, din contra, tind să ocupe locațiile centrale și să practice activități – fotbal, de exemplu, sau hîrjoană – care nu doar că ocupă spațiile centrale ci tind să invadeze și spațiile periferice în care stau fetele.
Așa arată orașul sexist.


Feb 22 2021

Ziare sovietice… și contemporane

Vitalie Sprînceană

Citesc multă presă sovietică de cîteva luni. Mă documentez pentru ceva care..cînd o să fie…atunci o să se vadă ce e. 

Răsfoiesc ziare raionale, centrale, pentru copii, pentru adolescenți, de nișă…

Involuntar fac comparație cu presa actuală (din care citesc mult, ca omul care vrea să fie cu știrile la zi). 

O primă concluzie – nici un ziar actual nu se apropie, ca și concept, ca și idee de ziar, ca și misiune de un ziar raional din anii 70-80. Iau exemplul ziarului raional ”Cuvîntul Comunist” din Telenești: acel ziar are cîteva rubrici permanente. Seringa e pagina de umor și satiră. Are apoi rubrică dedicată controlului popular (norodnic), rubrică dedicată mediului și ecologiei, rubrică dedicată medicinii, rubrică dedicată scrisorilor cititorilor, rubrică dedicată soldaților. Ziarul găduiește: știri din raion, știri din republică, știri din URSS, știri din lume, educație politică, știri despre cosmos, articole despre tehnică, comentarii politice. Fiecare număr (și la un moment dat ziarul apare de 2-3 ori pe săptămînă) conține corespondență din diverse sate și gospodării ale raionului. Reporterii ies zilnic pe teren și fac materiale de acolo. Sînt examinate pînă și scrisorile anonime (apoi se scrie dacă alarma a fost falsă). Oamenii trimit reacții, scrisori. În timp, au loc diverse discuții între cititori – pe teme morale, despre carieră și viitor, despre relații de familie (un fel de facebook în care cineva scrie o ”postare” și apoi altcineva îi răspunde peste o vreme cu ”un comentariu”). Ziarulavea cititori (nu mă refer la tiraj) adică o comunitate ce-l citește, urmărește, utilizează ca tribună, caută alți oameni cu interese similare. 

Ziarul educă, mobilizează, informează, energizează, manipulează…

În contrast orice ziar ”republican” actual e un ziar de Chișinău, de fapt un ziar despre Centrul orașului Chișinău și acoperă, în 60-70 % evenimente și situații ce se întîmplă în perimetrul Parlament-Președinție-Parlament-Primăria municipiului Chișinău. 

Cealaltă parte a Moldovei, neChișinăul, apare în știri doar în cazuri excepționale – festival, accident rutier, omoruri și crime, pensiuni turistice… Pentru toate ziarele ”centrale” Chișinăul e cadrul normal al vieții țării, ceea ce e în afara lui – e excepție, aberație nenaturală ce e abordată doar cînd iese în evidență cu ceva ”extraordinar”. Ca un sat să apară în ziar trebuie să producă un eveniment excepțional, iar pentru o băltoacă din Chișinău să ajungă subiect de știre națională e un lucru normal… 

Ziarul vinde, puțin informează și manipulează mult (mai ales prin tăcere, adică prin ignorarea subiectelor incomode). 

O a doua concluzie – în așa-zisa independență în presa moldovenească s-a întîmplat un lucru semnificativ – a dispărut omul ordinar și viața lui. 

Orice ziar sovietic era plin de ”oameni de rînd” – comsomoliști, delegați la congrese de partid, mulgătoare, tractoriști, agitatori, culegători de tutun, croitorese, legumicultori, constructori, bețivi. Poveștile lor umpleau pagini de ziar. Viețile lor erau discutate, întoarse pe față și pe dos, judecate din diverse perspective. Reporterii (numiți pe atunci corespondenți) ziarului frămîntau glodul pentru a alege perle de istorie individuală. 

Omul ordinar, omul de rînd era figura centrală a ziarului, cel care furniza cea mai mare (și mai vie și mai interesantă) bucată a acestuia, povestea veridică și plină în comparație cu cuvîntările seci ale diverșilor șefi și șefuleți pe care le mai publicau ziarele. 

Omul ordinar a fost înlocuit, în ziarele actuale, cu politicieni, staruri și starlete, dar mai ales politicieni și știri despre politicieni și aproape nu mai apare în ziar. 

În locul poveștilor nuanțate, conflictuale, țintite pe viața individuală a omului ordinar, ziarele actuale bagă clișee generaliste despre ”electorat”, ”oamenii de la țară”, ”agricultori” etc. 

Viața lui nu mai interesează pe nimeni – în epoca zisă cea mai democratică, omul ordinar a fost evacuat din istorie.


Feb 20 2021

Despre tinichele…

Vitalie Sprînceană

Aflu că președinta Maia Sandu i-a retras tinicheaua ”Ordinul Republicii” lui Vlad Plahotniuc. 

Citez din comunicatul de presă al președinției: ”O persoană care a furat țara, a atacat și slăbit instituțiile statului și a construit un regim autoritar nu se poate bucura de distincții de stat.”

Multă zarvă pe rețele și în presă – în sfîrșit s-a făcut un act de dreptate, în sfîrșit a fost restabilit prestigiul distincției, un act curajos și hotărît în lupta cu oligarhia…

Fiind mai sceptic, eu zic să nu confundăm lupta cu oligarhia și lupta cu tinichelele. 

Pentru că îs lucruri complet diferite. 

Tinicheaua aia (zisă și Ordinul Republicii) nu e mare treabă dacă o are și Erdogan, și Iurie Leancă (cel care a girat furtul miliardului din impostura de simplu prim-mistru), și Ivan Bodiul (Stalin-ul moldovenesc din RSSM), și Petru Lucinschi și o mulțime de alte persoane dubioase. 

(Cam toți demnitarii moldoveni care au prins o funcție cît de mică și-au dat-o ca un fel de supliment. S-au apreciat ei singuri pe sine, fără să aștepte ca ”dragostea” populară să le dea după merite).

Mai degrabă decît lupta goală cu tinichelele aș prefera lupta cu procesele care fac „tinichelele” posibile. 

Retragerea ordinului lui Plahotniuc ar fi, de exemplu, o nimica toată în comparație cu un act precum pedepsirea celor care i-au eliberat pașapoarte pe diverse nume lui Plahotniuc (și i-au permis astfel să fugă din țară), cei care l-au ajutat să-și scoată banii în off-shore, cei care l-au ajutat să facă tranzacții de oameni cu alde Erdogan (faptul că fostul șef SIS a plătit o simplă amendă nu mă încălzește deloc iar faptul că instanța refuză să desecretizeze hotărîrea mă răcește simțitor). 

Apoi, ar fi și mai bine dacă actuala putere nu ar fi continuatorul practicilor regimului contra căruia cică se luptă – nu l-ar proteja pe fostul șef SIS care a vîndut cetățenii turci, nu ar continua construcția matahalei de Arenă la Stăuceni, care a înghițit deja bani suficienți cît să acopere costul vaccinurilor pentru o bună parte a populației dar pentru care, grijuliu, an de an guvernările anti-oligarhice de toate culorile găsesc bani… 

Pe toate fronturile astea noutățile sînt triste. Iar epatajele cu tinichele nu sînt mai mult decît un fel de ritual vodoo sau o încercare de a alunga spiritele dintr-o casă bîntuită. 


Feb 2 2021

Cărțile între…drepturi de autor și dreptul de a ”le arunca”

Vitalie Sprînceană

Discuție bizară la o bibliotecă în Chișinău..
(Eu tocmai înregistrez 3 cărți pe care vreau să le împrumut).
O bibliotecară se apropie de masă:
– Vai, Dvs luați cărți în grafie chirilică, vechi? Vă interesează?
– Da, lucrez la o carte despre perioada aia, zic eu.
– Ce păcat că am aruncat majoritatea cărților în chirilică deja!
– Păi, continui, mai am și obiceiul de a digitaliza unele dintre ele și le urc pe internet să le mai citească și alții, mai ales cărți care nu au mai apărut cu grafie latină după 1990.
– Cum, le scanați?
– Da.
– Păi, e ilegal. Știți prevederile legii cu privire la drepturile de autor?
– Da, le cunosc. Cred că le respect.
– Biblioteca nu are dreptul să vă permită să scanați.
– Eu șterg referințele despre bibliotecă la editarea imaginilor…
– Oricum, cărțile astea sînt protejate de dreptul de autor, trebuie să treacă 70 de ani…
– Înțeleg, doamnă, dar…Dvs le aruncați pur și simplu. Eu încerc să le păstrez măcar în variantă digitală.
– Nu e legal că le scanați.
– Poate nu e legal că le aruncați?
Tăcere…
Și discuția parcă a murit: doamna se uită la mine nedumerită…apoi pleacă.
Îmi iau cărțile, urez o seară bună și plec.


Jan 12 2021

5 ani de la explozia de la cafeneaua ”La Soacra”

Vitalie Sprînceană

Zilele acestea se fac cinci ani de la explozia de la Cafeneaua ”La Soacra” din Piața Centrală – 4 persoane au decedat, alte cîteva au suferit leziuni grave…”La Soacra” a avut toate ingredientele pentru a deveni un fel de ”Colectiv” al Moldovei – moment de referință pentru corupția unor funcționari (cei care au dat autorizație de utilizare a buteliilor de gaz), pentru lăcomia unor afaceriști care au sacrificat siguranța angajaților de dragul a trei copeici de profit, pentru micile și marile cîrdășii dintre puternicii zilei care acoperă micile și marile mizerii.

În fapt, cazul ”La Soacra” a avut poate chiar mai multe ingrediente pentru a deveni un moment de trezire și autocritică la nivel local și național…Dar n-a fost să fie.

”La Soacra” și victimele ei au fost uitate (și își trăiesc discret viața cu greutățile și nenorocirea lor), cei care s-au făcut vinovați au ispășit pedepse simbolice ori și-au căutat de treabă ca și cum nu a fost nimic…De ce?

E o întrebare la care nu avem un răspuns ușor…

Să începem cu faptul că, spre deosebire de ”Colectiv” unde indignarea legitimă a societății a fost canalizată în acțiune politică apoi în politică de partid (așa a ajuns să cadă guvernul PSD al lui Victor Ponta, așa Iohannis și-a reconfigurat guvernarea), în cazul ”La Soacra” administrația politică a orașului se afla pe mîna ”forțelor binelui” (epavele alianțelor AIE, cu Dorin Chirtoacă și PL la cîrma orașului)…De asta întreg cazul a fost tratat ”ca incident” (eh, cîte nu se mai întîmplă în viață), și nu ca ”eșec” al administrației locale. Tragedia umană a fost rapid capturată și încadrată în jocurile politice din oraș și din țară, mai concret în luptele dintre PSRM și AIE…Încercările unora de a găsi pripit vinovați erau demascate de ceilalți ca fiind răfuială politică așa încît întreg procesul a devenit un circ politic fără sfîrșit (consilierii ”demiteau” funcționari pentru iresponsabilitate, primarul refuza să îi concedieze și tot așa). Nici măcar o demisie de onoare nu a fost. Puterea (Plahotniuc, Ghimpu) nu a permis ca acest caz să devină un scandal care să o chestioneze, opoziția a fost slabă și lipsită de imaginație pentru a face ceva mai mult decît spectacol în CMC (și a fost prea fricoasă pentru a utiliza acest caz drept o interogare majoră a practicilor guvernării).Asta pe partea politică…

Pe partea socială tragedia nu a avut mare ecou pentru că, pe de o parte, se integra în lungul șir de traume și tragedii cu care se confruntă muncitorii moldoveni la locul de muncă (e lucru cu risc,se știe că buteliile exploadează, am auzit în primele zile de după explozie). Pe de altă parte mass-media nu a avut o atenție constantă asupra cazului (spre deosebire de România), parțial din motivul că o parte din ea ținea chiar de holdingul ce se afla la putere și care nu era interesat să zăbovească prea mult asupra unui caz ce i-ar fi subminat puterea, parțial pentru că întreaga guvernare de atunci era un show ce oferea subiecte de știri mult mai ”interesante” decît niște morți în Piața Centrală… S-ar putea să fie la mijloc și faptul că, spre deosebire de Colectiv, unde victimele erau ”tinerii frumoși”, în cazul ”La Soacra” victimele erau niște muncitori și muncitoare (din care suferă cu duiumul zilnic și a căror suferința demult a fost trecută la fapt divers – aproape zilnic citim știri despre oameni care mor sau sînt răniți în accidente de muncă – a construcții, în fabrici – dar nu ne indignăm pentru că…nu e vorba de tinerii frumoși și liberi și creativi și educați, ci de niște simpli muncitori).

Evident, lipsa de ecou și impact a acestei tragedii se datorează și slăbiciunii unor forțe și mișcări de opoziție extra-parlamentare. Mișcarea activistă din Chișinău a fost și este prea slabă pentru a genera proteste masive față de cazuri ca acestea (sau ca altele similare). Partidele extra-parlamentare se activizează doar în jurul alegerilor…

Partea cea mai tristă a acestui caz nerezolvat (în sensul unui act de justiție care să restabilească niște dreptate pedepsind vinovații și să elimine pentru totdeauna niște practici) este că toate ingredientele care au făcut posibil cazul ”La Soacra” sînt pe loc, în zeci și sute locuri de muncă: angajați care muncesc ilegal și informal în condiții precare, autorități de verificare care dau certificate pentru localuri și locații ce nu corespund normelor de securitate, angajatori care sacrifică siguranța oamenilor de dragul a trei copeici…


Dec 25 2020

Maia Sandu și feminismul liberal

Vitalie Sprînceană

Alegerea Maiei Sandu ca președintă (de azi oficial în funcție) a exaltat mai multă lume feministă, mai ales dinspre partea feminismului liberal. Iată, zice această lume, avem în sfîrșit o femeie în fruntea țării, am făcut un mare pas înainte (am văzut și niște meme-uri despre instaurarea matriarhatului – comentariu la o poză în care apăreau trei femei: președinta parlamentului, președinta țării și președinta Curții Constituționale).Exaltarea asta e pînă la un punct legitimă (dar punctul acesta stă foarte jos!) și de înțeles. Dar ea trebuie însoțită de precauție.Pe de o parte, și acesta este argumentul politic secundar – faptul că o femeie a fost aleasă în cea mai înaltă (și mai lipsită de putere) funcție în stat e o jumătate de semn bun. Va fi un semn bun întreg atunci cînd aceste femei vor începe să promoveze politici ce vor ușura viața altor femei, vor asigura și consolida egalitatea de gen etc. Altfel spus, aceste femei ar trebui să avanseze cauza feministă și pe cea a egalității de gen pentru ca alegerea și aflarea lor în funcții publice să fie o ”victorie” relevantă pentru femeile din Moldova.Pe de altă parte, și aici mi se pare că pericolul e cel mai pertinent: alegerea Maiei Sandu (și iluzia ”matriarhatului” pe care o aduce aceasta) ar putea juca un rol invers. Adică, în loc să avanseze măsurile de consolidare a egalității de gen aceasta ar putea să le blocheze pe o vreme. Pentru că, și aici e limita orizontului feminismului liberal, dacă punctul culminant al ”emancipării” feminine este ca femeile să ocupe funcții publice la fel ca și bărbații…atunci acesta a fost atins prin alegerea Maiei Sandu la funcția de președinte. Altfel spus, din perspectiva feminismului liberal, emanciparea s-a produs, ”utopia s-a realizat”, Marele Moment a coborît pe pămîntul moldav…Iar asta cumva e capătul logic.Exact acest moment ar putea fi folosit de conservatori și sexiști: ”ați țipat că vreți femei în funcții publice, ați zis că liipsa femeilor în funcții de conducere e semn de sexism și mentalitate patriarhală, acum aveți tot pachetul – femeie la conducerea țării, femeie la conducerea parlamentului, încheiați povestea inegalității de gen și a condiției dificile a femeilor în societatea noastră. Nu mai există nici un fel de discriminare și sexism în societatea moldovenească – femeile pot face ce vor și pot ajunge unde vor. A vrut una să ajungă președintă – a ajuns, dacă altele ”vor” la cratiță înseamnă că e ”dorința” lor.” Printr-o logică perversă alegerea unei femei la funcția de președinte ar putea însemna nu progresul feminismului ci mai degrabă o piedică pentru acesta.Exemplul cel mai la îndemînă este Barack Obama și chestiunea rasială în SUA. Multă lume din mainstream argumenta că, odată cu alegerea primului afroamerican în fruntea SUA, acest moment era unul de o importanță grozavă pentru egalitatea rasială în America. Altă lume, inclusiv din interiorul grupurilor afroamericane avertizau că, din contra, dacă alegerea lui Obama nu va include și adoptarea unor măsuri concrete pentru asigurarea egalității rasiale, atunci aceasta nu va avea decît o semnificație simbolică și chiar va agrava poziția persoanelor de culoare. Rasiștii de toate orientările pot folosi argumentul alegerii lui Obama ca fiind o dovadă că … rasismul instituționalizat nu există în SUA și deci, e ok și discriminarea pe care o face poliția, și abuzurile și violențele. Și așa a fost. Faptul că în SUA protestele pe tema egalității rasiale sînt mai vii ca oricînd (începînd cu cele din Ferguson în 2014 și pînă la Black Lives Matter, în 2020) arată că alegerea lui Obama nu a contribuit în nici un fel la promovarea egalității rasiale și, în cel mai bun caz a lăsat lucrurile la fel (violența poliției, rasismul, verificare rasială – racial profiling etc), iar în cel mai rău, le-a agravat chiar.Ca istoria lui Obama să nu se întîmple cu Maia Sandu alegerea obligatorie a noii președintă ar trebui să fie îmbrățișarea sinceră, coerentă și consecventă a cauzei egalității de gen. Asta înseamnă și promovarea egalității salariale, și măsuri de discriminare pozitivă pentru femei, și ajustarea ”pieței” la necesitățile oamenilor în genere și a femeilor în particular (pentru început, zile de concediu plătit pentru femei în timpul menstruației) și promovarea adoptării Convenției de la Istanbul și promovarea implicării și participării femeilor și o mulțime de alte măsuri mai mici și mai mari.


Dec 20 2020

Educație on-line și off-line

Vitalie Sprînceană

Sînt suficient de ”bătrîn” încît să îmi amintesc primele zile ale ”on-line-ului” de la sfîrșitul anilor 90. În 1998, la o tabără de vară la Ivancea am văzut prima oară ”calculator cu ecran color” (primele computere Pentium, dacă nu mă înșel), internet și DOOM (toate trei au venit în același moment și am avut unul din marile șocuri ale vieții).La prima mea școală, de la Coropceni, nu avusesem niciodată calculatoare așa că lecțiile de informatică erau exclusiv despre conversiunea unor numere dintr-un sistem de numărare în altul. La Horodiște, unde m-am mutat în 1996, școala, fiind mai nouă, avea cîteva calculatoare sovietice din anii 80, УКНЦ (Электроника МС 0511). Alea erau cu monitor alb-negru și oricum, pentru un om care nu văzuse așa ceva, erau chestii cosmice. Cu ocazia asta la lecțiile de informatică am început să facem și alte lucruri decît conversiunea numerelor: programare în Basic și Pascal…În 1998 școala a primit un lot de Pentium-uri și fericirea noastră nu avea margini. Ne imaginam viitori programatori și programatoare, visam că o să scriem programe care o să ne rezolve ecuațiile de gradul 2 automat, să nu stăm noi cu orele să ne chinuim cu ele,Doar că, lecțiile noastre de informatică au început să coincidă cu orele cînd electricitatea era deconectată (știu că sună a paleontologie dar pe durata aproape a zece ani am avut întreruperi de electricitate și aveam curent, de fapt, din două în două ore).Adică, aveam calculatoare noi, dar nu aveam electricitate.Lecțiile de informatică, văzute de azi, erau caraghioase: mergeam în cabinetul de informatică, ne așezam în bănci în fața calculatoarelor deconectate și reci și scriam un algoritm pentru Pascal în caiet (dar nu aveam cum să îl rulăm să vedem dacă merge), iar proful îl verifica cu pixul roșu dacă am făcut tema corect…După Pascal am trecut la Windows, apoi la Word și Excel, toate învățate în același mod – proful desena programul pe tablă iar noi îl copiam în caiet și descriam acțiunile necesare pentru a lucra cu programul. Seara, la lumina lămpii de gaz, scriam ”algoritmi” în Pascal.Printre multele (și frumoasele) amintiri este una în care proful a desenat un ecran cu Windows pe tablă și ne explica, cu creta, cum deschidem programele sau documentele de pe ecran: apăsăm de două ori rapid, zicea el, și ciocănea ușor cu creta pe tablă de două ori.Apoi ștergea ecranul și făcea un altul, cu un program: ciocănea de două ori pe tablă și ”deschidea” Word, apoi desena opțiunile din File, Edit, Format etc…(Proful nu știa, evident, engleza, pentru că toată lumea învățase franceză, și aproape de fiecare dată cînd apăs Save As, îmi amintesc cum el le citea chiar așa).Lucrările de control la informatică nu se deosebeau deloc de cele de la literatură. La ambele recitam – la literatură recitam poeme și poezii, la informatică recitam meniuri din Word și Excel.Calculatorul arăta bizar pe tablă și multă vreme nu am înțeles de ce în genere mai învățăm informatica fără computer (între altele, după absolvirea școlii nu am mai scris nici o literă în Pascal).Am învățat în felul acesta un fel de informatică… Cunoașterea aia mi-a fost cumva utilă – atunci cînd m-am așezat, în sfîrșit, în fața unui calculator, știam cam ce și unde e și a trebuit doar să dezvolt niște motorică…Mi-au revenit aceste amintiri în contextul experiențelor cu educația și viața on-line pe timpul pandemiei. Am avut experiență directă în acest an cu cîțiva școlari și am putut să văd că, așa cum era caraghioasă încercarea de a băga calculatorul pe tablă, inițiativa de a pune tabla în calculator a fost la fel de caraghioasă, neîndemînatecă și o improvizație de moment care trebuia să țină loc de ”gîndire strategică”… Elevi care se conectau de pe dispozitive diferite (unii de pe telefon, alții de pe calculator), profi care nu predau lecția și doar trimiteau temele pe acasă, cu rugămintea ca copiii să citească singuri lecția, lecții la care nu era obligatorie prezența, învățători care nu aveau nici tablete, nici calculatoare și care rugau un membru al familie, cu Viber, să țină comunicarea cu clasa, lecții ”practice” abandonate etc…Școala on-line nu s-a descurcat nici măcar cu misiunea sa minimă – de a transmite cunoștințe. Pe partea cealaltă, de ”instituție civică” – de cultivare a colaborării, de promovare a unor valori de cooperare, solidaritate, atitudine civică, grijă și empatie față de colegi – în genere a fost o ratare imensă.Pentru anii 90 lecția a fost că, învățămîntul ”despre online” poate fi relativ ușor integrat în educația ”tradițională”.Mă tem că, după 20 ani, lecția despre ”învățămîntul on-line” nu poate fi decît asta: acesta e un eșec. Școala nu trece în on-line doar pentru că educatoarele și educatorii vorbesc pe viber în loc de sala de clasă. Cooperarea, prieteniile legate, dialogul, întrebările, trăsnăile făcute cu ceilalți, valorile și comportamentul în situații în care e nevoie de curaj sau empatie – astea rămîn întotdeauna în off-line.Nu e nevoie de dispozitive, aparate și conexiuni mai bune – e nevoie de săli mai mari și de întîlniri față în față și în grup cît mai multe.